PDF Letopisetul de Argint de Rodica Ojog-Brasoveanu

Letopisetul de Argint de Rodica Ojog-Brasoveanu

Capitolul I

 

 

GHEENA ANATOLIEI

 

 

Omătul iscat încă din zori gătise în borangic târgul Stambulului. Stăruiau doar prin ţesătura deasă cioturile de lună ştirbă cocoţate în vârful moscheelor şi minaretelor tuciurii de la Suleymanie şi Aïa-Sofia.

Ceasurile înserării şi urgia vremii în care drept-credincioşii desluşeau cu spaimă mânia lui Alah – când se mai pomenise oare pe malurile Bosforului asemenea prăpăstenie în moţul lui cărindar[1]? – deşertaseră uliţele şi doar urmă de câine fără stăpân întina ici-colo catifeliul zăpezii.

În ghimirlii nătânge ori seraiuri cuprinse, musulmanii înălţaseră de aproape un ceas cea din urmă rugăciune a zilei, eclul-sahur, către Alah şi destoinicul său învăţăcel Mahomed, şi-acum ocroteau somn harnic sub lăicere din blană de capră ori mioară. Flacără de lumânare răsufla la puţine geamuri. Aici, slujitorii Profetului îşi alungau amorţeala năduşind să desluşească învăţăturile Coranului ori dimpotrivă, muieri răpuse de trândăvia haremului îşi ispiteau somnul cu alunele de opiu, încălzindu-şi picioarele sub tandur[2].

Liniştea şi bezna – dormea pământul – le răpunea o singură mahala a târgului şi anume Pera, unde sălăşluiau conacele evropenilor îngăduiţi între hotarele împărăţiei.

După cum vesteau ferestrele luminate miez de zi, petrecere cumplită născocise Kir Ioan Kamaterou, armatorul grec, căci cuvenit era a da în a şaptea zi a lui ghenar slavă Sfântului Ioan. Zaiafet zdruncina şi cămările contelui rus Orlov şi fără a face cotul uliţei, chiar în coasta palatului marchizului Férriol – trimisul Bourbonului la Poartă – conac cenuşiu cu două caturi şi felinare arăbeşti aprinse zvoneau iarăşi sindrofie. Doar că aceasta se desluşea a fi de alt soi.

Înălţimea sa Sir Ralph Tracy, duce de Windsor, îşi deznoda baierele pungii de două ori în an. De ziua reginei, Ann cea din stirpea Stuarţilor al cărei văr şi dregător pe lângă sultanul Mustafa se afla, şi-n ajun de Sân Petru când dumnealui, ducele de Windsor, se gătea de călătorie spre Englitera unde i se îngăduia în fiece vară răspas şi tihnă până la sleirea frunzei verzi. Altfel, se mulţumea cu soaréle cumpătate şi fără zurgălăi. Aceasta era şi pricina pentru care la porţile domniei sale se înfăţişau mai cu seamă bărbi cărunte ori bine argintuite, mânate de ţeluri anume, pungi grele cu taleri sau şoşoteală politicească, şi nu taifet sterp.

Dacă ar fi fost să judeci după macatul de omăt poposit pe coviltirile caleştilor rânduite de-o parte şi de alta a porţilor, oaspeţii nu apucaseră să închine de două ori în cinstea lui Sir Ralph. De altfel, merindea măruntă nu prea îndemna la deşertatul cupelor, iar vinul toscan subţirel şi fără aromă de soi făcea nod în gâtlejele deprinse cu văpaia masticii de Chios şi a vutcilor din Pireu.

De Windsor nu lua seama însă la asemenea nimicuri şi tot asemenea Lady Abigail, muierea domniei sale. Răsărită, slăbie şi ţeapănă plop, cerceta oaspeţii cu privire clătită de gânduri, pipăindu-şi la răstimpuri colanul greu de adamante. Părea soră geamănă ducelui, croiţi parcă într-o sâmbătă. În privirea lui Sir Ralph desluşeai doar pâcla zărilor îndepărtate ale domniei sale, se ţinea drept suliţă, iar pe veşmântul şoriciu singuri bumbii scumpi de perle zvoneau despre nemăsuratele avuţii ale neamului Windsor.

Întâmpinându-l aiurea, pe drumurile împărăţiilor de pildă, l-ai fi socotit zaraf cu cheag ori dascăl nu prea deprins cu lumea, la una sau alta din şcoliţele Evropei de mijloc.

Despre mintea bogată şi ochiul pătrunzăreţ al ducelui, puţini aveau ştiinţă: Bourbonul, bineînţeles, care-şi copilărise verile în castelul Windsorilor din Highland, stolnicul Cantacuzino, ducele de Kent, văr de mâna dreaptă cu Sir Ralph, şi regina Ann. Nici într-un chip însă neguţătorul olandez învestmântat în brocart purpuriu, nici leahul Radowicze frumos arhanghel, nici domnul de Férriol cam zălud şi cu straie fluturânde, veşnic parcă izbăvit chiar în acea clipă din casă cuprinsă de flacără, şi nici măcar grecoteiul cu chip de nevăstuică, cel mai cuprins cămătar al Perei.

La asemenea dedesupturi chibzuia cu zâmbet şters şi grijind a păstra bunacuviinţă logofătul de taină al măriei sale Vodă Brâncoveanu, Radu Andronic. Rezemat de un secretăraş păcuriu din lemn scump de santal stropit cu cioburi de fildeş, asemeni întregii lemnării din cămară, boierul muchelef şi arătos citea în căutătura gazdelor cârcotă şi mustrare, uimire în cea a oaspeţilor.

Vestit în întreg Bucureştiul pentru înfăţişarea şi straiele cu cheltuială ale domniei sale, muşteriu de seamă al cupeţilor cuprinşi din Uliţa Mare precum Fărâmiţă şi Neculai Vântu, Radu Andronic se înveşmântase în acea seară de iarnă colilie cu osebită luare-aminte. Gustul logofătului pentru straiul alb biruise încă o dată şi sub mantia uşoară se desluşeau bernevecii leşeşti din catifea ninsă, contăş de brocart argintiu şi botfori din piele moale de ren. Horbota scumpă de Bruxelles se învolbura spumă în jurul chipului smead, lăsa în priveală doar jumătate din degetele puternice pe care străluceau două ghiuluri rare, o perlă cât boaba de fasole şi un adamant pe potrivă. Şi tot în mărgăritare şi adamante era bătut jungherul persienesc spânzurat în zgărdiţă de aur de-a lungul piciorului.

„E neîngăduit de chipeş!“ îşi zise Lady Abigail.

Ochii lungăreţi, sclipind mereu parcă a râs, zvârleau lumină şi ştiau stârni cu neasemuită ştiinţă văpaie în inima muierilor. Gura, săbuită de ursitoare cu sânge fierbinte, dezvăluia în zâmbet dinţii albi şi strălucitori, toţi deopotrivă precum boabele în păstăi. Nasul, dăltuit cu meşteşug, abia arcuit spre vârf, desluşea stirpea de soi a logofătului, iar printre şuviţele de păr întunecat, pe tâmpla stângă se târa semn vechi de spadă tătărească. Căci boierul nu purta perucă asemeni celorlalţi oaspeţi, pricină pentru care Lady Abigail cercă dintâi ciudă, apoi se domoli socotind-o cu tainică şi răutăcioasă mulţumire dovadă de proastă creştere.

La o urmă, poate că valahul nu avea te miri ce seminţie, mult un herb calic dăruit de principele Brancovan pentru temeiuri de slujbă. Aceeaşi judecată o stârneau de altfel şi umerii puternici, mijlocul mlădiu de cadână. Trup de vântură-lume, de pehlivan care pentru câteva pence saltă poveri în iarmaroace ori stârneşte la luptă cu vicleşug nătângii din mulţimea de gură-cască.

Cât despre straie, regina Ann, fie-i numele binecuvântat, pentru asemenea dezmăţ, dovedind doar trufie păgână şi proastă pildă, de mult l-ar fi surghiunit spre îndreptare şi umilinţă în Turnul Londrei. Pe toate acestea, logofătul le desluşea nu în ochii spălaţi ai muierii, ci în buzele sărace pe care ducesa opintea parcă să le înghită, în zbuciumul nărilor de ceară şi în merele pădureţe căţărate pe pomeţi. Doar că boierul păşise pragul dregătorului englez nu spre a-i smulge zâmbet, îngăduinţă ori taină politicească. Poverile ce apăsau Valahia îşi găseau dezlegare în alte cotloane, iar de oaspeţii grămădiţi acum în cămara cu ziduri pâclii îi păsa şi mai puţin.

Veste însă că sora leahului Radowicze, contesa Xana, ar fi poposit de puţine zile la Stambul înflăcărase întreaga Peră. Zvonul despre frumuseţea contesei mistuise hotarele Evropei, iar bătrânii binecuvântaţi de Domnul Cristos care apucaseră s-o zărească voroveau că asemenea minune nu se iscă odată la un veac ori două, ci la zece. Îi slăveau în cuvinte multe chipul de zână şi vraja surâsului, boiul ghizdav şi pasul lunecos, pletele dalbe şi privirea îngerească. Dar cât şi-ar fi opintit mintea cercetând după vorbe de ecomion[3], tot nu le nimereau pe măsura Xanei. Chipul lui Radowicze, se spunea, amintea pe departe cel al soră-si, dar ia încearcă să-ţi înfăţişezi muiere cu musteaţă bălană, bărbiţă retezată colan la rădăcina grumazului şi obraz dogorât de soare şi crivăţ!

Cu vreun an în urmă, tot hăimănind, în slujba Brâncoveanului, drumurile cele fără de capăt ale Evropei, Radu Andronic văzuse în dugheana cu ifos a unui meşter din Viana chipul contesei zugrăvit pe o rondea de email cu chenăraş de rubine. Minunându-se, prepuise la acea vreme că pricina desăvârşirii stă în măiestria neamţului care, ca orice neguţător priceput, adaugă chinoroz şi strălucire calpă mărfii. Iar prilejul de-a se încredinţa îl aflase acum cu două zile înainte de a se întoarce în Valahia. O iscoadă plătită de la cancelaria frâncă îi şoptise numele oaspeţilor ducelui de Windsor şi Radu Andronic, scornind pricină de bun rămas, îi poposise vânteş la porţi. Când Radowicze, înfăţişând cuvenita iertăciune, ceruse îngăduinţă pentru contesă căci prea gingaşă fiind şi nedeprinsă cu drum lung şi anevoios zace în iatacul dumneaei, logofătul îşi ciuntise musteaţa de ciudă. Iacă-l priponit la soareaua ducelui – aferim zaiafet! — ba silit a o mai îndura măcar un ceas spre a nu necinsti din cale‑afară ighemoniconul.

Zâmbind fără credinţă şi trăgând uşurel către uşi, socotea că pentru a ajunge la conacul armatorului grec, unde petrecerile sunt cu adevărat de soi, n-avea decât a tăia uliţa de-a curmezişul. Uimire mare, să rezeme zidul, îl ţintui locului.

— Ioniţă!

Noul oaspete nu-l luă în seamă, zugrăvind închinăciune lui Sir Ralph după canon osmanlâu. Îşi purtă mâna la inimă apoi la frunte, dovedind astfel ducelui că i se socoate slugă nemernică şi nu uită a îngâna aleicum, după cum se cuvine drept-credinciosului a da bineţe ghiaurului.

Buimac de atâta ştiinţă păgânească, boier Andronic izbucni în râs. Neluând în seamă căutătura dispreţuitoare a ducesei de Windsor, ieşi în întâmpinarea boierului. Se ştiau de prunci, jucaseră dimpreună oarba, şi inelele, şi lăţişorul în conacul Andronicilor din Sfinţii Apostoli ori la casele bătrânului Fărcăşan de pe Podul Mogoşoaiei, undiseră în apele Bucureştioarei şi tot dimpreună îşi smintiseră tărtăcuţele în şcoliţa abatelui Girardin din Saint-Cloud. Doar porunca Brâncoveanului, care-l mâna pe logofăt în toate patru vânturile, îi despărţea. Grijeau însă dumnealor să adauge prieteşugului spor cu dobândă înzecită în răgazul îngăduit de slujbă.

Despre zaiafeturile născocite de Ioniţă Fărcăşan clevetea un târg, de la căftăniţi şi divăniţi până la neguţătorii şi târgoveţii de rând, clămpăneau babele prin biserici şi milogii de pe Podul Calicilor[4]. Nu se afla în Bucureşti boier mai bezmetic dar şi la fel de îndrăgit ca Fărcăşan. Jupânesele şopoteau în taina iatacelor despre isprăvile dumnealui, grijind să nu le-audă pruncii şi tot în taină râdeau, ba chiar şi Vodă se veselea uneori cu zâmbet doselnic. Din vreme în vreme, pentru faptă din cale afară de zănatică, îl surghiunea la mănăstirea Vlădeni. De-o pildă, când sculase un Bucureşti trăgând clopotele bisericii Stelari în miez de noapte, spre a câştiga rămăşag prins cu alţi tovarăşi de petrecere, ori când poftind miel haiducesc, stârnise foc anevoie de răpus la mânăstirea Cozieni. Dar pătărania din cimitirul Scaune? Ori de la scălduşca Doamnei?

Un bun avea şi turcul, socotise dintotdeauna Brâncoveanca, şi anume băile născocite pentru târgoveţi de soi şi prostime. Răpune-ţi vrăjmaşul, spun moşnegii, nu însă şi deprinderile lui cele înţelepte. Luând aminte, ridicase Maria Doamna cu sârg şi cheltuială în Uliţa Brezoiului aşezământ spre scalda jupâneselor din târg. Întru început, hudubaia, bolovănită cu piatră de codru şi chenăruită de ocniţe papistaşe care zvârleau fum şi abur precum nările tuflite ale zimbrului mânios, stârnise vâlvă mare desfundând mahalalele. Târgoveţi, gură-cască, n-am ce face şi uliţarnici se înfăţişau din zori hlizindu-se la jupânesele ce pofteau să-şi primenească trupul în vănuţele de marmură. Şi iaca aşa, îmboldit de satană şi prepuind veselia ce avea s-o stârnească isprava, boier Ioniţă se înfăţişase la scăldătoare în strai măsluit de muiere. Se preumblase un ceas prin săliţele ciotcă de muierlâc holbându-se cu băgare de seamă şi ţinând răboj straşnic ispitelor, spre istorisire cu de-amănuntul tovarăşilor dumnealui. Numai astfel Bucureştii aveau a doua zi ştiinţă de negul cât măslina răsărit pe şezutul bănesei Brăiloiu, de sânul cât un dovleac din cei măşcaţi şi nu pe potriva celuilalt al vornicesei Golescu, de mijlocul fraged să-l cetluieşti într‑un cercel al Leurdencei celei tinere. Neobrăzarea isprăvii stârnise sfădălia şi urgia Doamnei, Vodă silit fiind să-i poruncească osândă aprigă: gârbaciul şi temniţa Snagovului.

Găman şi cuprins în pântece la fel ca şi părintele domniei sale, boier Zaharia, mereu văietându-se de foame, Ioniţă Fărcăşan oploşea la conac sumedenie de slugi, din care mai mult de jumătate roboteau la cuhnii. Doar găinăriţe avea opt, iar pe mai marele bucătarilor, un neamţ cules în ducatul Bavariei, îl plătea cu o sută de taleri, simbrie după care ar fi tânjit şi pisarii încărunţiţi în harţaloage de la Cancelaria domnească.

Şi iar adevărat este că nu se afla sărman să plece nemiluit de la curţile Fărcăşenilor şi, într-ascuns de ştiinţa Brâncoveanului, purta ajutor vârtos boierilor caliciţi prin hrisov domnesc. La uşi de biserică ar fi cerşetorit milosârdie Vişa Albeasca armăşoaia, fără argintul îndreptat de Ioniţă prin slujitori de credinţă, lingură goală ar fi dus la gură medelnicerul Ruse, şi Bălăceasca, nepota agăi, şi Florescu, şi Limbă dulce, şi Neagu vornicelul…

Ioniţă fusese surghiunit cea din urmă oară la Vlădeni, căci gămanul izbutise a-i bezmetici şi pe bieţii călugări ai Snagovului. Veştile ştiriceau că petrecerile curgeau dâmboviţă, monahii uitindu-şi cu totul sfintele datorinţi, ba dănţuind după taraf adus de Fărcăşan raţa şi corăbiereasca, cu poalele anterielor aninate în brâu.

Logofătul Andronic îl ştia deci pe găman la Vlădeni, veghiat straşnic spre a nu nelegiui sfântul lăcaş, cu osândă care seca abia la Duminica Tomei. Mirarea logofătului dobândea mai cu seamă spor căci nu putea prepui ce vânt îl mânase pe Ioniţă în casele anahoretului englez. Fărcăşanul nu-şi bătea capul cu împărăţiile, nu fugărise niciodată după slujbă domnească şi nu-şi frământase tărtăcuţa în douăzeci şi cinci de ani împliniţi acum, în gustar[5], decât chibzuind cum şi în ce tovărăşii avea să petreacă deseară, şi de bună seamă în zori, pe rouă nescuturată, căci Ioniţă se afla grijuliu şi nu lepăda întâmplării ziua de mâine.

Prinzându-l de umerii încotoşmănaţi în caftan căptuşit cu samur, Radu Andronic întrebă cu mirare şi bucurie:

— Ce caţi, bre Ioniţă, în împărăţia turcului?!

Fărcăşanul rostogoli căutătură holbată cercând cu zâmbet încurcat a se desprinde din strânsoarea boierului.

— Nu pricep, effendi! bălmăji în otomană bine deprinsă. Dacă domnia ta ar grăi mai desluşit…

— Mai desluşit decât româneşte? Ţi-i a hârjoană, Ioniţă, şi  te ţii de mucalitlâcuri. Pe mine însă nu mă făţărniceşti. Zi mai bine cum l-ai amăgit pe Brâncoveanu spre a te slobozi înainte de soroc şi ce dor te mână în păgânime.

Cum pântecosul tot într-o încurcală o ţinea, ba începuse chiar a-şi bate palmele peste piept, semn că nu descâlceşte chinezăria străinului, musulmanul deprins fiind a grăi mai mult cu mâinile, ducele de Windsor se vârî muscă.

— Domnia sa, baş-buzucul Galimet Surme, n-a avut cinstea să te cunoască, logofete.

Radu Andronic îl cântări cu privire subţiată, picat la rându-i de uimire.

— Baş-buzucul?!

Desluşindu-şi numele în gura ducelui, ori prefăcându-se într-astfel, grăşceanul îşi sticli dinţii dând din cap a încuviinţare. Sir Ralph apăsă cu buzele pungite de dispreţ:

— Baş-buzucul Galimet Surme, dregător de seamă al Luminăţiei Sale Sultanul Mustafa al doilea.

După care prinzând uşurel cotul turcului, îl mână spre Lady Abigail.

Radu Andronic, uluit, rămase o clipă stană, cercetându-le spinările.

 

— Har Domnului că te-ai îndurat, logofete, căci începuseră a-mi clănţăni oasele. Chibzuiam că geruială mai aprigă ca în Chipriana nu se află de-ai colinda hotarul pământului.

— Multe chibzuieşti despre Chipriana, Machidoane, i-o curmă boierul fără urmă de zâmbet.

Zărindu-i fruntea încreţită şi simţindu-l împovărat de gânduri, slujitorul conteni a-şi freca braţele. Era bărbat ca la treizeci de ani, subţirel şi iutac, îmbrăcat în strai leşesc. Dacă-l cercetai din spate, fără cojoacă, ci doar în hăinuţa săbuită la porunceală, l-ai fi încurcat lesne cu vreun băietan mai răsărit. La chip semăna a zăvod de soi căci avea faţa prelungă şi ascuţită, nări mai zbuciumate ca frunza, ochi cu căutătură şoltică, înfipţi la rădăcina nasului.

De felul dumnealui, se afla gospodar în Chipriana, aşezare cuprinsă de pe malurile Milcovului. Într-o vreme, când călugării din Berca poftind la moşioara obştei smulseseră Brâncoveanului hrisov de danie, boier Costache, părintele logofătului, fusese reazăm de nădejde plugarilor urgisiţi. El aflase şi înfăţişase Măriei Sale hrisoavele chiprinaşilor întărite cu peceţi vechi, dumnealui cu limbă dulce şi îndărăpnică răbdare destrămase urzeala monahilor poftalnici.

Dragul, datorinţa, dar şi tainic dor de haimanalâc cu primejdie rostuit de la cine ştie ce străbun, îl mânaseră pe Ilie Machidon în slujba logofătului. Ce-i drept, mai boscorodea dumneaei Smărăndiţa, frumuseţe cu căutătură verde, vestită în Ţara Vrancei, când Ilie îşi gătea boscârţele de călătorie. Rămânea muiere singură cu gospodărie îmbelşugată şi şase plozi în bătaia dorului pentru ca Machidon să cutreiere fluieră-vânt zările, după coada prepeliţei. Cârtea mai cu seamă din pricina babelor a căror cleveteală nu-i picura miere: când dragul de muiere osteneşte, nu mai scoţi şaua de pe cal. Drumul cu pulbere ţi‑i bătătură…

La o urmă însă, Smărăndiţa tot se îndura căci Ilie ştia a îmbina ca nimeni altul vorba dulcişoară cu hurmuzul şi maramele de borangic chindisite la târg, grijea să-i vestească gând de călătorie doar cu un ceas înainte de a-şi bucşi straiţa, şi dacă chibzuiai bine, nu-i prea mare mâhniciune să te simţi oleacă de vreme stăpână după poftă pe întreaga târlă.

— De-amu, ce facem logofete? întrebă plugarul scuturându-şi sumanul de zăpadă. Îl aşteptăm pe boier Ioniţă? Adăugi cu tâlc: N-am fi singuri…

Mereu îngândurat, Radu Ăndroiiic se înfăşură strâns în mantia albă. Viscolul zgâlţâia minaretele mlădii, se înverşuna asupra cioturilor de lună opintind să le smulgă.

— Nu-i Ioniţă, rosti de astă dată încredinţat boierul.

Ilie Machidon prinse a zâmbări.

— Nici plozii nu mi-i cunosc dintr-o mie ca pe cuconu’ Fărcăşan. Domnia ta însă, bag de seamă, oftează după şagă.

— Nu-i Ioniţă, Machidoane, nici poftă de şagă ci doar asemănare satanicească. I-am încurcat şi eu, şi nu pe întunecime, ci la flacără de lumânare.

— Atunci nu mai avem a ne bate capul la ce i-o fi ţinând urma turcul. Ne urnim?

Radu Andronic îl cercetă cu luare-aminte.

— Care turc?!

— Iacă, puiul cela de zdrahon cât turla bisericii Sfântului Vasile. Stâlpeşte umbra conacului de peste drum, neclintit, una cu zidul.

Logofătul îşi ascuţi căutătura. I se păru a desluşi umeri zdraveni şi o cuşmă turtită pe căpăţâna lunguiaţă.

Zvon de glasuri la porţile ducelui de Windsor îi cotiră luarea-aminte. Baş-buzucul Galimet Surme cobora anevoie treptele luminate de fanarul unei slugi. Spre mirarea boierului, nu-i ieşiră în întâmpinare caleaşcă, ori slujitor cu bidiviu înşeuat, ci o luă caliceşte la picior pe uliţele Perei..

— Ciudat! şopti Radu Andronic. N-am pomenit şalvaragiu chivernisit fără rădvan şi încă pe vreme mânioasă.

Slujitorul săltă din umeri cu nepăsare.

— Tot asemenea a venit… Ce ţi-am spus, logofete? Uite namila!

Se desprinsese de zid şi păşea hotărât pe călcâiele lui Surme. Era novac, cu un cap mai răsărit decât boier Andronic, în straie groase de nimereală, însoţite parcă fără judecată. Bernevecii pe picior erau leşeşti, peste caftanul de lână purta cojocel scurt de oaie, precum negustorii arvaniţi, ciubotele le simţeai moi, din piele muscălească, cuşma îţi purta gândul la tarabele gabrovenilor.

— Straie bunişoare, rostuite cu prădăciune din meleag în meleag, râse Ilie Machidon. La pomană, oamenii nu se milostivesc deeât cu trenţe… La noi, în Chipriana…

Viscolul îi reteză vorba şi slujitorul chibzui că boierul avea să afle cu alt prilej ce se petrecuse în satul dumnealui. Şi nu mare lucru, la o adică! Ia, de câşlegile celelalte Gheorghiţă, văcarul satului, îşi prăpădise cuşma în apele mânioase ale Milcovului. Goblizanul opintise cât opintise s-o pescuiască, apoi lehămeţit de trudă zadarnică s-a închinat cu nădejde:

— De-amu, să fie de sufletul lu’ tataia!

Rosturi străine şi firea cercetătoare a logofătului îi mânară în uliţă afanisită, cu lumină săracă. Novacul grăbise pasul, se ţinea de turc tras în lanţ, fără a cerceta în jur ori în urmă.

— Vrea să-l doboare, şopti Radu Andronic şi începu să alerge.

O citea în încrâncenarea trupului, în umerii ce se încovoiaseră dintr-odată pisiceşte, în braţul drept înţepenit spre a-şi aduna vlaga. Rânjetul unui stilet de argint fulgeră noaptea, adeverind închipuirea logofătului. Novacul, simţindu-şi mâna cetluită pe neaşteptate, întoarse peste umăr privire înfricoşată.

— Supus! suflă Radu Andronic ţinându-i cleşte încheietura.

Nesupărat, baş-buzucul îşi urmă drumul până în cotul uliţei, apoi pieri în negura de argint fără a prepui fărâmă de clipă că primejdie de moarte îl pândise.

 

 

* * *

 

Ceainăriei celeia din Pera, înfiptă într-o vâlcea la zece stânjeni de Biserica Kumaliotissa, i se dusese buhul. Dintâi că bostangiii[6] nu-i păşeau pragul, căci se temeau de blestemul Profetului – nu-i e de nici un folos drept‑credinciosului şi mai cu seamă nu îi e îngăduit a pătrunde în lăcaş cu icoane, cruce înfiptă în părete şi candelă – apoi, vişinelul de Plovdiv, udăturica valahă şi rachiul sârbesc nu-şi aflau păreche în toată glia Islamului.

Aici se aflau acum dinaintea basamacului turnat în ceşti de ceai, ţucsuiala[7] fiind osândită aprig în împărăţia otomană, dumnealui boier Radu Andronic, Machidon slujitorul şi străinul priponit în umbra uliţei. Lumina lipsită de vlagă sălăşluia în cămară.

Logofătul cercetă îndelung chipul cumaşului. Creştinul îşi dovedea pe de-antregul bărbăţia. Fruntea lată stăpânea obrazul, nasul încârligat îl desluşea tare de virtute, brazde croite de bici trădau viaţă trudnică pe lângă stăpân neîndurat. Vru să-şi tălmăcească gândul dar veneticul i-o luă înainte. Din felul cum vorovea, căci mâhniciunea îi vopsise chipul şi glasul, Radu Andronic ghici gând şi ţel vechi neîmplinite. Novacul întrebă cu tristeţe:

— De ce te-ai pus de-a curmezişul, logofete?

Ilie Machidon holbă căutătură mirată spre Radu Andronic.  Boierul, deprins a fi bidiviu breaz în târgul Bucureştilor dar nu aici în Stambul, nu-şi ascunse uimirea.

— Mă cunoşti?

Zdrahonul puse ceaşca pe mescioară. Îl simţeai posac şi ostenit.

— Te cunosc. Eşti dregătorul Brâncoveanului. Un Beograd a zvonit cât te înfăţişezi de chipeş şi muchelef. Clătină din cap: Asemenea făpturi nu-s ursite slujbelor de taină. Iscoada bună îi ceea pe care n-o vezi, chiar de-ai întâmpinat-o de nouă ori într-o singură zi.

Spusele novacului aminteau de anume apoftegme[8] ale lui boier Costache: motanul cu clopoţei nu prinde şoareci, privighetoarea o cunoşti după viers, sărmanul pe păşit, călugărul după ceasurile de rugăciune…

Neluându-şi în seamă slujitorul care da din cap a deplină încuviinţare, logofătul râse înveselit.

— O singură zi am petrecut în Beograd şi anume în castelul craiului Alexandru de Sarda. Nu-i greu de ghicit ce hram porţi.

— Nici nu-l tăinuiesc, logofete, căci politichia Brâncoveanului, cel mai puternic şi iscusit principe al Balcanilor, îi surată geamănă ţelului sârbesc. Îndeplinesc slujbă asemeni domniei tale pe lângă craiul de Sarda.

— El ţi-a poruncit să-l dobori pe Surme?

Sârbul ocoli răspuns drept. Cu ochii rătăciţi pe ferăstruicile ceainăriei dinaintea cărora se cerneau repeguş fluturi albi de nea, novacul începu a grăi domol, cu obidă stăpânită, ca cela ce ştie că sorţii nu i te poţi pune împotrivă, iar întâmplarea, cât de măruntă, a fost de mult statornicită. Că de-i vezi ori nu miezul, ea va hotărî într-un anume fel, şi niciodată într-altul, cărarea pe care păşeşti.

— Mă cheamă Mirko, logofete, şi mă trag din stirpea Vladomirilor.

— Vladomir?! întrebă cu uimire boierul.

În Serbia, Vladomirii erau socotiţi cel mai de seamă neam întrecând în vechime şi herb de soi Buzeştii, Calomfireştii şi chiar Cantacuzinii Valahiei.

Citind neîncredere pe chipul logofătului, novacul surâse cu amărăciune.

— N-am cum să te încredinţez. Înainte de a mă osândi, turcii mi-au luat tot. Galbeni, ghiul, peceţi. Iar cei ce mă cunosc fie se află în Serbia, fie au rămas în iadul de unde, cu voia Ziditorului, am izbutit să mă slobod.

Mirko zugrăvi cruce adâncă, mormăind câteva cuvinte de mulţămită în graiul deprins la poalele mumă-si.

— Din care anume iad te-ai mântuit? întrebă boierul.

Chipul sârbului păru să se înnoade, flacără neagră ţâşni din ochii verzi, iar Ilie Machidon îşi zise că aprig pârjol mistuia cugetul bietului creştin.

— A auzit oare domnia ta despre Iadul Alb?

Boierul clătină din cap, căutând ţintă spre urmele ce-i pecetluiau obrazul. Erau semne vechi, subţiri ca aţa, altele desluşeau, sub sângele abia uscat, sfichiuială de gârbaci nouă.

— Tot trupul mi-e însemnat, logofete, cu răni adânci să ascunzi oul. Chipul mi l-au dezmierdat doară, adăugi cu râs otrăvit.

Radu Andronic oftă şi trase din luleaua stinsă. Îi ştia pe osmanlâi cumaşi şi aprigi la osândă – cine călcase odată pe la Şapte Turnuri ieşea scuturat şi cu ciubotele înainte – iar despre cele îndurate de vieţaşii catargelor împărăteşti, să nu visezi noaptea! De Iadul Alb n-auzise însă niciodată şi, slavă Celui Veşnic, măcinase destule încălţări în împărăţia turcului!

— Aşa-i zic osândiţii de la ocna de sare din Munţii Anatoliei, desluşi Mirko, Iadul Alb şi nu pot prepui cum cel negru ar fi mai neînduplecat.

— Cum a ajuns domnia ta acolo?

— Am fost cap de zavistie acum trei ani, când s-au fost răzvrătit creştiniii din Tetovo. Mai toţi osândiţii din ocnă trag ponosul pentru asemenea pricini.

— Îs mulţi?

— Zece mii.

De uimire, boierul sparse luleaua între dinţi. Căută holbat spre sârb, apoi îşi cercetă slujitorul prepuind că n-a auzit bine.

— Zece mii, logofete, iar moldovenii şi valahii n-au mult până a împlini jumătatea. Ceilalţi, suflare amestecată: bulgari, sârbi, greci, arvaniţi.

— Îi peste putinţă, cugetă Radu Andronic. Zece mii de suflete nu pier aşa, peste noapte, fără a lăsa dâră. Şi iarăşi, asemenea temniţă n-o poţi ascunde în clapca giubelei. Zvon cât de firatic şi tot ar fi răzbătut.

Sârbul şurâse cu tristeţe. Mai ceru îngăduinţa unei ceşti de basamac, apoi îşi pironi privirea în ochii boierului.

— Ai să-mi faci îndată încredinţare, logofete. Zvonul n-a spart zidurile temniţei căci osândiţii sunt vieţaşi, iar gâzii n‑au învoire să părăsească meleagul. Turcii au dovedit dintotdeauna că ştiu păstra taină. Multe ţi-a fost dat să auzi despre urzelile cancelariei marelui muftiu ori tăiniciile din haremul de la Humaiun-Serai?

Ilie Machidon strecură căutătură scurtă spre logofăt. Aşa cum îşi cunoştea stăpânul, s-ar fi prins pe o sută de taleri că n-o să aibe parte de dumicat liniştit până n-o desluşi cu ochii ce se petrece în gheena Anatoliei. Două se ţineau umbră de pulpana boierului: muierile şi primejdia. Iar dacă nu-l cercetau ele, le cerceta Radu Andronic într-adins, cu torţe şi fanar în miez de zi.

— Mai află domnia ta, îşi urmă novacul vorba, că şi arcănitul e cu politichie. Unii au fost întemniţaţi pe faţă, acolo unde turcul simte sămânţa de zavistie sau are ţel de bani, alţii doselnic şi cu şiretlic, doar pe prepuieli şi temeiuri diavoleşti asupra cărora se păstrează taină straşnică. Că priponeala s-a fost săvârşit pe faţă ori ba, neamurile n-au ştiinţă niciodată încotro a fost îndreptat păcătosul. De-o pildă, l-am cunoscut în ocna Anatoliei pe postelnicul Ionică Dumşa. L-au răpit trei iscoade otomane în noaptea de Sfântul Vasile…

Boier Andronic ascuţi urechea. Îşi amintea ce zaveră cuprinsese Curtea Domnească când dumneaei, postelniceasa, îl vestise pe Vodă în a patra ori a cincea zi de ghenar că Dumşa pierise fără urmă. Spaima era mare căci postelnicul se afla dregător de seamă al Măriei Sale, mâna dreaptă a stolnicului Cantacuzino în urzelile Cancelariei Negre. Saragele, străji, delii şi iscoade răscoliseră palmă cu palmă Bucureştii, vârând spaima în târgoveţi. Bieţii oameni nu pricepeau pricina pentru care slujitori domneşti, tinicheluiţi. din creştet până-n tălpi, dau buzna în conacele ori ghimirliile lor scormonindu-le pivniţele şi bodroanţele bucşite sub crivaturi.

— Dar de vornicelul Manole Filipache auzit-ai, logofete? Aceluia i-au gâtuit muierea şi au pus foc caselor spre a zădărnici orice urmă şi a semăna prepuială că boier Filipache a închis ochii mistuit de bobotaie. Până a se dumiri străjerul cocoţat în turnul târgului asupra pârjolului, păgânii pieriseră. Iar acum, vornicelul taie sare în munţii Anatoliei… Mai vrei pilde? Ţi-oi vorbi atunci de logofătul Balotă, de pârcălabul Traşcă al Vasluiului, de Negru Negulescu din Craiova.

Boier Radu Andronic, amuţit, îşi prinse bărbia în palme. I se dezlegau acum, în ceainăria calică din Pera, taine care zbuciumaseră aprig cancelariile Moldovei şi Valahiei.

— Da, şopti pe gânduri, mai rămâne să-mi desluşeşti pentru care pricină umblai să smulgi potcoavele lui Surme.

Aţintind chipul sârbului, Ilie Machidon simţi din nou rece în spinare. Se făcuse vânăt, măselele scrâşniră, ar fi fărâmat lesne între fălci bulgăre de cremene.

— El îi gâdele cel mare de la Iadul Alb. Nicicând Dumnezeu ori Şeitan[9] n-au iscat fiară mai ticăloasă, pumnac care să stâlcească trupul şi cugetele oamenilor cu atâta poftă, ştiinţă şi har. Pentru a-l răpune pe Galimet Surme m-am făcut scăpat, logofete, iar domnia ta m-ai împiedicat, când un întins de braţ mă despărţea de ţel.

— Vom găsi poate mijloc să îndreptăm greşeala, spuse Radu Andronic.

Ochii domniei sale părăsiseră ceainăria din Pera, scotoceau acum anume cotloane din târgul Bucureştilor. Gând îndrăzneţ, tulbure încă, mijea în mintea boierului. Asemănarea fără cusur a bezmeticului de Ioniţă cu baş‑buzucul – frate geamăn să-i fi fost şi făptura tot nu i-ar fi fost tipărită aidoma – i se părea acum semn de sus, trâmbiţă ce chema la mântuirea zdrobiţilor de soartă din munţii Anatoliei.

În vreme ce Mirko, stârnit de Ilie Machidon care dovedea nesecată sete de cunoaştere asupra ticăloşiilor lui Galimet Surme, istorisea cu mărunţeală, logofătul îşi făcea socoata că n-avea îngăduinţa a purcede la faptă necugetată.

Scaunul Brâncoveanului scârţâia şubred în acele zile. Împunşi din amândouă coastele de Leopold al nemţilor şi de muscali, osmanlâii se dovedeau necruţători, punând dintâi preţ pe supunere şi al doilea, pe pungile cu galbeni. Şi în asemenea vreme cu prilej, orice lucrare a logofătului, ştiut şi răsştiut dregător al Cancelariei Valahe, lesne cădea în cârca Măriei Sale Vodă Constantin.

Boierul luă hotărâre chibzuită. În aceeaşi noapte avea să se pornească spre Valahia. Trei zile, şi răpunând şase telegari, îi erau de ajuns spre a se înfăţişa Brâncoveanului. Dacă povaţa şi porunca Măriei Sale vor fi pe potriva gândului stârnit de istorisirea lui Mirko, în alte trei zile va bate din nou la porţile Stambulului. De astă dată însă, dimpreună cu Ioniţă Fărcăşan.

La Radu Andronic, cugetul păşea într-o sâmbătă cu ciubota. Prinse braţul sârbului, pândind din ochi la ureche de iscoadă.

— Ascultă, jupan Mirko! Îngăduie-l pe Surme încă o săptămână. Am râvnă ce nu ţi-o pot împărtăşi. Dacă se împlineşte, secăm ocna Anatoliei de osândiţi. Iar dacă după şapte zile numărate nu mă înfăţişez la ceas de asfinţit în astă ceainărie, eşti slobod a-l răpune pe turc după poftă. Chibzuieşte bine! În locul unui gâde, lesne se născocesc peste noapte alţi şapte. Dacă vrerea însă mi-e răsplătită, slobozim zece mii de creştini.

Buzele cele cârtitoare ale lui Ilie Machidon tresăltară a zâmbet.

— Ehe, logofete! Văzut-ai vulpe să-şi aştepte ucigania la loc şi ceas dinainte rânduit? În şapte zile, şi călcătura de urs piere măcinată de colb…

Sârbul întări cu luare-aminte chipul lui Radu Andronic. Aşteptându-i rodul chibzuielii, Machidon îşi zise cu mulţămire că oricum prinsoarea a câştigat-o. Stăpânu-său, cu poruncă ori ba, tot îşi va vârî firicelul de musteaţă în ocna Anatoliei. De-amu nu-i rămânea lui Ilie decât a-şi trece cei o sută de taleri lipsă dintr-o clapcă a contăşului în cealaltă, şi să chiuie de câştig fără speteală.

Mirko dădu pe gât picurişul de basamac rămas în ceaşcă şi astupă cu palma grea, de făurar, mâna boierului.

— Te aştept, logofete.