Bursierul

Din maidanele, vara împodobite cu flori şi iarna cu zăpadă, de la umbra castanilor verzi şi stufoşi, unde se adunau batrânii cu snoavele lor, de la vatra cu jeratic clipind ca nişte ochi de aur, în jurul căreia se prigoreau bunele mele surori, din atâtea cântece, şi basme, şi povesti, când ai avut ochi, închipuire şi inima, să te pomenesti închis în nişte ziduri înalte, să te izbeşti de chipuri străine şi reci, de inimi domoale şi nepăsătoare, de mai-mari cari nu vor să ştie de cântece şi de basme… iaca cea mai mare nefericire din viaţa mea! Dezordinea şi sclavia liceului, masa bursierilor, soioasă şi murdară, duhoarea bucatelor grase, cafelele cu lapte mirosind a câne plouat, plescăitul lacom a optzeci de tovarăşi, şi pedagogii cu ifosul lor de parveniţi, aşezaţi în căpătâiele celor două mese lungi… iaca ce mă înfioară şi astăzi când mă gândesc la acea viaţă de şeapte ani.

Eram de doisprezece ani. Nu cunoşteam pe nimeni din tot dormitorul. Când lampa din mijlocul tavanului cu arabescuri albe şi cenuşii se stinse, închisei ochii, ascultai răsuflările ostenite şi grele ale bursierilor şi mi se păru că sub mine se deschide o prăpastie fără fund… Unde era blânda mână a mamei, ca să-mi vare plapăma pe sub mine şi să-i simt cele trei degete atingându-mă pe frunte, la mijloc şi pe umeri, în semn de cruce, iară eu să adorm sub paza ei şi a crucii?… Unde era Lăbuş, cânele meu, cu care hoinăream toata ziulica? Unde, pisica neagră, care mi se tolănea d-a lungul spatelui?… Înţelesei că fericirea şi libertatea mea periseră şi, închizând ochii ca să adorm, simţii pleoapele umflate de lacrămi.

Acei cari schimbaseră lacom codrul pe pâne şi bucăţica de brânză pe o cafea şi pe trei feluri de bucate, dezbrăcându-se voios de zdrenţele lor ca să se îmbrace cu tunica de bursier, acei cari de mici se gândisera că învătând carte multă vor ajunge bogaţi şi fericiţi, acei cari din întamplare nu gustaseră farmecul mângâierilor şi nu auziseră vorba bună intrând pe uşa părinţilor lor… aceia nu vor înţelege de ce mă podidi plânsul şi de ce somnul şi odihna nu se lipiră de mine pân’ la revărsatul zorilor. Mângâierea se preface în trebuinţă fatală a vieţei; libertatea, gustată de mic copil, este viaţa însăşi. Şi nu vorbesc de libertatea care dă naştere la atâtea neînţelegeri şi lupte. Libertatea mea?… Goana din câmpiile fără margini… şanturile sărite dintr-o aruncătură… vârful dudului bătrân, în care mă suiam, înecându-mi ochii în albastrul cerului… colindările de prin stufişurile de soc cu flori mirositoare… găitanele verzi presărate cu rochiţele-rândunicii, învoalte şi străvezii, ca nişte pâlnioare de ceară…

Libertatea mea era fără păcat, frumoasă, cu poteci şerpuite printre ciucuri de flori sălbatece, cu drumuri gălbui adâncite în depărtări, părând că fug şi să înfig în fără-fundul cerului… Năluciri fermecatoare. În prima noapte de tortură mă simţii înjosit, rob, năbuşit de atâtea păreri de rău. Închideţi un pui de leu în gratii de fer şi îndopaţi-l cu carne proaspătă… va privi lung îngusta sa încăpere, va închide leneş şi ofilit ochii şi-şi va pleca binişor capul pe labe, visând, desigur, pustiul cald şi nemărginit. Mă vânduseră ai mei pe o învăţătură neghioabă şi perversă. În nopţile de iarnă, când viscolul mă trezea în sforăitul celorlalti, îmi dăşiram în minte frumuseţile de odinioară, şi toate se încheiau cu ticăloşiile din clasă. Un profesor bătrân şi rău. Tace ca o momâie. Deschide gura parc-ar fi un mort care-şi scuipă pământul din gură şi slomneşte îndesat prin ştirbiturile dinţilor: „Afu-ri-situle!” Altul, gros, roşu-verzui, ca un ficat; fără gât; cu ochii umflaţi şi repezi; mânile îi bănănăie în toate parţile; înfige degetele în urechile cuiva şi scrâşneşte: „U! boule!” Altul, soios, c-un palton larg şi vechi; nu-l încheie niciodată; ciupit puţin de vărsat; cu ochii verzi, barba albă; ţipă piţigăiat, parc-ar fi o femeie: „La loc, găgăuţă!”

Cum s-au prefăcut într-o clipa nevinovatele mele plăceri! Cine mi-a mototolit nemărginita perdea pe care se zugrăveau câmpiile mele, cerul meu, zilele şi nopţile mele, smălţuite cu flori şi semănate cu ţinte de aur? De mi-ar fi lăsat barim pisica şi cânele, poate că mi-ar fi curs mai puţine lacrămi pe declinările latineşti, învăţate de spaimă, ca să nu deschiză asupra mea ochii reci şi răi profesorul neclintit şi galben ca un mort, în jeţul catedrei! Nici un câne n-a fost mai încolţit de vrăjmaşi. Cartea, pe care trebuia s-o născocim noi (afară de doi-trei profesori, toţi ceilalţi nu deschideau gura decât ca să ocărască), colegii mei, rău nărăviţi, spioni şi laşi, afară de câţiva săraci, sălbatici, prinşi ca cu arcanul, pedagogii îngâmfati, provizorul, un neamţ cu favoritele roşcate până la brâu, directorul, un suflet bun, strigând de se auzea cale d-o poştă, economul, clipind des numai dintr-un ochi, bucătarul, cocoşat şi cu mustăţi lungi şi groase, bursierii din clasele superioare, cu palmele gata pe bătaie… iaca vrăjmaşii mei!

Clopoţelul care ne speria din somn, iarna, la cinci ore, cu noaptea în cap… apelul… rugăciunea pe care n-am vroit s-o zic niciodată, cu toate pedepsele ce am suferit… meditaţia cu fearele groase… vizita pedagogilor, cari ma făceau să tresar fără să ridic ochii din carte… clasa… zgomotul zvăpăiat al externilor… masa cu duhorile ei… culcarea şi bătăile cu pernile… aşa de repede veneau una peste alta, că eu, copilul libertăţii, al seninului şi al nemărginirei, îmi simţeam inima rănită şi neînţeleasă, chinuită şi nemângâiată de nimeni, ea, răsfăţata de odinioară! Multe nopţi am plâns cu faţa în pernele glodoroase.

Şi când lacrimele se zvântară, mă pomenii altfel de cum fusesem. Strigam; dam dracului; înjuram; ca şi ceilalţi. În umezeala sălii de meditaţie, cu băncile murdare şi încărcate de litere şi necuviinţe, cu atâtea chipuri nespălate şi oţelite de nevoi, injuriile aveau un mediu prielnic; blestemul plutea în aer: n-aveai decât să-l sorbi şi să-l azvârli. Lupta pentru aceeaşi tablă, pentru aceeaşi cretă, pentru aceeaşi lumânare năpădea sângele la cap, smâcea mânele din încheieturi. Pumnii mei începuseră a se încleşta mai des şi mai grabnic; gesturile mi se zvăpăiau; faţa mi se aprindea şi mânia mă întuneca, fără să prinz de veste.

Dupa doi ani mi-era uşor să răstorn mesele, să trântesc băncile, să dărâm soba, să dau cu planşeta şi cu lemnele de la sobă. Tot ce mă înconjura mi-era duşman. Viaţa din liceu îmi ucisese iluziile. Ea înlocuise rugăciunea cu blestemul şi mă învăluise într-o coaje de fer, egoistă şi rea. Şi, cu toate acestea, ascundeam în mine o viaţă, străină celorlalţi, blândă, frumoasă, neînţeleasă. Ghemuit într-un colţ pe care niciodata nu l-am părăsit, cu tâmplele strânse între pumni, mut şi cu ochii pe jumătate închişi… parcă mă văz şi astăzi… Tăcerea avea farmecul gândirii; gândirea, farmecul nălucirilor; nălucirile mă absorbeau din lumea reală… În mirosul greu al atâtor inşi, când duşmăniile aţipeau o clipă, mă visam cu faţa în sus, în mijlocul câmpiilor, sub coviltirul adânc al cerului. Până nu mă mişcam pe banca de lemn şi nu simţeam masa cenuşie, miresmele florilor din nări, albastrul infinit din ochi şi concertul de păsări din fundul urechilor nu dispăreau. Mişcarea aceea, ca un vânt care mi-ar fi stins lumina din lumea iluziilor mele. Deştept, eram rău… violent… uram; visând, eram bun, liniştit… iubeam.

Aş fi dat în genuchi înaintea lumii; aş fi iertat-o; aş fi adorat-o; dar să nu fi fost aşa de îngustă, aşa de lacomă şi de laş închinată legilor aspre cari o cârmuiau. Liceul, murdar, ruinat. Uneori mi se părea ca un imens cadavru, iară noi, copiii, ca nişte viermi, mişuind într-însul. Porţile se deschideau externilor. Priveam la roiul de şcolari cum se ducea, zgomotos şi vesel; mă luam după ei, fără să vreau… şi aceleaşi porti vechi de stejar mie mi se închideau… niciodată inima bolnavă n-a jinduit mai dureros libertatea perdută! Şi d-atunci, când toamna îmi trece pe deasupra dunga de cocori şi aud pe câte un tovarăş d-ai lor ţipând şi bătându-şi aripele smulse, prin curţile bogaţilor, mă gândesc că libertatea este dorul cel mai adânc al tutulor vietăţilor de pe pământ. Uneori închipuirile din lumea de odinioară mă adormeau cu capul pe bancă. Iaca viaţa mea. O luptă înverşunată între vis şi realitate.

Cel mai crud duşman, acela care ma deştepta din colţul de lângă un dulap negru. Duşmani mi-erau toţi, fără ştirea şi voinţa lor. Anii de chinuri trecură încet. Capul mi se încărca cu cunoştinţe nesuferit de urâte. Învăţam de frică şi de ruşine. Iluziile amorţite se deşteptau mai anevoie. Închipuirea nu mai clădea minuni într-o clipă. Limbile moarte şi vii (haos de sunete noi pentru noţiunile vechi şi indiferente), aritmetica, geometria şi algebra, cu socotelile lor reci, simbolice, micşorara focul sufletului meu încet-încet, pe nesimţite. O ghiulea înroşită la foc, când o arunci în apă rece, azvârlă apa în lături, o turbură; apoi fierberea se linişteşte; apa acoperă ghiuleaua răcită de jur împrejur… În mine nu mai rămăsese decât un pic de căldură, o fărâmă de viaţa din focul şi nebunia de altădată. Trecuseră patru ani. Ma îmblânzisem. Slab şi galben. Liniştit. Ascultam. Mă mişcam încet. Din tot avântul nu-mi rămăsese decat saltul mortal de la trapeze, în zilele de gimnastica. Când îmi desfăşuram trupul în aer, plutind cu mânele întinse, o plăcere ciudată îmi furnica de la călcâie până la creştet, îmi amintea visele fericirii perdute. În toată fiinţa mea, deşirată şi slabă, învinsă şi oprită în loc, nimic nu mă turbura, biruit de scârbă şi de anemie.

Neputând fi cum venisem pe lume, nu puteam să fiu ca ceilalti. Ca ei ar fi fost bine. Cu ei, veselia şi odihna. Cu ei, tinereţea, plăcerile furişi, cearta, murdăria şi păcatul. Cu ei, viaţa. Cu mine, dezgustul, bătrâneţea la cincisprezece ani, pacea sângelui slăbit de fumul lumânărilor ş-al lămpilor, de duhoarea meditaţiilor ş-a sofrageriii, de năduful dormitoarelor şi de umezeala zidurilor. Din soare şi nemărginire, la întuneric şi umezeală. Ceea ce mă mâhnea puţin erau şoaptele sfioase ale colegilor mei. Vorbeau încet şi râdeau. Adeseaori schimbau vorba. Poate de ruşine, poate de milă. Lângă un mort nu se vorbeste de plăceri. Dar degeaba, le bănuiam şoaptele. Iarna, la gura sobei, vorba se încingea pătimaş. Unul, nalt, subţire, roşu la faţă, povestea frumuseţea şi meşteşugul unei femei tinere, „o brună, cu părul lung, cu rochia scurtă şi cu ciorapii roşii”.

― Cum mă vede, mă ia de gât; mi-a jurat ca e nebună după mine, numai după mine; şi mă sărută, şi mă strânge în braţe. De multe ori am ameţit în braţele ei. Nu vă puteţi închipui.

― Se poate, dar nu e ca a portarului, zicea un altul, gros şi scurt. De câte ori nu este nimeni în înfirmerie, eu ma îmbolnăvesc. Doctorul îmi scrie o reţetă. Ea intră binişor pe uşe, cu condica medicamentelor. Îndată ce mă vede, aruncă condica, se învârteşte într-un picior, ochii i s-aprind de bucurie şi, aducând degetul la gura, după ce face: „Sut, sut, siiit”, s-apropie de patul meu. Mă joacă în braţe. Îmi zice că sunt rotund şi gras ca un purcel. Noaptea, târziu, târziu, când pleacă la bărbatu-său, mă mângâie până în pragul infirmeriei, apoi mă sărută, şoptindu-mi: „Să nu fii bolnav mai mult de două zile, că rămâi îndărăt cu lecţiile… Vai de mine, să nu te dea afară din bursier!” Îşi spun fericirile lor. Carnea li s-aprinde la gura sobei. Cei mai mici ascultă din toată inima. Eu mă învârtesc în plapămă, cercând zadarnic să nu-i auz. Ei vorbesc şi se întind, oftând, luminaţi de flacără.

― Eu, eu, i, eu, i, am gasit una, i (un blond gângăit înjurând la fiecare cuvânt), am gasit un, un bo-bo-boc de fată. O, i, i, o, cu-cusutoreasă, dur-durdulie. Mă scăldam în gârlă, toc-tocmai la apă mică, şi s-a amorezat de mine. S-a ui-uitat un pedagog la dânsa, dar ea nu s-a ui-uitat la el. E fata unui po-popă bătrân. Vara peste uluci, bă-băiete, şi la Florescu în grădină. Iarna, mai greu. O, o, iu-iubesc la nebunie…

― Dar mie (altul cu părul ca de arap şi cu pestrui pe obraz) nu-mi iese din cap o fetiţă de paisprezece ani. Să nu care cumva să vorbiţi ceva! Este sora unui bursier din clasa întâia. O dată am fost pe la ei, şi d-atunci numai în scrisori o ducem. Ea plânge pe rânduri, eu plâng pe rânduri. S-o vedeţi ce bună e şi cum îi tremură mâna când mă ia de mână! Dacă am rămânea singuri acasă… măi, măi, ce fericiţi am fi!… Mă-sa e văduvă, bună prietenă cu unul din profesorii noştri…

― Copilării, răspunse unul dintr-a şeasea, se vede că n-ai trecut în cursul superior. Eu trăiesc bine, pe moale şi la cald. Fără poezii, fără scrisori şi fără parale.

― Cum? Cum? întrebă cel care se prăpădea după aceea cu rochia scurtă şi cu ciorapii roşii… Cum?… A mea, deşi mă iubeşte, mi-e frică însă de… şi cinci franci în fiecare săptămână…

― Foarte bine. Nu meditez pe Ionaşcu?

― Şi dacă meditezi pe Ionaşcu?

― Ionaşcu, ca să fie un Ionaşcu, nu trebuia să aibă o mumă?

― Dar ca să fie un Ionaşcu, nu trebuie să aiba şi un tată, ziseră râzând doi dintre ei.

― Asa e, dar muma lui, înainte d-a fi muma lui, fiind săracă şi frumoasă, ştiind franţuzeşte şi cântând la piano ca să ajunga bogată, vara cu trasură şi iarna cu sanie, şi cu operă, şi cu rochii de mătase, şi cu dantele, n-a trebuit să se mărite cu un Ionaşc-moşier, Ionaşc-bogat, Ionaşc-bătrân, Ionaşc-urât, Ionaşc-prost, Ionaşc care să fie mai mult pe la moşii?…

― Ei şi?! întrebă altul, care sta pe jos, lungit, cu faţa în sus şi cu mânele încrucişate sub cap.

― Cum, ei şi?! N-ai înţeles? Ea e tânără, eu sunt tânăr. Ea brună, iute, capriţioasă, cu gura largă, cu buzele groase, roşii ca sângele, gata să-ţi spuie în urechi nebunii; şi eu sunt eu; i-am plăcut fără să mă gândesc. Nu ştiţi cum îşi trimete la plimbare băiatul şi o fetiţă mai mică şi cum se uită la mine, parcă mă mănâncă, când zice: „E vremea frumoasă, să înhame caii la trasură şi să vă duceţi la plimbare, copiii mamei”. Şi ce sofa… ah! ce sofa… Pe ea n-o mai încape locul. Ce trup, ce braţe rotunde, ce buze cari ard, ce păr negru, ca nişte valuri de păcură pe umerii ei albi ca laptele! Numai nu plânge când plec dumineca seara. Pe director l-a făcut imoral în faţa copilului, fiindcă am învăţat la Sfinţii Grigore, Vasile şi Ioan, şi mi-a şoptit: „Ce n-aş fi dat să te văz!” Plăcerile, în zăpuşala dormitorului, se revărsau, dând pofte şi piroteală. Vorbele lor mă frigeau ca nişte cărbuni d-a lungul spinării. Închideam ochii. Somnul nu se lipea de pleoapele mele ostenite.

Ma gândeam la copilăria nevinovată şi fericită, dar nimic din acest trecut mort nu se mai deştepta. Auzul era un vrăjmaş neînvins. Vream să despreţuiesc ce auzeam; apoi eram curios să le aflu secretele. În sfârşit, mă aprindeam. Dam la o parte plapăma. Oftam fără să ştiu de ce. Pedagogul intra în dormitor; toţi fugeau speriaţi; începeau să sforăie furaţi de somn. Eu însă, nevinovatul, mă frământam în pat fără să adorm. Mă chinuiam în aerul gros şi greu, încărcat cu plăcerile şi viţiile celorlalti. Viţiile lor se întrupau înaintea ochilor mei închişi. Mă apropiam de femeia cu rochia scurtă şi cu ciorapii roşii. O vedeam răsturnată. Ca prin minune, zăream cum se apropia, ca din fumul depărtării, o sofa largă şi moale. Pe sofa se rostogolea o femeie cu umeri rotunzi şi albi; ochii ei umezi se deschideau leneş, voluptos; braţele i se întindeau spre mine; se răsturna cu faţa în jos, cu dantelele de la picioare mototolite, cu părul împrăştiat în şuviţe negre pe nişte umeri albi ca laptele.

Acele femei, pe jumatate goale, dispăreau. În fundul urechilor auzeam un vuiet depărtat. O mulţime de spirite. Femei cu părul blond şi parfumat, goale şi uşurele, în contururi albăstrii, pluteau în aer, licăreau, despicau spaţiul ca nişte săgeţi de lumină şi, surâzând, mă atingeau cu degetele lor subţiri şi cu aripile lor aurii. O dată am prins mâna uneia; mâna i s-a topit într-a mea şi întreaga ei fiinţă s-a risipit în aer ca o pală de fum suflată de vânt. Desigur, carnea revoltată vieţuia şi gândea în locul creierului meu trist şi adormit. În vacanţia Paştelui mă plimbam prin grădina internatului de pe albia Dâmboviţei. Cald. Caişii înfloriseră. Vrăbiile ciripeau în merii cu boboci rumeni. Mă plimbam cu capul gol şi cu ochii în jos. Hainele, pătate de cerneală, rupte şi fără nasturi; ghetele, largi şi nelustruite. Acele scene povestite, de cari la început mi-era frică, acum mi le desfăşuram în minte. Îmi plăcea să mi le spui, să le schimb. În locul femeilor desfrânate, o fată tânără, cu ochii în jos, rumenind la fiece vorbă. Mă apropiam de ea. O luam de mână. O priveam, o mângâiam, o iubeam. Oh! ce mult iubeam iluzia mea! Ea înlocuise câmpiile netezi, cerul albastru, basmele şi poveştile de odinioară. Reînviasem, aveam la ce gândi.

Din nomolul viţiilor născuse o iluzie. Cine, la şaisprezece ani, neavând pe cine iubi, nu şi-a adorat năluca închipuirilor lui? A treia zi de Paşte goneam dupe acel chip fantastic. Lumina soarelui juca în geamurile unei ferestre de la otelul „Neubauer”. Mă trezii din visuri. Privii la acea fereastră. Cercevelele se deschiseră. O femeie tânără, cu părul bălan, privi drept şi lung la mine. Tresării. Blondă, albă, ca viziunea mea. Era ea, desigur. Voind să plec, nu putui mişca picioarele. Mă despărţea de dânsa grădina, un zid vechi, nişte prăvălii mici ş-o uliţă. Nu-i vedeam bine decât părul blond şi rotunzimea feţei. Închipuirea îi zugrăvi ochii, nişte ochi albaştri şi limpezi; îi potrivii gura cu două buze rumene şi umede. Sta nemişcată ca o icoană în pervazul ferestrelor. O cream inconştient; o adoram fără să vreau.

― Pot să trăiesc, am pentru cine! Din acea zi viaţa mea era mai mare, mai puternică. Sângele, repede; răsuflarea, adâncă; vedeam mai limpede, mai departe; mâncam cu poftă.

― Mă va iubi!

Cum o văzui, mă repezii la peria de vax, lustruii ghetele întâiaşi dată în viaţa mea. Mă dusei în dormitor; mă dezbrăcai; un ac; mă chinuii să bag în ac; cârpii hainele cu aţă albă, muiată în cerneală; căutai nasturi şi mi-i cusui; întorsei legătura pe dos, o fâşie albă cu bobiţe negre; mă spălai pe ochi cu săpun; mă peptănai în geam; mă frecai pe dinţi cu ştergarul. Haina, o redingotă veche, pătată. Mă dezbrăcai ca să mi-o spăl. La şease, când suna de prânz, eu intrai cel din urma în sofragerie. Toţi băieţii se uitară lung la mine, şi unul din ei şopti vecinului:

― Desigur, e amorezat. Ce răutate! Numai eu să nu iubesc? Hainele mă trădaseră. Să le fi lăsat îmbâcsite şi zdrenţăroase. Mi-era frică şi ruşine. Mi se părea că toţi se uită la mine şi se întreabă: „Unde e pata de sos care se întindea de la guler până la pulpane?… Unde sunt cele două petece cari i-atârnau la spate?… Pentru ce şi-a cusut nasturii toţi, când n-avea nici unul?… Pentru ce s-a peptănat?… Braavo!… Şi-a ales cărarea la o parte! Braavo! Şi-a lustruit ghetele!”… Când ieşii de la masă, auzii pe un bogătaş, un solvent, care în viaţa lui nu pricepuse nimic, şoptind:

― Mă miram eu de ce se învârtea prin grădină! Trebuie să fie ceva. Dacă cel mai prost bănuise aşa de repede, ceilalţi desigur ştiau tot. Mi-ardeau obrajii. Ce n-aş fi dat să tacă! Cel care şoptise în urma mea era cel mai învierşunat dusman. Mă bătusem cu el. Nu-i vorbeam de doi ani.

E noapte. Toţi dorm. Puteam să iubesc în tihnă. O vedeam. Se uita la mine. Privirile ei mă ardeau. Părul balai, ca nişte sculuri de borangic, îi lumina obrajii, gâtul şi umerii. Cu capul pe genuchii ei… voi iubi, voi visa, voi povesti dragostea mea cu glasul tremurând… Şi de câte ori mi se părea că închide ferestrele, întindeam mânele şi-i ziceam:

― Mai stai, lumină adevărată! A doua zi, cum se crăpă de ziuă, tresării din somn. Mă îmbrăcai în vârful picioarelor şi mă repezii în grădina. Ajungând în locul de unde puteam să privesc în fereastra ei, plecai capul în jos, sfios, ruşinat şi-mi zisei: „Dac-o fi la fereastră?… Dacă, ridicând ochii, voi întâlni ochii ei?”… Privii spre „Neubauer”. Fereastra era închisă; perdeaua, lăsată în jos. Ciudat, mi-ar fi fost frică să o văz la fereastră şi, văzând că nu e, mă întristai. O adevărată luptă, ca şi cum m-aş fi desfăcut în două fiinţe:

― Aşa iubeşte cineva când iubeşte? Nu ştie nici măcar că o aştept?

― Dar e frig… abia s-a luminat de ziuă… şi de unde să ştie?… Nu i-ai spus nimic…

― Dar ea mi-a spus?…

― Nu vezi cum tremuri?… Soarele n-a răsărit…

― Dac-ar fi la fereastră, mi-ar fi cald. Nu e frig. Oh! nu mă iubeşte… nu mă iubeşte!…

― Nu se poate. E scris. Erai singur în lume. Goneai dup-o închipuire; o fereastră se deschise, şi ea răsări ca o nălucă blondă…

― Şi cum m-a văzut, să mă şi iubească?

― Da…

― Aşa e… eu cum am văzut-o am iubit-o… Am tremurat degeaba. Nu s-a arătat.

Am plecat spunându-mi necontenit: „Mă iubeşte… dar e frig… e de dimineaţă…” În dormitor, cald. M-am trântit în pat. Am început să plâng. De frică să nu deştept pe cineva, mi-am îndesat faţa în pernă. Am adormit. Pentru toţi răsărise soarele, pentru mine nu. Mi-era frig. S-o mai văd încă o dată!… Soarele era sus. Mă învârtii prin grădină ameţit. Aşteptai să se arate la fereastră. Inima mi se bătea speriată la fitece zgomot care venea dinspre otelul „Neubauer”. În sfârşit, fereastra se deschise; ea răsări iarăşi, în alb, cu părul despletit; privi drept şi nemişcat în grădina liceului. Soarele îi poleia obrajii. O clipă mă uitai la ea şi plecai ochii în jos, ameţit de acea frumuseţe care mi s-arată în depărtare ca o lumină, ca o speranţă. Ridicai ochii din pământ. Fereastra se închisese. Ce laş! Să n-o privesc mai mult! Timiditatea mea să nu-i fi părut despreţ?

― Mai arată-te o dată… Abia sfârşii aceste cuvinte, şi un râs cu hohote auzii în spatele meu. Prin uluci zării mai mulţi inşi. Clopoţelul ne chema la masă. Când intrai în sofragerie, toţi mă spionară cu privirile. Duşmanul meu, cu care nu vorbeam de doi ani, râdea cu lacrămi şi şopăia cu câţiva, furişând coada ochiului spre mine. Nu mâncai nimic. Câteva zile nu privii pe nimeni drept în faţă. Prima seară dupe vacanţia Paştelui. În dormitor. Toţi se adunară în patul vrăjmaşului meu şi începură să-şi povestească izbânzile. Ascultam, vârât în plapămă. M-aş fi robit tuturora numai să nu fi pomenit, în râs, de curatul meu păcat. Ş-acum aud crudele cuvinte cu cari îmi străpunseră inima. Ş-acum cred că Dumnezeu n-a plăsmuit nimic mai rău pe pământ ca copiii.

― În Vinerea Patimelor, zise unul, eram la S-tul Spiridon în spatele unei domnişoare. O curtam de demult. Când îngenuche, rochia şi fustele îmi veniră pe piept. Se uita la mine. Râse. Eu mă îndesai în fustele ei. Timp de şase evanghelii ne iubirăm, şi a doua noapte după Paşte, ne întâlnirăm în grădina lor. E fata unui profesor de clasele primare. Deşteaptă, frumoasă, învăţată. A terminat Şcoala Centrală. Doamne, ce trai trăii câteva nopţi!

― Eu, începu altul de la Călăraşi, la douăsprezece evanghelii, am cusut rochia unei cocoane de pardesiul directorului de prefectură. Să fi văzut, când s-a ridicat de jos, cum întindeau unul de altul! Toata lumea a bufnit de râs, mai ales că directorul se ţinea cu acea cocoană.

― Ba eu, zicea al treilea, mi se pare din Piteşti, eram nebun dupe o vară a mea. Dupe ce se ocoli crucea împrejurul bisericii, toată lumea plecă acasă, cu lumânările aprinse. Eu o duceam de braţ. Dând într-o uliţă îngustă şi pustie, am suflat în lumânări şi am rămas cu ea pe întuneric. Ce să va mai spui… Mă liniştisem. Începuse ploaia de laude şi minciuni, cu unguroaice, cu căpitănese, cu fete de pension… Dar, din senin, auzii glasul sitav al duşmanului meu:

― Nu ştiţi însă ceva nou… Sfinţii fac poezii, oftează, se prăpădesc, ca oricare, dupe îngeri căzuţi…

― Ce sfinţi… ce îngeri?

― Ia, pe unii din noi, sfiicioşi şi sfinţi, i-am prins cu ocaua mică. De unde credeţi că răsare soarele?

― Din colo…

― Aş… de la „Neubauer”! Soare blond, descheiat la piept, cu părul vâlvoi… soare de chelnări… de cinci lei… şi a învins pe „mitropolitul” internatului…

Mă făcui lac de sudoare. Parcă aş fi leşinat într-o baie caldă. Începură să şopăie. Mi se păru că mi-aud numele. Oftai, cerându-le iertare cu acest oftat dureros. Ei râdeau, râdeau, făcând din inima mea o minge pe care o azvârleau din mână în mână. O! unde erau câmpiile în cari mă născusem, ca să pot plânge în voie, neauzit de nimeni? Dupe ce, câteva zile au şopăit între ei, ca prin minune se potoliră. Unii din ei deveniră mai buni ca mai înainte. Gândindu-mă cum m-ar fi putut chinui, îi iertai pe toţi, ba chiar, d-aş fi îndrăznit, aş fi întins mâna duşmanului meu. În toate zilele mă duceam în grădină, nespionat de nimeni, ca să privesc la fereastra ei. Noaptea, pe lună, înainte d-a ne culca, săream ulucile, dacă poarta grădinii era încuiată. Lumina din ferestrele ei mă fermeca. O zăream. Visul unei fericiri desăvârşite mă sorbea şi mă arunca la gâtul ei. Sărutările mele se îngropau într-o bărbie albă şi rotundă. De mi-ar fi spus cineva că la ea poate veni oricine, i-aş fi răsucit gâtul.

Ea n-avea pe nimeni în lume. Era singură. Nevinovată, ca şi mine! Se născuse numai pentru mine. Şi târziu plecam din grădină cu o senzaţie vie d-a lungul braţelor, ca şi cum aş fi înbraţişat-o, cu buzele arse de plăcere, ca şi cum aş fi sărutat-o. Miresmele merilor înfloriţi, plutindu-mi în nări, îmi da iluzia ca aş fi sorbit parfumul acelor valuri de păr uşurel. Iubirea mea era un extaz, o nebunie! Chipul ei răsărea în aer. Încotro întorceam privirile, tremura, se stingea şi iaraşi licărea blând şi fermecător. De mi-ar fi strivit cineva ochii, în faţa orbitelor goale aş fi văzut chipul ei! De când ceilalţi mă lăsaseră în pace, toată lumea era a mea. Nu mai auzeam ocările din meditaţie, nici râsul desfrânat din dormitor. Nu mai simţeam mirosul greu al zidurilor vechi. Nu mai vedeam cu aceiaşi ochi trişti crâmpeiul de cer care începea de la porţile înalte de stejar şi se sfârşea pe dupe pomii din fundul grădinii. Mă miram, neputând înţelege, cum tot ce mă înconjura se prefăcuse în câteva săptămâni. Ura se schimbase în dragoste. Sclavia mi-apărea ca o deplină libertate.

Nu eram tot eu? Nu era tot aceeaşi închisoare veche şi umedă? Nu erau tot aceiaşi oameni lacomi, săraci şi răi? Ce frumoasă duminica de mai! Lumina şi căldura tremurau în aer. Mă plimbam singur prin grădină. Mă gândeam la ea, aşteptând să se arate. În geamurile ei se frângeau razele soarelui. O pândeam, cotind pe cărările galbeni, gata să plâng, gata să-i zâmbesc. Cât de încet trece vremea când aştepţi! Simţi clipele timpului! Le înnumeri şi, ascultându-ţi inima cum bate, îţi vine să strigi: „Mai iute, mai iute, timp nesimţitor!” Obosit de aşteptare, mă rezemai de tulpina unui măr. Ea apăru la fereastră; se uită la mine; întinse o mână, o aduse uşurel şi lung la gură, apoi o destinse repede… Scutură o batistă albă… Ma chema?… Dispăru. Înmărmurisem cu ochii în acel pervaz din care perise minunea mea. Obrajii îmi ardeau. Mi se păru ca visez şi că auz pe cineva care voia să mă deştepte. Mă striga.

― Domnule, domnule, hei, n-auzi, domnule?

Mă întorsei spre poarta grădinii. Dintr-acolo venise glasul.

Tresării. Nu era vis.

Un ungurean cu o scrisoare în mână.

― Ce pofteşti?

― Coconiţa la care te uitai m-a trimes.

Îmi întinse scrisoarea şi plecă.

O pungă cu aur dacă aş fi avut, i-aş fi dat-o.

Privii în toate părţile. Sărutai plicul. Îl rupsei.

Nu ştiu de câte ori am citit rândurile următoare:

„Sgumbul meu, Te gum de-am vazud, de-am iubid, ziuo şi noapde mă cântesc la dine, pân-agum n-am iubid pe nimeni, vino tizeară, pe la 10 ore de-aştept. Vino, fino, fino, de saruth te mii te ori. Fei afla gine zund. Ata, ata, numai ada, BERTHA Hotel „Neubauer” etajul 3, nr. 8” Dupa ce-mi îmbătai inima, recitând în minte cuvintele ei, mă dusei în dormitor şi mă lungii cu faţa în sus. Închisei ochii şi amorţii în pat. Germană… Bertha… Ce nume frumos!… Numai germanele ştiu să iubească… Rândurile ei, rău scrise, sunt fermecătoare, tocmai fiindcă sunt rău scrise… Ea n-a voit să-i scrie altcineva scrisoarea… Bine, scumpa mea Bertha!… Literele sunt strâmbe şi tremurate… Nu ştie să scrie… stie să iubească… Mai bine că n-a învăţat carte… E o inimă curată şi sinceră… Voi afla cine este… Mă iubeşte… Bertho, Bertho, viaţa mea va fi jucăria ta!… S-o mângâi, s-o torturi… numai s-o iubeşti… Eu să-ţi torn apa limpede în mâni ca să te speli… eu să te sterg pe obraji… eu să-ţi închei ghetele şi rochia… eu să-ţi dau părul pe spate… eu să ţi-l curm pe la mijloc c-o panglică albastră… eu să-ţi „înteleg” capriţiile, numai din privirile tale… Ce dulce şi curat vei zice tu „de iubezg”!… Dacă ai vorbi bine, n-ai vorbi aşa de drăguţ… Închipuirea imi lipea buzele de mânele ei albe, mi le afunda în obrajii ei rumeni, mi le îneca în părul ei învolt. Seara se lăsă ca un zăbranic sur.

Mă sculai din pat; mă uitai pe fereastra. Pomii din grădină, afundaţi în întuneric, ca nişte fantome. La nouă ore răspunsei la apel. Ce bine că duşmanul meu lipsea! Unul dintre cei mici ieşi din rânduri şi zise rugăciunea. N-auzii nici un cuvânt… Ma gândeam la ea… o vedeam… De nu m-ar simţi nimeni când oi fugi! Intrarăm în dormitor. Ca niciodată, ceilalţi se grăbiră să se dezbrace. Se vârâră în plapămă. Nici o ceartă; niciun zgomot; nicio vorbă. În patru ani nu se întâmplase aşa minune. Dupe o jumătate de ceas, toţi sforăiau şi, ciudat, mai tare ca de obicei. Eram îmbrăcat. Mi se bătea inima. Ridicai capul. Încredinţat că toţi dorm, luai cearceaful de pe pat şi ieşii în vârful picioarelor din dormitor. Când închisei uşa mi se păru că auz pe cineva şoptind: „S-a dus…” Mă oprii cu mâna pe clanţă. Nimic. Desigur, visase cineva. Încet-încetinel, trecui printr-o sală lungă şi întunecoasă. În fundul ei, o fereastră da în gradină. Toate uşile fiind închise, pe nicăieri n-aş fi putut fugi decât p-acolo. Ajunsei la fereastră; o deschisei; privii în jos printre vergelele de fier de la al doilea cat. Băgai capul printre vergele. Când mă gândii că ea m-aşteaptă… înfipsei amândouă mânele în vergeaua din mijloc ş-o zguduii. Degeaba. Încercai patru din ele. Degeaba. În sfârşit, fără nicio nădejde, pusei mâna pe cea din urmă.

Oh! cum mi-a tresărit inima! Tocmai aceea sări din pervazul putred. Legai un cap al cearceafului de vergeaua d-alături. Mă suii pe fereastra, îmbrăţişai cearceaful şi alunecai în jos, cletănându-mă ca o ghiulea atârnată d-o funie. Mi se sfârşise cearceaful… şi eu în aer… Îmi dam drumul de la trapez, de la înălţimi de necrezut, dar întunecimea mă speria… Mi se păru că n-are fund… Mă gândii la chipul ei auriu… fără voia mea, mi se descleştară mânele… Căzui pe un morman de moloz şi de cărămizi. Încremenii cum căzusem… Nişte târşâituri de paşi… Cine m-o fi urmărit? Mă târâi pe brânci până lângă uluci, mă strecurai binişor în fundul grădinii. Când mă uitai îndărăt, văzui în întuneric fâşia alburie a cearceafului cum se ridică în sus. Mă urmărise cineva! Ei şi?…

Putea să mă dea afără… Bertha mă aştepta! Sării peste un zid vechi. Într-o clipă ajunsei la hotel. Intrarea, luminată. Când ajunsei în sala lungă de la catul al treilea, eram rece ca gheaţa. Mi-era frig; tremuram; răsuflarea mi se oprise. O lampă atârna din mijlocul tavanului; flacăra roşietică abia lumina sala îngustă şi tristă. Ajunsei la uşa ei; întinsei mâna să bat în uşe; mâna mi se muie din umăr şi-mi căzu d-a lungul coastelor… Cu cine şoptea ea?… Desigur, glasul ei… Pe cine săruta ea?… Auzeam şi trăiam, ori mi se părea ca auz şi trăiesc? Cine-mi sufla în urechi: „Soarele tău e de chelneri, soarele tău e de cinci lei?” Când mă gândii că e în braţele altuia, moleşită de plăceri şi vândută, când o auzii sărutând pe cineva care-i zicea sugrumat: „Încă o dată! încă o dată!” mă năpustii în uşe… uşa se dete de perete, răsturnând scaunele… Înmărmurii în prag…

Duşmanul meu, în braţele Berthei! El?… Voii să strig… nu mi-auzii ţipătul. Voii să azvârl c-un scaun şi nu putui să mişc mânele. Voii să mă repez asupra lor şi, în faţa mea, într-o oglindă, mă văzui vânăt, cu ochii albi, cu părul vulvoi. Căzui greu şi drept, ca o pârghie de fer. Ş-apoi nimic… întuneric… linişte. A doua zi m-am deşteptat într-un pat din infirmerie. La capul meu citea biletul gângăit, singurul care nu intrase în complotul celorlalţi. Cum deschisei ochii, începui să plâng cu focul cu care se plânge prima iluzie moartă. Îmi înmormântam inima şi dupe rămăşiţele ei numai eu singur! Prietenul meu mă consola:

― Nu mai plânge ca un copil. Ei, ce, ce-ce e… i… i… o… o… copil-pilărie. Pe… pe… el l-a, l-a dat afară. Pe… pe tine te-a ierta-tat, ca n-ai… n-ai fost nicioda-dată pe-pedepsit. Ca… caută şi tu o cu-cusotoreasă dur-durdulie, cum am gă-găsit eu. Vara peste uluci, bă-baiete, şi la Flo-Florescu în grădină. Ia-iarna e mai greu, i… i… i… ascul-cultă-mă pe mi-mine. Bertha-tha… era o… o… feme-meie de ci-cinci lei…

― Oh! taci, te rog! Îmi întorsei faţa aprinsă de friguri şi scăldată de lacrămi… Sunt d-atunci douăzeci de ani. Astăzi îmi vine să râz d-această nenorocire. Cine ar fi zis ca eu voi ajunge un bun cârciumar ş-un harnic moşier? Cine s-ar fi bănuit că eu voi fi vrodată tatăl a trei copii graşi, voinici şi nebunateci? Singura grije a mea sunt ei. Şi tot ei ne dau un nesfârşit prilej de ceartă. Nevastă-mea voieşte să-i facă tobă de carte, şi eu ţiu întruna:

― Să scrie şi să citească. Sunt sătul de carte. Câmpie nemărginită, şipote cu apă rece şi străvezie ca sticla, umbra deasă, pădure, valuri ruginii de holde, pace şi frăţie, iaca ce le voi da. Sunt sătul de cartea noastră: spoială şi amărăciune.