Hagi-Tudose

I

Dincolo de „Crucea de piatră”, de-a stânga Şoselei Vitanului, se ridică biserica „Sfânta Troiţa”. Mândreţe de biserică. Ce zugrăveli, pe dinăuntru şi pe dinafară, cum arar se mai pomenesc numai la bisericile din vechime. Dar de asculţi la troiţeni, mai cu seamă la cei bătrâni, te apucă ameţelile când încep ei să-şi ridice biserica în slava cerului. Mă rog, nu au atâtea degete la amândouă mâinile câte minuni se află în sfântul locaş. Şi când se încurcă, se fac foc bătrânii troiţeni; ba îşi muşcă degetele la numărătoare, căci iată, cum au apucat ei să numere minunile: ridică amândouă mâinile în dreptul ochilor, ţi le vâră sub nas cu degetele răsfirate, apoi la fiece laudă zice „una la mână” şi moaie câte un deget în gură. La înfierbânţeală, uită că degetele sunt ale lor, şi le muşcă, şi vorba se preface în supărare, supărarea în ceartă şi cearta în gâlceavă. Cum să cază ei la învoială?… Fiecare vrea să laude şi să numere numai cum vrea el, iar nu cum laudă şi numără ceilalţi.

De cumva nu eşti din partea locului, trei-patru bătrâni – care de obicei ascultă, cu gurile căscate şi cu şepcile pe ceafă, la cântecele copiilor din şcoala vestitului dascăl Nicuţă, cum te-or zări, te simt, ca nişte copoi, că eşti străin, că n-ai mai văzut biserica lor. Îşi freacă mâinile; tuşesc; îşi dreg glasul; apoi, rara-rara, cu nişte paşi lungi şi semeţi, îţi ies înainte, îţi caută prilej de vorbă, toţi cu aceleaşi cuvinte, cu aceeaşi tărăgănire de glas şi cu capul dat pe spate:

― Ei, flăcăule, de pe unde?… Ce vânturi?… Pe la noi… ai?… Şi de ce?… Ce zici de biserica noastră?… Nu, mă rog, ce crezi d-ta, că n-o să-ţi tăiem capul…

De te împinge păcatul să spui ceva de sfinţii uscaţi şi drepţi – unii cu suliţe, alţii cu paloşe, unii călări, alţii pe jos şi cu mâinile aşa de încrucişate pe piept, că palmele le ies afară din trup – pe loc bătrânii îşi ridică pulpanele giubelelor în cingătoarea de plisă roşie şi-ţi suflă cuvântul din vârful limbii:

― Ei, puişorule, mai sunt zugravi, grozavi de tot… Am văzut şi noi… am prea văzut cum o dau în păgâneşte şi-ţi toarnă la sfinţi cu ochi de om, cu mâni şi picioare ca şi ale noastre… Da’ de, vezi d-ta, sfinţii ăştia, aşa cum i-am apucat noi, de când am deschis ochii, sunt adevărat sfinţi. Voi, tinerii de astăzi, la legi umblaţi cu şoalda, la scris cu şoalda şi la sfinţi tot cu şoalda…!

 

II

 

Aşa m-au judecat şi pe mine, şi n-oi mai uita mai ales ochii mici şi vărgaţi ai ctitorului, care-mi tălmăcea zugrăvelile, înfigând degetul arătător asupra sfinţilor şi oftând parcă ar fi voit să plângă vremile apuse şi credinţele de odinioară.

Erau patru. Trei – cu giubele lungi, cu şepci cu cozoroace de lac, crăpate şi şterse de lustru. Jupân Hagiul purta pe umeri o scurteică de elastic, galbenă, spălăcită, pătată de untdelemn şi picată cu ceară.

Ctitorul vorbea mereu, iar ceilalţi trei îmi râdeau în obraz, ca şi cum mi-ar fi spus: „Dă-te prins, dă-te bătut, nu te pune cu ctitorul nostru, c-a văzut multe ş-a păţit şi mai multe”…

― Uite, îmi zicea ctitorul mâniat, ce pofteşti? Nu-ţi place Sfântul Gheorghe? Ce vitejeşte stă pe cal! Şi cum omoară balaurul spurcat, parcă ar ucide un vierme, nici nu se sinchiseşte. Iacă şi mucenicul Mina cum îşi bate joc de Necuratul. Dar capul arhiereului Nicolae… ce mândreţe, ce curăţel şi frumos bătrân! Ei, nenişorule, o să trăiţi, şi cu d-alde astea n-o să vă mai întâlniţi! În ziua de astăzi?… vardie naţională cu cozi de cocoş muiate în băcan… şi barabance… şi triu-liu-liu-triu-triu… la dreapta… la stânga… dreeeepţi!… Iar sfintele locaşuri… ruşine!

Ctitorul abia răsufla, roşu ca para focului. Mă hotărâsem să tac. În uşa amvonului: draci cu gheare de trei ori mai lungi ca degetele, oameni cu părul vulvoi, îngeri slabi şi lungi şi, mai presus de toţi, bunul Dumnezeu, pe nori cenuşii, rotocolit cu un curcubeu.

Ctitorul nu se mai putu stăpâni. Ridică mâinile. Mânecile i s-adunară în umeri şi începu, ascuţindu-şi glasul:

― Nu vezi cum s-agaţă dimonii de talerul drepţilor, dar ei tot mai sus, tot mai sus la cântar, căci o faptă bună ridică de la pământ doi draci şi mai bine… Nu vezi că ăştia-şi apasă degetul pe un şir de oameni dezbrăcaţi şi albi ca varul, cari o porniseră spre rai – au fost buni, milostivi, şi n-au râvnit la ale altuia, şi n-au zavistit, şi n-au furat, şi n-au luat numele Domnului în deşert, şi n-au avut nouă băieri la pungă, ca în ziua de azi…

Hagiul plecă capul în jos, strângându-şi poalele scurteicii.

Doi din bătrâni iar zâmbiră şi iar înţeleseră cu zâmbetul lor şiret: „Bine mai vorbeşte ctitorul! Dă-te prins, dă-te bătut, nu te pune cu ctitorul, că te face puzderie!”

― Iacă, urmă ctitorul, iacă şi bogaţii nemilostivi cum se duc în focul ghenii cu sacii în spinare, deşelaţi de aur şi de argint!

Hagiul tuşi, trase cozorocul şepcii pe ochi şi întoarse spatele „judecăţii d-apoi”.

― Strângeţi-vă vouă comori în ceruri… strigă ctitorul, ameninţând cu pumnul pe bogaţii nemilostivi, cari să duceau liniştiţi în iad… strângeţi-vă vouă comori în ceruri, căci mai lesne va trece funia corăbiei prin urechile acului decât bogatul în împărăţia cerurilor!

Ctitorul rămăsese cu pumnul încleştat asupra zidului; ceilalţi doi îşi descoperiră capul, îşi făcură cruce, îngânând: „Doamne, Doamne, mare şi milostiv eşti, Doamne!”

Jupân Hagiul o şterse binişor-binişor şi se făcu nevăzut.

― Fugi Hagiul… fugi… Nu-i vine la socoteală, – începu iar ctitorul – nu dă un sfanţ la cutia bisericii (ctitorul ţinea mult la cutia bisericii), şi acasă – nomol de galbeni bătuţi şi ferecaţi! Îngroapă mereu cazanele, şi n-are decât o nepoată, pripăşită pe lângă dânsul de când a plecat la hagialâc, ca să-i păzească coştoroaba. Şi nu mărită fată mare, nu sleieşte un puţ, nu dăruieşte un crâmpei de salbă iconostasului unde se miruieşte, caiafa de el!

Şi vorba se încinse ca focul.

― Să dea Hagiu?… Hagiu să dea?…

― Dar nu l-aţi văzut cum mişună prin cârciumi şi băcănii? zise ctitorul. Intră într-una, ia binişor o măslină, o aduce la gură ş-o strecoară printre gingii. Fol, fol, fol, o mestecă… „E, cum dai măslinele, dragă cutare?…” „Atât”… „Scump, scump de tot la aşa vremuri. Vremuri grele!” Şi pleacă… Intră peste drum. Şterpeleşte icrele de cosac. Rupe o bucăţică, îi face vânt. Pleasc, pleasc… „Cum petreceţi icrele?”… „Atât”… „Scump, scump. Vremuri grele!” Şi pleacă… Se duce la pastramagiul din colţ. „Ia să vedem, vericule, cum ţi-e marfa, că nu mai dau pe la cutare”… Ia o feliuţă, îi face de petrecanie. „Cum o daţi?” „Pe parale şi atât.” „Aş, v-aţi scumpit de tot! S-au dus vremurile alea… Vremuri grele!” Şi pleacă. Îi e sete. Intră într-o bragagerie. „Ei… să gust… ce başbuzuc aveţi?” Suge un fund de tinichea, ghiorţ, ghiorţ, ghiorţ. „Zeamă de aguridă. Cin’ s-o bea? Cin’ s-o plătească? Vremuri”… Şi pleacă. Aşa mănâncă şi se răcoreşte, şi pe el îl dau banii afară din casă.

Şi bătrânii – hi-hi, ho-ho, hi-hi – râd cu lacrămi, năpustindu-se în vorbă, care mai de care mai şiret la cuvânt şi mai subţire la coada ochilor, răsucindu-şi stropii de mustăţi, întorşi ca nişte colţi albi împotriva nasului.

― Carâmbii cizmelor?… De când era flăcău…

― I se scâlcie tocurile?… Le bate singur câteva flecuri…

― Pe mine, de câte ori mă vede: „Dă-mi o pustie de ţigară, că-mi uitai păpuşa acasă”.

― Aş! ce-a uitat acasă?… Bea peliniţă. O adună vara, o usucă, o freacă în mâni ş-o aşează în lacră. Bea toată iarna şi tuşeşte să-şi dea sufletul.

― Da’ v-aţi uitat pe sub scurteica Hagiului? zise ctitorul, râzând şi ciupindu-şi mustăţile. Nu?… Bine… Să vă spui eu… Într-o zi, după slujbă, stam de vorbă… mai mulţi inşi şi câteva cocoane. Hagiul se uitase într-un jeţ… Pândea o prescură. Paracliserul, un drac şi jumătate, îi arătă, jos, înaintea noastră, o firfirică de paispre’ce şi-i zise: „Jupân Hagiule, mi se pare că dumitale ţi-a căzut la miruială”. Hagiul sări în capul oaselor. Se apropie de firfirică. O ţintui cu ochii, că să-i fi dat cu piciorul n-ai fi mutat-o din loc. Întinse mâna… Când se aplecă de jumătate, pe noi, din spatele lui, bărbaţi şi cocoane, ne bufni un râs straşnic, şi râzi, şi râzi… Hagiul îşi uitase acasă turul pantalonilor… De râsul nostru, neîndrăznind să se aplece până la firfirică, se uită lung la dânsa şi, cu lacrămile în ochi, ieşi din biserică, mormăind: „A mea era!… era a mea!”

Paracliserul ştia de la nepoata Hagiului că Hagiul de zece ani taie din turul pantalonilor ca să-i cârpească pe unde se cosesc. Scurteica fusese încă p-atât de lungă, dar o scurtase mereu din poale, ca să încăputeze mânecile.

 

III

 

Fum pe coşul Hagiului nu s-a pomenit. Ridice viscolul nămeţii până la streşini. Apele să îngheţe tun. Treaba lor! Hagiul nu vrea să ştie de crapă pietrele la gerul Bobotezei, nici dacă în iulie turbează cânii de căldură. Iarna tremură, vara gâfâie.

Toată viaţa lui, de câte ori nepoată-sa – trăind aciolată pe lângă dânsul – îi pomenea, la Crăciun, să taie şi ei un porc, ca tot creştinul, bătrânul răspundea:

― Îmi face rău, nepoată, s-aud guiţând… Îmi face rău… c-aşa sunt eu… milos…

― Cumpără-l, nene, tăiat gata.

Dacă aşa îl aducea din cuvânt Leana, înghiţind în sec, cu gândul la şorici, bătrânul răspundea liniştit:

― Un porc… carne multă… Se strică… Două guri suntem…

Venea Paştele.

― Nene, să înroşim şi noi ouă…

― Ce prostie!… Ouă roşii?… Nu e mai bine să le mănânci proaspete?… Ouă roşii, ouă stătute…

― Să roşim puţintele.

― De roşim puţintele, ardem focul degeaba, cumpărăm d-a surda băcanul… Cheltuială zadarnică… Vremuri grele!

― Da… o ciozvârtă de miel…

― Miel?… Ce fel miel?… Cum miel?… Miroase a oaie… Paştele prea e în vară…

― Ce pustia de vară, nene Tudose, nu vezi că plouă şi fulguieşte?!…

― Ei, fulguieşte, fulguieşte… tu nu vezi că nu ţine? Unde ţine? Cum cade, se topeşte… Eu mor de căldură… Uf!… uf!…

― Şi eu mor de frig…

― Mori de frig… crăpi!… Aşa te-am pomenit… lacomă… nemulţumitoare!

Leana tace şi înghite în sec. E săracă. N-are pe nimeni. Tace, că bătrânul, de se mânie, strigă, trânteşte uşile, apoi se aruncă în pat şi se vaietă până la miezul nopţii, uitând să-i dea şi de pâine.

De mic copil Hagiul fusese copil cuminte şi aşezat. Nu i s-auzea guriţa, nici paşii. Nu rupea pantofii. Nu-şi hărtănea rochiţa. Pe ce punea mâna punea bine.

Ajuns calfă la găitănărie, vorbea frumos şi cu patimă în mijlocul tovarăşilor săi.

― De când eram d-o şchioapă pricepusem lumea, le zicea el. Înţelesesem bine de tot că o cârpă din gunoi este o muncă de om pe care te faci stăpân dacă o pui deoparte. Şi dacă mama îmi dădea un ban de trei ca să-mi iau un simit, eu mă uitam în ghiozdan: de aveam felia de pâine, sănătate bună, aveam ce mânca. Nu te saturi cu pâine? Ce-ţi trebuie simiţi? Şi puneam banul bine. Şi un ban peste altul fac doi, peste doi dacă pui altul, fac trei… Râdeţi voi… râdeţi… Da’, vânturaţi banii în mâni şi veţi simţi ce răcoare ţine când vă e cald, şi ce cald când vă e frig. E destul să te gândeşti ce poţi face cu banii, ca să şi guşti bucuria lucrului pe care nu l-ai cumpărat. Ai simţit bucuria?… De ce să-l mai cumperi?… Râdeţi voi, râdeţi… Ce lucru poate fi mai luminat ca un jeratic de galbeni întinşi pe o masă?… Voi râdeţi… râdeţi cu hohote… Nişte risipitori… În viaţa voastră n-o să gustaţi adevărata bucurie…

Într-o zi, o calfă, văzându-l cum tremură şi cum i s-aprind ochii când vorbeşte de bani, i-a zis în glumă:

― Strângi tu, băiete, strângi, şi într-o zi… fiut… fiut… p-aci l-e drumul… şi ia-i de unde nu-s…

Tudose, la aşa nelegiuire, s-a ridicat în vârful picioarelor, a încleştat pumnii, i-a adus la gură şi a strigat, închizând ochii:

― Numai de veţi vârî tot pământul în buzunar… numai atunci veţi fura şi banii mei!… Aşa să ştiţi!… Aşa!… Că n-am bani… N-am chioară lăscaie… P-aşa vremuri nu poţi să ai…

În sfârşit, Tudose muncea; strângea; nu bea; nu ochea prin mahala; mânca pâine cu bragă. După zece ani, ajuns la parte, după alţi cinci, tovarăş pe din două cu stăpânul său.

În primii ani de tovărăşie slăbise, îngălbenise, îmbătrânise la 30 de ani. De frică şi de griji, bolea pe picioare. Fostul său stăpân îl luă la masă la el ca să-l mai îndrepte. Şi ce frumos mânca! Oscior peste oscior şi nimic pe oscior.

Se mai întremase. Erau cu toţii pe iarbă verde, sărbătorind şi udând cu pelin ziua de întâi mai. Jupânul i-aduse vorba:

― Tudose, nu vrei tu să-ţi găsesc o fată bună, de treabă, cu ceva zestre? Ei, şi ştii, un copil, doi, ai pentru ce trăi.

― Nu se poate, jupâne, nu se poate! Femeia, copiii cer demâncare, vesminte, învăţătură… şi n-am de unde… Ce bruma am sunt în negoţ, şi banul din negoţ este al oricui ar voi să te înşele.

― Tudose, băiete, nu vorbi cu păcat, să nu vorbeşti într-un ceas rău.

Ceas rău? Îşi strânse fermeneaua la piept, apoi mormăi pe gânduri:

― Nu se poate, jupâne… copiii cer pâine, îmbrăcăminte, învăţătură, şi femeia… rochii… plimbare… scurteică de tibet… fuste în gherghef… Nu se poate, jupâne… să mă crezi că nu!…

 

IV

 

Oh! ce fericire pe Hagiu când rămase singur stăpân în prăvălie! În prima zi l-apucă căldurile. Obrajii îi ardeau; capul i se încinsese; ochii îl usturau. La ceas, la ceas, ieşea din prăvălie s-o privească pe dinafară. Îi da târcoale. Îi cerceta încăperile şi zidurile cu d-amăruntul. Se ridica în vârful picioarelor ca să-şi arunce privirile până peste acoperişul ei. Prăvălia?… Era copilaşul rumen şi frumos. El? Părintele fericit că are pe cine mângâia. Prăvălia? Femeia fermecătoare. El? El, nebunul care-i da în genunchi, cu ochii închişi şi cu inima speriată.

I s-a izbândit visul, singurul vis pe lume! A rămas singur. Ale lui sunt sculurile, jurubiţele şi ghemurile de găitane; ale lui războaiele, rodanele şi maldărele de lână; numai el singur deşchide tejgheaua; numai el singur tocmeşte, face preţul şi primeşte, numai în mâna lui, banii frumoşi şi rotunzi.

În prima seară, zăvorând uşile şi obloanele, ochii îi jucară în toate părţile, mustrând pe ucenici la fitece mişcare.

― Încet, încet, încetinel, că uşile nu sunt de fier!

― Ia seama, trândavule, să nu spargi geamurile, că nu sunt de fier!

― Nu trânti obloanele, ponivosule, că nu sunt de fier!

― Încet, încet cu lacătele, mototolule, că nu sunt… şi dacă sunt?… au broască, au meşteşug, costă parale!

De zece ori se întoarse din drum ca să mai privească o dată, încă o dată, prăvălia. La urmă o privi lung, îi surâse, i se umplu ochii de lacrimi şi plecă, mormăind:

― Mititica… tristă şi ea… cu obloanele în jos, cu uşa închisă… ca un om care a închis ochii!… Se crapă de ziuă?… Face ochii mari, cât geamurile ei, şi parcă vorbeşte, momind pe trecători să intre, să-i dea o bună-ziuă şi să-i târguiască câte ceva… Linguşitoarea…

Cu capul în jos, ciulind mustăţile, ştergându-şi sudoarea de pe frunte, iuţind şi muind paşii, mestecând şi tuşind, se duce acasă. Vorbeşte. Se vede în luptă cu ceilalţi: cu ucenicii, cu calfele, cu muşteriii mărunţi şi cu toptangiii. La unii surâde, unora le strânge mâna, cu alţii se ceartă, la urmă se împacă cu toţi, îi atrage, îi momeşte, îi înşeală.

Obosit, ajunge acasă.

La răspântia din care se desface drumul înspre Calea Vergului, se pituleşte căsuţa Hagiului, în mijlocul unei grădini stufoase.

Deschide uşa tinzii; o încuie grabnic; intră într-o odaie mică şi întunecoasă; aprinde o lumânare de seu; se aşează pe pat; îşi ia capul în mâni şi-şi reazemă coatele de genunchi.

Păreţii sunt cojiţi şi galbeni; grinzile tavanului, negre şi prăfuite; icoanele, cu sfinţi şterşi; patul de scânduri, acoperit cu o pătură lăţoasă, vărgată cu alb şi vişiniu. Două perne de paie la perete şi una de lână îmbrăcată într-o faţă soioasă. Pe jos, pardoseală de cărămizi reci. Odaie tristă, întunecoasă, un mormânt pe ai cărui ochi de geam, ca un sfert de hârtie, ţ-ar fi frică să priveşti, de frică să nu vezi morţii odihnindu-se cu feţele în sus.

Hagiul tresări şi suflă în lumânare.

― Costă parale. Mă gândesc eu şi pe întuneric. Oh! Doamne, Doamne, ce bun eşti, ce înţelept eşti! De n-ar fi soare, câte lumânări mi-ar trebui să arz ziua în prăvălie!… Ce cheltuială!…

Abia se lungi în pat, şi gândurile începură, întâi blânde, prietenoase, ş-apoi îndoielnice, posomorâte.

Bine că a rămas singur stăpân în prăvălie! Jupânul era bun, era cinstit, da’ de… două chei la o tejghea… două mâni în parale… douăzeci de degete în firfirici… patru buzunare şi două socoteli… Cine ştie!… Din greşeală… bani sunt mici… uşor îţi scapă printre degete… ba în buzunar… în pungă… în căptuşeala hainei… Stăpânu-său era bun, era cinstit, dar ierta de multe ori pe calfe, pe simbriaşi, pe ucenici, când rupeau şi spărgeau prin prăvălie. Venea un cerşetor, doi, douăzeci: „Să le dăm, că avem copii”. Da, dar el n-avea copii. Da, dar jumătate din acei bani aruncaţi era munca lui, erau banii lui, erau mângâierea şi fericirea lui. Unde pui hainele pe cari i le cumpăra cu d-a sila, lumânările de Paşte, discurile, miruiala, căci îl ducea de guler la biserică… dar cutia bisericii, de care îi era spaimă… Socoteală limpede: masa, creditul şi numele stăpânului său produceau mai puţin ca mila stăpânului, hainele pentru masa stăpânului, evlavia stăpânului şi nepriceperea stăpânului la vânzarea găitanului.

Hagiul se rostogoleşte în pat. Prea e fericit. Nu poate dormi. Râde şi oftează. E deştept şi visează. Ce vis! De nu s-ar sfârşi! Dacă aci, în zăduf şi întuneric, ar sta în picioare, şi banii ar creşte, ca o revărsare de apă, de la tălpi în sus până peste creştetul capului… Oh! ce fericit ar fi Hagiul! Înainte să-şi dea sufletul, ar vedea faţa şi vecinicia lui Dumnezeu. Moartea să aibă coasă de aur, el şi-ar înfige amândouă mâinile în tăişul ei!

Picături de ploaie bat în geamurile Hagiului. Hagiul tresare. Nimeni. Se şterge pe frunte de năduşeală. Răsuflă greu, ca p-un suiş de deal c-o povară în spinare. Îi bate inima: visul unei morţi fericite i s-a prefăcut într-o viaţă de spaimă. Picături grele izbesc în geamuri. Gândul că ar putea să-l jefuiască cineva îl face să sară din pat. Aprinde lumânarea. E galben ca ceara. Părul, nepieptănat şi lung, i-atârnă în viţioane pe ceafă şi pe frunte. Se uită la icoane. Se închină. Şi-aduce aminte de Dumnezeu. Fireşte că se gândeşte la el! Se gândeşte că suferă pe pământ din cauza leneşilor şi a tâlharilor. Lui nu i-ar fura o băşică cu zece mii de galbeni, îngropaţi sub cărămizile de supat, ci l-ar fura de zece mii de ori, i-ar fura sufletul turnat în fitece galben. El niciodată n-a priceput ce este zece, o sută, o mie. Astea sunt vorbe, sunt numere pe răboj ori pe hârtie. În zece galbeni este inima lui de zece ori; într-o sută, inima lui de o sută de ori; într-o mie, inima lui de o mie de ori. În zece mii, el nu vede un purcoi de galbeni, ci zece mii de copii ai lui, fiecare cu chipul şi cu viaţa lui. Iacă de ce se gândeşte la Dumnezeu.

― S-aprind candela, deşi Milostivul ar trebui să vază şi pe întuneric! zise Hagiul şi se ridică, tremurând, în dreptul icoanelor.

Scoase binişor paharul din candelă; îl puse pe pat; stoarse şi îndreptă firul de iască; turnă în păhărelul murdar untdelemn dintr-un urcior; măsură cu ochii roata untdelemnului…

― Un deşt de untdelemn!… un deşt!… e prea mult… risipă… se revarsă de ziuă… Cum o să mai vază atotştiutorul o limbuliţă gălbuie când soarele o potopi lumea cu lumina lui?…

Puse paharul pe un taler de pământ şi turnă apă. Untdelemnul se scurse în taler, rămâind în pahar un rotocol d-o muchie de cuţit.

Se vârî în pătură. Candela sfârâi şi trosni. Hagiul, ameţit, mormăi în mustăţi:

― De ce-o fi trosnind? Semn rău! Am turnat destul untdelemn… De ce-o fi trosnind?… De nu mi-ar arde prăvălia!…

 

V

 

Aşa petrecu viaţa Hagiul până la bătrâneţe. Un şir necurmat de chinuri fericite, nebăgând nimic în el, nepunând nimic pe el. Fără foc; fără fiertură; neiubind pe nimeni; tresărind când umbra i se încurca în picioare; închizându-se ziua cu zăvorul în casă; robotind nopţile în odaie cu o lumânare de seu în mână, ca o stafie uscată.

La bătrâneţe, găitănăria nu mai mergea. Desfăcu prăvălia. Vându tot.

― M-am ales şi eu c-o pâine, după o muncă câinească de la opt şi până la şaizeci de ani.

Dar în acest bătrân, pentru care prietenii, copiii şi nevasta erau banii agonisiţi şi ascunşi, un singur gând, mai presus de orice, îi turbura fericirea:

― Dumnezeu vede toate… plăteşte toate. Vede toate!… Cum vede?… N-am furat pe nimeni… N-am luat banul nimănui!

„Vede toate, plăteşte toate”. Icoanele şi vorbele din biserică i se deşteptau în minte. Ce strică bogatul nemilostiv dacă nu fură şi nu bate pe nimeni? Dacă bogaţii ar da în fiece zi la săraci, săracii s-ar îmbogăţi şi bogaţii ar sărăci. În ce ar fi D-zeu mai câştigat? Trupul lui n-a vroit femeie; buzele lui n-au avut copil de sărutat; pântecele lui n-au poftit la mâncări grase, şi o vecinicie toată să nu vază faţa luminoasă a idolului său?

Într-o zi bătrânul, nemaiputând răbda aceste gânduri, s-a hotărât:

― Da, da, am să mă iau bine cu Dum… Să văd locurile sfinte! Ce jertfă ar putea întrece jertfa mea?

Locurile sfinte… lemn sfânt… cei cari nu se duc… se poate vinde lemnul sfânt… p-acolo toate pădurile trebuie să fie sfinte…

Şi bătrânul s-a dus la hagialâc şi s-a întors aghios – „hagiu” – sfânt, dar mai soios de cum plecase.

Şi tuturor, de câte ori îl întrebau cum e p-acolo, strecura vorba de minunile lemnului sfânt. Văzuse el, cu ochii lui, leproşi vindecaţi cu lemn sfânt. Le atingea rănile cu o bucăţică mică, mititică, de lemn, şi rănile se închideau, şi pielea se netezea pe unde fusese carne vie. Un pusnic a trăit zece ani, fără să bage nimic în gura lui, mirosind lemn sfânt. Unui nebun i-a venit minţile la loc cum l-a atins cu lemn sfânt pe frunte.

Povestind aşa minunile şi închinându-se, Hagiul a vândut lemn sfânt bătrânilor, babelor şi văduvelor.

De multe ori Hagiul, vesel că s-a pus bine cu Dumnezeu şi fericit că şi-a întors paralele cheltuite cu hagialâcul – ba a mai şi câştigat –, bombănea, uitându-se în toate părţile:

― Ce negoţ, ce daraveri, ce bănet s-ar face! Lemnul sfânt merge găitan! Acum patruzeci de ani o prăvălie cu lemn sfânt ar fi fost un potop de aur. Astăzi lumea începe să fie rea… credinţă puţină… Doamne! Doamne!

Şi Hagiul îşi făcu cruce că lumea să ducea la pieire.

Pustiile de bătrâneţi sunt grele. Tusea îl apucă mai des şi-l ţine mai mult; sângele nu mai rabdă gerul; aducerea-aminte se împuţinează. Deseori se ceartă el cu el:

― Ba sunt opt mii…

― Ba sunt zece!

― Ce fel zece?

― Atunci, dincolo, sunt opt!

― Aş! nu se poate, aseară i-am numărat.

Şi auzul îl cam lasă. De vorbeşte mai tare, se aude, se sperie şi se uită în toate părţile…

― Na, Hagiule, cap sec, strigi cât te ia gura, parcă cine ştie ce-ai fi având! Iaca, n-ai, n-ai, n-ai, eşti sărac lipit!

Iar în mintea lui: „Am, am ceva, dar e mai bine să zic că n-am chioară para”.

 

VI

 

Până la optzeci de ani nu i s-a întâmplat nimic serios Hagiului. Nu l-a durut un dinte măcar. I-au căzut toţi de bătrâneţe, pierzându-i pe unii în coajă, pe alţii în miez de pâine.

Tocmai în ăst an se puse o iarnă grea. Trosneau pomii în grădină. Pe geamurile Hagiului înflorise gheaţa cu frunze mari şi groase. Degeaba se încerca nepoată-sa să facă ochiuri în geam. Rotunjea biata fată gura, sufla din toată inima; se croia câte un rotocol, dar se prindea la loc.

― Suflă mai cu inimă, Leano, strigă Hagiul, cocoloşit într-un colţ al patului.

― Suflu, nene Hagiule, suflu, dar mă taie frigul şi mi-a îngheţat răsuflarea, răspunse nepoată-sa, tremurând c-o cergă în spinare. Ar trebui să-mi dai de lemne, că înlemnim până mâne.

― Cum?… lemne acum?… pe frigul ăsta? P-aşa frig o cioaclă de lemne costă un galben… un galben!

Leana plecă bombănind în odaia d-alături. Hagiul rămase singur. Trist, întuneric şi frig. Vântul se repede pe coş, rece ca gheaţa, şi nu găseşte în vatră nici cărbuni, nici cenuşă. Hagiul tremură şi morfoleşte o bucăţică de pâine. Fiori reci îi trec prin şira spinării. Nu-şi mai simte picioarele din tălpi până la genunchi.

Zăpada se ridică până la geamuri. În toată mahalaua nu s-aude nici om, nici câne.

Hagiul adoarme, mâhnit că, dacă iarna va ţine tot aşa, n-o mai duce fără lemne. Şi ce scumpe trebuie să fie lemnele. Aşa e, o să iasă din iarnă sărac lipit. A adormit. Se mişcă. Se învârteşte. Toată noaptea visează că se prigoreşte la un foc mare.

A doua zi nepoată-sa îl găsi pe jumătate îngheţat. Abia putu să zică: „Leano, foc, că mor”, şi îi întinse un bănuţ de aur, închizând ochii. Îi fu ruşine ca să nu-l vază acel ochi de aur cu câtă uşurinţă îl aruncă în mâinile nemiloase ale lumii. Oftă dureros.

 

Focul pâlpâie în vatră. Mormanul de jeratic dogoreşte şi aruncă un polei cald şi rumen, pe peretele din faţă. Tavanul trosneşte şi zidurile asudă. Leana, cu picioarele goale până la genunchi, se părpăleşte în gura sobei. Bătrânul a ieşit din pătură şi-i e cald, şi îl ia cu fiori. Picioarele îi tremură. E lihnit. Îi cere inima o ciorbă, ca niciodată în viaţa lui.

― Ce pui atâtea lemne? Prea multe lemne! Leano, n-auzi? Şi tot mi-e frig… Prea multe lemne!… Mi-e foame… O să dai foc casei!… Ah! pâinea nu mă mai satură… picioarele nu mă mai ţin!

― Oi fi bolnav, răspunse Leana. Să chem pe cineva. Lângă spiţerie e un doftor…

― Să nu calce nimeni în casa mea! strigă Hagiul. Cât scrie doftorul pe hârtie nu plăteşti cu viaţa toată! Sunt sănătos, voinic, mai bine ca oricând!…

Dar, voind să umble, căzu pe pat, zicând: „Oh! da, niciodată n-am fost mai bine!”

După trei zile de friguri Hagiul se sculă din pat, uscat şi galben, cu ochii duşi în fundul capului, cu părul lung şi ciufulit. Leana îl întrebă încetişor dacă n-ar vrea ceva.

― Aş vrea, răspunse trist Hagiul, aş vrea o ciorbă de găină… cu niţică lămâie… lămâia e scumpă… câteva boabe de sare de lămâie… Şi, vezi, găina să nu fie prea mare… mică şi grea.

 

Pe seară, Leana întinse în mijlocul patului un ştergar. Pe ştergar o strachină cu ciorbă caldă. Aburii se ridică din strachină. O aripă galbenă iese din zeama presărată cu steluţe de grăsime. Pe buzele străchinii, o lingură de cositor. Alături clondirul, cu două degete de vin, cu dop de hârtie. Hagiul privi cu lăcomie, se şterse pe frunte şi zise cu o nespusă părere de rău:

― Ce poftă de copil!…

Se văzu topind, el, cu mâna lui, bulgări de aur, turnându-i în strachină şi sorbindu-i cu lingura.

Se apropie de pat. Începu să mănânce. Plescăi; îşi supse gropile din obraji; se încruntă; şi-acoperi ochii cu sprincenele; se răsti la Leana, aruncând lingura:

― Una de lemn… asta e coclită!…

Leana, râvnind la ciorbă şi înghiţind în sec, ieşi afară şi-i aduse una de lemn.

Hagiul începu iarăşi a sorbi zgomotos. Se scutură şi scuipă de mai multe ori.

― Ia ciorba d-aci! M-am săturat… Simţ pe gât o cocleală acră… sărată… un miros nesuferit… Ia-o… fugi cu ea… nu vezi?… Îmi sorb viaţa!

Leana luă strachina şi ieşi.

Hagiul îşi trânti capul pe o pernă de paie. Trupul lui, o flacără. Ce friguri! Sub el se deschisese ca o mare fără fund. Şi se ducea adânc, adânc, tot mai adânc. Şi pe gât gustul aurului, sângelui viu al aurului! Nefericit părinte, gustase din carnea copiilor lui. Ciorba îi mirosise a aur!

Când Leana intră în odaie, el se ridică în coate şi-i strigă:

― Stinge focul… să dai cărbunii şi cenuşa înapoi!… Aruncă ciorba… şi să dai fulgii şi bucăţelele înapoi… Vreau banii pe jumătate, dacă nu toţi!

Şi începu să plângă în hohote.

― Ucigaş!… nebun!… nelegiuit!… în veci n-o să te saturi!

Leana, înmărmurită, să uită la el. Tocmai atunci s-auzi miorlăind la uşă cotoiul, tovarăşul ei de foame şi de tremurat, singura fiinţă care o mângâie şi pe care o mângâie.

Leana crăpă uşa. Hagiul se uită speriat şi, văzând cotoiul strecurându-se pe uşă, se răsti:

― Să-i tai coada!… Să-i tai coada!… O coadă d-un stânjen!… Până să intre, se răceşte odaia!… Să cheltuiesc eu pentru el?… Unde e toporul?… Am să i-o tai eu!

Se ridică în picioare. Picioarele tremurară, se îndoiră, trosniră din încheieturi. Hagiul se curmă de mijloc; deschise ochii, mari şi roşii; căscă gura şi căzu pe spate.

Leana, speriată, fugi afară, închinându-se.

S-a înnoptat. Ea pândeşte la uşă. Tremură şi inima i se bate. Ar vrea să intre, şi spaima că e mort or nebun o îngheaţă. Vântul fluieră în straşina casei. Zăpada le-a troienit uşa pe dinafară. În tindă e frig şi întuneric.

Pe la miezul nopţii se păru că în odaia Hagiului se târăşte cineva de-a buşilea. Ascultă. Auzi desluşit un sunet de bani.

― El e. N-a murit, şopti Leana, banii îi prelungesc viaţa. Săracu nenea Hagiu!

Liniştită puţin, dibui pe întuneric clanţa de la odăiţa ei, deschise uşa binişor şi se duse să se culce, tânguind încet pe nen-său Hagiu:

― Săracu, ce bogat este!

A doua zi, de dimineaţă, Leana, intrând în odaia Hagiului, îl găsi numai în cămaşă, în cămaşa sa petec de petec, trântit cu faţa în jos, pe aur, îngropat în galbeni, cu fruntea p-un purcoi de lire, cu ochii închişi.

Cum îl văzu, începu să plângă.

Dar, ca prin minune, trupul Hagiului se cutremură. Banii sunară d-a lungul, de la picioare până la frunte. Săltă capul; deschise ochii stinşi şi-i îndreptă, ca nişte sticle reci, asupra Leanei; bolborosi câteva cuvinte nedesluşite; muşcă în vânt cu gingiile albe şi izbuti să slomnească:

― Nu te uita… închide ochii… ochii fură… închide ochii!…

Căscă gura; limba i se mototoli în gât; capul îi căzu într-o parte; picioarele i se lungiră; mâinile i se înfipseră în bani… şi adormi de veci, cu ochii deschişi şi ţintă asupra Leanei.

Când l-au scăldat, pe genunchi, pe piept şi pe frunte se vedeau rotocoale de bani. Şi i-au rupt pleoapele de sus, şi ochii lui spăimântaţi nu s-au închis.

Leana l-a îngropat cu alai mare. Zece popi, arhiereu, oranist, colivă, steagul Bisericii Troiţa, flori, lumânări, zăbranice. Leana, privind, zicea:

― Ce frumuseţe! Bine de el!

La capul lui mergea Leana; după ea, câţiva bătrâni, cu ctitorul la mijloc.

Unul din bătrâni întrebă pe ctitor:

― Ce bani a lăsat?

― Un milion, răspunse ctitorul!

― Cât face un milion?

― Un milion? De zece ori câte o sută de mii.

― Săracu Hagiu!

― Dacă ar vedea el cum se cheltuieşte cu înmormântarea lui…

― Ar muri! răspunse unul din bătrâni.

Şi oranistul, cletănându-şi ceaprazurile de fir, intră în curtea bisericii. Mai multe glasuri s-auziră în depărtare: „Veşnica lui pomenire, veşnica lui pomenire”…