C U P R I N S
Prefaţă
Notă
Unde-i capătul lumii ?
Ochii şerpoaicei
Povestea gândacilor aurii
Fecioraşul-melc
Casa privighetorilor
Căciula "Urechi-agere"
Taro cel de foc
Soţia Vulpe
Ulciorul fermecat
Cenuşarul
Acul viu, acul mort şi carul zburător
Cum a răsplătit cocorul binele făcut
Învârte-te, bob de mazăre
Zmeura de sub zăpadă
De ce e marea sărată ?
Hei, crabule Koso-Koso !
De ce n-are caracatiţa oase
Broasca din Kioto şi broasca din Osaka
Saburo-Strachină spartă
Cumplita dihanie Plici-plici
Un nume lung
Ştreangul negru
Morişca năzdrăvană
Trei comori
Frumoasa din tablou
Darul fecioarei lacului
Paiul cu noroc
Ţara oamenilor cu un singur ochi
Castelul împăratului furnicilor
Pânza albită cu clarul de lună
Scheletul care dansează
Castelul reginei pisicilor
Ultimul braţ al caracatiţei
Corabia fantomă
Tăria dragostei de mamă
Cinci tani de pământ
Cum a căzut întâia zăpadă
Racul-de-mare şi corbul
Sculptorul şi şopârla
Tânguirea păpuşilor
Bursucul amator de stihuri
Podul care şopteşte
Clopotul încins
Ultimul cântec
Bătrâna ţesătoare
Luna pe ram
Întâmplăriie lui Iuriwaka
Cântăreţul cu urechile smulse
Ghiveciul cu crizanteme albe
Preotul, doctorul şi dansatorul pe sârmă în iad
Nemaipomenita călătorie a lui Torayan-Gură-cască
Visul triunghiular
Zăpăcitul
Bătrânul care îndrăgea cimiliturile
Samurai pe negândite
Isprăvile lui Hikoici
Buda de lemn şi Buda de aur
Preotul şi învăţăcelul (I)
Preotul şi învăţăcelul (ii)
Capul de schimb
Samuraiul cel mândru
Cel mai mare mincinos
Doi leneşi
Cum a plecat nevasta de acasă
Culmea zgârceniei
Cum s-au schimbat plăcintele în broaşte
Ba-i aşa, ba nu-i aşa
Paiul din plapumă
Cearta
Să n-audă porumbeii
Chiar dacă zboară, tot pari sunt !
Gura lumii
Frumoasa din oglindă
Soarele şi ciocârlia
Bufniţa vopsitoare
Cum s-a dus miriapodul după doctor
Povestea frumoasei Hacikazuki
Taro leneşul
PREFAŢA
Exact acum trei sute de ani, în timpul călătoriei sale de întoarcere din China, cărturarul român Nicolae Spătaru Milescu scria despre Japonia - ca încheiere la cartea sa Descrierea celei dintâi părţi a pământului numită Asia în care se află şi împărăţia Chinei cu oraşele şi provinciile sale - una dintre cele mai intere-' sunte relatări documentare cunoscute în literatura europeană a timpului : Descrierea vestitei şi marii insule a japonezilor şi ce se află acolo.1
Folosind cu mare grijă foarte puţinele însemnări scrise cunoscute pe atunci ale geografilor chinezi, ale lui Marco Polo sau ale unor misionari iezuiţi, dar mai ales informaţii personale, învăţatul călător ne-a lăsat o descriere plină de poezie care învăluie acele ţinuturi îndepărtate într-un nimb de mister :
„Marea şi vestita insulă a Japoniei, consemna Milescu, începe, aşa cum scriu despre ea geografii chinezi, din faţa gurilor râuluî Amur şi se întinde până departe prin faţa împărăţiei chineze. Şi uneori din împărăţia chineză până în Insula japoneză se navighează în două zile şi trei nopţi, dar de la gura Amurului este mai departe şi asta încă nu se ştie... Această insulă este stăpânită de diferiţi hani şi fiecare îşi are ţara lui şi oraşele sale, şi cel mai mare dintre toţi aceştia este cel care locuieşte în mijlocul acelei insule, într-un oraş căruia i se spune Masak1 şi pe întreaga insulă sunt până la 50 de hani. Populaţia acestei insule este foarte curajoasă atât în călătoriile pe uscat, cât şi pe mare...
Originea numelui japonezilor este chinezească pentru că chinezii i-au numit pe ei ghepuei şi ei de asemenea îşi zic ghe-puien 2, adică «răsăritul soarelui'» sau «cel dinţii sălaş al soarelui» ; iar chinezii numesc astfel Japonia pentru că statul acela este mai departe decât toate împărăţiile şi cel mai însemnat către răsărit, căci de acolo răsare soarele peste China..."
Descrierea pe care a făcut-o Nicolae Spătaru Milescu este un amestec de elemente legendare şi date reale geografice, comunicându-ne impresia că Japonia este o ţară izolată de restul lumii. Şi, de fapt, această imagine a unei lumi misterioase şi îndepărtate, despre care informaţiile - în afara cercurilor de specialişti - ajungeau rar şi mai ales sub forma scrierilor literare; al notelor de călătorie, de cele mai multe ori romanţate, sau al unor ştiri senzaţionale, a dăinuit, pentru sfera de cultură europeană, multă vreme. În secolul nostru însă, Orientul îndepărtat a început să reţină din ce în ce mai mult atenţia, iar după cel de-al doilea război mondial explozia informaţională ne-a adus în faţă o Japonie surprinzătoare, cu un popor viguros şi harnic,cu o industrie foarte dezvoltată şi o tehnologie modernă, cu o cultură străveche, superioară, într-un cuvânt ni s-au deschis nişte ferestre largi spre o civilizaţie despre care până atunci se ştia mai puţin.
În ceea ce priveşte cultura orală japoneză, datele pe care le avem sunt încă foarte sumare şi-orice contribuţie la cunoaşterea vieţii obişnuite de fiecare zi, a modului de a munci, de a gândi, de a simţi şi de a se purta al japonezilor, ne va ajuta să-i cunoaştem mai bine în ceea ce le este specific.
Antologia de proză populară japoneză, pe care „Biblioteca pentru toţi" o prezintă în volumul acesta, este din toate punctele de vedere binevenită. Nu numai că ea ne oferă un număr de basme, povesti şi povestiri deosebit de frumoase şi care dezvăluie preţioase virtuţi artistice, dar ne ajută totodată să înţelegem şi faptul că folclorul japonez, în genere cultura populară japoneză, ne este nu numai accesibilă dar şi apropiată ca sensibilitate. Ea are nenumărate puncte de contact cu cultura orală a altor popoare din zona răsăriteană şi chiar din aria europeană, bineînţeles exprimate în forme specifice, care o fac părtaşă la procesul de îmbogăţire a culturii orale a omenirii. Astfel se risipesc, printr-un contact direct, multe din misterele care alcătuiau cu ani în urmă prejudecata izolării Japoniei de viaţa spirituală a celorlalte popoare. Cunoaşterea şi studierea competentă a faptelor şi elementelor de cultură populară orală a diferitelor popoare contribuie astfel în cel mai înalt grad la clarificarea procesului de circulaţie a culturii de la un popor la altul, ajută la stabilirea şi conturarea caracteristicilor etnice şi zonale în cultura orală a popoarelor, la luminarea unor perioade din istoria omenirii pentru care nu s-au găsit încă documente materiale. De aici şi importanţa crescândă care se acordă în toată lumea culegerii şi studierii faptelor de cultură populară orală.
Interesul pentru culegerea şi studierea sistematică a basmelor populare a apărut în Japonia odată cu tipărirea celei dintâi colecţii de naraţiuni populare autentice, făcută de Kunio Yanagita în anul 1910. Fiind inspector în Ministerul Agriculturii - pe când se afla cu treburile funcţiei sale într-un district al Japoniei, Tono, ca mare iubitor de folclor şi interesat de tradiţiile populare săteşti - Kunio Yanagita a întâlnit un ţăran care l-a cucerit cu talentul său de povestitor. L-a ascultat, a transcris apoi toate poveştile pe care ţăranul i le-a spus şi le-a tipărit. Interesul. pentru cercetarea naraţiunilor şi tradiţiilor populare fusese stârnit. De atunci mulţi cărturari de vază japonezi s-au alăturat acţiunii de culegere şi cercetare a literaturii populare orale, printre aceştia un loc de seamă ocupând şi Keigo Seki, colaborator şi prieten al lui Yanagita. Astăzi, în Japonia se află culese în jur de 25.000 de naraţiuni populare, mare parte tipărite în diferite colecţii, dintre care colecţia tipărită de Editura Miraisea din Tokio, în anii 1958-1962, numără 42 de volume - pentru fiecare judeţ al ţării câte un volum, în ceea ce priveşte lucrările cu caracter ştiinţific, sunt binecunoscute Clasificarea şi catalogul basmelor japoneze. tipărită între 1950 şi 1958 de Keigo Seki, în care se găseşte şi un index de tipuri de naraţiuni deosebit de preţios, ca şi lucrarea lui Hiroko Ikeda, un Catalog al tipurilor ţi motivelor din literatura populară japoneză, scris în anul 1955, ca disertaţie de doctorat. Dar ceea ce mi se pare foarte interesant este faptul că cercetă- torii japonezi au ajuns la concluzia revelatoare' că 80% din basmele japoneze corespund tipurilor consemnate în Catalogul Aarne-Thompson pentru aria de cultură indo-europeană, infirmând încă o dată prejudecata izolaţii insulare a culturii populare japoneze.
Contactul oamenilor de cultură şi scriitorilor japonezi cu poveştile, legendele, povestirile şi snoavele populare este în Japonia extrem de vechi. Faptele dovedesc astfel că multe motive narative care se găsesc astăzi în basmele japoneze au fost consemnate în scris, încă din secolele al Vll-lea şi al VlII-lea, în cunos-. cutele colecţii de documente Kogiki şi Nihonişioki.
Kogiki este cea dinţii carte scrisă în limba japoneză şi care s-a păstrat. Ea a fost terminată în anul 712 şi conţine mituri ce stau la baza credinţelor Şinto, bazate pe contemplarea naturii, - astre, munţi, ape, animale şi plante -, prin care se pretinde că vorbesc zeii şi care la rândul lor sunt personificate şi zeificate, şi pe cultul strămoşilor. În Kogiki sunt scrise şi cronicile vechi, care explică geneza lumii după credinţele populare, precum şi presupusa legătură dintre divinităţile poporului şi dinastia imperială. Cartea este o compilaţie de felurite naraţiuni, scrise probabil de cărturarii şi recitatorii instruiţi în şcolile şi universitatea întemeiate de mikadoul Tenki (622-671).
Nihonşioki este scrisă în limbile chineză şi japoneză de un savant cu numele Yasumara, după cum i-a fost dictată de un vestit recitator, Hiyeda no Are ; despre acesta se spune că avea o memorie atât de bună, încât „putea să povestească tot ce-i trecea prin faţa ochilor şi să ţină minte tot ce-i suna în urechi". Cartea a fost terminată în anul 720 şi cuprinde, asemenea cărţii Kogiki, mituri, legende, poezii, precum şi date în legătură cu istoria Japoniei până în anul 697. Din punct de vedere literar, Nihonşioki este mai bine scrisă, fiind în multe privinţe superioară culegerii anterioare.
Şcolile despre care am amintit şi cărţile scrise în epoca respectivă erau însă destinate, şi au servit multe secole după aceea, clasei privilegiate a samurailor, ştiinţa de carte începând să pătrundă în mase abia în secolul al XVIII-lea. Cu toate acestea, atât colecta Kogiki cât şi Nihonşioki fiind alcătuite pe motive narative mitice, cuprind numeroase elemente de cultură populară orală, unele cu circulaţie universală.
Din aceste străvechi anale se pot desprinde datele legendare ale istoriei Japoniei, dar se poate urmări şi felul cum s-a născut şi s-a dezvoltat cultura populară japoneză, sub diversele ei aspecte şi părţi constitutive, izvoarele de unde s-a inspirat, între, care trebuie menţionată în primul rând cultura prestigioasă a poporului chinez, care avea documente scrise încă de acum patru mii de ani şi care a început să alcătuiască anale încă de acum două mii opt sute de ani - fapt unic în cultura universală.
Referindu-se la caracterul şi sorgintea elementelor de cultură japoneză, Nicolae Milescu semnala apropierea de ceultura chineză ca şi diferenţierea care s-a produs în funcţie de specificul spiritual al poporului japonez. „Limba japonezilor, scria marele nostru cărturar, se deosebeşte în totul de limba chineză, însă în ce priveşte credinţa, învăţătura şi scrierea, totul au luat de la chinezi, doar că în scriere japonezii au făcut multe adăogiri din pricina deosebirii fireşti de limbă. La ei se poartă haine la fel cum purtau vechii chinezi, haină largă cu mâneci lungi şi largi, iar ceea ce scrie oarecine l, că din chinezii surghiuniţi şi-au făcut începutul locuitorii japonezi, este totul minciună, căci niciodată chinezii nu scriu aşa ceva..."
Presupunem a fi un scriitor iezuit.
În legătură cu începuturile istoriei poporului japonez, Milescu da mai mult credit geografilor chinezi, reproducând şi una din legendele privitoare la întemeierea statului japonez. După această legendă, „...vestitul şi viteazul împărat Ksi2, după ce a cucerit toată China şi i-a supus pe mongoli şi alte state învecinate, a trimis flota pe mare şi a cucerit toate insulele din mare şi chiar India, iar când s-a văzut el cu atâtea biruinţe în glorie şi slavă, a început să se gândească cum să găsească pentru el vreo rădăcină, ori alt leac, pentru ca să nu mai moară niciodată, dar nu a găsit nimic. De multe ori şi astăzi unii chinezi naivi se căznesc cu asemenea treabă, deoarece ei nu cred în învierea morţilor.
Apoi, în vremea acelui împărat Ksi, a fost un voievod al luptătorilor de pe mare, care, din întâmplare, a ajuns în Insula japoneză şi a văzut cât de frumos este pământul acela şi că pe el trăiesc puţini ţărani. Şi astfel s-a gândit să-l înşele pe împăratul chinez Ksi şi să-şi făurească pentru sine un titlu împărătesc şi să-şi dobândească o împărăţie veşnică. Şi venind la împărat, i-a spus că a găsit pe mare, departe, o insulă, un pământ nou, pe care s-ar putea afla cu adevărat leacul acela care-i face pe oameni nemuritori. Trebuie însă să-i dea trei sute de feciori şi trei sute de fecioare, căci aşa e hotărât de Dumnezeu, că fără atâţi tineri şi fecioare nu-i cu putinţă să se dobândească acel leac.
Şi astfel împăratul Ksi s-a încrezut în vorbele omului aceluia, pentru că era tare doritor de lucrul acesta şi se temea de moarte ca de un mare duşman ; iar de atunci .îndată a poruncit împăratul să facă o flotă de mare, să strângă oşteni şi pe tinerii şi pe fecioarele acelea şi să plece în mare grabă. Şi voievodul luând ostenii şi oamenii a pornit spre ţara aceea şi fără să-i pese de leac, a început a clădi oraşe şi a se aşeza în acea ţară plină, de argint şi de roade, ajungând el astfel cel dintâi han japonez, iar de la acela împărăţia s-a mărit..."
Legenda are corespondenţă şi în tradiţia orală japoneză, unde se vorbeşte despre un anume Gimu, care, în fruntea unei armate de cuceritori, şi-a aşezat reşedinţa ca cel dintâi împărat în provincia Yamato, venind din insula Kiuşiu, de mult, de mult... ; iar unii cercetători consideră că japonezii ar fi la origine din ţinuturile de nord ale Asiei, de alt neam decât chinezii. Cert este că primul document despre învăţarea limbii chineze de către japonezi este un document din anul 405 e.n., în care se spune că un prinţ imperial japonez avea ca profesor de limba chineză pe un învăţat corean, pe nume Van-ghin.
Literatura scrisă japoneză poate fi cunoscută însă în evoluţia ei doar cu începere din secolele VI-VII, datorită celor două cărţi amintite mai sus, cu toate că rădăcinile ei se întind mult mai departe în timp, în tradiţia orală a unui trecut îoarte îndepărtat. De aceea nu este deloc surprinzător ca, pe lângă compoziţiile poetice vizibil făcute de cărturari, mânuâtori ai condeiului şi cititori de alte scrieri poetice, să găsim şi texte transcrise din literatura orală, cântece cu puternică rezonanţă populară, legende, tradiţii, basme, cu trăsăturile lor caracteristice imprimate de circulaţia orală până în momentul în care au fost consemnate în scris. Sunt documente deosebit de preţioase, pentru că ne fixează, ia o dată anumită, nişte variante ale unor producţii literare în permanentă mişcare prin circulaţia orală şi ne înlesnesc nisle confruntări de motive narative în două sau mai multe ipostaze : aceea de la data când au fost consemnate în scris, şi cea actuală, răstimp de peste un mileniu, în care producţiile literare respectiva au continuat să circule în tradiţia orală. Astfel, un document de creaţie spirituală capătă consistenţă materială şi devine apt pentru considerarea istorică a faptelor de cultură bazate În generai pe documente scrise.
Aceste basme, legende, poveşti şi poezii mai scurte sau mai întinse, deşi milenare şi create de un popor aflat la zeci de mii de kilometri depărtare, ne cuceresc prin frumuseţea lor şi prin bogăţia de sentimente care şterg distanţele, lăsând să se manifeste apropierea spirituală, care sugerează multe puncte de contact îţi simţire, în reprezentări artistice, în ceea ce este general uman.
Iată cum, pentru cei care cunosc basmul popular românesc al balaurului cu şapte capete, sau pentru cei care cunosc doar legenda lui Perseu şi a Andromedei din mitologia greacă, o poveste japoneză scrisă în secolul al Vll-lea al erei noastre nu mai are nimic exotic şi nici îndepărtat, decât în măsura în care citind-o o raportăm la distanţele geografice :
„Se spune că zeul Haya-susa-no-vo, fiind izgonit din cer din pricina purtării sale urâte, a coborât pe pământ şi ajungând pe malul unui râu din provincia izdumo, a văzut plutind pe apă Un beţişor cu care se mănâncă. Atunci, luminăţia sa Haya-susa-no-vo, gândindu-se că în susul apei trebuie să locuiască oameni, a pornit să-i caute şi a găsit un bătrân şi o bătrână care erau aşezaţi de o parte şi de alta a unei fete tinere şi care plângeau.
- Cine sunteţi voi ? Bătrânul răspunse :
- Slujitorul vostru, pe care îl vedeţi, este o zeitate a pământului şi numele său este Acinazuci, fiul marelui zeu al muntelui. Numele soţiei mele este Tenâzuci, iar fiica mea se numeşte Kucinadehime.
- Dar de ce plângeţi ? Bătrânul răspunse :
- Am avut opt fete, dar şarpele „De-opt-ori-despicat" din Kochi vine în fiecare an şi le mănâncă. Acum este timpul venirii sale şi de aceea plingem.
- Spune-mi cum arată şarpele, spuse Haya-susa-no-vo.
- Ochii lui sunt roşii, asemenea coacăzelor de iarnă. Are un trup cu opt cozi şi opt capete, iar corpul îi este acoperit cu muşchi de pădure, cu cedri şi cu pini, întinzându-se peste opt dealuri şi opt văi.
Pântecul îi este sângeriu şi când îj priveşti pare cuprins de flăcări.
Atunci luminăţia sa Haya-susa-no-vo îi spuse bătrânului:
- Dacă fata aceasta este a ta, vrei să mi-o dai mie ? Cu vocea plină de respect bătrânul spuse :
- Nu vă cunosc onorabilul nume.
- Sunt fratele cel mai mare al zeiţei soarelui şi am căzut din cer, răspunse Susa-no-vo.
Atunci, zeităţile Acinazuci şi Tenâzuci spuseră :
- Dacă este aşa, ţi-o dăruim cu plecăciune. Haya-susa-no-vo a luat îndată fata şi a preschimbat-o într-un pieptene cu mulţi dinţi pe care l-a înfipt în păr şi a spus divinităţilor Acinazuci şi Tenâzuci :
- Pregătiţi nişte sake (rachiu de orez) cu o tărie de opt ori mai mare. De asemenea faceţi aici de jur împrejur un gard mare, să aibă opt porţi, iar lângă fiecare poartă să fie opt postamente, pe fiecare postament să fie un vas pentru sake, şi fiecare vas să fie umplut cu sake cu o tărie de opt ori mai mare. Pe urmă aşteptaţi.
Făcând toate preparativele după porunca stăpânului, au început să aştepte. Atunci, într-adevăr, şarpele cu opt capete a venit şi vârându-şi fiecare cap în câte un vas a început să lipăie rachiul, îndată s-a îmbătat şi toate capetele au adormit. Atunci Haya-susa-no-vo trase de la brâu sabia lungă de şase coţi şi omori şarpele, iar râul se umplu de sânge. Dar, când a lovit şarpele peste mijloc, gura paloşului i s-a rupt. Foarte mirat, l-a străpuns şi l-a tăiat în două. În pântecele şarpelui era o sabie mare şi ascuţită. Haya-susa-no-vo a luat sabia aceea şi socotind că este un lucru rar şi ne mai întâlnit, a dus-o în dar zeiţei soarelui. Este sabia cea mare Kusa-naghi".
Poate că din lectură se simte oarecum stilul uşor manierist, dar nu trebuie să pierdem din vedere că, deşi textul a fost scris după o legendă orală în secolul al Vll-lea sau al VIH-lea, cel care l-a fixat aparţinea unei categorii sociale care vorbea în felul acesta - manierism specific literaturii japoneze şi cultivat în special de categoria socială a samurailor.
În poezie, exprimarea este mai spontană, şi versul a ferit textul de schimbări intruse. În Manyoşiu, o colecţie de versuri din secolul al IX-lea, se află o baladă populară - i-am spus noi - dintre cele mai vechi (desigur mult mai veche decât colecţia, însăşi) şi care, deşi tradusă în proză, îşi păstrează tot farmecul poetic şi prospeţimea naraţiunii :
„Intr-o zi ceţoasă de primăvară, m-am oprit din plimbare pe ţărmul din Suminoye. Şi pe când priveam la bărcile de pescari ce se legănau, mă gândeam la povestea de demult despre Uraşima din Mizunoye, care, mândru de îndemânarea lui în a pescui tonul şi calcanul, nu se întorsese din larg de şapte zile, ci continua să vâslească pe ocean dincolo de zare. Acolo i-a fost dat s-o întâl-nea&că pe fata zeului mării. Şi-au jurat credinţă şi au pornit-o spre ţara nemuririi. Mână în mină au intrat amândoi într-o minunată locuinţă chiar în palatul zeului mării. Acolo ar fi putut să rămână pentru totdeauna fără să îmbătrânească, fără să moară niciodată, dar necugetatul acestei lumi îi vorbi astfel soţiei sale : «Aş dori pentru puţin timp să mă întorc la mine acasă şi să vorbesc cu tata şi cu mama ; mâine mă voi întoarce». Astfel vorbi, şi soţia sa răspunse : «Dacă vrei să revii în ţara nemuririi şi să mai vieţuieşti cu mine ca şi până acum, bagă bine de seamă cum ai să deschizi această cutie». A stăruit mult asupra acestui sfat. Uraşima întorcându-se la Suminoye, îşi căută cu privirea locuinţa, dar nu zări nici o casă ; îşi căută atunci cu ochii satul, dar nu văzu nici un sat. Foarte mirat, i se năzări un gând : «în timpul celor trei ani de când am plecat, casa n-ar fi putut să dispară fără să rămână măcar gardul. Dacă aş deschide puţin caseta, oare n-aş putea s-o văd ca -mai înainte ?» Spunând acestea el întredeschise preţioasa casetă, din care ţâşni un nor alb, care porni întinzându-se către ţara nemuririi. El alergă, strigă, îşi fâlfâi mânecile, se rostogoli la pământ şi-şi lovi picioarele unul de celălalt, îndată inima i se topi ; zbârcituri i-au acoperit trupul care fusese aşa de tânăr ; părul, care fusese aşa de negru, i-a albit; îndată i-a pierit şi răsuflarea. În sfârşit, viaţa l-a părăsit... Şi iată, acolo, se afla altădată coliba lui Uraşima din Mizunoye." Plină de un puternic dramatism, mai ales încheierea ne poartă cu gândul spre basmul românesc : Tinereţe fără bătrâneţe şi viaţă fără moarte povestit de Petre Ispirescu, ca şi spre legenda celtică a întoarcerii lui Osian în şesurile Erinului. Eroul, pornit în căutarea unei vieţuiri mai depline, dacă nu-şi poale regăsi legătura cu spiţa neamului său - în toate trei poveştile : casa - atunci se spulberă, dispare. Metafora este la fel de puternică în toate cele trei cercuri de cultură populară, deşi distanţele în timp şi spaţiu între cele trei creaţii sunt apreciabile.
Caracteristic pentru cultura veche japoneză este însă marea abundenţă a poeziei. Poeţii, printre care şi multe femei, se numără cu miile încă din secoâele VIII-X. Încurajarea poeţilor venea în primul rând din partea împăratului sub patronajul căruia se organizau din cind în când concursuri de poezie. Cele mai Bune poeme erau adunate în volume, iar autorii care aveau câte douăzeci sau treizeci de piese într-o astfel de antologie, se bucurau de mare prestigiu. Astfel, Colecţia celor zece mii de jile sau Manyoşiu, care a fost alcătuită în secolul al IX-lea, cuprinde peste 4.000 de poezii scrise de o legiune de poeţi în secolele al VH-lea şi al VlII-lea. În ele cititorul găseşte o atmosferă specifică, izvorâtă din permanenţa unei culturi orale pregnante, de care poeţii nu au putui face abstracţie, cu toată cultura lor cărturărească din şcolile imperiale şi cu toa^ă apartenenţa lor la o anumită clasă socială, atmosferă pe care am intuit-o şi în literatura de provenienţă orală.
Şi dacă poezia cultă a fost apanajul cărturarilor încă de la începuturile literaturii japoneze, cultura orală populară s-a exprimat cu predilecţie în naraţiuni din toate speciile, păstrându-şi caracterele oralităţii chiar şi atunci când, fiind receptate şi consemnate de cărturari, aceştia le-au imprimat personalitatea lor artistică, potrivit talentului lor şi condiţiilor social-istorice din timpul când au făcut transcrierea piesei respective. În .ele se comunică mai simplu, mai direct, faptul de cultură orală încărcat de toate semnificaţiile trăirii lui, în realităţi comparabile imediat, într-o poveste scrisă în a doua jumătate a secolului al X-lea este relatată cu căldură şi duioşie o întâmplare - poate imaginată doar în coordonatele ei secundare - căreia îi găsim o reflectare peste timp şi spaţiu în tezaurul legendar românesc.
„Trăia odată, în provincia Tu, o fată tânără de care se îndrăgostiseră în acelaşi timp doi tineri. Unul, Mubara, locuia în aceeaşi provincie, celălalt, Cinu, era din provincia Izumi.
Aceşti doi tineri însă erau de aceeaşi vârstă şi foarte asemănători la chip şi la statură. Fata se gândea să-l aleagă drept soţ pe acela care o iubea mai mult, dar nici în dragostea lor pentru ea nu se vedea vreo deosebire. Când se însera, tinerii veneau împreună, iar când îi aduceau vreun dar, acestea erau asemănătoare. Nu se putea spune că vreunul dintre ei l-ar fi întrecut pe celălalt, încât tânără se afla într-o mare încurcătură. Dacă ei şi-ar fi arătat în mod grosolan sentimentele, fata i-ar fi îndepărtat pe amândoi. Dar cum zile şi luni în şir şi unul şi celălalt veneau doar până la uşa ei şi-i mărturiseau dragostea, atenţia lor o făcea nefericită. Şi cu toate că nu au fost niciodată încurajaţi, amândoi continuau să vină cu darurile lor asemănătoare.
Părinţii fetii îi spuneau :
- Este păcat că lunile se scurg după luni şi anii se scurg după ani în acest chip nepotrivit. Este stânjenitor să asculţi suspinele acestor doi tineri şi totul fără nici un rezultat. Dacă te-ai căsători cu unul din ei, dragostea celuilalt ar înceta.
Tânără fată răspundea :
- Tot aşa gândesc şi eu, dar sunt dureros de încurcată văzând asemănarea dragostei lor. Ce pot face?
Pe vremea aceea, oamenii trăiau în corturi pe malul râului Ikuta. Părinţii fetei trimiseră să-i cheme la ei pe cei doi îndrăgostiţi şi le spuseră :
- Fiica noastră este în mod dureros încurcată de asemănarea dragostei pe care voi - tineri domni - i-o mărturisiţi amândoi. Dar noi dorim să luăm astăzi o hotârâre într-un fel sau altul. Unul din voi este străin, venit dintr-un ţinut îndepărtat. Celălalt, care este localnic, şi-a dat şi el multă osteneală. Purtarea voastră a amândorura este privită de noi cu toată prietenia. Amândoi tinerii au ascultat cele spuse cu o bucurie respectuoasă. De aceea, continuară părinţii, vă cerem să ochiţi cu arcurile voastre păsările acestea de apă care înoată pe râu. Vom da mâna fiicei noastre aceluia care va ochi una din ele.
- O idee minunată ! spuseră tinerii, dar când au tras cu arcul, unul a nimerit capul şi celălalt coada aceleiaşi păsări. Văzând aceasta, tânără fată, mai încurcată ca niciodată, strigă :
Obosită de viaţă
Vreau să mă arunc
În râul Ikuta
În ţara lui Tu.
Ikuta (câmpul vieţii) pentru mine
Este doar un nume
Şi nimic mai mult.
Cum rosti aceste vorbe fata se şi aruncă în valurile care se rostogoleau la picioarele cortului. La strigătele disperate ale părinţilor, cei doi tineri s-au avântat îndată în apa fluviului în acelaşi loc. Unul a prins corpul fetii de un picior, celălalt i s-a agăţat de braţ şi amândoi au murit împreună cu ea. Părinţii, nebuni de durere, i-au pescuit corpul şi i l-au acoperit cu lacrimi şi bocete. Părinţii celor doi îndrăgostiţi veniră şi ei şi ridicară morminte de fiecare parte, a gropii tinerei fete. Dar când a sosit momentul îngropăciunii, părinţii tânărului din ţinutul Tu se împotriviră zicând :
- Este drept şi potrivit ca un om din această provincie să fie îngropat în acest loc. Dar cum putem îngădui ca un venetic să fie îngropat în pământul nostru ?
Astfel părinţii tânărului din provincia Izumi au adus cu bărcile pământ din ţara lor şi, într-un sfârşit, îşi îngropară fiul. Mormântul fetii este la mijloc, iar cele ale îndrăgostiţilor de fiecare parte, aşa cum se pot vedea încă şi astăzi".
În povestea românească, sâmburele narativ este oarecum deosebit, însă valoarea metaforică este asemănătoare cu a legendei populare japoneze :
Deasupra oraşului Sinaia, în munţii Bucegi, sunt două stânci numite Jepi, printre care se prăvăleşte cascada Urlătoarea. Se spune că Jepii au fost doi fraţi gemeni care se îndrăgostiseră de aceeaşi fată. Aceasta, fiindcă era în încurcătură şi nu ştia pe care să-l aleagă de bărbat, a spus că va fi soţia celui care-o va scoate din prăpastie, şi s-a aruncat în gol, dar s-a prefăcut în aceeaşi clipă în cascadă. Fraţii au împietrit amândoi de uimire. Mama celor doi tineri, îndurerată, s-a aruncat pe cele două pietre şi le-a cuprins în braţe. S-a prefăcut şi ea în muşchiul care acoperă cele două stânci, feciorii ei.
În colecţia pe care o prefaţăm, nu toate povestirile sunt de strictă autenticitate orală. O bună parte din ele sunt repovestiri culte ale unor motive narative orale, făcute cum am văzut, fie cu multe secole în urmă, fie la date mai apropiate. Lucru pe care un specialist îl poate observa îndată, deşi deosebirile dintre naraţiunea autentică şi cea prelucrată se şterge, în general, prin traducere şi adaptare. Trecându-se povestirea dintr-o limbă în alta, nu se pot reda întocmai calitatea şi stilul piesei originale, fie din pricina unor expresii specifice, a căror traducere este dificilă, fie pentru că unele noţiuni, deşi asemănătoare în limbi diferite, poartă totuşi alte semnificaţii, care nu se potrivesc cu modul de gândire al celor ce vorbesc cealaltă limbă. Oricum, din redarea fidelă a firului dramatic al povestirii, din înlănţuirea situaţiilor în care sunt puse personajele, din evocarea unor relaţii şi circumstanţe oarecum comune în cultura orală a tuturor popoarelor, lectura povestirilor din antologia de faţă devine emoţionantă. În poveştile prezentate ni se dezvăluie sensibilitatea artistică a unui popor, ni se înfăţişează chipuri de oameni simpli, cu gânduri, preocupări şi simţiri general umane, chiar dacă uneori formulările poetice sunt neobişnuite. Citind aceste povestiri, distanţele geografice pier, se face o apropiere spirituală între cei care citesc şi cei care au povestit, timpul se opreşte în loc.
Când în anul 1677 Nicolae Spătaru Milescu a scris pe hârtie povestea despre o fată de împărat care a acceptat să se mărite cu un monstru pentru că tatăl său o făgăduise, şi ea era datoare să-i respecte cuvântul şi rangul, a stabilit un document preţios pentru înţelegerea circulaţiei în timp şi spaţiu geografic a acestui motiv narativ atât de frecvent în basmele populare europene. Povestea din antologie cu fecioraşul melc al celor doi bătrâni singuratici, fecioraş mic cât unghia, ne arată cât de strânsă este în oralitate legătura între zone foarte îndepărtate şi cum gândârea etică populară are corespondenţe spirituale peste graniţe şi distanţe. Respectul şi ascultarea filială este considerată în acelaşi mod pe toate latitudinile şi longitudinile. Este o trăsătură morală impusă la experienţa traiului în colectiv. Ajutorarea aproapelui, atunci când o poţi face fără precupeţire, este de asemenea o trăsătură a umanităţii. Basmul cu căciula „Urechi-agere" este plin de gingăşie şi generozitate : un moşneag sărac, mergând printr-o pădure a găsit o căciulă veche. Când a pus-o pe cap şi-a dat seama că a început să înţeleagă limba tuturor vietăţilor şi plantelor. Ascultându-le cum vorbeau, a aflat pricina necazurilor, unor oameni şi ducându-se la faţa locului, a îndreptat răul, fiind răsplătit din plin.
În basmele japoneze totuşi sensul fantasticului este foarte puţin pronunţat. Ele au o accentuată trăsătură realistă prin raportarea directă la viaţa cotidiană a colectivităţii respective. În general, în basmele autentice, eroii fac parte din categoria socială cea mai numeroasă, a ţăranilor, pescarilor. Când avem de a face cu eroi din alte categorii sociale, putem să ne gândim că este vorba de o prelucrare.
Traducerea basmelor din această antologie, făcută după o colecţie de basme japoneze tipărite în limba rusă, mijloceşte cititorilor cunoaşterea unei lumi de gândire şi simţire care, până de puţină vreme, pentru noi era învăluită ca într-o ceaţă din pricina marii depărtări. Culegerea de faţă constituie un argument în plus pentru a ne convinge că în circulaţia faptelor de cultură orală nu există bariere, că esenţa gândirii umane este pe tot pământul aceeaşi, înfrăţind spiritele în frumos.
NOTA
privind ortografierea numelor proprii şi a cuvintelor japoneze prezente în culegerea de faţă
Japonezii utilizează în viaţa de toate zilele patru feluri de caractere : KANGI (ideografele preluate de la chinezi - KAN = CHINA, GI = literă - prin secolul al IV-lea) ; HIRAGANA şi KATAKANA (inventate prin secolele YIII-IX, prin simplificarea kangilor ; sunt semne cu valoare fonetică) şi ROMAGI (- litere venite de la ROMA).
ROMAGI sunt utilizate în scrierea numelor de străzi, îa unele texte ştiinţifice, în dicţionare etc. şi, în general, pentru transcrierea cuvintelor japoneze. Există mai multe variante pentru redarea unora dintre sunete (ş, ţ, ci, ghe, etc.). Americanul Hepburn (1867) a introdus un sistem - astăzi cel mai larg utilizat - care corespunde pronunţării de- către ahglosaxoni a literelor latine. O variantă o constituie sistemul japonez KUNREI, alta KUNREI modificat.
Noi utilizăm un sistem de transcriere fonetică, pornind de la regulile româneşti de pronunţare a literelor latine. Aşadar, toate cuvintele din cuprinsul cărţii se vor citi simplu, vocalele ca şi în româneşte (cele duble le-am însemnat cu două vocale), consoanele cu-valorile lor : c urmat de i se va citi oi, urmat de e se va citi <ce, g urmat de c se va citi ge etc.
XXI
Pentru a da posibilitate unei comparaţii, indicăm mai jos diferenţele existente între diversele sisteme : J
Sistemul
Diferenţe în : "
Sistemul românesc fonetic modificat . Hepburn
În sistemul Kunrei nemodificat vocalele lungi aa, ee, oo şi uu sunt scrise : î, e, 6, şi u ; H este scris ii ; n este scris n.
Deci : în diverse cărţi, vom putea întâlni scris, spre exemplu, numele celui mai înalt munte din Japonia în diverse feluri : FUGI, FUJI, FUZI, iar atunci când se face preluarea după limba rusă : FUDZI. Toate se vor citi : FUGI.
Având în vedere foloasele practice ale unei pronunţări corecte, am optat pentru sistemul fonetic, familiar unui vorbitor de limbă română.
Liviu Petrina
