O moarte care nu dovedeşte nimic
FERICIREA A FOST MARE CÂND MI
s-a dat prilejul să plec la Paris! Scopul copilăriei mele se realiza. Aveam să străbat în fine eu însumi toate ungherile prin care mă orientam cu uşurinţă cu mintea şi unde plasasem numai cu imaginaţia sute de romane a căror acţiune se petrecea acolo. Palpitând de bucurie, studiam, alături de Irina, ghidurile, hărţile, cărţile explicative. O purtam cu mine prin magazine, pe la legaţii, pe la birouri de bilete de tren, perorându-mi toate planurile. Ziua plecării sosi, şi mă conduse la gară. Trenul mai avea 20 de minute până la plecare, mă instalasem bine şi acum nu ştiam ce să-i vorbesc. (Poate pentru că mă obseda ideea că despărţirile trebuiesc întovărăşite de suspine şi de vorbe.) Şi am schiţat o teorie: „Întotdeauna înainte de a te despărţi de cineva drag nu te pricepi să-i vorbeşti, tocmai pentru că ai prea multe de spus“. Îmi scuzam astfel uscăciunea din momentul acela? Sau era un mijloc să mă liniştesc, văzând-o indiferentă? În orice caz, sarbezi eram amândoi (poate că din cauza lumii care ne împiedeca) şi despărţirea n-avea nimic din tragediile de odinioară, din fiecare seară. Pe obrazul rece pusei o sărutare scurtă, iar gura ei nici nu mă atinse. Apoi trenul porni.
Am uitat repede motivele de griji pe care le lăsasem. Trăiesc din surprize, şi seara adorm istovit de atâta goană prin muzee şi pe străzi. De la Irina îmi vin scrisorile la dată fixă, aşa cum hotărâsem acasă îi răspund conştiincios, dar grăbit, cu gândul în altă parte, vorbindu-i de lucruri care probabil n-o interesează. De pildă, într-o scrisoare nu i-am spus decât de Sainte-Chapelle. Despre mine şi despre dânsa nimic, doar un „dragă” la început, şi „sărutări” la urmă. Aşa îşi scriu îndrăgostiţii şi acestea sunt mijloacele de a întreţine focul nestins?
A trecut o lună şi mă găsesc într-un amurg în Jardin du Luxembourg. E minunat, soarele abia a apus, seara coboară armonios, pe pomi, pe flori, pe bazinurile cu apa cu reflexe roşcate. Singur, împreun mâinile, îndrept ochii spre cer şi mă rog:
„Doamne, te vizitez rar, dar sunt acum aşa de fericit că vizita mea e obligatorie, oricât de neatent ai fi tu faţă de toţi, sau numai faţă de mine. Graţie ţie, poate, viaţa mea este în perpetuă transformare. Surprizele îmi împodobesc orice moment cu noi prilejuri de îmbătare… Îmi simt corpul sănătos şi sprinten, niciun defect la maşinăria complicată, iar mintea o pot îndrepta după voie, înspre descoperirile cele mai subtile. Ai îmbogăţit lumea ca ochii şi urechile să fie în veşnică încântare. Sunt aproape complect fericit. Toate nemulţumirile de odinioară au dispărut, poate pentru că am exagerat crezându-mă iremediabil bolnav, indiferent de motive.
Numai o singură nemulţumire. Am lăsat acasă o fată care mă iubeşte. Nu e frumoasă, şi ochii mei au obosit repede îndreptându-se spre silueta ei bicisnică. Nu e savantă, şi am ostenit vorbind singur, inutil şi ridicol. Nu e bogată, şi mi-ar îngreuia mersul purtând-o pe umerii mei, ca melcul cocioaba. Dar e îndrăgostită, căci pentru dragoste nu e nevoie de minte, de frumuseţe sau de bani. Am simţit-o că trăieşte numai din gândul la mine, că singură s-ar usca întocmai ca o floare neudată.
Doamne, fă să-mi recapăt libertatea… Cum, nu ai putea pricepe decât tu, cu priceperea ta savantă. Eu nu sunt în stare de nicio hotărâre."
Cum au trecut trei zile, şi cum n-am primit scrisoare de la Irina, după obicei, am telegrafiat: „Ecrivez. Comprends pas votre silence..“
Telegrama mea a rămas, după o săptămână, fără răspuns. O nelinişte bruscă mi-a alungat calmul şi mi-a uscat curiozitatea pentru frumos, pe care o socoteam inepuizabilă. Rugăciunea mea de acum câteva zile mi se pare fără sens, sau eu acum sunt fără sens, căci neaşteptată era tulburarea care mă stăpâneşte. Încerc să mă gândesc precis la Irina, ca să pot găsi explicaţia probabilă (lăsând la o parte vreo fatalitate a naturii extravagante). Poate că mă enervează mai mult faptul neputinţii logicii mele decât motivul însuşi al întârzierii scrisorii. Cum? Să nu pot deduce ce ar fi în stare să facă Irina în lipsa mea, după ce am trăit atâţia ani în preajma ei şi, chiar dacă nu m-am ocupat special s-o analizez, totuşi o cunosc, fatal, destul de bine? Să mă gândesc la sărutările disperate din fiecare seară dar şi la sărutul rece de la urmă… A evoluat poate însă mi-aduc aminte de mărturisiri tandre care s-au petrecut în ultimul timp. Şi apoi mai sunt atâtea probe care se contrazic în timp, sau, chiar cu înţelesuri inverse, se suprapun. Ca să fiu sincer, nu pot afirma nimic. Cu cât mă gândesc mai mult, cu atât se multiplică detaliile şi văd mai puţin clar. E dureros că sufletul omenesc este aşa de lipsit de consistenţă şi cu groază văd că se poate ca Irina să fi luat hotărâri exagerate sau atâtea altele intermediare. Se poate, admiţând posibilităţile cele mai extreme, să se fi omorât pentru mine sau să se fi măritat pentru un altul.
Când am cunoscut-o, eram tânăr de tot, abia intrasem la Facultatea de litere. Aveam toate defectele tineretii. Mă credeam frumos şi întârziam bucuros la oglindă, unde îmi variam mereu pozele, printre care buza răsfrântă mi se părea un semn sigur de distincţie. Îmi schimbam hainele de mai multe ori pe zi, mă pudram şi dădeam chiar cu roşu. Mă comparam cu ceilalţi studenţi, mă găseam cel mai bine şi, în dragoste, succesele mele mi se păreau indiscutabile. Totuşi, până atunci, aventurile fuseseră foarte vagi. O timiditate dezastruoasă mă oprea să fac primul pas, să îndrăznesc să mă apropii de o fată fără recomandaţie prealabilă şi îndelungi preliminarii, timiditate care – vedeam cu ciudă – îmi întârzia planurile, însă în acelaşi timp mă şi consola: puneam pe seama ei singurătatea mea. Dar am izbutit cu încetul să am cunoştinţe. Vorbeam cu toate fetele urâte. Curios, ca să intru în vorbă cu ele, nu simţeam nicio emoţie. Voiam să fiu încântat cu orice preţ, şi la început n-am băgat de seamă că, în definitiv, eram tot aşa de singur. Faţă de o urâtă eram incapabil să mă angajez în vreun fel. Priveam însă din fundul amfiteatrului şi mă felicitam că lipsea încă puţin ca să cunosc pe toată lumea.
Un grup de trei fete, îndeosebi, mi se părea intangibil.
Erau mereu împreună, fără amestec printre ceilalţi, vioaie, grăbite, surâzătoare, pricepându-se, mi se părea, să fie politicoase faţă de toţi şi în acelaşi timp distante. Uşurinţa cu care se strecurau prin lumea multă, siguranţa gesturilor şi totuşi singurătatea lor mă impresionau, şi atunci o ambiţie m-a străbătut: cunoştinţa lor – nu mergeam mai departe – ar fi o dovadă a importanţei mele. Dar nu ştiam cum să încep. Începutul mi se părea totdeauna extrem de dificil. Mă temeam ca prima mea mişcare să nu fie ridicolă. Înclinat de pe atunci la neurastenie, găseam un motiv bun de chin. Şi exclamam ridicol – ridicol pe care-l credeam atenuat, deoarece îmi dam seama de prezenţa lui: „Nu voi fi niciodată un don Juan!”
Le examinam tot timpul pe cele trei muze, în grup şi, uneori, pe câte una, fără să le disting la început bine şi fără să am vreo preferinţă. Pe atunci mi se părea că semănau între ele. Dădeam fiecăreia aceeaşi importantă generală de culoare, mişcare şi zgomot. Din imaginea tuturor trei se întregea o singură fiinţă nouă. Decât să aleg în parte, preferam jucăria întreagă.
Cu vremea am auzit cum le cheamă. Maia era mai blajină, mai umilă. Dudu surâdea fără întrerupere cunoscuţilor şi necunoscuţilor, strecurându-se graţios prin mulţimea care se grăbea întotdeauna să-i facă loc. Irina era mai greu de definit. Odată s-a aşezat, singură, în apropierea mea. Gătită într-o rochie de mătase scurtă, îi ieşeau picioarele subţiri, interminabile, pe care şi le legăna pe rând, fără sfială, ca o persoană care n-ar simţi nici cea mai mică nedumerire printre streini, cu mâinile fără mâneci în mânuşi lungi, cu faţa pudrată prea mult. A fost întrebată ceva de profesor şi a răspuns cu un glas melodios, cu un timbru uşor, tremurător, franţuzesc. Răspunsul, cu toate că încetişor, era dat fără ezitare, întreg, explicit. Însă cu tot glasul franţuzesc şi sigur, picioarele dezvelite şi fardul mi se păruseră exagerate.
Şi în altă sală, în aceeaşi zi, impresie diferită. Pe neaşteptate o zării la spatele meu. Într-o bluză albă, capul ei mi se păru mic, cu părul, din cauza căldurii, ud de transpiraţie şi căzând în laţe sărace, faţa umflată şi moale, genele aproape inexistente, nasul cârn, dinţii subţiri şi interminabili.
În faţa neînsemnătăţii ei am fost satisfăcut ca de un câştig personal. Vioiciunea şi prestanţa ei de odinioară mă umilise. Şi, într-adevăr, la o întâlnire pe scara mare a Universităţii – ea urca, eu coboram – cu tot aerul ei semeţ, înfoindu-mă în hainele mele noi, i-am aruncat o privire încrezătoare în acele ce vor urma. Curaj mare pentru sfiiciunea mea obişnuită.
Cunoştinţa se făcu într-o zi întâmplător, din nimic.
O excursiune studenţească la Curtea-de-Argeş cu nişte camarazi neprietenoşi şi abia cunoscuţi ne-a apropiat. Acolo, în faţa mămăliguţei cu brânză şi a cepei, ne descoperirăm amândoi mofturoşi (sau că făcea pe mofturoasa ca să-mi placă). Amândoi nu reuşirăm, ca ceilalţi, să ne culcăm imediat. După o ezitare, în urma propunerii mele, se hotărî să meargă cu mine prin noapte. Din urmă, o amică ne vesti stupid: „Bine, o să vă spun mâine domnului profesor!“
Pornirăm în întuneric şi coborârăm la Argeş. Era linişte, aerul curat, copacii lăsau umbre lichide. Argeşul tremura sprinten, luminând argintiu pietricelele. Atmosfera poetică, amândoi singuri, abia scoţând câte o vorbă. Ne simţeam aproape. Şi atunci un regret m-a chinuit; n-o cunoşteam mai bine ca să am curajul unei sărutări. După cum se vede, pe atunci aveam gustul armoniei oricărui fapt.
Preliminările amorului trebuiau să aibă o durată hotărâtă.
Oricât de neaşteptată ar fi fost o sărutare atunci, după un aşa de puţin timp de cunoştinţă (era tânără şi, cu tot fardul, nu-i bănuiam experienţe sentimentale), cred că ar fi fost bine primită. O exclamare acolo, în noapte, în singurătatea noastră, departe de târg, ar fi fost ridicolă. Dar am preferat să ne întoarcem, nu prea târziu, ca să nu ne speriem complect vecinii, trecând pe lângă o prăvălie luminată, fără să am curajul să cumpăr ceva de mâncare, de frică să nu par greoi, tulburându-mă o foame teribilă, la care, cu tot amorul şi poezia Argeşului, mă gândeam tot timpul, şi astfel mi-o exageram. Pe drum, aducându-mi aminte de ameninţarea camaradei, o învăţai o minciună (ca şi cum ar fi fost nevoie să ne scuzăm faţă de cineva!): „Mâine vei spune singură domnului S. de plimbarea noastră nocturnă. Astfel paralizezi orice aluzie răutăcioasă.“
În trenul care ne întorcea mai târziu acasă, amândoi, lângă fereastră, ne întreceam să prindem din fugă frunzele copacilor apropiaţi, cu exclamaţii, bucurii şi regrete copilăreşti, şi ca din întâmplare ne atingeam mâinile. De pe banca din faţă, profesorul S. deschidea vag pleoapele lăsate greoi, şi ne zâmbea amuzat de vreun vis scurt sau de aventura ce se înnoda, în faţa lui, tot mai puternic la fiecare stâlp de telegraf.
Am continuat la Bucureşti conversaţiile lungi şi neînsemnate fără să ne fi făcut vreo mărturisire anume, dar simţindu-ne complici. Găseam între noi asemănări care ne apropiau: eram pripiţi şi dezordonaţi. Observaţia o făcu Dudu: „Ce nostimi şi identici sunteţi când vă vede cineva de departe!“
Părerile asupra ei mi se schimbaseră mult. O priveam cu un aer de uşoară superioritate. Nu mai eram impresionat de vreun aspect de-al ei. Odată o fată o întrerupse cu o voce răguşită şi întrebuinţând mulţi „la dracu“ în vorbă. „Sora mea Elena“, prezintă Irina fără să încerce cu timbrul vocii să o scuze.
Altădată, Irina făcea planuri pentru viitorul nostru, fără să mă numească pe faţă. „O să mă scol târziu, să mi se aducă la pat cafeaua cu lapte.“
Orice socoteală de viaţă tihnită mi s-a părut totdeauna ridicolă, burgheză, cu toate că personal am fost un burghez care se înspăimânta la prima noapte nedormită. Totuşi, n-am protestat, probabil dintr-o mică perversitate: mă apropiam mai mult de ea, aveam mai multe drepturi, fără ca în schimb să-i făgăduiesc ceva anume. Conştiinţa era liniştită. Dar poate că mă ponegresc acum şi nu-mi mai aduc bine aminte. În orice caz, Irina poate că a luat totul ca o aprobare.
Vacanţa mare venise. Toate aceste se întâmplaseră foarte repede, şi după atâtea nedumeriri de o iarnă întreagă, explicaţiile asupra caracterului şi a aspectului Irinei se rezolviseră de îndată. Nu mai aveam curiozităţi. Dudu şi Maia nu mă mai interesau. Tot grupul mi se clarificase de îndată ce cunoşteam bine o parte din el. Eram, de fapt, foarte încurcat, neîncrezător într-o legătură definitivă. În schimb, îmi pierdeam timpul şi-mi limitam inutil probabilităţile de succes pentru mai târziu. Crezându-mă „aranjat” nimeni nu s-ar mai fi gândit la mine. Se făceau şi glume, iar camarazii mei – mi se părea – nu mă invidiau prea mult. Aveam şi remuşcări. Mă simţeam vinovat faţă de speranţele pe care o lăsam să şi le puie în mine.
Tragic început pentru un don Juan…
Dar era prea târziu să mă opresc în drum. N-aş fi avut curajul – şi mi-ar fi părut prea umil – să provoc o explicaţie sinceră. Ca să fiu drept, mă obişnuisem cu viaţa mea nouă şi-mi era frică să nu rămân iar singur.
Acum, Irina nu se mai sfia să rămână tot timpul cu mine, inventând amândoi minciunile cu care trebuia să-şi explice întârzierile acasă. Dar mereu nimic între noi. Rude, cunoştinţe, profesori, examene… Câteodată, într-o aglomeraţie o strângeam puţin de mână, acesta îmi era tot curajul. Într-o zi îmi spuse: „Să înconjurăm strada. S-ar putea să văd pe cineva de acasă.“
Atmosferă periculoasă, care însă nu se înregistra prin niciun semn. Nu mai ştiu, de-atunci e vreme multă, să reconstitui fiecare zi în parte, acum mi se par toate la fel, probabil însă că era o adâncire perpetuă. Obişnuinţa ne ajuta fără voia noastră.
Vacanţa veni tot atunci. Trebuia să plec în străinătate pentru câteva luni, şi acolo aveam timpul tuturor reflexiilor. Aveam prilejul de a înceta aventura mea. Prea pierdusem timpul… Nasul scurt al Irinei mă persecuta. Îmi aduceam aminte de drumurile lungi pe străzile mărginaşe, apoi de toate descoperirile asupra cunoştinţelor ei simple; mai ales o vorbă de a tatălui meu mă convinsese: „Cine era urâţica ceea cu care te-am văzut pe stradă?“
De ar fi zis „urâta“ nu m-ar fi impresionat aşa, l-aş fi numit numai răutăcios. „Urâţica” avea o impresie de adevăr care mă umilea. Încercai astfel de la Berlin să răspund tot mai rar (totuşi răspundeam!) la scrisorile Irinei, care veneau tot mai dese. Scria la întâmplare, fără virgule şi puncte (o ironizam mai târziu că scrie „genre Mallarmé“), înseilând laolaltă tot felul de idei care-i alergau prin cap. Din înţelesul lor general, trăgeam concluzia că mă iubeşte la nebunie şi că se plictiseşte singură.
E uşor de închipuit, găseam toată istoria stupidă. La întoarcere, nu am căutat s-o văd la început. M-a zărit într-o seară de la plafonul Operei. Era cu familia, pe care n-o văzusem în complectul ei până atunci.
„Domnule Sandu, mă aşteptaţi la ieşire, nu-i aşa?“ Am dispărut la ieşire, dar am întâlnit-o mai târziu. Era fatal în târgul Bucureştilor, mă mir cum nu prevăzusem de la început. Şi după câteva reproşuri şi după scuze de ale mele pocăite (mă scuzam faţă de mine, interpretând îndoielnic morala „nu vreau s-o fac să sufere”, cu toate că nu-mi luam nicio obligaţie pentru mai târziu: de fapt, eram laş şi foarte plictisit de singurătate), plimbările începură – mai întâi pe strada principală şi apoi pe din dos – şi discuţiile despre familie şi despre rochii; şi apoi, într-o seară de lună plină, sărutările nebune cu tot felul de demonstraţii din partea ei. Şi apoi zilele identice: întârzieri pe uliţe, sărutări la întuneric… Despărţirile zilnice se făceau tot mai greu. Trebuia multă imaginaţie ca să-şi explice acasă întârzierile.
Începuse să plângă în faţa tramvaiului, şi asta în fiecare seară. Lumea se uita curios la noi şi mie îmi era ruşine. Acasă din pricina întârzierilor, dădeam naştere la ironii, şi eu nu puteam suferi ironii pe seama mea. Şi timpul trecu la fel, plictisindu-mă, dezgustat de mine, regretând succesele la care renunţasem şi deseori având remuşcări. Mă obicinuisem însă, şi astfel eram zilnic cu ea. Nu mai căutam minciuna cu care să mă sustrag. Văzându-mă incapabil să iau vreo hotărâre, eram şi mai nenorocit. Ca să nu pierd timpul, încercai să vorbesc cu ea de pictură sau literatură, subiecte care mă interesau orişicând. Îi dam să citească volumele pe care le studiam în acelaşi timp, şi discutam mai pe urmă impresiile. De fapt, eu îmi spuneam părerile, iar Irina aproba. Aproba însă cu aşa vioiciune, că nu-i mai simţeam rolul subordonat. Între timp, la vacanţa Crăciunului, am mai încercat o despărţire definitivă. Într-o scrisoare am avut curajul să-i spun multe. Îi arătam că nu-i pot promite nimic pentru viitor, că aveam de gând să-mi păstrez toată viaţa independenţa. Am găsit-o la scoborârea mea din tren, mititică, înfrigurată în paltonul subţire, neavând curajul să-mi iasă înainte, cerşind cu privirea o vorbă bună. Ce milă am avut de dânsa atunci! Cum mă socoteam o brută pentru toate planurile mele viclene! O luai strâns de mână şi merserăm kilometri fără să ne spunem nicio vorbă. Şi mă chinuiam: „Ce trebuie să fac, Doamne, ce trebuie să fac?“ Mă durea acum supărarea ei, frigul care o răzbea şi nu ştiam cum s-o liniştesc. „Voi fi iubind-o!“ Privind-o întreagă, simţeam că mi-e dragă. Am promis la urmă ca s-o îmbun: „Fac tot ce vrei!“ Şi apoi iar plictiseală şi îndoieli. I-am repetat: — „Nu mă voi însura, dar vei fi prietena mea cea mai bună!“
Când o simţeam prea mâhnită, căutam s-o entuziasmez asupra frumuseţii naturii cu teorii fantastic de naive: „Eşti o intelectuală, vom citi, vom discuta.
Cu toate că nu vedeam niciun sfârşit pentru mai târziu, nu-mi mai făceam iluzia că e posibilă o întrerupere bruscă. Îmi dam seama, în sfârşit, că nu eram în stare de nicio hotărâre definitivă.
Mă resemnam cu gândul că nu mi-am sacrificat decât prezentul (cu toate că nu vedeam nimic pentru viitor, şi încetarea iubirii ei sau renunţarea mea mi se păreau oribile). Prezentul, însă, vedeam, era cu desăvârşire sacrificat. Nu mai puteam spune niciun cuvânt altei fete fără să întâmpin lacrămile Irinei. Dealtfel, nu mă mai lua nimeni în serios. La şcoală cu toţii mă osândiseră printre „aranjaţii definitiv”. Totul era aşa de limpede, încât nu mai încasam nici măcar ironii.
Încercai cel puţin ca acest prezent să fie cât mai copios: citeam împreună tot timpul, vizitam expoziţiile şi respiram melancolia parfumului de tei pe bulevarde, îi dam sfaturi cum să se îmbrace, cum să râdă, cum să-şi ţie capul, cum să se coafeze.
Sfaturi binevoitoare de „prieten bun“, de fapt indelicateţe. Mult am arătat-o, sărmana!
Am dat examene, am făcut excursii, am discutat, a trecut multă vreme în felul acesta; am simţit emoţii mari, şi, mereu cu ea, a trebuit să i le împărtăşesc. Căutam deseori consolarea în fiinţa ei; uneori lăcrimam, alteori mă exaltam în faţa vreunui apus de soare.
În ce fel aş putea descrie această viaţă cu mici obiceiuri zilnice şi alteori cu surprize vaste! Cum nu mai făceam planuri de eliberare, nu mai aveam remuşcări. Din pricina teoriilor pe care le peroram mă credeam darnic: o educam!
Într-o zi n-a venit: a fost la nunta unei prietene. Mi-a povestit a doua zi toată petrecerea, cu entuziasm pentru dans, invitaţi şi muzică.
La toate reflexiile mele nu mai era aşa de atentă ca de obicei. Citisem o carte, nu m-a întrebat de impresiile pe care le-am avut. Numai rochii, glume, mirele şi mireasa. Fusese domnişoară de onoare şi avusese cavaler. M-am enervat că nu mai eram luat în seamă şi prefera, în locul discuţiilor intelectuale, flecărelile mahalalei. Ca să fiu sincer, m-a durut mai ales petrecerea la care se amuzase fără mine. Eram gelos, îmi dam seama, şi mă supăram, căci mă găseam ridicol. Sentimentul geloziei nu pretinde neapărat dragostea. Eu nu iubeam, eram convins de asta. Nu făceam niciun sacrificiu, aveam veşnic necazul de a fi legat fără voie, şi, în genere, mă plictiseam. Şi totuşi, atunci, lângă Irina povestind vioi petrecerea, am suferit. Îmi trebuia o răzbunare imediată. Am urcat-o într-un automobil închis şi am tras perdelele. Pe drum îmi vorbea despre nuntă.
Am ajuns la o casă de petreceri cunoscută şi obscură în acelaşi timp.
Am cerut de mâncare şi-mi aduc perfect aminte de nişte varză roşie.
Apoi am dezbrăcat-o pe încetul, întârziind la sânii goi, pe care îi cunoşteam mai demult. N-a protestat o clipă, nu s-a revoltat şi n-a făcut nici gestul cedării amoroase.
A scâncit doar, şi în întunericul care se lăsa, îi vedeam ochii mari deschişi, sforţându-se să vadă tot ce se petrecea cu dânsa. Probabil că nu era curiozitatea, ci mai mult frica. La întoarcere mi-am exagerat răul pe care mi-l făcuse vinul băut ca să mă pot duce de-a dreptul acasă, căci bănuiam că după un act aşa de mare erau necesare tot felul de mulţumiri şi de efuzii sentimentale care m-ar fi întârziat pe drumuri. Irina mi-a dat astfel drumul, încercându-se să nu plângă şi trimeţându-mă singură ca să mă îngrijesc. Plin de milă pentru gestul ei – ştiam cât plânge la despărţirile obicinuite – am lăsat-o totuşi. Probabil că par grozav de hain. Cred că oricine de şi-ar exprima sincer vagile impresii, ar ajunge la aceleaşi rezultate. De obicei sunt cu toţii de rea-credinţă şi nu-şi recunosc slăbiciunile. Pentru mine, însăşi această sinceritate scrupuloasă, şi încercare de analiză lucidă nu este o scuză? Vina mea depinde de punctul de vedere din care era privită. Irina era destul de mare ca să-şi dea seama de actele comise şi nu protestase în niciun fel. N-o minţisem niciodată asupra viitorului: voiam să-mi păstrez libertatea. Ca prieten îi făgăduisem totdeauna ajutorul. Eram în tovărăşia ei pe cât puteam şi nu mă gândeam să mă sustrag vreodată.
Nu aveam nicio pretenţie de niciun fel, şi mărturisesc că nu fără plăcere am dat legăturii noastre o nouă putinţă de împrospătare. Dacă nu eram încă peste măsură de înfierbântat, nu eram eu de vină. Sunt vinovat, dar a mea este singura aventură din lume? Aventura nu mai revoltă pe nimeni acum.
Probabil că mă iubea şi nu-şi precupeţea darurile. Trebuia imediat sa mă sacrific? Dealtfel, nu renunţasem la orice planuri pentru mai târziu?
Odată îmi spuse: „Cum suntem văzuţi tot timpul împreună, de ce nu vii acasă la mine să faci o vizită? Asta i-ar asigura pe toţi. Eşti un copil şi n-or să te creadă periculos.“
M-am dus cu toată timiditatea mea, din curiozitate.
O casă cu trei etaje, subţire şi înaltă ca un joben, cu o scară învârtindu-se în loc, păsări şi oameni peste tot.
Voci care întrebau de la acoperiş la pivniţă: „Cine~i acolo?“ Apoi un tril de pian şi apoi o ocară care n-avea înţeles. Însoţit de Irina, am intrat într-un salonaş, şi la intrarea mea am auzit cele patru uşi ale camerei închizându-se în grabă.
Am început conversaţia, jenat. Irina mă încuraja. „Nu te speria, aşa e la noi!“ Apoi, pe rând, au intrat membrii familiei. Madame Lisa, cu o rochie beige cu trenă, cu évantail şi coafată „Pompadour“, cu obrazul de 60 de ani vopsit gros, mereu cu vorba „Noi femeile“… Apoi madame Cléo, încorsetată şi cu sânii pepeni, examinându-mă cu pince-nez-ul; apoi madame Aspasie, subţire şi nesfârşită, întoarsă ca un cinci. Se vorbea: „Mon Dieu!” — „C’est épatant!“ „Noi femeile!“ — „Vai, cum zici!“… „Ţi-aduci aminte!“… „Asta nu se cade!“
M-a privit fiecare în felul ei: madame Aspasie se subţia, madame Cléo se îngroşa, madame Lise zâmbea graţios. Apoi apăru şi Michel, tatăl Irinei, căpitan pensionar.
Era gros, cu cărarea în mijloc, cu guşa proeminentă prin gulerul tare răsfrânt. Râdea şi făcea pe glumeţul, şi cucoanele întrerupeau ciripind: „Vai, cum spui, Michel! Uiţi că suntem şi noi de faţă! Noi, femeile!“ Totul era ridicol şi amuzant. Nu înţelegeam nimic, zâmbeam şi aprobam. Toţi vorbeau laolaltă şi nimeni nu înţelegea ce spune celălalt. Păreau mai multe gramofoane puse în mişcare deodată, cu plăci diferite.
Michel deveni impudic, şi cum femeile se revoltau, se enerva că i se strică efectul povestirii. Vocile se ridicau. Am fost luat ca martor. În acelaşi timp, la uşă începură lătrături diferite.
Tânărul Grégoire, galben şi unsuros ca un sparanghel fiert, îşi făcu apariţia.
Tante Eliza scuză: „Grégoire adoră animalele!“ Nu puteam pricepe gradele de rudenie ale fiecăruia. Aveam impresia că stau cu toţii în camera aceea. Grégoire întrerupse cu un aer autoritar: „Năprasnic zgomot!“ Apoi, ca şi cum i s-ar fi înmuiat enervarea, căzu ca o haină pe un scaun.
Convorbirea continuă, suvenirurile circulau, reflexiile melancolice fumegau. Râsul gros al lui Michel reîncepu. La fiecare izbucnire i se zguduia tot stomacul. Picioarele umflate stau depărtate unul de altul şi i se vedea coada jachetei pe scaun bălăbănindu-se.
Apărură atunci două graţii tinere. Domnişoarele Riri şi Coca, în rose şi bleu. „Porumbiţele noastre!“
„Războiul de la 77.“ „Lasă, Michel, s-a terminat cu eroismul!“ Riri începu la piano o romanţă, cu mâna stângă trecând peste mâna dreaptă. Ce oi fi gândit eu atunci? Nu mai ţiu minte. La un moment dat, ştiu că socoteam, măsurând din ochi pulpele rotunde ale lui Michel, dacă ar putea pune un picior peste celălalt. Grégoire numai din când în când spunea câte o vorbă! „Fantastic!“ „Năprasnic!“ „Bombastic!“ Îşi întărea astfel moliciunea galbenă prin cuvinte energice.
Am plecat cu frica să nu strivesc păsările şi oamenii, ameţit, învârtindu-mă pe scara învârtită, pe când, pe deasupra capului meu, reîncepuseră conversaţiile dintre pod şi pivniţă. În poartă, Irina îmi spuse: „A apărut luna!“. Vorba mi se păru fără nicio noimă.
Irina vorbea deseori de rudele ei şi totdeauna le critica sau se amuza pe socoteala lor. Nu o dată punea în mişcare scene hazlii. Am avut nedelicateţa, în faţa complectei îngăduinţe, să râd din ce în ce mai tare.
„Ce curios lucru: toţi ai tăi au ceva strâmb în ei. Poartă haine demodate şi sclipitoare, amestecă româneasca cu franţuzeasca într-un mod caraghios. Tu singură din toţi eşti precisă, ai simţul proporţiunilor, n-ai fost influenţată de casă, de oameni şi de păsări!“
Irina surâse măgulită şi primi vorbele mele ca pe un compliment.
Timpul trecea, scenele se repetau întocmai. Irina îmi suporta firea. Niciuna din speranţele sau din deziluziile mele n-aveam delicateţa sau n-aveam tăria să i le ascund Nu eram nici copil, nici om întreg, şi transformarea aceasta aducea cu sine o stare nesigură, entuziasm, planuri, petreceri şi apoi şovăială, neîncredere, disperare. Prezumţios peste măsură, fiecare insucces mă istovea. Era pe timpul când începea să mă tulbure înţelesul morţii, la care nu mă gândisem până atunci decât cu uşurinţă, şi mă deprindeam cu greu cu această idee. Irina suferea toate toanele mele. O pedepseam amarnic de orice mi se întâmplă, o umileam, o dispreţuiam. Găseam cuvinte savant combinate care s-o doară. De la tatăl meu, care înjura birjăreşte, şi până la mine, care căutam şi în mânie să mă exprim interesant, era un progres mare. Când o vedeam aşa de abătută, mă cuprindea mila, şi o târam cu aceeaşi frenezie spre camera unde ne întâlneam de obicei, şi acolo ne grăbeam să ne îmbrăţişăm pătimaş, ca să nu mai avem vreme să ne gândim la ceea ce a fost. La urmă plângeam încetişor, şi Irina mă mângâia ca o soră. Atunci mă recunoşteam incapabil de a duce viaţa singur, şi nimeni altul nu mă putea potoli mai bine ca Irina. Şi bucuria, tot aşa de intensă, mi-o revărsam tot asupra ei. Râdeam copilăreşte, fugeam fără să-mi pese de nimeni pe stradă, făceam planuri, pline de fantezie, şi fata se lăsa în voia fericirii mele. Aveam încredere în mine atunci, şi, la braţ cu Irina, visam succese cu altele..
Cu toate lacrimile Irinei, care izbucneau zilnic înaintea celei mai scurte despărţiri, cu toate îmbrăţişările ei înfrigurate, uneori eram nefericit din cauza ei chiar. Astfel de întâmplări erau însă rare, fie că ea le pricinuia numai uneori, fie că eu, ţinând-o tot timpul lângă mme, nu-i dam prilejul. M-am indignat într-o zi că a putut prelungi o discuţie cu mediocrul X. Irina, la argumentele mele, spuse: „Ai dreptate, eu nu-mi dădeam seama cu un astfel de răspuns de femeie – şi deseori veneau astfel de răspunsuri din partea Irinei – nu erai sigur de nimic. Aveam vag intuiţia că toate teoriile mele asupra vieţii, a naturii sau a artei, aprobate cu atâta grabă şi împământenite imediat, nu fuseseră decât nişte monologuri, Irina neavând decât rolul să-mi întreţie elocinţa, rolul confidentelor din tragediile clasice.
Am făcut o excursie de elevi, şi am avut multe peripeţii şi nedumeriri. Amicii erau, unii, de cea mai proastă calitate. Fete cu vorbe greoaie şi gesturi la fel. Schimbau între ele zilnic cele câteva rochii şi cei câţiva ciorapi pe care-i aveau. E ridicol să vezi aceeaşi bluză roşie cu panglicuţe colorate, ornamentate pretenţios, apărând în fiecare zi pe alt trup. Mă indignam când vedeam că Irina lasă să i se schimbe hainele în felul acesta. „Dacă mi le iau ele, ce vrei să fac!“ Băieţii se îmbătau, glumeau grosolan şi ţineau la mese interminabile discursuri. Unul din ei păruse Irinei bine. „Cel mai bine după tine!“ Iar deoarece eu, la început, mă jenasem să stau numai cu dânsa, Irina se împrietenise cu celălalt. A trebuit să-i arăt cum avea beţia vorbelor, cum adăuga spume şi fioricele la fiecare cuvânt şi cum, la masa oficială care ni se dădea, aruncă în mijlocul peroraţiei un „cu vârf şi strălucit îndesat!“
Toate acestea îmi arătau gustul prost al Irinei şi că, de nu m-ar fi întâlnit întâmplător pe mine, ar fi găsit cu uşurinţă pe altcineva pe care l-ar fi admirat. La fel gust prost a arătat şi când am cântat la pian mai mult ca mediocru, spre admiraţia celorlalţi nepricepuţi, şi apoi când, rămaşi singuri, Irina avu o criză de lacrămi nebune de umilinţă şi de admiraţie pentru priceperea mea vastă. Cunoşteam destul de bine muzica, ca să ştiu ce prost cântasem, dar laudele ei îmi făcură plăcere şi nu am tras imediat concluzii rele. De atunci, Irina spunea despre mine, ca şi despre toţi cei care îi erau simpatici: „Sandu cântă drăguţ la piano!“ După atâtea cărţi citite şi comentate împreună, se mulţumea cu astfel de formulări rudimentare, care nu însemnau nimic şi care demonstrau nepriceperea ei complectă.
În preajma tuturor – şi toţi răuvoitori – făcusem cele mai mari imprudenţe. Curios, dorinţa de a-mi păstra independenţa persista totuşi în mine şi îmi era tot aşa de urât să-mi leg existenţa într-o aventură mică. Ridicolul de a mă vedea suspectat de alţii pe care-i socoteam inofensivi şi mai ales ironizat mă chinuia. Dar groaza de a rămâne singur şi de a vedea pe Irina cu alţii mă făcea să suport orice ridicol. Astfel, la braţ cu dânsa, făceam un colţ separat, căutând doar să-i mai atenuez, aducând între noi pe inofensivul Niki Mihail. Trio caraghios, la care ne pretam cu toţii – Niki şi Irina, din inconştienţă, eu din nemernicie.
Deseori mi se întâmpla să mă plictisesc cu Irina, dar asta nu ne oprea să fim mereu împreună şi să ne părăsim cu greu. Neputinţa de a o avea în voia mea îmi îmboldea dorinţele. De îndată ce nervii se discordau, temerile de a nu fi descoperiţi veneau, şi mai ales plictiseala de a rămâne cu ea când nimic nu mă mai tenta, cu tot trupul fraged şi gol de lângă mine. Atunci nu ştiam ce să-i mai vorbesc şi mă simţeam rău în camera străină.
Cu perversitate îmi pregăteam plecarea, ca că să nu simtă plictiseala şi indiferenţa mea, când voiam să părăsesc camera după o oră, eu, care înainte de a intra, dorind-o, îi promisesem că vom sta patru ore împreună. Cugetam minciuna pe îndelete, şi printr-o jumătate de vorbă reflectam că ceasul meu întârzie, că timpul trece fără să ne dăm seama, că aveam presupunerea că cineva ne pândeşte intrarea. Plângând, Irina întârzia pe cât putea plecarea. Când se hotăra să se îmbrace, era încovoiată ca la o veste rea. Îmi părea rău, şi în stradă nu ştiam ce să fac ca să-i readuc veselia.
