Cu o pungă cu alimente pe un braţ, Amanda deschise uşa casei. Radia de fericire. De afară se auzea ciripitul păsărilor care se bucurau de soarele primăverii. Lumina se reflectă de pe aurul verighetei ei. Recent căsătorită, de trei luni, era nerăbdătoare să pregătească o cină specială, intimă, pentru a-i face o surpriză lui Cameron. Programul ei solicitant de la spital şi de la clinică o împiedica adesea să gătească, iar ei, ca proaspătă soţie, îi făcea plăcere această activitate. În după-amiaza aceea, când două programări îi fuseseră anulate pe neaşteptate, intenţiona să pregătească ceva sofisticat, elaborat şi memorabil. Ceva care să se potrivească unei atmosfere cu lumânări şi vin.

Intră în bucătărie fredonând, o exteriorizare a emoţiilor rară pentru ea, căci era o femeie rezervată. Cu un zâmbet satisfăcut scoase din pungă o sticlă cu vinul de Bordeaux preferat de Cameron. Studie eticheta păstrând pe chip un zâmbet, amintindu-şi de prima dată când băuseră împreună o sticlă. Fusese atât de romantic, atât de atent, îi oferise atât de mult din ceea ce îi trebuia ei în acel moment al vieţii.

Aruncând o privire la ceas văzu că mai avea patru ore întregi până urma să se întoarcă acasă soţul ei. Suficient cât să pregătească o masă elaborată, să aprindă lumânările şi să aranjeze paharele de cristal.

Mai întâi, decise, avea să meargă la etaj să se dezbrace de costumul şi pantofii comozi. Sus avea un caftan lung din mătase, transparent, în nuanţe de un albastru palid. În seara aceea nu avea să fie psihiatru, ci femeie, o femeie foarte îndrăgostită.

Casa era de o curăţenie exemplară şi decorată cu gust. Astfel de lucruri erau fireşti pentru Amanda. Îndreptându-se spre scări aruncă o scurtă privire unei vaze de cristal Baccarat şi îşi dori, pentru o clipă, să-şi fi amintit să ia flori proaspete. Eventual avea să sune la florărie şi să ceară să i se aducă ceva extravagant. Mâna îi alunecă uşor pe balustrada lustruită când începu să urce scările. Privirea ei, de obicei serioasă sau concentrată, era visătoare. Cu un gest neglijent, deschise uşa dormitorului.

Zâmbetul îi încremeni, înlocuit de o expresie de şoc deplin. Stând în pragul uşii îşi simţi sângele scurgându-i-se din obraji. Ochii i se căscară uriaşi înainte ca durerea să îi umple. De pe buze îi scăpă un singur cuvânt chinuit.

— Cameron.

Cele două persoane din pat, prinse într-o îmbrăţişare pasională, se despărţiră brusc. Bărbatul, de o frumuseţe remarcabilă, cu părul acum ciufulit, ridică privirea spre ea, nevenindu-i să creadă. Femeia – felină, fierbinte, răpitoare – zâmbi foarte, foarte încet. Aproape c-o puteai auzi torcând.

— Vikki.

Amanda îşi privi sora cu ochi plini de suferinţă.

— Te-ai întors mai devreme.

Umbra unui râs, aproape imperceptibilă, răsună în vocea surorii ei. Cameron se îndepărtă încă vreo câţiva centimetri de cumnata lui.

— Amanda, eu…

Într-o fracţiune de secundă, chipul Amandei se schimonosi. Cu privirea aţintită asupra cuplului din pat, băgă mâna în buzunarul jachetei şi scoase un revolver mic. Amanţii îl priviră înmărmuriţi, cufundaţi în tăcere. Cu sânge-rece, Amanda ţinti şi trase. Un norişor de confetti ieşi din armă.

— Ariel!

Dr. Amanda Lane Jamison, cunoscută mai degrabă ca Ariel Kirkwood, se întoarse spre regizorul obosit, în vreme ce cuplul din pat şi membrii echipei de filmare izbucniră în râs.

— Scuze, Neal, nu m-am putut abţine. Amanda e întotdeauna victima, spuse ea cu dramatism, în vreme ce ochii îi dansară jucăuşi. Gândiţi-vă cum ar fi afectate audienţele dacă şi-ar pierde controlul măcar o dată şi ar ucide pe cineva.

— Ascultă, Ariel…

— Sau chiar dacă doar ar răni grav pe cineva, adăugă ea rapid. Şi cine, continuă ea, arătând cu mâna spre pat, merită asta mai mult decât soţul ei lipsit de caracter şi intriganta ei soră?

În strigătele şi aplauzele echipei tehnice, Ariel fileu o plecăciune, apoi, fără tragere de inimă, îi dădu arma regizorului când acesta întinse mâna după ea.

— Tu, spuse el cu un oftat de suferinţă îndelungată, eşti nebună cu acte în regulă, şi aşa ai fost de când te ştiu.

— Apreciez asta, Neal.

— De data asta vom înregistra, o avertiză el, încercând să nu rânjească. Hai să vedem dacă putem filma scena asta înainte de prânz.

Cuminte, Ariel coborî la etajul întâi al platoului şi aşteptă răbdătoare în picioare să i se refacă machiajul şi coafura.

Amanda era întotdeauna perfecţiunea întruchipată. Organizată, meticuloasă, calmă – toate însuşiri care îi lipseau lui Ariel personal. Juca acel personaj de peste cinci ani în popularul serial de mare audienţă Vieţi şi iubiri.

În decursul acelor cinci ani, Amanda terminase facultatea magna cum laudae, se specializase ca medic psihiatru şi devenise un terapeut respectat. Mariajul recent dintre ea şi Cameron părea o potrivire perfectă.

Dar, desigur, el era un oportunist slab care se căsătorise cu ea pentru banii şi poziţia ei socială, dorind-o în acelaşi timp pe sora ei – şi jumătate din populaţia de femei din oraşul fictiv Trader’s Bend.

Amanda urma să se confrunte în curând cu adevărul. Iţele poveştii se îndreptau deja de şase săptămâni spre această revelaţie, şi fuseseră inundaţi de un val de scrisori de la telespectatori. Atât aceştia, cât şi Ariel considerau că era cazul ca Amanda să afle despre ticălosul ei soţ.

Lui Ariel îi plăcea Amanda, îi respecta integritatea şi siguranţa de sine. Când se filma, Ariel chiar era Amanda. Chiar dacă în viaţa personală ar fi preferat o zi intr-un parc de distracţii unei seri la balet, înţelegea toate nuanţele femeii pe care o juca.

Când urma să se transmită această scenă, telespectatorii aveau să vadă o femeie zveltă, îngrijită, cu părul blond-deschis pieptănat elegant într-un coc sofisticat. Chipul ei era ca de porţelan, răpitor, de o frumuseţe îngheţată ce sugera o sexualitate reţinută. Clasă. Stil.

Ochii de un albastru ca apa unui lac şi pomeţii înalţi se adăugau imaginii generale de eleganţă rafinată. Gura cu o formă perfectă avea tendinţa să zâmbească reţinut. Sprâncenele fin arcuite, cu doar câteva nuanţe mai închise decât blondul delicat al părului ei, scoteau în evidenţă genele bogate. O frumuseţe fără cusur, perfect calmă – asta era Amanda. Ariel îşi aşteptă semnalul de intrare şi se întrebă vag dacă închisese espressorul în dimineaţa aceea.

Filmară din nou întreaga scenă, de la cap la coadă, apoi o refăcură când observară că ţinuta lui Vikki, alcătuită dintr-un costum de baie fără bretele, devenea vizibilă când se foia în pat. Urmară apoi secvenţele menite să-i surprindă reacţia – camera aduse în prim-plan chipul palid şi şocat al Amandei, rămânând aţintită asupra acestuia preţ de câteva secunde prelungi şi dramatice.

— Prânzul.

Reacţia fu imediată. Amanţii săriră din pat din două părţi. Îmbrăcat în slipul de baie, J.T. Brown, soţul lui Ariel de pe micul ecran, o prinse de umeri şi o sărută prelung şi cu forţă.

— Ascultă, iubito, începu el, rămânând în pielea personajului. O să-ţi explic toate astea mai târziu. Crede-mă. Trebuie să-mi sun agentul.

— Fricosule, îi aruncă Ariel din urmă, cu un rânjet ce nu-i stătea deloc în fire Amandei, înainte de a-şi petrece braţul pe sub cel al Stellei Powell, sora ei din serial. Ia-ţi ceva peste costumul acela, Stella. Nu mă simt în stare să mănânc la cantină azi.

Stella îşi dădu pe spate coama înfoiată de păr castaniu-roşcat.

— Faci cinste?

— Întotdeauna trăieşti pe spinarea surorii tale, bombăni Ariel. Bine, plătesc eu, dar grăbeşte-te. Sunt lihnită.

În drum spre cabina ei, Ariel ieşi de pe platoul de filmare, traversă alte două platouri – etajul cinci de Doctors Hospital şi sufrageria soţilor Lane, principala familie din Trader’s Bend. Fu tentată să îşi dezbrace costumul şi să-şi desfacă părul, dar ar fi însemnat doar să piardă timpul cu îmbrăcatul şi aranjatul după prânz. În schimb, îşi luă doar geanta uriaşă, ce părea puţin nepotrivită la costumul office elegant al Amandei. Se gândea deja la o porţie generoasă de baclava înmuiată în miere.

— Haide, Stella. Ariel băgă capul pe uşa cabinei învecinate, unde Stella tocmai îşi trăgea fermoarul la o pereche strâmtă de blugi. Stomacul meu lucrează suplimentar.

— Aşa e întotdeauna, îi răspunse colega ei, îmbrăcând o bluză de trening largă. Unde mergem?

— Restaurantul grecesc din colţ.

Arzând de nerăbdare, Ariel străbătu coridorul cu pasul ei caracteristic, lung şi legănat, iar Stella alergă să o ajungă din urmă. Nu era vorba că Ariel ar fi gonit dintr-un loc în altul, ci pur şi simplu voia să vadă ce urma.

— Dieta mea, dădu Stella să spună.

— Mănâncă o salată, îi spuse Ariel neîndurătoare, întoarse capul şi o măsură scurt pe Stella din cap până în picioare. Să ştii că dacă n-ai purta tot timpul ţinute sumare când filmezi nu ai mai fi nevoită să te înfometezi.

Stella îi rânji când ajunseră la uşa dinspre stradă.

— Eşti invidioasă.

— Da. Eu sunt întotdeauna elegantă şi întotdeauna cuminte. Tu ai parte de toată distracţia.

Ieşind, Ariel inspiră adânc aerul de New York. Iubea acel aer – îl iubise întotdeauna, în felul cum, de regulă, o făceau turiştii. Ariel îşi petrecuse toată viaţa pe insula prelungă şi îngustă care era Manhattanul, însă totul rămânea doar o aventură pentru ea – priveliştile, mirosurile, sunetele.

Era răcoare pentru mijlocul lui aprilie şi stătea să plouă. Aerul era umed şi mirosea a gaze de eşapament. Străzile şi trotuarele erau sufocate de traficul amiezii – toată lumea se grăbea, toţi aveau probleme importante de care trebuiau să se ocupe. Un pieton înjură şi trânti un pumn în capota unui taxi care trecuse prea aproape de bordură. O femeie cu părul în ţepi portocalii trecu în grabă pe lângă ele, încălţată cu cizme negre de piele. Cineva scrisese un comentariu nefavorabil pe un afiş prezentând o piesă populară de pe Broadway. Dar Ariel văzu şi un vânzător stradal care oferea narcise galbene. Cumpără două buchete şi îi întinse unul Stellei.

— Nu poţi rezista niciodată, nu-i aşa? bombăni Stella, dar îşi îngropă faţa în florile galbene.

— Gândeşte-te câte aş rata, replică Ariel. În plus, este primăvară.

Stella se înfioră şi ridică privirea spre cerul de plumb.

— Sigur.

— Hai să mănânci. Ariel o prinse de mână şi o trase după ea. Întotdeauna devii arţăgoasă când sari peste mese.

Restaurantul era plin-ochi de oameni şi invadat de arome. Condimente şi miere. Bere şi ulei. Dintotdeauna dedicată simţurilor ei, Ariel inspiră adânc amestecul de mirosuri înainte de a-şi croi drum până la bar. Avea o abilitate supranaturală de a ajunge unde voia trecând prin mulţimi fără a da din coate sau a călca oamenii pe picioare. În timp ce se mişca, privea şi asculta. Nu voia să rateze vreun miros, textura unei voci sau culorile contrastante ale mâncărurilor. Aruncă o privire în vitrina de sticlă şi simţi deja gustul mâncărurilor de acolo.

— Brânză de vaci, o felie de ananas şi cafea – neagră, spuse Stella oftând.

Ariel îi aruncă o privire scurtă, plină de compătimire.

— Salată grecească, o bucată din mielul ăla pe o chiflă tare şi o felie de baclava. Cafea cu frişcă şi zahăr.

— Eşti dezgustătoare, îi spuse Stella. Nu te îngraşi niciodată un gram.

— Ştiu. Ariel avansă încet de-a lungul barului, până la casierie. Ţine de controlul psihologic şi de un stil de viaţă ordonat.

Ignorând pufnetul dispreţuitor al Stellei, plăti şi îşi croi drum prin restaurantul aglomerat, spre o masă goală. Ajunse la ea deodată cu un bărbat zdravăn. Ariel se mulţumi să-şi ţină tava şi îi adresă un zâmbet năucitor. Bărbatul îşi îndreptă umerii, îşi supse burta şi cedă.

— Mersi, spuse Stella, mulţumindu-i şi descotorosindu-se de el în acelaşi timp, ştiind că, dacă nu o făcea ea, Ariel avea să-l invite să stea cu ele şi ar fi stricat orice şansă la o conversaţie între patru ochi. Prietena ei avea nevoie de un paznic, considera Stella.

Ariel făcea toate acele lucruri pe care o femeie singură ar fi trebuit să le evite în mod raţional. Vorbea cu străinii, umbla singură noaptea şi deschidea uşa de la intrare fără să pună mai întâi lanţul de siguranţă. Nu era vorba că ar fi fost prea îndrăzneaţă sau neatentă, ci pur şi simplu credea în binele din oameni. Şi, cumva, în cei aproape douăzeci şi cinci de ani de viaţă ai ei, nu fusese dezamăgită niciodată. Stella se minuna de ea, fiind în acelaşi timp şi îngrijorată pentru ea.

— Faza cu pistolul a fost una dintre cele mai tari din tot sezonul, comentă Stella, făcându-şi de lucru cu brânza de vaci. Am crezut că Neal o să înceapă să urle.

— Trebuie să se relaxeze, spuse Ariel cu gura plină. E tot timpul tensionat de când s-a despărţit de dansatoarea aia. Dar tu cum eşti? Ieşi în continuare cu Cliff?

— Da. Stella ridică dintr-un umăr. Nu ştiu de ce, relaţia nu progresează nicicum.

— Spre ce vrei să progreseze? replică Ariel. Dacă ai un scop anume în minte, lansează-te pur şi simplu.

Râzând cu jumătate de gură, Stella începu să mănânce.

— Nu toată lumea se aruncă în viaţă aşa ca tine, Ariel. Nu reuşesc niciodată să înţeleg cum de n-ai avut o relaţie serioasă până acum.

— E simplu. Ariel înfipse o furculiţă în salată, apoi mestecă încet. Nu am cunoscut niciodată pe cineva care să mă facă să-mi tremure genunchii. De îndată ce se va întâmpla asta, va fi gata.

— Aşa, pur şi simplu?

— De ce nu? Viaţa nu e atât de complicată pe cât o fac unii. Îşi presără puţin piper peste miel. Tu eşti îndrăgostită de Cliff?

Stella se încruntă – nu din cauza întrebării, era obişnuită cu stilul direct al lui Ariel. Ci din cauza răspunsului.

— Nu ştiu. Poate.

— Înseamnă că nu eşti, spuse Ariel relaxată. Iubirea este o emoţie foarte clară. Eşti sigură că nu vrei din mielul ăsta?

Stella nu se obosi să răspundă la întrebare.

— Dacă nu ai fost niciodată îndrăgostită, de unde ştii?

— N-am fost niciodată în Turcia, dar ştiu că există.

Râzând, Stella luă ceaşca de cafea.

— La naiba, Ariel, întotdeauna ai un răspuns. Spune-mi despre scenariu.

— O, Doamne! Ariel lăsă jos furculiţa şi, sprijinindu-şi coatele pe masă, îşi împreună degetele. Este cel mai bun scenariu pe care l-am citit vreodată. Vreau rolul ăla. Am să obţin rolul ăla, adăugă ea cu o atitudine ce nu ţinea de încredere. Era pur şi simplu un fapt real. Jur, am tot aşteptat să apară un personaj ca Rae. E necruţătoare, continuă Ariel, sprijinindu-şi bărbia pe mâinile împreunate. Complexă, egoistă, rece, nesigură pe ea. Un rol ca ăsta… Se întrerupse, clătinând din cap. Iar povestea, adăugă Ariel inspirând prelung, cu gândurile sărindu-i de la un aspect la altul. E aproape la fel de rece şi de necruţătoare ca personajul, dar te prinde.

— Booth DeWitt, medită Stella. Se zvoneşte că a creat personajul Rae pornind de la fosta lui soţie.

— Şi nu a încercat să îndulcească lucrurile. Dacă spune adevărul, ea i-a făcut viaţa un iad. În orice caz, spuse, începând din nou să mănânce, e cel mai bun scenariu peste care am dat până acum. Peste câteva zile o să dau probă pentru rol.

— Film de televiziune, spuse Stella gânditoare. Televiziune de calitate, cu scenariul scris de DeWitt şi filmul produs de Marshell. Propriul nostru producător ţi s-ar arunca la picioare dacă ai obţine rolul. Pe cuvânt, ce-ar mai creşte audienţele.

— Face deja jocuri politice. Încruntându-se uşor, Ariel rupse o bucată de baclava. Mi-a făcut rost de o invitaţie la o petrecere care va avea loc diseară în apartamentul lui Marshell. Se presupune că va veni şi DeWitt. Din câte am auzit, el are ultimul cuvânt în privinţa distribuţiei.

— Are reputaţia unuia care ţine să tragă el sforile, consimţi Stella. Atunci de ce te încrunţi?

— Politica e ca ploaia de vară – ştii că se va întâmpla, dar e enervantă şi te murdăreşte.

Apoi ridică din umeri alungând gândul, aşa cum făcea cu orice altceva era inevitabil. În fond, din câte ştia despre Booth DeWitt, trebuia să obţină rolul pe meritul propriu. Dacă era ceva ce Ariel avea din belşug era încrederea. Avusese întotdeauna nevoie de ea.

Spre deosebire de Amanda, personajul pe care îl interpreta în serial, Ariel nu crescuse într-un mediu de siguranţă financiară. Casa ei fusese cu mult mai bogată în dragoste decât în bani. Nu regretase niciodată acest lucru, nici eforturile de a o scoate la capăt de la o lună la alta. La şaisprezece ani mama ei murise, iar tatăl ei intrase într-o stare de şoc ce durase aproape un an. Nu se gândise niciodată că era prea tânără pentru a-şi asuma responsabilităţile legate de gestionarea unei gospodării şi de creşterea a doi fraţi mai mici. Nu existase nimeni altcineva care s-o facă. Vânduse pudră şi parfumuri într-un magazin universal ca să-şi poată plăti facultatea, ocupându-se între timp şi de casă şi acceptând orice rol, cât de mărunt, ce se oferea.

Fuseseră ani plini, dificili, şi poate că acest lucru în sine îi oferise surplusul de energie şi de hotărâre de care se bucura în prezent. Şi atitudinea că tot ceea ce trebuia făcut putea fi făcut.

— Amanda.

Ariel ridică privirea şi văzu o femeie micuţă, de vârstă mijlocie, ţinând un pachet de mâncare ce mirosea puternic a usturoi. Fiindcă era strigată pe numele personajului ei aproape la fel de des ca pe numele propriu, Ariel zâmbi şi întinse mâna.

— Bună.

— Eu sunt Dorra Wineberger şi voiam să-ţi spun că eşti la fel de frumoasă ca la televizor.

— Mulţumesc, Dorra. Îţi place serialul?

— Nu ratez nimic, niciun episod. Îi zâmbi radios lui Ariel, apoi se aplecă spre ea. Eşti minunată, dragă, atât de bună şi de răbdătoare. Cred sincer că cineva ar trebui să-ţi spună despre Cameron – nu e bun pentru tine. Cel mai bine ar fi să te descotoroseşti de el înainte să pună mâna pe banii tăi. Ţi-a amanetat deja cerceii cu diamant. Iar tipa asta… Dorra strânse buzele şi îi aruncă o privire întunecată Stellei. De ce-ţi mai baţi capul cu ea după toate problemele pe care ţi le-a făcut… Dacă n-ar fi intervenit ea, tu şi Griff aţi fi fost căsătoriţi, după cum ar fi trebuit. Se încruntă ofensată spre Stella. Ştiu că ai pus ochii pe soţul surorii tale, Vikki.

Stella se chinui să-şi reţină un rânjet şi, jucându-şi rolul, îşi dădu capul pe spate şi îşi îngustă ochii.

— Bărbaţii sunt interesaţi de mine, spuse tărăgănat. Şi de ce nu?

Dorra clătină din cap şi se întoarse spre Ariel.

— Întoarce-te la Griff, o sfătui ea cu blândeţe. El te iubeşte, te-a iubit întotdeauna.

Ariel îi răspunse strângerii scurte de mână.

— Mulţumesc că îţi pasă.

Ambele femei o urmăriră pe Dorra îndepărtându-se înainte de a se întoarce una spre cealaltă.

— Toată lumea o iubeşte pe dr. Amanda, spuse Vikki rânjind. E practic sfântă.

— Şi toată lumea adoră să o deteste pe Vikki. Chicotind, Ariel îşi termină cafeaua. Eşti atât de rea.

— Da. Stella oftă mulţumită. Ştiu. Îşi mestecă încet ananasul, privind plină de regret farfuria lui Ariel. În fine, oricum mi se pare cam ciudat când oamenii mă confundă cu Vikki.

— Asta înseamnă că joci bine, o corectă Ariel. Dacă intri în casele oamenilor în fiecare zi şi nu le stârneşti emoţiile, e cazul să-ţi cauţi un alt domeniu de activitate. Fizică nucleară sau concursuri de stat în echilibru pe buşteni. Şi dacă tot veni vorba de muncă, adăugă ea, aruncând o privire la ceas.

— Ştiu… Hei, ai de gând să termini aia?

Râzând, Ariel îi întinse baclavaua şi se ridicară.

 

Trecuse bine de ora nouă seara când Ariel plăti taxiul în faţa clădirii unde se afla apartamentul lui P.B. Marshell de pe Madison Avenue. Nu îşi făcea griji că întârziase fiindcă nu ştia cât era ceasul. Nu ratase niciodată să dea o replică, sau o filmare, dar când nu avea direct legătură cu munca, timpul era ceva de care se bucura sau pe care îl ignora.

Îi dădu un bacșiș mare taximetristului, îndesă restul în geantă fără a-l număra, apoi porni prin ploaia măruntă și ușoară spre holul de la intrare. Decise că mirosea a salon mortuar. Prea multe flori, prea multă strălucire. După ce își dădu numele la biroul de securitate, se strecură într-un lift şi apăsă butonul spre penthouse. Nu-i trecu prin cap să se simtă neliniştită la gândul că intra pe domeniul lui P.B. Marshell. Pentru Ariel, o petrecere era o petrecere. Spera că avea să se servească şampanie. Îi era poftă.

Uşa fu deschisă de un bărbat cu spatele ţeapăn şi chipul de piatră, îmbrăcat intr-un costum de culoare închisă, care o întrebă pe Ariel cum o cheamă cu un uşor accent britanic. Când ea îi zâmbi, acesta îi luă mâna întinsă fără să-şi dea seama. Ariel trecu pe lângă majordom, căruia îi lăsă o impresie de vitalitate şi de sex – o combinaţie ce îl derută preţ de câteva minute. Ariel luă un pahar de şampanie de pe o tavă şi, observându-şi agentul, traversă încăperea spre ea.

Booth observă intrarea lui Ariel. Pentru o clipă aceasta îi aminti de fosta soţie. Nuanţele tenului, structura osoasă. Apoi impresia dispăru şi se trezi privind o tânără cu părul în bucle lejere revărsat pe umeri. Părea presărat cu o pânză uşoară de picături mărunte de ploaie. Un chip răpitor, decise el. Dar aspectul de regină de gheaţă dispăru când aceasta râse. Atunci simţi energie şi vervă.

„Neobişnuit“, îşi spuse el, la fel de vag interesat de ea pe cât era de băutura pe care o ţinea în mână. O măsură din cap până în picioare şi decise că probabil era zveltă sub ţinuta relaxată alcătuită din pantaloni cu pense şi bluză largă. Pe de altă parte, dacă într-adevăr ar fi fost zveltă, ar fi încercat să-şi scoată în evidenţă silueta în loc să şi-o ascundă. Din câte ştia Booth despre femei, acestea îşi accentuau farmecele cu care fuseseră înzestrate şi îşi ascundeau defectele. Ajunsese să accepte acest lucru ca parte a nesincerităţii lor înnăscute.

Îi aruncă lui Ariel o ultimă privire când aceasta se ridică pe vârfuri pentru a se săruta pe obraji cu cel mai în vogă actor dintr-o producţie ce nu se juca pe Broadway. Doamne, cât de mult detesta acele false petreceri lungi şi aglomerate.

— … dacă găsim actriţa pentru rolul principal feminin.

Booth se întoarse spre P.B. Marshell şi ridică paharul.

— Hmm?

Prea obişnuit cu neatenţia lui Booth pentru a se enerva, Marshell reluă.

— Putem începe să lucrăm la producţie şi să terminăm totul la timp pentru grila de toamnă dacă găsim actriţa pentru rolul principal feminin. Practic e singurul lucru care ne mai întârzie acum.

— Nu mă îngrijorează deloc grila de toamnă, replică Booth sec.

— Pe cei de la televiziune, da.

— Pat, o să găsim o actriţă pentru Rae când o să găsim una care să se potrivească în rolul lui Rae.

Marshell se încruntă spre paharul de whisky, apoi îl bău. La acele o sută douăzeci de kilograme ale lui, avea nevoie de mai multe pahare pentru a le simţi efectul.

— Ai respins deja trei nume de top.

— Am respins trei actriţe care nu se potriveau, îl corectă Booth. Bău din propriul pahar ca un bărbat care se pricepea la băutură şi avea o relaţie prudentă cu aceasta. O să-mi dau seama care e actriţa potrivită pentru Rae când o s-o văd. Buzele i se întinseră într-un zâmbet rece. Cine altcineva ar putea şti mai bine?

Un chicot de râs relaxat şi liber îl făcu pe Marshell să privească în celălalt capăt al încăperii. Timp de o clipă ochii i se îngustară într-o expresie de concentrare.

— Ariel Kirkwood, îi spuse lui Booth, arătând cu paharul gol. Directorii executivi ai reţelei de televiziune vor să ţi-o bage pe gât.

— Actriţă.

Booth o studie din nou pe Ariel. Nu s-ar fi aşteptat să fie actriţă, intrarea ei îi atrăsese atenţia pur şi simplu fiindcă fusese o intrare. Era ceva complet nestudiat în aerul ei, care apărea rar în profesia asta. Sosise la petrecere de suficient timp cât să fi putut să le fie prezentată, lui şi lui Marshell, însă ea părea mulţumită să rămână în celălalt capăt al încăperii, sorbind şampanie şi flirtând cu un actor aspirant.

Stătea lejer, într-o poziţie relaxată, care nu aducea a poză, dar ar fi arătat superb într-o fotografie. Se strâmbă la actor. Contrastul puternic dintre chipul ei de zeiţă de gheaţă şi comportamentul ei lipsit de afectare îi stârni curiozitatea.

— Fă-mi cunoştinţă, spuse Booth simplu şi porni spre celălalt capăt al încăperii.

Ariel găsea fără cusur gustul lui Marshell. Apartamentul era decorat cu stil în nuanţe elegante de auriu şi crem. Covorul era gros, iar pereţii tapetaţi. Recunoscu litografia semnată din spatele ei. Era o încăpere pe care ştia că Amanda ar fi înţeles-o şi ar fi apreciat-o. Lui Ariel îi făcea plăcere să o viziteze. Nu ar fi locuit niciodată acolo. Râse cu Tony când îşi amintiră cursul de improvizaţie pe care îl făcuseră împreună cu ceva ani în urmă.

— Iar tu ai început să vorbeşti vulgar ca să te asiguri că toată lumea era trează, îi aminti ea, trăgându-l de barbişonul pe care îl purta pentru rolul lui actual.

— A funcţionat. Pentru ce cauză lupţi săptămâna asta, Ariel?

Ea ridică din sprâncene, sorbind din şampanie.

— Nu lupt pentru o cauză chiar în fiecare săptămână.

— O dată la două săptămâni, o corectă el. Prietenii Focilor, Salvaţi Mangusta. Haide, de ce te ocupi acum?

Ea clătină din cap.

— E ceva ce îmi ocupă o mare parte din timp în momentul de faţă. Nu prea pot să vorbesc despre asta.

Rânjetul lui Tony păli. Cunoştea acel ton.

— E important?

— Vital.

— Ei bine, Tony. Marshell îl lovi uşor pe spate pe tânărul actor. Mă bucur că ai reuşit să vii.

Deşi într-un mod foarte subtil, Tony adoptă imediat o atitudine prevenitoare.

— A fost drăguţ că aţi organizat această petrecere într-o perioadă în care teatrele sunt închise, domnule Marshell. O cunoaşteţi pe Ariel Kirkwood? Îşi puse o mână pe umărul ei. Ne ştim de multă vreme.

— Am auzit lucruri bune despre tine, spuse Marshell, întinzându-i mâna.

— Mulţumesc.

Ariel îşi lăsă mâna într-a lui preţ de o clipă, în timp ce-şi făcea o impresie despre el. Un om de succes – îndrăgostit de mâncare, judecând după corpul solid –, amabil când dorea să fie. Viclean.

Lui Ariel îi plăcea combinaţia.

— Faceţi filme excelente, domnule Marshell.

— Mulţumesc, replică el şi se opri, aşteptându-se ca ea să înceapă să se autopromoveze. Cum ea nu mai spuse nimic, Marshell se întoarse spre Booth. Booth DeWitt, Ariel Kirkwood şi Tony Lazarus.

— Ţi-am văzut piesa, îi spuse Booth lui Tony. Îţi cunoşti bine personajul. Îşi mută privirea asupra lui Ariel. Domnişoară Kirkwood.

Avea ochi derutanţi, îşi spuse ea, de un verde atât de limpede şi atât de direcţi pe un chip atât de distant. Părea un om rezervat, încercat de suferinţe, înzestrat din belşug cu inteligenţă. Era evident că nu îşi bătea capul prea mult cu tendinţele modei. Părul îi era des şi întunecat şi puţin prea lung pentru moda actuală. Însă ea găsea că se potrivea chipului său. Îşi spuse că faţa lui părea desprinsă din secolul nouăsprezece. Subţire şi savantă, cu o nuanţă de asprime şi o duritate a gurii ce o împiedica să arate prea blândă. Vocea îi era profundă şi seducătoare, dar vorbea într-un ritm sacadat ce sugera nerăbdare. Avea ochii unui observator, îşi spuse ea. Şi aerul unui bărbat care nu tolera interferenţe sau intimităţi. Nu era sigură dacă avea să-l placă, dar ştia că îi admira munca.

— Domnule DeWitt.

Palma ei o atinse pe a lui. Forţă – se aşteptase la ea. Se regăsea în constituţia lui, alungită şi zveltă – şi pe chipul lui. Distanţă – se aşteptase şi la aceasta.

— Mi-a plăcut Ultimul clopot. A fost filmul meu favorit de anul trecut.

Booth lăsă să treacă această remarcă, studiindu-i chipul. Emana sex prin toţi porii, prin parfumul ei, prin felul în care arăta – nu într-un mod flagrant sau evaziv, ci relaxat şi liber.

— Cred că nu ştiu nimic despre proiectele dumitale.

— Ariel joacă rolul doctorului Amanda Lane Jamison în Vieţi şi iubiri, interveni Tony.

„Dumnezeule mare, o telenovelă“, îşi spuse Booth. Ariel surprinse uşoara expresie de dispreţ de pe chipul lui. Era un alt lucru la care se aşteptase.

— Ai vreo obiecţie morală împotriva divertismentului, domnule DeWitt? întrebă ea relaxată, sorbind din şampanie. Sau eşti doar un snob artistic? Zâmbi în timp ce vorbi, un zâmbet rapid, fulgerător, ce tăie complet insulta din cuvintele ei.

Lângă ea, Tony îşi drese vocea.

— Scuzaţi-mă o clipă, spuse el, şi se retrase discret. Marshell murmură ceva despre un nou pahar de băutură.

Când rămaseră singuri, Booth continuă să-i studieze chipul. Râdea de el. Nu mai ţinea minte când se întâmplase ultima dată să aibă cineva curajul sau ocazia de a face acest lucru. Nu era sigur dacă se simţea iritat sau curios. Dar în acel moment se desprinsese de starea în care îşi petrecuse ultima oră. De plictiseală.

— Nu am nicio obiecţie morală împotriva telenovelelor, domnişoară Kirkwood.

— Oh. Ariel sorbi din şampanie. O faţetă de safir de pe degetul ei sclipi în lumină şi păru să i se reflecte în ochi. Un snob, deci. Ei bine, toată lumea are dreptul să fie. Poate există un alt subiect despre care putem discuta. Ce părere ai despre politica externă a actualei administraţii?

— Ambivalenţă, murmură el. Ce fel de personaj joci?

— Unul de cea mai bună calitate. Ochii îi dansară în continuare. Ce părere ai despre programul spaţial?

— Mă interesează mai mult planeta pe care trăiesc. De cât timp joci în serial?

— Cinci ani.

Ariel adresă un zâmbet radios unei persoane aflate în celălalt capăt al încăperii şi ridică o mână în semn de salut.

Booth o privi din nou, cu atenţie, şi pentru prima dată de când sosise la petrecere, zâmbi. Zâmbetul îi făcu chipul mai atrăgător, fără a-l face însă şi pe el mai abordabil.

— Nu vrei să vorbeşti despre munca ta, nu?

— Nu în mod deosebit. Ariel îi răspunse la zâmbet cu un altul deschis. Booth simţi stârnindu-se vag în el ceva ce crezuse adormit în siguranţă. Nu cu cineva care o consideră un gunoi. Peste o clipă m-ai întreba dacă m-am gândit vreodată să fac ceva serios, iar atunci probabil că aş deveni agresivă. Agentul meu îmi spune că ar trebui să te vrăjesc.

Booth simţea aerul de prietenie emanând dinspre ea, dar nu se încrezu în el.

— Asta faci acum?

— Sunt în afara programului, replică Ariel. În plus – îşi termină şampania –, nu eşti genul care să fie vrăjit.

— Eşti perspicace, recunoscu Booth. Chiar eşti o actriţă bună?

— Da, sunt. Nu prea ar merita să faci ceva dacă n-ai fi bun la activitatea respectivă. Ce părere ai de sporturi? Învârti în mână paharul gol. Crezi că Yankee au vreo şansă anul acesta?

— Dacă îşi îmbunătăţesc defensiva.

Nu era tipul obişnuit, decise el. Orice altă actriţă care aspira la un rol principal într-unul dintre scenariile lui l-ar fi copleşit cu complimente şi ar fi menţionat orice proiect desfăşurat vreodată în faţa camerei.

— Ariel… Booth luă un nou pahar de şampanie de la un chelner care trecea pe lângă ei şi i-l întinse. Numele ţi se potriveşte. O alegere înţeleaptă.

Ariel simţi o atracţie, rapidă şi clară, ce părea să provină pur şi simplu din felul în care îi rostise numele.

— Am să-i transmit mamei mele că ai spus asta.

— Nu e un nume de scenă?

— Nu. Mama mea citea Furtuna când a început travaliul. Era foarte superstiţioasă. M-aş fi chemat, poate, Prospero, dacă aş fi fost băiat. Înfiorându-se puţin, sorbi din băutură. Ei bine, Booth, începu ea, hotărând că păstrase suficient atitudinea oficială. Nu ar trebui să punem direct pe masă faptul că, după cum ştim amândoi, voi da probă pentru rolul lui Rae peste câteva zile? Intenţionez să-l obţin.

El aprobă din cap. Deşi Ariel era revigorant de directă, replica ei era mai mult decât se aşteptase.

— Atunci voi fi şi eu suficient de sincer cu tine cât să-ţi spun că nu eşti tipul pe care îl caut.

Ea ridică din sprânceană fără a trăda vreun semn de stânjeneală.

— O? De ce?

— În primul rând, eşti prea tânără.

Ea râse – un sunet liber, vaporos, ce părea total neafectat. Booth nu se încrezu nici în sinceritatea lui.

— Cred că replica mea e că pot părea mai în vârstă.

— Poate. Dar Rae e o tipă aspră. Dură ca piatra. Ridică propriul pahar, dar nu-şi desprinse deloc privirea de pe ea. Tu eşti prea blândă. Se vede pe chipul tău.

— Fiindcă acum sunt în pielea mea. Şi încă nu m-am jucat niciodată pe mine însămi în faţa camerei. Se opri pentru o clipă, analizând în gând ideea. Nu cred că m-ar tenta.

— Poate o actriţă vreodată să fie ea însăşi?

Privirea ei se aţinti din nou asupra lui. Booth o privea cu o intensitate pe care majoritatea oamenilor ar fi găsit-o înspăimântătoare. Deşi atracţia se făcu simţită din nou, Ariel îi acceptă privirea ca făcând parte din el.

— Nu ai o părere prea bună despre femei, nu-i aşa?

— Nu. Dintr-un motiv pe care nu stătu să-l analizeze, Booth simţi imboldul de a o testa. Îi ridică o şuviţă de păr. Moale – surprinzător de moale. Eşti o femeie frumoasă, murmură el.

Ariel îşi înclină capul şi îl studie. Ochii lui nu pierduseră nimic din privirea directă. Poate că ar fi simţit plăcere la auzul acelui compliment dacă nu ar fi ştiut că era calculat. Simţi, în schimb, dezamăgire.

— Şi?

Sprâncenele lui se uniră.

— Şi?

— Replica asta duce de obicei la următoarea. Şi, ca scriitor, sunt convinsă că ai câteva replici în mânecă.

Booth îşi lăsă degetele să-i alunece uşor pe gât. Ea simţi forţa mâinii şi neglijenţa relaxată a gestului.

— Care ţi-ar plăcea?

— Aş prefera una sinceră, îi spuse Ariel pe un ton calm. Dar fiindcă nu mi-ai oferi aşa ceva, ce-ar fi să sărim peste toată povestea? Să ştii că personajul tău, Phil, e obtuz, rece şi grosolan. Cred că ţi-ai schiţat foarte bine propria personalitate. Ridică paharul pentru ultima dată şi decise că era păcat că avea o părere atât de proastă despre femei sau, poate, despre oameni în general. Noapte bună, Booth.

Când Ariel se îndepărtă, Booth rămase să o privească din urmă preţ de câteva momente, apoi izbucni în râs. În momentul acela nu îşi dădu seama că era primul râs relaxat de care se bucurase în aproape doi ani. Nici măcar nu-şi dădu seama că râdea de el însuşi.

Nu, nu era Rae a lui, medită el, dar era bună. Era foarte, foarte bună. Avea să-şi amintească de Ariel Kirkwood.