AnnaE
#0

VIAŢA ESTE

AICI ŞI ACUM

 

 

Osho este un Maestru iluminat contemporan. Întregul text care urmează reprezintă cuvintele sale, adresate, în mod spontan, auditoriului său.

  1. lui Osho

Osho s-a născut în Kuchawada, o mică localitate din statul Madhya Pradesh (India centrală), la 11 Decembrie 1931, fiind primul copil din cei unsprezece, câţi aveau să aibă părinţii săi. Tatăl său a fost un modest negustor de haine şi aparţinea religiei Jaina.

În anul 1946, la vârsta de 14 ani, Osho are experienţa primului său satori. De-a lungul anilor experienţele sale meditative au devenit din ce în ce mai profunde, însă intensitatea căutării spirituale şi-a manifestat efectele asupra sănătăţii sale fizice.

La vârsta de 21 de ani, Osho atinge iluminarea, cea mai înaltă culme a conştiinţei omeneşti. În acel moment, spunea el, biografia lui exterioară a luat sfârşit, şi de atunci înainte el a trăit într-o stare total lipsită de ego, o stare de unitate cu legile intime ale existenţei.

Nenumărate vieţi am lucrat asupra mea, luptându-mă, făcând tot ce se poate face, însă nu s-a întâmplat nimic. Acum înţeleg de ce nu s-a întâmplat nimic. Efortul în sine era – de fapt – obstacolul... Nu vreau să spun prin aceasta că se poate ajunge fără căutare. Căutarea este necesară, însă vine o vreme când ea trebuie lăsată în urmă. Şi în ziua în care căutarea s-a oprit... a început să se întâmple. O nouă energie s-a ridicat... Venea de nicăieri şi de pretutindeni. Era în arbori şi în stânci, în cer, în soare şi în aer – iar eu credeam că este foarte departe. Şi era atât de aproape...”

Osho spunea despre sine: „Eu nu mai caut nimic. Existenţa şi-a deschis toate porţile pentru mine. Nu pot să spun nici măcar că aparţin existenţei, deoarece sunt doar o parte a ei. Când o floare înfloreşte, înfloresc odată cu ea. Când soarele răsare, răsar împreună cu el... Ego-ul din mine, cel care ţine oamenii separaţi, nu mai este prezent. Trupul meu este o parte a naturii, fiinţa mea este o parte din întreg. Eu nu sunt o entitate separată.”

Am cunoscut multe alte morţi, însă ele nu erau nimic în comparaţie cu aceasta. Erau morţi parţiale; uneori murea corpul, alteori o parte a mentalului sau a ego-ului. Însă persoana continua să rămână. Renovată sau decorată, schimbată pe ici-colo, însă nelipsită. Continuitatea era neîntreruptă. În acea noapte moartea a fost însă totală. A fost o întâlnire simultană cu moartea şi cu Divinul.”

În plan exterior şi-a continuat studiile la Universitatea din Sagar, unde a absolvit cu onoruri Prima Clasă de Filozofie, în anul 1956. A fost Campionul dezbaterilor pe întreaga Indie şi a câştigat Medalia de Aur. După terminarea facultăţii, Osho este numit profesor la Colegiul Sanskrit din Rajpur. Un an mai târziu devine profesor de filozofie la Universitatea din Jabalpur. De asemenea, el întreprinde călătorii în întreaga Indie, vorbind în faţa unui larg auditoriu şi polemizând cu liderii religioşi în dezbateri publice.

În 1966 demisionează pentru a se dedica în întregime scopului de a iniţia omul modern în arta meditaţiei. Începe să se adreseze unor mulţimi de 20.000-50.000 de persoane în cadrul adunărilor ce aveau loc în aer liber. Conduce tabere de meditaţie de zece zile.

În anul 1968 se stabileşte la Bombay, oraş în care trăieşte şi îşi transmite învăţătura; doi ani mai târziu introduce noua sa tehnică de meditaţie: „Meditaţia Dinamică” care, ulterior, va fi folosită de psihoterapeuţi, medici şi profesori din întreaga lume.

Osho, numit în acea perioadă Bhagwan Shree Rajneesh, începe să-i iniţieze pe căutătorii spirituali în neo-sannyas – o cale în care aceştia se dăruiesc căutării de sine şi meditaţiei, fără a renunţa la lume sau la orice altceva. Acest punct de vedere relativ la renunţare reprezintă o ruptură totală faţă de tradiţia orientală. Pentru el nu renunţarea la lumea materială este cea care contează ci renunţarea la trecut, la condiţionările şi la credinţele nefondate pe care fiecare generaţie le impune generaţiei următoare.

În anul 1974, este inaugurat ashramul de la Poona. Influenţa spirituală a lui Osho este de nivel mondial, 25000 de persoane trecând anual porţile comunităţii. Osho se retrage din ce în ce mai mult în intimitatea camerei sale, pe care o părăseşte numai de două ori pe zi: dimineaţa – pentru un discurs de nouăzeci de minute şi seara – pentru a-şi iniţia discipolii şi a-i călăuzi.

Discursurile sale includ toate căile spirituale majore cum ar fi Yoga, Zenul, Taoismul, Tantra şi Sufismul. El se referă, de asemenea, la Gautama Buddha, Isus, Mahavira, Lao Tse şi la o serie de mistici. Aceste discursuri au fost strânse în apoximativ 650 de volume şi traduse în 34 de limbi.

Grupurile de terapie existente în jurul lui Osho în acea vreme combinau tehnicile meditative din Orient cu psihoterapia occidentală. Către sfârşitul anilor ’70 ashramul lui Osho devenise o adevărată Mecca a căutătorilor adevărului. În 1981, după ce a fost ţinta unei încercări de de asasinat, Osho pleacă în SUA şi se stabileşte la Rajneeshpuram, o mică localitate din deşertul Oregon ridicată de adepţii săi din America. Festivalurile anuale care se organizează aici reunesc peste 20.000 de vizitatori din întreaga lume. În scurt timp, Rajneeshpuram devine cea mai mare şi mai controversată comunitate spirituală din America. Odată cu dezvoltarea rapidă a comunităţii din Oregon, alte comunităţi se ivesc în majoritatea ţărilor occidentale şi în Japonia, sprijinite de fonduri proprii.

Scandalurile provocate de o serie de activităţi criminale şi delapidări de fonduri petrecute în anturajul lui Osho, duc în cele din urmă la arestarea lui; nu este găsit implicat personal în respectivele fapte, însă acuzat fiind de încălcări ale legilor imigrării, el este expulzat din Statele Unite. O săptămână mai târziu comunitatea din Oregon este dispersată.

După mai multe încercări nereuşite de a se stabili în alte state – pretutindeni fiind considerat „un pericol pentru securitatea naţională” – Osho se întoarce în India, la ashramul din Poona. Începe să conducă personal meditaţia de la sfârşitul fiecărui discurs şi introduce o nouă tehnică de meditaţie numită „Mystic Rose”.

În 1989, declară că nu se va mai numi Bhagwan Shree Rajneesh, deoarece pentru mulţi Bhagwan înseamnă „Dumnezeu”. Discipolii săi hotărăsc să-l numească Osho. Cuvântul „Osho” provine din japoneza veche şi a fost folosit pentru prima dată de Eka, ca formulă de adresare pentru maestrul său, Bodhidharma. „O” înseamnă „cu multă recunoştinţă, iubire, gratitudine” dar şi „echilibru, armonie”. „Sho” înseamnă „extinderea multidimensională a conştiinţei” şi „total binecuvântat de existenţă”. Din acel moment, ashramul de la Poona se va numi „Osho Commune Internaţional”.

Osho şi-a părăsit corpul la 19 ianuarie 1990; fără să fie resemnat sau fatalist, el a explicat discipolilor săi că: „existenţa a hotărât că i-a venit timpul”. Pentru el devenise limpede faptul că a rămâne în limitele trupului nu era lucrul cel mai important pentru dezvoltarea operei sale. Înainte de a muri, a mai spus: „Vă las visul meu.”

  1. ÎNTÂI

Citatele folosite în prima parte a cărţii sunt extrase din discursurile lui Osho ţinute pe parcursul Turneului Mondial din anul 1986, şi reunite în volumul Gold Nuggets. Discursurile complete se găsesc în următoarele cărţi: Light on the Path – Talks În Himalayas; Socrates Poisoned again after 25 Centuries – Talks În Greece; Beyond Psichology – Talks În Uruguay; The Path of the Mystic – Talks În Uruguay; The Transmission of the Lams – Talks În Uruguay.

Trăieşte total, trăieşte cu pasiune... În felul acesta fiecare moment devine de aur, iar întreaga ta viaţă se transformă într-o înşiruire de clipe aurite. O astfel de fiinţă nu moare niciodată, căci atingerea ei seamănă cu aceea a regelui Midas: orice atinge, se preschimbă în aur.

Această scurtă viaţă care o aveţi poate fi transformată într-un paradis. Această mică planetă este floarea de lotus a paradisului.

Singura răspundere adevărată este faţă de propriul tău potenţial, faţă de propria ta inteligenţă şi conştienţă, faţă de acţiunea conformă cu ele.

Atunci când te naşti nu eşti un copac, ci o sămânţă. Trebuie să creşti, trebuie să ajungi la o înflorire, iar această înflorire va fi mulţumirea ta, împlinirea ta. Această înflorire nu are nimic a face nici cu puterea, nici cu banii, nici cu politica. Nu are legătură decât cu tine, cu evoluţia ta personală.

Înţelege, trebuie să devii o adevărată celebrare pentru tine însuţi.

Dacă tânjeşti după o utopie, dorinţa ta se îndreaptă de fapt către o armonie individuală şi socială. Această armonie nu a existat niciodată, întotdeauna a fost un haos.

Societatea a fost împărţită în diferite culturi, în diferite religii, în diferite naţiuni – toate având drept fundament diverse superstiţii. Nici una din aceste împărţiri nu este valabilă.

Ele arată însă că omul este divizat în el însuşi. Iar acestea sunt proiecţiile conflictului său interior. Omul nu are unitate lăuntrică şi, prin urmare, nu este în stare să creeze o societate, o umanitate unică, nici în afara lui.

Cauza nu se găseşte în exterior. Exteriorul este doar o reflectare a fiinţei sale lăuntrice.

Nimeni nu a acordat o atenţie prea mare individului, şi aceasta este cauza fundamentală a tuturor problemelor. Însă datorită faptului că individul pare atât de mic şi societatea atât de mare, oamenii au impresia că societatea poate fi schimbată, după care individul se va schimba la rândul lui.

Dar lucrurile nu stau deloc aşa, căci „societatea” nu este altceva decât un cuvânt; există numai indivizi, nu există societate. Societatea nu are suflet, în cadrul ei nu se poate produce nici o transformare. Schimbarea este posibilă numai în cazul individului, indiferent cât de mică ar fi aceasta. Şi odată ce învăţaţi cum să schimbaţi individul, acest lucru poate fi apoi aplicat asupra tuturor indivizilor, de pretutindeni.

Eu cred că într-o bună zi vom avea o societate care să fie în deplină armonie, care să fie mult mai bună decât toate ideile pe care creatorii de utopii le-au produs, de mii de ani. Realitatea va fi cu mult mai frumoasă.

Nu eşti niciodată mulţumit cu ceea ce ţi-a dăruit existenţa, deoarece atenţia ta se îndreaptă întotdeauna spre altceva. Ai fost plasat acolo unde natura nu a plănuit să fii. Nu te îndrepţi spre realizarea propriului tău potenţial.

Tu încerci să fii ceea ce vor alţii să fii, însă acest lucru nu te va putea mulţumi niciodată. Iar când apare nemulţumirea, logica îţi spune. „Poate că ceea ce ai nu este suficient; străduieşte-te să obţii mai mult!” Atunci încerci să obţii mai mult, începi să cauţi. Şi toată lumea apare cu o mască zâmbitoare, toată lumea zâmbeşte fericită, astfel încât fiecare vrea să îi păcălească pe toţi ceilalţi. Şi tu porţi, la rândul tău, o mască, astfel încât ceilalţi cred că eşti ceva mai fericit; iar tu, la rândul tău, ai impresia că ei sunt mai fericiţi. Iarba pare a fi mai verde în curtea vecinului. El priveşte însă iarba din curtea ta; pentru el aceasta este mai verde. Ea pare efectiv mai verde, mai mlădie, mai frumoasă. Acestea sunt iluziile pe care le creează distanţa.

Când te apropii însă mai mult, începi să vezi că nu este chiar aşa. Oamenii rămân însă la distanţă unii de alţii. Chiar şi prietenii, chiar şi iubiţii, se ţin unul pe altul la distanţă; o apropiere prea mare ar fi periculoasă, s-ar putea ca ei să vadă ceea ce eşti în realitate. Iar eroarea îşi are sursa în chiar modul în care pui problema, astfel încât – orice ai face – nefericirea te va urma. Vezi pe cineva care dispune de mulţi bani: îţi vine imediat ideea că banii reprezintă cauza fericirii. Priveşte la acest om! Cât de fericit pare să fie! Aşa că alergi după bani. Un altul este mai sănătos; aleargă după sănătate! Un altul face altceva şi arată foarte mulţumit – urmăreşte-l! De fiecare dată însă este vorba de celălalt...

Societatea a aranjat lucrurile astfel încât să nu îţi pui niciodată problema propriului tău potenţial. Şi toată nefericirea provine din faptul că nu eşti tu însuţi. Fii doar tu însuţi şi toată nefericirea şi toată competiţia cu ceilalţi dispare; nu îţi mai pasă că alţii au mai mult, că nu eşti tu cel care are mai mult.

Dacă vrei că iarba să fie mai verde, nu are rost să priveşti în curtea vecinului. Este atât de simplu că iarba să fie mai verde...

Omul trebuie să fie înrădăcinat în propria sa energie potenţială, indiferent care este aceasta. Lumea va fi atât de mulţumită astfel, încât acest fapt vi se va părea pur şi simplu incredibil.

A fi viu înseamnă a avea simţul umorului, a avea o profundă calitate de a iubi şi de a te juca în voie. Sunt absolut împotriva oricăror atitudini negative în privinţa vieţii, iar respectul acordat Divinului a reprezentat întotdeauna o negare a vieţii. Pentru a transforma acest respect în ceva pozitiv trebuie să i se adauge neapărat calitatea jocului, simţul umorului şi iubirea. Respectul faţă de viaţă este singurul fel de respect care poate fi arătat Divinului, deoarece nimic nu este mai divin decât viaţa însăşi.

Omul poartă în interiorul lui un mare tezaur, însă el mai poartă în sine şi întreaga moştenire animală. Aceasta trebuie îndepărtată, pentru a permite comorilor să se înalţe în câmpul conştiinţei, pentru a fi împărtăşite cu ceilalţi. În realitate, aceasta este caracteristica bogăţiei: cu cât o împarţi mai mult cu alţii, cu atât îţi aparţine mai mult.

Cea mai mare parte a problemelor noastre apar doar pentru că nu le-am privit niciodată cu adevărat, nu ne-am îndreptat niciodată atenţia asupra lor pentru a vedea ce sunt ele în realitate.

Încercaţi să creaţi numai lucruri frumoase, nu aduceţi la viaţă nimic urât. Nu aveţi prea mult timp şi nu aveţi nici multă energie de pierdut. Având o viaţă atât de scurtă, având o sursă de energie atât de mică, este pur şi simplu stupid să o pierdeţi în tristeţe, în furie, în ură, în gelozie.

Folosiţi-vă energia în iubire, folosiţi-o în acţiuni creatoare, în prietenie, în meditaţie; îndreptaţi-vă spre ceva care să vă înalţe. Şi cu cât vă înălţaţi mai mult, cu atât întâlniţi mai multe izvoare de energie care stau la dispoziţia voastră. Depinde numai de voi.

Nici o fiinţă umană nu este o insulă. Trebuie să vă amintiţi mereu acest lucru, deoarece el reprezintă unul din adevărurile fundamentale ale vieţii. Insist asupra acestui fapt, deoarece există mereu tendinţa de a-l uita.

Facem cu toţii parte din aceeaşi energie a vieţii, din aceeaşi existenţă oceanică. Şi tocmai datorită faptului că rădăcinile noastre sunt ancorate în această unitate, este posibilă iubirea. Dacă nu am fi o singură unitate, iubirea nu ar fi nicidecum posibilă.

Omul poartă încă în el multe instincte animalice: furia, ura, gelozia, posesivitatea, şiretenia. Tot ceea ce a fost condamnat în interiorul omului pare să aparţină unei părţi inconştiente foarte profunde. Iar scopul alchimiei spirituale este acela de a produce eliberarea de întregul trecut animalic.

Dacă nu se va elibera de acest trecut animal, omul va rămâne divizat. Trecutul animalic şi calităţile umane nu pot coexista, deoarece calităţile umane reprezintă tocmai opusul celor animalice. Deci tot ce poate să mai fiică omul este să cadă în ipocrizie.

În ceea ce priveşte comportamentului formal, omul se conformează idealurilor umane de iubire şi adevăr, de libertate, neposesivitate şi compasiune. Toate acestea reprezintă însă numai un strat foarte superficial, iar animalul ţinut ascuns se poate ivi la suprafaţă în orice clipă; orice întâmplare îl poate face să apară. Însă, indiferent dacă apare la suprafaţă sau nu, conştiinţa interioară este divizată.

Această conştiinţă divizată a făcut să se pună întrebarea: cum ar putea individul să devină un întreg armonios? Acelaşi lucru este însă valabil şi în cazul societăţii: Cum putem transforma societatea într-un întreg armonios, fără războaie, fără conflicte, fără clase sociale; fără separare pe criterii de culoare, religie, castă sau naţiune?

În loc să gândim în termeni de revoluţie şi să schimbăm societatea, structura ei, ar trebui să ne punem mai serios problema meditaţiei şi a transformării individului.

Aceasta este singura cale ce poate duce la dispariţia tuturor diviziunilor existente în cadrul societăţii.

Însă ele trebuie să dispară din interiorul individului. Iar acest lucru este posibil.

Nu există nimic care să poarte eticheta „ADEVĂR”; adevărul nu este un lucru pe care îl vei putea găsi într-o bună zi într-o cutie, şi pe care, deschizând-o, vei exclama uimit: ”Fantastic! Am găsit adevărul!"

Nu există o astfel de cutie.

Motivul pentru care oamenii vorbesc mereu despre adevăr este clar. În inima lor există o sete după adevăr, le este ruşine că nu sunt în posesia acestui adevăr şi, de aceea, vorbesc despre el. Acestea nu sunt însă decât cuvinte. Faptul de a trăi în conformitate cu ele este prea periculos, riscul este prea mare.

La fel se întâmplă şi cu libertatea. Toţi oamenii doresc libertate de exprimare, însă nimeni nu este cu adevărat liber. Şi nimeni nu doreşte cu adevărat să fie liber, deoarece libertatea aduce cu sine responsabilitatea; ea nu vine singură. Iar faptul de a fi dependent este simplu; în acest caz răspunderea nu îţi revine ţie, ci persoanei de care eşti dependent.

Oamenii au adoptat deci un mod de viaţă schizofren. Ei vorbesc despre adevăr şi despre libertate, însă trăiesc în minciună şi în sclavie... Iar lanţurile robiei sunt numeroase, deoarece faptul de a fi sclavi vă face să fiţi liberi de răspundere. Un om care doreşte să fie liber trebuie să accepte responsabilităţi imense. El nu îşi poate arunca răspunderea pe umerii nimănui. Indiferent ce face, indiferent ce este, răspunderea îi revine în întregime.

O persoană cu adevărat non-violentă este cea care nu ucide pe nimeni şi care nu face rău nimănui, deoarece este împotriva faptului de a ucide, este împotriva faptului de a face rău. Ea se va împotrivi însă şi în situaţia în care altcineva încearcă să îi facă ei vreun rău. Dacă cineva încearcă să o ucidă, ea se va împotrivi şi în acest caz şi nu va permite ca acest lucru să se întâmple.

Ea nu va iniţia nici o violenţă, însă dacă împotriva ei va fi îndreptat vreun act violent, atunci se va bate din toate puterile. Numai aşa oamenii non-violenţi pot rămâne independenţi; altfel vor fi sclavi, vor rămâne săraci şi vor fi întotdeauna exploataţi de alţii.

A fi tu însuţi îţi oferă toate elementele pentru a te simţi împlinit, pentru ca viaţa să aibă sens, semnificație. Simplul fapt de a fi tu însuţi şi de a creşte conform firii tale va duce la împlinirea destinului tău.

Fii plin de neprevăzut şi mereu schimbător. Nu te împotrivi schimbării şi nu înceta niciodată să fii imprevizibil; numai atunci viaţa poate fi o permanentă bucurie. În momentul în care ceea ce faci este previzibil, ai devenit un robot.

Acţiunile unei maşini pot fi prevăzute. Ea este astăzi la fel ca ieri şi tot aşa va fi şi mâine. Este neschimbată. Numai omul are calitatea de a se schimba în fiecare clipă.

În clipa în care încetezi să te schimbi, într-un mod foarte subtil ai şi murit.

Riscă tot ce ai! Fii asemenea unui jucător!

Riscă totul, deoarece clipa următoare ar putea să nu mai vină, aşa că de ce să îţi pese? De ce să te intereseze?

Trăieşte intens, trăieşte plin de bucurie. Trăieşte fără teamă, trăieşte fără să te simţi vinovat. Trăieşte fără să îţi fie frică de iad şi fără să doreşti raiul.

Trăieşte pur şi simplu.

Fiecare greşeală este o ocazie de a învăţa. Totul este să nu comiţi aceeaşi greşeală în mod repetat – ar fi o prostie... Însă comite cât mai multe greşeli noi de care eşti în stare; nu trebuie să-ţi fie teamă, căci acesta este singurul mod în care natura îţi permite să înveţi

Religiozitatea înseamnă pur şi simplu o provocare pentru a creşte, o provocare aruncată seminţei pentru a ajunge la apogeul exprimării sale, pentru a se deschide în mii de flori şi a-şi răspândi parfumul ascuns în ele.

Această mireasmă subtilă este ceea ce numesc eu religiozitate.

Fiecare este atât de nefericit încât vrea să găsească o explicaţie acestui fapt. Iar societatea v-a dat pentru aceasta o strategie foarte bună: faptul de a judeca.

Mai întâi te judeci, desigur, pe tine însuţi în legătură cu toate lucrurile. Nici o fiinţă nu este perfectă şi un om nu poate fi vreodată perfect, deoarece nu există perfecţiune; prin urmare, faptul de a judeca este foarte uşor. Tu eşti imperfect şi există o serie de lucruri care dovedesc această imperfecţiune. Şi atunci te înfurii, te ridici împotriva ta şi împotriva întregii lumi: De ce nu sunt perfect? După care priveşti spre ceilalţi încercând să regăseşti această imperfecţiune în fiecare.

Şi doreşti să îţi deschizi inima, deoarece până nu o deschizi, viaţa ta va fi lipsită de orice celebrare, va fi aproape moartă. Însă nu poţi să faci acest lucru direct. Trebuie să distrugi mai întâi în întregime acest mecanism. Deci, în primul rând: nu te mai judeca pe tine însuţi.

În loc să te judeci, începe să te accepţi pe tine însuţi cu toate imperfecţiunile, cu toate slăbiciunile, cu toate greşelile şi eşecurile. Nu îţi cere să fii perfect. Aceasta înseamnă să ceri ceva ce nu este cu putinţă; te vei simţi frustrat.

La urma urmei, eşti o fiinţă omenească.

Priveşte animalele, priveşte păsările: ele nu sunt triste, ele nu sunt frustrate. Niciodată nu o să vezi un bizon ieşindu-şi din fire. El este pe deplin mulţumit să îşi mestece aceeaşi iarbă în fiecare zi. El este aproape iluminat! Nu există nici o tensiune, el este în deplină armonie cu natura, cu el însuşi, cu tot ceea ce este.

Bizonii nu fac partide pentru a revoluţiona lumea, pentru a schimba bizonul în super-bizon, pentru a face bizonii religioşi sau virtuoşi. Nici un animal nu este preocupat de vreun ideal uman.

Cu siguranţă că bizonii râd şi întreabă: „Ce vi s-a întâmplat? De ce nu puteţi fi pur şi simplu voi înşivă? Ce nevoie aveţi să fiţi altcineva?”

Primul lucru este aşadar acela de a te accepta, în mod profund, pe tine însuţi.

Nu condamnaţi senzualitatea! Ea a fost condamnată în întreaga lume, şi din cauza acestei condamnări energia care poate înflori în senzualitate se transformă în perversiune, gelozie, furie, ură; ea generează o existenţă aridă, lipsită de orice savoare. Senzualitatea este una din binecuvântările omenirii. Este sensibilitatea voastră, este conştiinţa voastră. Este conştiinţa voastră filtrată prin corp.

Părinţii au crezut întotdeauna despre copii că sunt proprietatea lor şi că aceştia trebuie să le fie întru totul asemănători, să îi copieze întocmai. O copie este însă lipsită de orice frumuseţe, iar existenţa nu apreciază aşa ceva; ea se bucură numai de ceea ce este original.

Trebuie să îţi ajuţi copiii să crească, astfel încât să te depăşească. Trebuie să îi ajuţi să nu te imite. Adevărata îndatorire a părinţilor este aceea de a-şi ajuta copiii să nu îi imite. Copiii sunt tentaţi, prin însăşi firea lor să imite, şi pe cine ar putea imita? — Părinţii sunt cei mai apropiaţi.

Până acum părinţii au apreciat foarte mult faptul că proprii lor copii le seamănă. Tatăl se simte mândru că fiul său îi seamănă. Iar viaţa copilului este pierdută, el nu este dorit aşa cum este el de fapt.

Din cauza acestei concepţii greşite de a fi mândru de copiii care te imită, am creat o societate în care toată lumea imită.

Obedienţa nu presupune inteligenţă. Toate maşinile sunt obediente. Nimeni nu a auzit vreodată despre o maşina care să nu se supună.

Supunerea este, de asemenea, simplă. Ea te eliberează de povara oricărei răspunderi. Atunci nu mai este nevoie să elaborezi un răspuns, trebuie să faci doar ceea ce ţi se spune. Răspunderea aparţine celui care a dat ordinul. Dintr-un anumit punct de vedere, eşti foarte liber: nu poţi fi condamnat pentru acţiunile tale.

Religiozitatea nu este ceva în care să crezi – este un fapt care trebuie trăit, experimentat; ea nu este o credinţă pe care să o ai în minte, ci o savoare a întregii tale fiinţe.

Mintea nu se poate menţine într-o atitudine lipsită de judecată. Dacă o forţezi să fie astfel, se produce o blocare a inteligenţei. Atunci mintea nu mai poate funcţiona aşa cum trebuie. A adopta o atitudine lipsită de judecată nu este un lucru care să ţină de sfera minţii. Numai o fiinţă care a transcens mintea poate să fie liberă de judecată; altfel ceea ce pare a fi o afirmaţie validă, un lucru valabil, este numai o aparenţă.

Orice hotărăşte mintea, orice afirmă ea, este poluat de condiţionările sale, de prejudecăţile sale – tocmai acestea o fac să judece.

De exemplu: vedeţi un hoţ. Faptul că el fură este ceva real, nu contestă nimeni aceasta; prin urmare, afirmaţi despre el un anumit lucru. Şi, fireşte, faptul de a fura nu este bun; astfel încât atunci când afirmi despre un om că este hoţ, mintea ta spune: „Ai dreptate; afirmaţia ta este adevărată.”

De ce ar fi însă un hoţ rău? Şi ce este de fapt răutatea? De ce a fost oare obligat să fure? Iar acţiunea de a fura este numai una din acţiuni: pe baza acesteia afirmaţi ceva aflat în legătură cu întreaga persoană. Şi afirmaţi despre individul respectiv că este un hoţ. El face însă şi alte lucruri, nu numai faptul de a fura.

Poate că este un pictor talentat, poate că este un dulgher bun, poate cântă frumos sau dansează bine; acel om poate avea o mie şi una de calităţi. Omul, în întregul său, este mult prea vast, iar faptul de a fura reprezintă o singură acţiune.

Şi nu poţi să te bazezi numai pe această acţiune pentru a afirma ceva despre întreaga sa fiinţă. Nu o cunoşti deloc, şi nu cunoşti nici măcar acţiunea care a avut loc, condiţiile care au determinat-o. Poate că şi tu ai fi furat în acele condiţii. Poate că în condiţiile respective faptul de a fura nu este ceva rău, deoarece fiecare acţiune depinde de circumstanţele în care se produce.

Dacă priveşti lumea din jurul tău şi observi condiționările oamenilor, părerile lor despre ceea ce este bine şi rău, corect şi greşit, vei vedea – pentru prima dată – că şi propria ta minte face parte dintr-o anumită secţiune a omenirii. Ea nu conţine nimic adevărat; este doar o parte. Şi tot ceea ce priveşti prin intermediul acestei minţi poartă în sine amprenta faptului dea judeca.

Existenţa este una singură. Ea se exprimă în milioane de forme, însă spiritul care este exprimat este același. Este o singură divinitate, cu o varietate infinită de creaturi.

Banii sunt un lucru ciudat. Dacă nu îi aveţi, lucrurile sunt simple, nu apare nici o problemă. Însă dacă îi aveţi, problemele îşi fac, cu siguranţă, apariţia.

Una din cele mai mari probleme pe care banii le creează este faptul că nu ştii niciodată dacă tu eşti cel dorit sau ei. Şi acest lucru este atât de dificil de aflat, încât ai prefera să nu îi ai deloc. Atunci cel puţin viaţa ar fi simplă.

Banii, care ar fi putut reprezenta o mare plăcere, devin însă – în acest caz – o sursă de angoasă. Nu ei sunt însă adevărata sursă, ci propria ta minte. Banii sunt folositori, nu este nici un păcat să îi ai, nu este nevoie să ai un sentiment de culpabilitate.

Acesta este modul în care mintea îşi creează starea sa de nefericire. Iar dacă cineva te iubeşte, nu îi pune această întrebare, deoarece îl pui într-o situaţie delicată: dacă va spune că te iubeşte, vei avea îndoieli, iar dacă va afirma că este atras de banii tăi, îl vei crede. Însă, în acest din urmă caz, dacă atracţia o reprezintă banii, întreaga relaţie se încheie. Iar în cealaltă situaţie vei continua să porţi în tine bănuiala că este atras de banii tăi, nu de tine.

Însă nu este nimic rău: banii sunt ai tăi, la fel cum ale tale sunt nasul, ochii sau părul. Iar celălalt te iubeşte în întregime. Banii reprezintă, de asemenea, o parte a ta. Nu îi considera ca pe ceva separat, şi atunci nu va fi nici o problemă.

Încearcă să trăieşti o viaţă fără complicaţii şi cu cât mai puţine probleme posibil.

A cunoaşte întreaga lume nu este nimic în comparaţie cu faptul de a cunoaşte misterul interior al fiinţei tale. Însăşi ideea de a compara este în întregime falsă. Fiecare individ este unic, deoarece nu mai există nimeni asemenea lui. Faptul de a compara ar fi fost ceva normal dacă indivizii ar fi fost asemănători. Ei însă nu sunt. Nici măcar gemenii nu sunt absolut identici. Este imposibil să găseşti o altă fiinţă care să fie exact ca tine. Noi comparăm deci fiinţe unice, şi de aici provin toate problemele.

Un lucru fundamental, şi în acelaşi timp foarte dificil, este acela de a nu împărţi viaţa în acţiuni frumoase şi acţiuni prosteşti, de a nu crea nici o diviziune. Toate sunt părţi ale aceluiaşi întreg.

Trebuie numai să aveţi puţin simţ al umorului. Iar pentru mine simţul umorului este esenţial pentru ca persoana să reprezinte un tot unitar. Ce este rău în aceste mărunţişuri, în aceste lucruri prosteşti? De ce nu puteţi să râdeţi, de ce nu puteţi să vă bucuraţi de ele? Tot timpul judecaţi ce este bun şi ce este rău. Tot timpul sunteţi aşezaţi pe scaunul unui judecător, iar acest fapt vă face să fiţi serioşi.

Florile sunt frumoase, însă ce să spunem despre spini? Şi ei fac parte din existenţa florilor. Florile nu ar putea exista fără ei; spinii le protejează. Ei au o anumită funcţie, un anumit rol, o anumită însemnătate.

Dacă însă împarți mereu, atunci florile sunt frumoase, iar spinii devin urâţi. Această sevă hrăneşte însă tulpina, floarea şi spinii. În viaţa copacului nu se produce nici o împărţire, nu are loc nici un raționament. Floarea nu este favorizată, spinul nu este doar tolerat; amândoi sunt în întregime acceptaţi. Şi acesta ar trebui să fie şi modul nostru de a vedea lucrurile în propria noastră viaţă. Există unele lucruri, lucruri mărunte, care, dacă le judecaţi, par stupide, prosteşti. Însă acest lucru se întâmplă datorită raţionamentului vostru; în realitate ele îndeplinesc, la rândul lor, un rol esenţial

Singură funcţie a minţii este aceea de a diviza la nesfârşit. Rolul inimii este acela de a vedea ceea ce uneşte, lucru de care mintea este complet incapabilă. Mintea nu poate să înţeleagă ceea ce se află dincolo de cuvinte; ea poate să înţeleagă numai ceea ce este corect din punct de vedere lingvistic, ceea ce este corect din punct de vedere logic. Ea nu este preocupată de existenţă, de viaţă, de realitate. Mintea este ea însăşi o ficţiune.

Poţi trăi şi fără minte.

Însă nu poţi trăi fără inimă.

Şi cu cât existenţa ta este mai profundă, cu atât este şi inima ta mai implicată.

Viaţa este o curgere, este un fluviu, este o mişcare continuă. Oamenii au însă impresia că ei înşişi reprezintă ceva static.

Numai obiectele sunt statice, numai moartea este încremenită; viaţa este o continuă schimbare. Cu cât există mai multă schimbare, cu atât viaţa este mai abundentă. Iar o viaţă abundentă aduce cu sine extraordinare schimbări, clipă de clipă.

Nimeni nu este superior, nimeni nu este inferior, şi nu există nici persoane egale între ele. Fiecare este unic.

Egalitatea este, din punct de vedere psihologic, o aberaţie. Nu toţi oamenii pot fi un Albert Einstein sau un Rabindranath Tagore[1]. Însă aceasta nu înseamnă că Rabindranath Tagore este superior pentru că nu poţi fi asemenea lui. Nici el nu poate fi ca tine.

Eu cred că fiecare reprezintă o manifestare unică. Trebuie deci să renunţăm la toate ideile de superioritate, inferioritate, egalitate şi inegalitate şi să le înlocuim cu ideea nouă de unicitate.

Într-adevăr, fiecare individ este unic.

Priveşte doar cu mai multă iubire şi vei vedea că fiecare individ are ceva propriu, un lucru pe care nu îl mai are nimeni altcineva.

Fă pur şi simplu doar ceea ce îţi face maximă plăcere ţie şi celor din jurul tău. Fă ceva care să înalţe în tine un cântec şi să creeze un ritm al celebrării în jurul tău.

O astfel de viaţă o numesc religioasă. Ea nu se bazează pe principii, pe disciplină şi nici pe legi. Ea se rezumă la o singură idee: aceea de a-ţi trăi viaţa în mod inteligent.

Obedienţa are o anumită simplitate; nesupunerea presupune o inteligenţă de ordin mai înalt. Orice idiot poate fi supus, şi de fapt numai idioţii sunt astfel.

Persoană inteligentă întreabă întotdeauna: „De ce? De ce trebuie să fac acest lucru? Până când nu voi cunoaşte motivele şi consecinţele nu mă voi implica în realizarea lui.”

Numai aşa devine cu adevărat răspunzătoare.

Este imposibil pentru un sfânt să fie şmecher, în timp ce un şmecher poate fi sfânt.

Omul nu a învăţat încă să guste frumuseţea singurătăţii. El caută întotdeauna să se angajeze într-o relaţie, să fie cu cineva – cu un prieten, cu un părinte, cu o soţie sau un soţ, cu un copil... cu cineva.

El a creat societăţi, cluburi – Lyon Club, Rotary Club. El a creat partide politice, ideologice. El a creat religii, biserici Însă toate acestea sunt necesare pentru a-l face să uite de singurătatea sa. Fiind în mijlocul acestor mulţimi încerci să uiţi ceva, ceva de care îţi aminteşti uneori în întuneric: că te-ai născut singur, că vei muri singur, că indiferent ce ai face, trăieşti singur.

Singurătatea este ceva esenţial pentru fiinţa ta, nu există nici o modalitate de a o evita.

Orice efort de evitare a singurătăţii eşuează şi va eşua, deoarece este împotriva legilor fundamentale ale vieţii. În fond nu ai nevoie de un surogat, care să te facă să îţi uiţi singurătatea; trebuie doar să devii conştient de singurătatea ta, care este o realitate. Iar faptul de a o experimenta, de a o simţi este atât de frumos tocmai pentru că reprezintă eliberarea de mulţime, de turmă, de celălalt. Este eliberarea de teama de a fi singur. E de ajuns să auzi cuvântul „singur”, că îţi şi aminteşti de o rană; ai nevoie de ceva pentru a umple acest gol care te răneşte. Ai nevoie de ceva pentru a-l umple.

Cuvântul „singurătate” nu are acelaşi sens – de rană, de gol care trebuie umplut. Singurătate înseamnă pur şi simplu împlinire. Eşti un întreg; nu este nevoie de nimeni altcineva pentru a te completa.

Încearcă deci să găseşti centrul tău lăuntric în care eşti întotdeauna singur, în care singurătatea a fost întotdeauna perfectă. În viaţă, în moarte sau oriunde ai fi, eşti mereu singur. Însă această singurătate este atât de plină – nu este nici un gol – este atât de plină, atât de completă, atât de încărcată cu toate darurile vieţii, cu toate frumuseţile şi binecuvântările existenţei, încât imediat ce ai gustat din propria ta singurătate, durerea va dispărea. În locul ei se va naşte un ritm nou, de o extraordinară blândeţe, pace, fericire şi binecuvântare.

Aceasta nu înseamnă că un om care este centrat în singurătate nu îşi poate face prieteni; în realitate numai o asemenea fiinţă poate avea prieteni, deoarece prietenia nu mai reprezintă pentru el o nevoie, ci o împărtăşire. Fiinţa umană are atât de mult, încât poate împărţi cu ceilalţi.

Facem cu toţii parte din aceeaşi existenţă. Indiferent pe cine răneşti, în cele din urmă te răneşti pe tine însuţi. Poate că acum nu îţi dai seama de acest lucru, însă într-o bună zi vei înţelege şi îţi vei spune: „Dumnezeule! Acest lucru mi l-am făcut cu mâna mea.” Ai rănit pe cineva, crezând că este vorba de un altul.

Nu este altcineva. Existenţa este una singură, este o unitate cosmică. Din această înţelegere se iveşte non-violenţa.

Când eşti furios, te pedepseşti pe tine însuţi. Arzi. Îţi distrugi inima şi calităţile ei înalte şi te umpli de ură.

Omul este plin dacă este în armonie cu universul. Dacă nu este în armonie cu universul atunci este gol, în întregime gol; iar din această stare de gol se naşte dorinţa de a poseda.

Această dorinţă de a poseda poate fi umplută cu bani, cu locuinţe, cu mobilă, cu prieteni, cu orice, deoarece nu poţi să trăieşti în acest gol. Este îngrozitor. Este o viaţă de fantomă. Dacă eşti gol şi înlăuntrul tău, este imposibil să trăieşti.

Pentru a avea senzaţia că interiorul tău este plin există numai două căi. Fie intri în deplină armonie cu universul... te umpli cu tot ceea ce este, cu toate florile şi cu toate stelele. Aceasta este adevărata împlinire.

Însă dacă nu faci acest lucru, şi milioane de oameni nu îl fac, atunci singura cale este aceea de a te umple cu tot felul de reziduuri.

Dorinţa de a poseda înseamnă că simţi pur şi simplu o stare de gol, pe care vrei să o umpli cu orice, indiferent care ar fi respectivul lucru. Odată ce înţelegi acest lucru, dorinţa de a poseda dispare. Atunci apare dorinţa de a intra în comuniune cu tot ceea ce este, astfel încât tot acest gol interior să dispară.

Întregul trecut al omenirii a pus un foarte mare preţ pe sărăcie, pe care a echivalat-o cu spiritualitatea, ceea ce este cu totul lipsit de sens.

Spiritualitatea este singura bogăţie care i se poate întâmpla unui om. Ea conţine toate celelalte bogăţii. Ea nu este împotriva nici unei alte bogăţii; ea este pur şi simplu împotriva oricărui fel de sărăcie.

Pe de-o parte oamenii respectă sărăcia, iar pe de altă parte vă îndeamnă: „Ajutaţi-i pe cei săraci.” Ciudat! Dacă sărăcia este atât de spirituală, atunci cel mai spiritual lucru este acela de a transforma un om bogat într-unul sărac. Ajutaţi-i pe bogaţi să devină săraci, astfel încât să fie spirituali. De ce să-i ajutăm pe săraci? Vreţi să le distrugem spiritualitatea?

A trăi în abundenţă este singurul lucru spiritual care există.

Banii sunt un subiect dificil de abordat, din simplul motiv că nu am fost în stare să punem la punct un sistem financiar sănătos, în care banii să deservească întreaga omenire, şi nu să devină obiectul de manipulare al câtorva indivizi posesivi.

Banii reprezintă un subiect dificil, deoarece psihismul omului este plin de lăcomie. Altfel banii nu reprezintă decât un mijloc de schimb, o modalitate perfect adecvată schimbului; nu există nimic rău în ei. Însă felul în care este pus la punct întregul sistem este complet greşit.

Dacă nu ai bani, eşti condamnat, întreaga ta viaţă este o catastrofă. Şi toată viaţa încerci să câştigi bani, prin orice mijloace. Dacă ai bani, aceasta nu schimbă cu nimic lucrurile; doreşti tot mai mult, iar această dorinţă nu mai are limite. Şi în cele din urmă ai atât de mulţi bani – cu toate că nu sunt destui, nu sunt niciodată destui, sunt însă mai mulţi decât ai altora – încât începi să te simţi vinovat, deoarece pentru a-i acumula ai folosit mijloace imorale, inumane, violente. I-ai exploatat pe ceilalţi, le-ai supt sângele, ai fost un parazit. Acum ai aceşti bani, însă îţi aminteşti de toate crimele pe care le-ai comis pentru a-i câştiga.

Astfel, vor exista două categorii de fiinţe: prima – cele care încep să facă donaţii unor instituţii caritabile, pentru a se elibera de culpabilitate; a doua – cele care se simt atât de vinovate încât fie înnebunesc, fie se sinucid. Existenţa lor este o continuă angoasă. Fiecare respiraţie devine din ce în ce mai grea. Şi cel mai ciudat lucru este că respectiva fiinţă a lucrat din greu, o viaţă întreagă, pentru a acumula aceşti bani, societatea fiind cea care sădeşte dorinţa, ambiţia de a fi bogat, de a fi puternic.

Iar banii aduc cu sine puterea; cu ei se poate cumpăra orice, în afară de acele câteva lucruri care sunt imposibil de cumpărat. Însă nimănui nu îi pasă de aceste lucruri.

Meditaţia nu poate fi cumpărată, iubirea nu poate fi cumpărată, nici prietenia sau gratitudinea; însă nimănui nu îi pasă de acestea.

Priviţi existenţa, cu întreaga ei abundenţă. De ce este nevoie de atât de multe flori în întreaga lume? Trandafirii ar fi fost suficienţi. Existenţa este însă abundentă – milioane şi milioane de păsări, milioane de animale, totul există din abundenţă.

Natura nu este ascetică, ea dansează pretutindeni: în valurile oceanului, în zborul păsărilor. Ea cântă peste tot – în vântul care trece prin ramurile pinilor, în ciripitul păsărilor...

De ce este nevoie de milioane de sisteme solare, fiecare sistem având milioane de stele? Nu pare să existe nici un motiv care să justifice existenţa lor, în afara faptului că această abundenţă este în însăşi firea existenţei, această bogăţie este însăşi esenţa ei; existența nu crede în sărăcie.

Eu nu văd lăcomia ca pe o dorinţă. Ea este în realitate o boală existenţială. Nu eşti în armonie cu întregul; şi numai această armonie cu întregul te poate vindeca.

Pentru mine lăcomia nu reprezintă o dorință, prin urmare nu trebuie să faceţi nimic pentru a o înlătura. Trebuie să înţelegeţi acel gol pe care încercaţi să-l umpleţi şi să vă puneţi întrebarea: „De ce am această senzaţie de gol? Întreaga existenţă este atât de plină, de unde această stare de vid? Poate că m-am rătăcit. Nu mai merg în aceeaşi direcţie. Nu mai aparţin existenţei, aceasta este cauza stării de gol pe care o încerc.”

Rămâneţi deci în acest curent existenţial, lăsaţi-vă în voia lui; apropiaţi-vă de existenţă în tăcere şi linişte, în meditaţie. Şi, într-o bună zi veţi vedea că sunteţi foarte plini pe dinăuntru; este un preaplin din care se revarsă bucuria, beatitudinea, binecuvântarea. Aveţi atât de mult încât puteţi să dăruiţi întregii lumi, fără ca bogăţia voastră să se epuizeze.

În acea zi veţi fi pentru prima dată liberi de orice dorinţă de a poseda bani, mâncare, lucruri... sau orice altceva. Vei trăi însă liber de această dorinţă de a poseda, care nu poate fi satisfăcută, de această rană care nu poate fi lecuită; vei trăi firesc, şi vei găsi tot ceea ce ai nevoie.

Fiecare se simte inferior într-un fel sau altul. Motivul este neacceptarea faptului că fiecare este unic. Nu se pune problema superiorităţii sau a inferiorităţii. Fiecare face parte dintr-o categorie care îi este proprie, şi din acest lucru nu rezultă nici o comparaţie.

Noi nu le-am permis oamenilor să se accepte pe ei înşişi aşa cum sunt. În clipa în care te accepţi aşa cum eşti, fără nici o comparaţie, întreaga inferioritate, întreaga superioritate, dispare. În acceptarea totală de sine vei fi liber de aceste complexe de inferioritate sau superioritate. Altfel vei suferi toată viaţa.

Şi nu pot să-mi închipui o fiinţă care să aibă totul în această lume. Unii n-au ezitat să încerce, dar au eşuat lamentabil.

Fii doar tu însuţi şi va fi suficient.

Eşti acceptat de soare, eşti acceptat de lună, eşti acceptat de arbori, de ocean, de pământ. Ce poţi să îţi doreşti mai mult?

Eşti acceptat de întregul univers.

Bucură-te şi savurează acest lucru!

Nevoia imperioasă a fiecăruia este de a fi aprobat şi recunoscut.

Mentalitatea generală are la bază ideea că până când nu suntem recunoscuţi, suntem nişte anonimi şi nu valorăm nimic. Nu munca noastră este importantă, ci recunoaşterea ei. Aceasta înseamnă a pune căruţa înaintea boilor. Munca noastră ar trebui să fie o bucurie în sine.

Trebuie să lucrezi nu pentru a fi recunoscut, ci pentru că îţi place să fii creativ. Îţi place muncă doar de dragul muncii Trebuie să munceşti numai dacă îţi place.

Nu cere şi nu aştepta nici o apreciere. Dacă ea vine, nu îi dă o importanţă prea mare. Dacă nu vine, nu te gândi la ea. Împlinirea ta trebuie să se găsească în însăşi munca ta.

Iar dacă o fiinţă învaţă acest lucru simplu, de a-şi iubi munca, oricare ar fi aceasta, de a o iubi fără a cere nici o recunoaştere, lumea în care ne găsim ar fi mai frumoasă şi mai plină de celebrare; altfel cădeţi în cercul vicios al nefericirii. Lucrul pe care îl faci nu este bun pentru că îţi place, pentru că îl faci cât mai bine cu putinţă, ci pentru că lumea îl recunoaşte, îl recompensează şi te premiază, îţi decernează Premii Nobel.

Lumea a distrus întreaga valoare pe care creativitatea o are în sine şi a distrus milioane de oameni, deoarece nu toţi pot fi laureaţi ai Premiului Nobel. Iar dorinţa de recunoaştere a fost creată în interiorul fiecăruia, astfel încât nimeni nu mai poate lucra în linişte, în tăcere, bucurându-se de orice ar face. Iar viaţa este constituită din tot felul de lucruri mărunte. Pentru aceste lucruri mici nu pot exista recompense sau titluri de onoare decernate de diverse universităţi sau guverne.

Bucuria nu înseamnă a finaliza ceva; bucuria constă în faptul că ai dorit respectivul lucru, că l-ai dorit din toată inima, că în timp ce te ocupai de el ai uitat tot restul lumii; era singura preocupare a întregii tale fiinţe.

În aceasta se găseşte binecuvântarea şi recompensa ta, şi nu în faptul de a-l finaliza sau de a-l avea permanent.

În acest curent schimbător al existenţei, fiecare clipă trebuie să conţină propria ei recompensă. Orice am fi făcut, ne-am dat întreaga silinţă, am făcut-o din toată inima.

Nu am lăsat nimic neexprimat, întreaga noastră fiinţă a fost cuprinsă în respectiva acţiune.

În aceasta se află toată beatitudinea noastră.

Realitatea este că fiecare este unic, fiecare are o anumită individualitate. Trebuie să renunţăm pur şi simplu la ideile noastre despre cum ar trebui oamenii să fie; ele trebuie înlocuite cu ideea că, indiferent cum ar fi oamenii, sunt frumoşi. Nu se pune în nici un fel problema lui „ar trebui să fie”; cine suntem noi pentru a impune un „trebuie” asupra altcuiva? Dacă existenţa vă acceptă aşa cum sunteţi, cine sunt eu pentru a nu face la fel?

Este necesară numai o schimbare de atitudine; este ceva foarte simplu, odată ce ideea este acceptată de gândirea voastră: fiecare om este unic, fiecare om este aşa cum este, şi trebuie să fie aşa cum este. Nu este nevoie să fie altfel pentru a fi acceptat; este acceptat exact aşa cum este. Acesta este adevăratul respect pentru individualitate, pentru oameni, aşa cum sunt ei.

Întreaga omenire ar fi într-un cu totul alt spaţiu, mult mai plin de iubire şi de împlinire, dacă i-am accepta pe oameni aşa cum sunt ei.

Numai comunismul care îşi va căuta sursa în iubire, în inteligenţă, în generozitate, va fi autentic. Comunismul care este impus cu forţa va fi fals.

Şi nu există nici măcar un singur om, oricât de sărac ar fi, care să nu fie în stare să contribuie şi el cu ceva.

De ce să nu creezi o viaţă acolo unde banii nu creează nici o ierarhie, ci dau pur şi simplu din ce în ce mai multe şanse tuturor?

Oamenii autoritari sunt cei care suferă de un complex de inferioritate. Pentru a-şi ascunde inferioritatea, ei încearcă să îşi impună o falsă superioritate. Ei vor să arate că sunt cineva, ei vor să demonstreze că propriul lor cuvânt este singurul adevăr şi singura literă de lege. În străfundurile lor însă sunt fiinţe mult inferioare.

Natura nu are, cu siguranţă, nici o ierarhie. Ierarhia este un joc al minţii omeneşti, deoarece ego-ul nu poate fi hrănit în afara unei ierarhii; în afara acesteia el moare – pur şi simplu.

În natură fiecare lucru are o şansă, are un spaţiu al lui; nimeni nu este şef. Nimeni nu este stăpân, şi nu există nici un servitor. Natura funcţionează aproape ca un întreg organic, în care individualitatea nu este pierdută, însă în care ego-ul nu are nici o şansă de a se dezvolta; ca urmare, copacii sunt lipsiţi de ego, păsările sunt lipsite de ego.

Problema apare odată cu omul.

Este privilegiul exclusiv al omului – şi numai al lui – de a rămâne singur, de a se ridica împotriva întregii lumi, în cazul în care crede că adevărul se află de partea sa.

Dacă tu simţi că aceasta este calea care duce la libertate, atunci acceptă bucuros orice fel de răspundere. Atunci toate aceste răspunderi nu te vor mai împovăra.

Toate aceste răspunderi te vor maturiza, vei fi mai centrat mai înrădăcinat, mai individualizat.

În mâinile tale se găseşte doar o singură clipă – cea autentică. Iar ea nu se va mai întoarce vreodată. Fie o trăieşti, fie o laşi netrăită.

Fiecare copil înţelege faptul că modul în care priveşte el lumea este diferit de acela al părinţilor săi. Acest lucru este sigur, cel puţin din punctul lui de vedere.

El are cu totul alte valori. Poate că el strânge scoici pe plajă, iar părinţii îi spun: „Aruncă-le! De ce îţi pierzi timpul degeaba?” Iar pentru el sunt atât de frumoase...

Copilul observă diferenţele, el vede că valorile lor sunt diferite. Părinţii sunt ahtiaţi după bani; el doreşte să colecţioneze fluturi. Şi nu poate înţelege motivul pentru care ei se arată atât de interesaţi de bani: „Ce o să faceţi cu ei?” Iar părinţii săi nu pot înţelege ce va face copilul cu acei fluturi sau cu acele flori

Fiecare copil ajunge să îşi dea seama de acest lucru, de faptul că există diferenţe. Singura problemă este că îi este teamă să afirme că dreptatea este de partea lui.

Cea mai bună soluţie, în privinţa copilului, ar fi aceea de a-l lăsa în pace. Trebuie doar puţin curaj; acesta nu îi lipseşte, numai că întreaga societate este astfel făcută încât până şi frumoasa calitate a curajului copilului este condamnată.

Dacă părinţii îşi iubesc cu adevărat copiii, îi vor ajuta să fie curajoşi, chiar dacă acest curaj e împotriva lor. Ei îl vor ajuta să se arate plin de curaj faţă de profesori, faţă de societate, faţă de oricine încearcă să le distrugă individualitatea.

Aminteşte-ţi în permanenţă să nu faci niciodată compromisuri. Compromisul nu îşi găseşte nici un loc în viziunea mea. Puteţi întâlni mulţi oameni nefericiţi, datorită faptului că au făcut întotdeauna compromisuri, iar acum nu pot să îşi ierte acest lucru. Ei ştiu că ar fi trebuit să îndrăznească, însă s-au dovedit a fi laşi. Ei şi-au pierdut respectul de sine, s-au devalorizat în propriii lor ochi. Acesta este rezultatul compromisurilor.

De ce trebuie să facem compromisuri? Ce avem de pierdut? Trăiţi, în această mică viaţă, cât mai total posibil. Nu vă fie teamă să mergeţi până la capăt. Nu puteţi fi mai mult decât totali – aceasta este ultima linie. Şi nu faceţi nici un compromis. Întreaga minte va pleda în favoarea unui compromis, deoarece aşa am fost crescuţi, acesta este modul în care am fost condiţionaţi

Compromis” este unul dintre cele mai urâte cuvinte ale limbii. El înseamnă: „eu pun o jumătate, tu pui cealaltă jumătate; eu mă ocup de o jumătate, tu de cealaltă.” Oare de ce?

Atunci când totul se află la dispoziţia ta, atunci când poţi să alegi dacă să mănânci prăjitura sau să o păstrezi, de ce să faci un compromis?

Îţi trebuie doar puţin curaj, puţină îndrăzneală, însă numai la început. Odată ce ai experimentat frumuseţea faptului de a nu face compromisuri, odată ce ai experimentat demnitatea, integritatea şi individualitatea care rezultă din aceasta, simţi pentru prima dată că ai rădăcini, că viaţa ta se desfăşoară dintr-un centru care este doar al tău.

Persoanele nefericite pot fi înrobite foarte uşor. Persoanele pline de celebrare, de beatitudine, nu pot cădea în sclavie.

Sexul este începutul vieţii, iar moartea este sfârşitul aceleiaşi vieţi; ele sunt aşadar cele două capete ale aceleiaşi energii, cei doi poli ai aceleiaşi energii. Ele nu pot fi separate.

Poate că sexul este prima rată a morţii, în timp ce moartea este sexul cu toate ratele achitate.

Este vorba însă de una şi aceeaşi energie, care îşi manifestă ambele aspecte.

De ce să nu trăiţi o viaţă în care sexul să fie lipsit de experienţe amare, gelozie şi eşecuri, în care sexul să fie doar ceva amuzant, la fel ca oricare alt joc; de ce să nu fie un simplu joc biologic?

Dacă jucaţi tenis nu înseamnă că trebuie să jucaţi toată viaţa cu acelaşi partener...

Viaţa ar trebui să fie mai bogată. Este necesară doar puţină înţelegere, şi iubirea nu va mai reprezenta o problemă, iar sexul nu va mai fi tabu.

Mintea nu este nimic altceva decât o colecţie de amintiri din trecut, din care se construiesc toate imaginile şi visele.

Folosiţi fiecare ocazie pe care v-o oferă viaţa pentru a vă mări inteligenţa, pentru a vă ridica gradul de conştienţă. De obicei facem tot ce ne stă în putere pentru a ne transforma viaţa într-un iad. Cei care suferiţi sunteţi voi înşivă, şi din cauza suferinţei voastre îi faceţi şi pe alţii să sufere.

Iar când este vorba de un grup mai mare de oameni, care trăiesc împreună şi îşi produc suferinţe unii altora, această suferinţă creşte. Aşa s-a transformat întreaga lume într-un infern.

Această situaţie poate fi schimbată într-o singură secundă, însă trebuie înţeles un lucru fundamental: nici un paradis nu este posibil dacă nu există inteligenţă.

Eu cred că rolul părinţilor nu este acela de a-i ajuta pe copii să crească; ei cresc şi fără să fie ajutaţi de părinţi.

Rolul vostru este acela de a-i întreţine, de a-i hrăni, de a proteja ceea ce este în creştere. Nu le impuneţi nici o direcţie şi nu sădiţi în ei nici un ideal. Nu le spuneţi ce este bine şi ce este rău; lăsaţi-i să descopere asta singuri, prin propria lor experienţă.

Modul de gândire conform căruia copiii sunt proprietatea voastră, este greşit. Ei au luat naştere prin intermediul vostru, însă nu vă aparţin.

Voi aveţi un trecut; ei au doar viitor.

Ei nu îşi vor trăi viaţa în conformitate cu ideile voastre. Dacă ar trăi în conformitate cu ele ar însemna să nu trăiască aproape deloc. Ei trebuie să-şi ducă viaţa în acord cu ei înşişi, în libertate, pe deplin responsabili, înfruntând toate pericolele şi obstacolele care le ies în cale.

Odată ce ai înţeles că propriii tăi copii nu îţi aparţin, că ei aparţin existenţei, iar tu ai fost numai un vehicul, trebuie să fii recunoscător existenţei că te-a ales ca intermediar pentru venirea pe lume a unor copii minunaţi. Însă nu trebuie să intervii în dezvoltarea lor, în potenţialul lor. Nu le impune propria ta gândire.

Ei nu vor trăi aceleaşi vremuri, ei nu vor avea de înfruntat aceleaşi probleme. Vor face parte dintr-o altă lume. Nu îi pregăti pentru această lume, pentru această societate, pentru acest timp, deoarece le vei crea probleme.

Nu îşi vor găsi locul, nu vor fi pregătiţi.

Cruzimea este o neînţelegere. Ea îşi face apariţia în noi pentru că ne este frică de moarte. Nu vrem să murim, aşa că înainte ca altcineva să ne ucidă, vom încerca să ucidem noi, având în vedere că cea mai bună apărare este atacul. Şi nu se ştie cine te va ataca.

În lumea animală, în lumea oamenilor, concurenţa este mereu prezentă, astfel încât oamenii atacă neîncetat, fără să îşi pună problema pe cine atacă sau dacă respectiva fiinţă se pregătea într-adevăr să atace. Însă acest lucru nu se poate afla, aşa că ocazia nu trebuie ratată.

Iar atunci când ataci pe cineva, inima ta se împietrește din ce în ce mai mult, iar faptul de a ataca începe să îţi facă plăcere. Fenomenul poate fi observat în lumea animală, fiind cauzat de aceeaşi concurenţă pentru hrană, pentru putere...

Cruzimea nu înseamnă altceva decât spiritul de competiţie, dorinţa de a fi neapărat cel dintâi. Dacă este necesar, vom folosi chiar violenţa, însă primul loc trebuie cucerit cu orice preţ. Ea apare atât la animale cât şi la om. De ce însă această goană către primul loc?

Adevăratul motiv este moartea.

Cruzimea dispare numai atunci când descoperi că moartea nu există. Când experimentezi ceva aflat dincolo de moarte, întreaga cruzime dispare cu desăvârşire. Atunci nu mai contează: nu mai este nevoie să fugi, poţi să îl laşi pe celălalt să o ia înaintea ta, deoarece acum ştii că lumea este infinită, că viaţa este nesfârşită.

Nu se poate pierde nimic; dacă nu se întâmplă astăzi, atunci se va întâmpla cu siguranţă mâine. Dacă înţelegi cu adevărat acest lucru este, imposibil să mai pierzi ceva.

În realitate, faptul de a lupta şi de a fi plin de cruzime te aspreşte din ce în ce mai mult, iar inima ta împietreşte. Cu o asemenea inimă împietrită vei trece pe lângă tot ceea ce este minunat, frumos şi plin de beatitudine.

Este dificil să dai explicaţii animalelor. Problema este însă că e şi mai greu să se explice fiinţelor umane că prin intermediul competiţiei, a ambiţiei violente, a dorinţei de fi întotdeauna pe primul loc, se creează o lume anormală, în care nimeni nu se mai bucură de nimic, şi în care toţi rămân săraci.

Singura cale de a-i face pe oameni să înţeleagă este aceea de a-i face să perceapă existenţa sinelui lor nemuritor; ca urmare a acestui fapt, orice urmă de cruzime va dispărea. Problema apare din cauza faptului că viaţa este prea scurtă. Dacă la ambele capete întâlneşti infinitul – trecutul şi viitorul – nu e nevoie să te grăbeşti, nu este nevoie nici măcar să intri în competiţie.

Viaţa este atât de vastă şi de plină, încât nu o poţi epuiza.

Pentru cei ce doresc să analizeze viaţa, trăirea şi iubirea prin intermediul gândirii, trecutul şi viitorul sunt pe deplin satisfăcătoare, deoarece le oferă un câmp de acţiune nelimitat.

Ei pot decora trecutul, îl pot înfrumuseţa aşa cum doresc, chiar dacă nu l-au trăit niciodată; atunci când lucrurile se petreceau, ei nu trăiau în prezent. Toate acestea sunt numai umbre, reflecţii în goana lor neîntreruptă au zărit câteva lucruri şi au impresia că au trăit.

Singură realitate a trecutului este moartea, nu viaţa. Singură realitate a viitorului este tot moartea, nu viaţa.

Cei care şi-au ratat viaţa, cei care nu şi-au trăit-o atunci când trebuia, încep să viseze la viitor pentru a umple cumva acest gol. Viitorul lor este doar o proiecţie provenită din trecut. Tot ceea ce au ratat în trecut este proiectat şi aşteptat să se întâmple în viitor; iar între aceste două inexistenţe se găseşte această scurtă clipă care există cu adevărat şi care este plină de viaţă.

Se crede că timpul este format din trecut, prezent şi viitor, însă acest lucru este greşit. Timpul este format numai din trecut şi viitor. Prezentul este însăşi esenţa acestei vieţi.

Aşadar, cei ce vor să trăiască nu au altă cale decât aceea de a trăi în prezent.

Numai prezentul este existenţial.

Trecutul este doar o colecţie de amintiri, iar viitorul nu este nimic altceva decât imaginaţia, visele voastre.

Realitatea este aici şi acum.

Prezentul nu are nimic de-a face cu timpul. Dacă te afli pur şi simplu aici, în această clipă, timpul nu există. Există doar o imensă tăcere, linişte, nemişcare; nu se mai întâmplă nimic, totul s-a oprit deodată.

Prezentul îţi oferă posibilitatea să te cufunzi în adâncurile oceanului vieţii, să te înalţi spre seninul cerului vieţii

Sunteţi însă pândiţi de pericole din ambele sensuri: ”trecut” și ”viitor” reprezintă cele mai periculoase cuvinte ale limbajului uman. Între trecut şi viitor, faptul de a trăi în prezent este similar cu a face echilibristică pe o frânghie; pericolul există de ambele părţi.

Însă odată ce ai gustat din darurile prezentului, nu îţi mai pasă de nici un pericol. Odată ce intri în armonie cu viaţa, nu mai contează nimic.

Iar pentru mine viaţa este tot ceea ce există.

Pentru cei care vor să trăiască viaţa, şi nu să se gândească la ea, pentru cei care vor să existe cu adevărat, şi nu să filozofeze despre acest lucru, nu există nici o altă alternativă: ei trebuie să savureze nectarul clipei prezente. Umpleţi-vă cu tot ceea ce vă oferă clipa prezentă, deoarece ea nu se va mai întoarce. Odată ce a trecut, a trecut pentru totdeauna.

Viaţa durează şaptezeci, optzeci de ani; moartea se întâmplă într-o singură clipă. Este atât de condensată, încât dacă ai trăit o viaţă justă, vei putea intra în misterul morţii. Misterul constă în faptul că moartea nu este decât coperta; în interiorul ei se găseşte nemurirea ta, viaţa ta eternă.

Nu mă gândesc prea mult la viitor, deoarece acesta se naşte din clipa prezentă. Dacă putem avea grijă de clipa prezentă, am avut grijă şi de viitor.

Viitorul nu va apărea din neant, el va creşte din clipa prezentă. Următorul moment creşte din acesta.

Dacă acest moment este plin de frumuseţe, tăcere, beatitudine, următorul va fi şi mai tăcut, şi mai beatific.

Pentru mine seriozitatea este o boală; iar simţul umorului vă face mai umani, mai smeriţi. Simţul umorului este unul din cele mai importante aspecte ale religiozităţii.

Omul nu trebuie să urmărească transcenderea naturii.

Adevărat vă spun: fiinţa umană trebuie să aducă natura la împlinire, fapt care nu poate fi făcut de nici un animal Aceasta este diferenţa. Voi sunteţi născuţi ca fiinţe în cadrul naturii. Nu puteţi să vă depăşiţi condiţia. Este ca şi cum aţi încerca să vă trageţi de păr pentru a vă ridica în aer. S-ar putea să faceţi un mic salt, însă mai devreme sau mai târziu veţi cădea pe pământ şi s-ar putea să vă alegeţi cu câteva fracturi. Nu puteţi zbura.

Acest lucru a fost încercat din totdeauna: oamenii au încercat neîncetat să se ridice deasupra naturii, să îşi depăşească condiţia. Însă ei nu sunt separaţi de natură.

Omul are capacitatea, inteligenţa şi libertatea de a explora; iar dacă aţi explorat în întregime natura, aţi ajuns acasă.

Natura este casa voastră.

Una din legile fundamentale ale vieţii este aceea că tot ceea ce se află pe un plan mai înalt este şi foarte vulnerabil Rădăcinile unui copac sunt foarte puternice, însă florile sale nu sunt la fel. Florile sunt foarte fragile; un vânt mai puternic le poate distruge.

Acelaşi lucru este valabil şi în cazul conştiinţei umane. Ura este foarte puternică, însă nu la fel se întâmplă şi cu iubirea. Iubirea este ca o floare, care poate fi strivită cu uşurinţă de orice vânt, care poate fi distrusă de orice animal.

Valorile superioare ale vieţii sunt cele care trebuie să fie protejate.

Valorile inferioare se protejează singure.

O piatră nu trebuie să fie protejată, însă tufa de trandafiri, aflată în apropierea ei, are nevoie de această protecţie. Piatră este deja moartă, ea nu mai are cum să moară. Ea nu are nevoie de apărare.

Trandafirul este însă viu: plin de culoare, frumos, atrăgător. Acesta este pericolul: puterea sa constă în frumuseţe, însă datorită frumuseţii pericolul îşi poate face apariţia. Cineva ar putea să-l rupă.

Nimeni nu va ridica piatra, însă floarea poate fi ruptă cu uşurinţă.

Trebuie să faci dragoste numai atunci când te găseşti pe cea mai înaltă culme; iar pentru a face acest lucru este nevoie de o anumită disciplină. Disciplina a fost folosită, însă nu pentru a face dragoste. Eu vă învăţ disciplina de a face dragoste aşa cum trebuie, astfel încât iubirea voastră să nu fie un simplu act biologic, care nu pătrunde în lumea voastră psihologică.

Iubirea are puterea de a ajunge chiar şi în lumea voastră spirituală; desăvârşirea iubirii înseamnă atingerea acestei culmi a spiritualităţii umane.

Orgasmul nu este ceva necesar reproducerii. Este ceva care deschide o fereastră către evoluţia superioară a conştiinţei.

Experienţa orgasmului este întotdeauna ne-sexuală.

Chiar dacă ai ajuns la ea prin intermediul sexului, ea nu conţine nici o urmă de sexualitate.

Aceasta conduce la ideea că orgasmul ar putea fi atins şi prin mijloace care nu au nimic de-a face cu sexul, deoarece el însuşi fiind ne-sexual, sexualitatea nu reprezintă neapărat singura cale.

Cei care au experimentat pentru prima dată acest lucru trebuie să-şi fi dat seama că pot exista şi alte căi pentru a ajunge la orgasm, deoarece sexul nu este o parte integrantă a acestuia.

Orgasmul este în întregime liber de orice impresie sexuală.

Apoi ei au urmărit probabil modul în care se produce acesta, şi lucrurile s-au limpezit: în momentul în care are loc orgasmul, timpul se opreşte, uiţi de existenţa timpului.

Mintea se opreşte la rândul ei, devine liberă de orice gând.

Clipă este de un calm deosebit, iar conştienţa atinge o culme.

Orice fiinţă care a experimentat aceste lucruri va concluziona: ”Dacă asemenea lucruri – conştienţa, absenţa gândurilor, ieşirea din timp – pot fi obţinute şi fără a face apel la sex, atunci se poate ajunge la starea orgasmică şi fără a face apel la sexualitate."

Şi aceasta este certitudinea mea: în felul acesta a descoperit omul pentru prima dată meditaţia.

Libertatea aduce cu sine o totală responsabilitate faţă de tot ceea ce eşti şi faţă de tot ceea ce urmează să devii.

Există fiinţe care se înfurie: ele pun la cale revoluţii, produc schimbări în societate, în stat. Însă toate revoluţiile lor eşuează, deoarece tot ceea ce se bazează pe furie, se bazează şi pe ignoranţă. Iar o schimbare autentică nu poate fi posibilă.

Schimbarea în mai bine nu este posibilă dacă are drept punct de plecare furia. Vreau să vă reamintesc faptul că tristeţea este o furie inversată. Ea nu este diferită; este furie reprimată. Dacă o analizaţi, veţi ajunge la această concluzie. Tristeţea poate fi uşor transformată în furie; tot astfel, furia se poate transforma în tristeţe. Ele nu sunt două lucruri diferite; ele sunt două aspecte ale aceluiaşi fenomen.

Lumea este tristă, este nefericită. În inimile oamenilor există o mare suferinţă. Însă acest lucru nu trebuie să vă întristeze, pentru simplul motiv că, fiind trist, te vei alătura celor aflaţi în această stare; vei crea o tristeţe şi mai mare. Iar acest fapt nu ajută cu nimic.

Este ca atunci când oamenii sunt bolnavi iar voi, văzând starea în care se află, vă îmbolnăviţi la rândul vostru. Boala voastră nu îi va putea însă în nici caz vindeca; procedând astfel veţi mări numărul celor bolnavi. A avea compasiune pentru boala lor înseamnă a-i căuta cauzele, motivele care le generează suferinţa şi nefericirea, şi a-i ajuta să înlăture aceste cauze.

Iar în acest timp trebuie să rămâneţi cât mai bine dispuşi posibil, deoarece numai bucuria voastră îi poate ajuta, nu şi tristeţea. Trebuie să fiţi bine dispuşi. Ei trebuie să ştie că există posibilitatea de a fi fericit în această lume tristă...

Furia, mânia, reprezintă întotdeauna un semn de slăbiciune.

Atunci când au loc cataclisme, devii conştient de realitate aşa cum este ea. Ea este întotdeauna fragilă, fiecare este în pericol. Numai că, în condiţii obişnuite, eşti cufundat într-un somn adânc, astfel încât nu vezi acest lucru. Continui să visezi, imaginându-ţi lucruri frumoase pentru viitor, pentru zilele ce vor urma.

Când pericolul este iminent, îţi dai seama deodată că s-ar putea să nu mai existe nici un viitor, nici un mâine, şi că aceasta este singură clipă pe care o ai.

Vremurile în care au loc cataclisme sunt revelatoare. Ele nu aduc nimic nou în lume, ele îţi arată lumea exact aşa cum este. Ele te trezesc. Dacă nu înţelegi acest lucru, poţi înnebuni; dacă îl înţelegi, poţi să te trezeşti

Nu are nici un rost să îţi faci griji, deoarece vei rata această ocazie şi nici nu vei ajuta pe nimeni. Acesta este deci secretul pentru a depăşi pericolele.

Soluţia este următoarea: începe să trăieşti mai intens, mai total, mai conştient, astfel încât să descoperi în tine ceva ce nu poate fi distrus de moarte. Acela este adăpostul, acela reprezintă singurul lucru sigur.

Singura problemă care se pune este aceea de a folosi aşa cum trebuie fiecare ocazie care ţi se oferă. În orice ar consta ea, foloseşte-o în mod just.

Dezastrul poate fi mare, pericolul este mare, însă şi ocazia este pe măsură.

Nici o iluzie, oricât de mare şi de frumoasă, nu poate sta împotriva realităţii. Realitatea o va strivi mai devreme sau mai târziu.

Rolul tatălui său al mamei este mare, deoarece ei aduc pe lume un nou oaspete, care nu ştie nimic, dar care este dotat cu un anumit potenţial propriu. Până când acest potenţial nu creşte, copilul va rămâne nefericit; şi nici un părinte nu îşi poate imagina copilul lui nefericit.

Ei doresc sincer fericirea copilului, însă modul lor de gândire este greşit. Ei cred că dacă propriii lor copii devin doctori, profesori, ingineri sau oameni de ştiinţă, vor fi fericiţi. Dar se înşală.

Copiii lor pot fi fericiţi numai dacă devin ceea ce trebuie să devină. Ei pot dezvolta numai sămânţa pe care o poartă în interiorul lor.

Judecată este ceva urât, ea îi răneşte pe oameni. Pe de o parte îi răneşti, le provoci răni, iar pe de alta doreşti ca ei să te iubească, să te respecte. Acest lucru nu este posibil.

Iubeşte-i, respectă-i, şi poate că iubirea şi respectul îi vor ajuta să schimbe multe din slăbiciunile lor, multe din eşecurile lor, deoarece iubirea le va da o nouă energie, un nou rost, o nouă putere.

Iubirea le va da rădăcini adânci pentru a se putea împotrivi vântului puternic, soarelui fierbinte, ploilor grele.

Ori de câte ori se va pune problema unei alegeri, aminteşte-ţi că nu trebuie să preferi mintea în locul inimii.

Inima este legătura ta cu existenţa, în timp ce mintea este legătura cu societatea.

Dacă eşti trist, undeva greşeşti; dacă eşti plin de bucurie, tot ceea ce faci este corect.

Când vă spun să fiţi bine dispuşi, să fiţi fericiţi, să vă bucuraţi că nu sunteţi în situaţia de a fi nefericiţi, de a suferi, o fac cu un anumit scop.

Scopul este acela de a fi un exemplu pentru cei care au uitat în întregime că viaţa poate fi o celebrare. Cu tot întunericul din jur, puteţi să nu vă lăsaţi împovăraţi de acesta; chiar dacă el vă înconjoară, puteţi – totuşi – dansa. Întunericul nu poate împiedica dansul vostru; el nu are nici o putere.

Iar pentru mine, aceasta este adevărata slujire a aproapelui.

Mintea trebuie învăţată să devină un slujitor al inimii. Raţiunea trebuie să fie întotdeauna în slujba iubirii. Atunci viaţa se poate transforma într-un festival de lumini.

 

[1]                     n.6 mai 1861, Jorosanko, Calcuta — d. 7 august 1941) a fost un scriitor și filosof indian din provincia Bengal, supranumit Sufletul Bengalului și Profetul Indiei moderne, laureat al Premiului Nobel pentru Literatură în anul 1913.

 

 

Attachments