Crai de tobă
♦

E timpul timp şi este şi un timp al fiecăruia. Ultimul are şi început şi sfârşit. Pentru om – măcar aşa ne-nchipuim, adică doar pentru om – există o singură certitudine: sfârşitul. Toate fiinţele-şi simt şi îşi presimt sfârşitul: doar că nu-l cunosc de la-nceputul vieţii. Sau măcar asta credem noi oamenii. Oricât te-ai considera de pregătit pentru el, nu eşti. Fiindcă altminteri ar trebui să-l priveşti ca traversatul de pe un trotuar pe cel de vizavi. Pe măsură ce îmbătrâneşti îţi vin în minte pe negândite întâmplări din trecut, fără nicio legătură cu vreun fapt al prezentului, care este şi el trecutul de mâine.

Trecut şi iară trecut, adesea plin de regrete şi de-nvinuiri faţă de tine însuţi, faţă de alţii. Pentru unii poate că timpul lor e frumos, măcar pe-alocuri, dacă ştiu să-i preţuiască frumuseţea şi mai întâi dacă ştiu ce e aceea frumuseţe. E atât de variată ideea despre frumuseţe: unii preţuiesc numai bunurile materiale şi satisfacţiile pe care ţi le oferă ele, alţii caută frumuseţea în cât mai multă cunoaştere. După o viaţă de om, mă-ntreb dacă frumuseţea este echivalentă cu fericirea. Nu e. Nimic nu este echivalent cu fericirea, în faţa frumuseţii poţi să fii fericit, dar nu-i obligatoriu. Frumuseţea, fie a naturii, fie a fiinţelor, fie a creaţiilor acestora, mai mult te uimeşte.

O colegă mi-a lăsat moştenire, când a plecat definitiv în Australia, un pick-up şi treizeci de discuri: muzică simfonică. N-am ascultat niciodată concertul de vioară de Mendelssohn-Bartholdy fără să plâng. Ca şi când aş fi vărsat din mine un sac de durere. Nu ştiu de ce îmi aflu toată viaţa în concertul ăsta. Ce să fi avut Mendelssohn-Bartholdy cu-o amărâtă de ţărancă din inima Olteniei? Cine-ştie-ce dureri s-or fi prelins şi din sufletul lui în acest concert…

«Viaţa» – cum zicea Maica – «pentru unii e miere, pentru alţii – fiere». Şi mai zicea: «Maică, eu ştiu două feluri de oameni: unora le pare rău că mor, alţii-şi doresc moartea ca pe o izbăvire… Ciobăneştilor ce le lipseşte? Au suta de pogoane, pământ ca alifia, casă cuprinsă, acareturi, trăsură, cai de le sclipeşte părul ca argintul viu şi Florina lu’ Ciobănescu îmi spune azi săptămâna, când a murit tuşă-sa Mariţa, „mai bine muream eu”. „Da’ de ce, Florino, ce-ţi lipseşte?”. Nu mi-a răspuns, da’ a făcut din mână a pagubă».

Maica nu se plângea niciodată de nimic. Nici când Taica-i trăgea la măsea; atunci se-mbuna şi ne povestea din moşi-strămoşi şi tot ce-nvăţase el la şcoală cu Domnul şi cu Doamna – «ăia dascăli» – până adormeam pe scaun şi dădeam cu nasul de pământ; nici când, treaz, era numai un pufnet şi-un bufnet, că nu ştiam, eu şi cu Gelu, frate-meu, pe unde să ne-ascundem, fiindcă nimic din ce făceam nu era bun. Numai săraca Maica se făcea că nu-l aude. El zicea, ea îşi vedea de treburi, cu un chip ca de piatră. Când aveam eu zece ani, ea avea douăzeci şi opt: slabă, uscată, cu-o faţă trasă, cu pielea-ntinsă pe oase şi cu-o amărăciune în ochi, amărăciune care-avea să se stingă odată cu ea. «Maică, matale de ce nu spui nimic când te face proastă; şi te face una-două?». «Cui să-i spui, maică? Nu te poţi lua de piept cu soarta. Acasă, la alde maica şi-alde taica, tot aşa era. Aşteptam să plec de lângă ei că mi-o fi şi mie mai bine. Da’ n-a fost să fie… Voi, maică, tu şi cu frate-tău, învăţaţi şi plecaţi la oraş să vă câştigaţi pâinea şi să nu mai daţi cu sapa. Şi să scăpaţi…». «Şi matale?». «Când mi-o veni rândul, o să plec şi eu în deal», şi arăta cu mâna spre cimitir, în glasul Maicăi nimic nu suna tragic sau cu ton de revoltă. Pe mine şi pe frate-meu nu ne certa niciodată, orice prostie-am fi făcut. Ne privea doar cu ochii ei împietriţi în tristeţe şi-nţelegeam că ne socotea boroboaţele ca făcând parte din acelaşi răboj pe care era însemnată soarta ei fără noroc. «Maică, te-ai bucurat când ne-ai făcut pe noi, pe Gelu şi pe mine?». «Nu-mi aduc aminte să mă fi bucurat. Da’ m-am simţit în rândul lumii. Dacă-i e dat omului să aibă copii, aveam şi eu copii. Eram în rând cu lumea, da’ de bucurat…». «Nu ţi-ai pus nicio nădejde-n noi?». «Nu-mi pun nădejde-n nimic. Tot cu sapa o să dau pân’ mi-o ieşi sufletul şi ce s-a stins aici» – şi arăta spre inimă – «nu-l mai aprinde nimeni. Dacă vrea să-mi dea şi mie soarta ceva bun, apăi atunci să vă ştiu că trăiţi mai uşor decât mine. Atâta».

O vară-ntreagă bătuse la chirpici pentru ca să le facă un grajd ca lumea boilor, vacii, ălor trei oi, şi cocină porcului. Multe vorbe urâte, multe uşi trântite, gata să iasă din ţâţâni îndurase Maica şi pentru vite şi pentru noi. Miloasă, Maica o mulgea pe Joiana cât să ne umplem strachina mare de lapte – masa noastră de seară – lăsându-i lapte viţelului să sugă şi el de la ţâţele maică-sii, ca orice făptură. La fel şi mieilor; şi după ce începeau să pască le mai lăsa lapte-n ugerul oilor. Dacă vitele, oile şi porcul ar fi putut trăi doar cu iarbă şi cu apă, Taicăi i s-ar fi părut firesc. Totul era să-şi ţină zilele. Iar nouă ne număra orice-mbucătură. O singură dată să fi luat o lingură mai mult decât el şi-ţi dădea una peste mână. Maica şi Florei, mă-ntreb cum îşi ţineau zilele: Maica lua şi ea o lingură-două din laptele cu mămăligă, iar lui Florei îi aduna firimiturile de pe masă, i le tăvălea prin strachina unde fusese lapte şi dacă izbutea să mai dosească un boţ de mămăligă, iar vara câte un porumb, i le dădea şi pe astea. Florei trăia ca mai toţi câinii din sat. Nu era de mirare că se duceau toţi pe câmp şi mâncau boabele de porumb de pe ştiulete până-l lăsau gol. De multe ori mă-ntrebam, acasă la părinţi, câtă lume în satul nostru o fi mâncat pe săturate. Mă-ntreb şi-acum: în general, câţi oameni mănâncă pe săturate? Nu pun la socoteală calitatea mâncării, plăcerea pe care ţi-o poate produce. Mă-ntreb: câtă lume mănâncă pe săturate? Şi nu din motive de păstrare a siluetei şi de scădere a colesterolului. Toată copilăria, toată adolescenţa şi prima primă tinereţe, până să «ies pe leafă», mi-am dorit să mănânc pe săturate, bun-rău, dar să-mi simt burta plină. Asta-şi dorea şi frate-meu. «Soru-meo, când oi avea eu bani, am să mănânc singur o găină-ntreagă. Da-n ţest, ca ai lui Ciobănescu». Găină-n ţest n-am mâncat niciodată acasă la părinţi. De Sântă Măria-mare, dintr-o găină făcea Maica o oală de ciorbă acrită cu aguridă. Maica mânca ghearele şi, dacă mai apuca, şi gâtul şi capul găinii. «Mănâncă, Maică, şi matale, o bucăţică mai ca lumea», ziceam eu şi-i împingeam cu lingura o aripă sau târtiţa. «Lasă, Adelino, maică, să vă săturaţi voi, că pân’ la lăsata-secului alta nu mai tăiem». «De unde să tăiem, fa, că n-om fi niscaiva boieri», se repezea Taica, pus pe ceartă ca de obicei. «Câtă lume-n satu-ăsta mănâncă mai bine decât tine? Bă» – ni se adresa el, mie şi lui Gelu, frate-meu – «dacă vreţi să mâncaţi mai bine, mâncaţi acuma cartea, ca să vă faceţi un rost la oraş şi să nu rămâneţi proşti ca mă-ta, de nu ştie nici să se iscălească. Nu vă faceţi griji de ce mănâncă mă-ta. Tot slabă rămâne de parcă ară dracu-n plug cu ea. Aşa le e tot neamul». Obrazul Maicăi rămânea ca de piatră. Lua repede un ardei iute şi muşca din el, ca să pară că lacrimile i se trăgeau din iuţeala ardeiului. Repede ieşea din casă cu strachina de oase pentru Florei, ca să ştie şi el că era sărbătoare. Florei, învăţat să trăiască din te-miri-ce şi-mai-nimic – la fel cu noi, stăpânii lui – îşi chivernisea oasele, în aşa fel, ca să-l ţină cât mai mult. Mânca două-trei, apoi îşi lăsa capul într-o parte, le cântărea din ochi şi le-ngropa cât mai adânc, păzind cu grijă locul până ce mânca şi ultimul oscior din găina de praznic.

Pe Taica îl chema Vasile, pe Maica – Maria, pe frate-meu – Gelu (şi-n acte), iar pe mine – Argentina! De când era Brăteasa pe lume, satul nostru, asemenea nume nu pomenise. Povestea Taica, de câte ori îi trăgea la măsea, cum se-nchinase notarul nostru, Gicu al lui Petculeaţă, când auzise numele ăsta. «Bă, băiete, tu eşti sigur că nu visezi? Unde-ai mai auzit tu de vreo creştină a lui Dumnezeu s-o cheme-aşa?». «Taci, bă, din gură. Aşa o cheamă pe naşa fetei. Nevastă de colonel, bă, nu fitecine».

Pe naşa mea, nevastă de colonel, ce e drept, o chema Adelina. Taica, luat cu «duda», uitase cum o chema şi a potrivit-o: «Ardelina… Ardentina… Argentina!». În actul de naştere mă numesc Boboc Argentina, în cel de botez – Adelina. Pe vremea când m-am născut eu, în 1932, preotul nu cerea certificatul de naştere al celui ce urma să fie trecut în rândul creştinilor. Până am mers la şcoală nici n-am ştiut că mă chemam Argentina. Toată lumea mă ştia de Adelina. În sat, până am terminat patru clase, doar învăţătoarea, doamna Suciu, de prin Mărginimea Sibiului de felul ei, îmi spunea ca-n catalog: Argentina. De când am început cât de cât să judec, mi-am dat seama că părinţii mei erau unul pentru altul doi străini care trăiau sub acelaşi acoperiş, care munceau împreună ca să aibă ce mânca şi cu ce să-şi hrănească şi copiii. Taica, fire nestăpânită, ar fi avut nevoie de-o femeie care să-i ţină piept, una cu limba despicată, nu de mucenica de Maica, învăţată doar să-şi înghită vorbele, de-ai fi crezut-o mută, gângavă sau proastă. Aceşti oameni, despărţiţi de-o prăpastie, aveau o singură părere comună: să ne vadă pe noi, copiii lor, câştigându-ne pâinea la oraş.

Aveam şi-un exemplu de felul cum puteai trăi la oraş, fără să fii buricul-pământului: o soră mai mare a Maicăi, dada Miţa, era măritată la Craiova cu un mecanic de locomotivă, neica Ionel, văr de-al doilea cu Taica. Aveau doi băieţi la liceu. N-o duceau boiereşte, dar nici de foame nu răbdau; aveau radio, electrică, apă la cişmea, se duceau o dată pe săptămână la cinematograf. Dada Miţa, iute şi-nvăţată cu munca, dimineaţa termina treburile casei, iar după-amiezele îi trăgea un pui de somn; pe urmă se-aşternea la taifas cu vecinele pe bancă-n faţa porţii, în timp ce mâinile nu-i stăteau o clipă: cârpea, cosea, făcea, pe bani, macrameuri, goblenuri, draperii pe etamină, cu lânuri colorate, cum era moda la oraş; învăţase să coase şi haine bărbăteşti, de dragul unei maşini „Singer”, luată-n rate. Maşina făcea şi broderii. Dada Miţa umbla-mbrăcată ca la oraş, avea chiar şi pălărie pentru mers la biserică ori pe la vreo cununie prin mahala. Când am ajuns, Gelu şi cu mine, la liceu la Craiova, şi ne luau duminica la ei la masă, am înţeles că dadei Miţa se cuvenea să-i spunem tanti, neicăi Ionel – unchiule, iar verişorilor noştri – pe nume, Vali şi Gabi, de la Valentin şi Gabriel – şi nu vărule, vere, cum ne ziceam cu verişorii noştri din sat.

♦

Când aveam s-ajungem la oraş, eu şi cu Gelu, de multe aveam să ne mirăm. Aveam s-aflăm că oamenii-şi sărbătoreau ziua de naştere, ca şi pe-a numelui de botez, că de zilele astea se făceau şi se primeau daruri; că în case procopsite se-mpodobea de Crăciun brad, cu globuri colorate, cu bomboane-nvelite-n hârtii sclipitoare sau în foiţe argintii şi aurii; că erau oameni cu avere, care mâncau lucruri despre care noi nici n-auzisem. Taica povestea câte şi mai câte de pe vremea când fusese el ordonanţă la colonelul Georges Iamandi, însă nouă pe-o ureche ne intra, pe alta ne ieşea. Mi-aduc aminte că Maica întrebase doar: «Ce nume e ăsta Jorj?». «Cică ar fi „Gheorghe” pe franţuzeşte, de se scrie „Georges”»; şi spre convingere ne arăta un cartonaş – cartă de vizită – pe care, cu litere de tipar erau trecute numele domnului colonel şi al nevesti-sii, naşa mea, Adelina. Şi Taica încheia orice povestire de pe vremea petrecută în casa colonelului cu vorbele: «Ce ştim noi, ţărani proşti?!». Chiar, ce era să ştim? Ce trăiam şi ce vedeam. Şi ce să fi văzut într-un sat sărac, de nisipuri, unde cu spor creşteau doar pepenii şi lubeniţele (cărora în alte părţi, lumea le spune pepeni verzi)? Tot anul, noi, copiii, aşteptam luna august când era toiul lubeniţelor, ca să luăm de pe unde se nimerea câte una coaptă, s-o tăiem cu briceagul, ori să dăm cu ea de pământ, dacă n-aveam briceag, s-o spargem şi mai întâi să-i împărţim frăţeşte bulbucul, partea din mijloc, a mai dulce, apoi s-o mâncăm până la coajă. În fine să ne simţim şi noi o dată burţile pline.

Când am ajuns la liceu, la internat, multe fete se plângeau că mâncarea nu era nici gustoasă, nici variată. Mie una mi se părea că-l apucasem pe Dumnezeu de amândouă picioarele: în viaţa mea, până la unsprezece ani, când am intrat bursieră – la „Elena Cuza”, liceu de renume din Craiova – nu văzusem zahăr, nu băusem lapte cu cicoare – zis cafea cu lapte – nu băusem ceai, nu mâncasem marmeladă şi nici trei mese pe zi îndestulătoare, chiar de n-or fi fost ele ca la „Minerva” – cel mai luxos restaurant din oraş. Internele, care plăteau, îşi aduceau de-acasă cearşafuri, pernă, feţe de pernă, plapumă şi alimente, potrivit unei liste care se tot lungise îndată ce pornise războiul. Şi dacă nu mi-ar fi convenit ceva, tot n-aş fi cutezat să ridic glas, eu care învăţam pe pomana Statului.

Doamna Seciu ne-nvăţase carte cum trebuia. De la dânsa aflasem că «pin» era «prin», că «şuşaua» era «şosea», că nu despre orice se putea spune «amară», ci potrivit numărului şi genului – «amar, amară, amari, amare»; şi câte şi mai câte, care mă făcuseră în stare s-ajung bursieră la liceu. Înainte de-a ne-nscrie la examenul de admitere, Taica îi rugase pe domnul colonel Iamandi şi pe doamna colonel, profesoară de română şi de latină, să-şi dea cu părerea dacă Gelu şi cu mine făcea să-ncercăm la nişte licee de mâna-ntâi ori să mergem la ceva mai jos – Gelu pe la şcoala de meserii, eu la şcoala de menaj. Doamna colonel, naşa, ne-a dictat nişte fraze pe care le ţin minte şi-n ziua de azi: «Duce-m’aş şi m’aş tot duce. Aplecându-mă’n pădure după flori, mi-am pierdut batista. Dusu-s’a Domnul spre necredincioşi, aceştia îndoindu-se de la’nceput de faptele şi de minunile Sale ce nu s’au petrecut în faţă-le». Apoi am despărţit cuvinte-n silabe cât ţineau două foi de caiet. Ne-a ticluit şi naşul o problemă care cuprindea cele patru operaţii aritmetice. La toate ne-au dat zece amândoi. N-am spus nimănui că doamna profesoară Iamandi era naşa mea sau că verii mei, Vali şi Gabi, erau şi ei finii familiei Iamandi. Tata, care se născuse cu tălpi plate ca ursul şi din pricina asta avea mari dureri de şale încă de la tinereţe, ocrotit de colonelul Iamandi, fusese luat ca ordonanţă şi apoi scutit şi de front, în momentul când începuse războiul. Fiii colonelului şi-ai naşei se stabiliseră la Bucureşti după ce terminaseră facultatea de medicină şi, urmând exemplul părinţilor lor căsătoriţi de tineri, îndată se şi-nsuraseră: când intram eu în liceu, ei aveau fiecare câte un copil.

♦

La ţară era prăpăd: cotele de grâu şi de porumb care se luau de la săteni, până şi de la nişte amărâţi ca noi, cu patru pogoane, aduseseră oamenii la disperare. Se-ntâmpla, şi nu o dată, ca pământul să nu dea cât cerea Statul. Ar fi trebuit să mai cumpere oamenii boabe – de unde şi de unde parale? – ca să-mplinească atât cât li se cerea. Se pregătea-n felul ăsta colectivizarea. Sătui de-atâta hărţuială, de procese de sabotaj, lăsate cu ani grei de puşcărie pentru unii mai avuţi, oamenilor le rămânea ori să-şi pună ştreangul de gât ori să treacă la colectivă. Maica şi Taica, pe care un singur gând îi unise – acela de-a ne vedea pe noi câştigându-ne pâinea la oraş – mai aflaseră un moment de înţelegere: intrarea-n colectivă de la-nceputul începutului, tot de dragul nostru, al copiilor, care altfel am fi riscat să ne pierdem bursele, ceea ce ar fi-nsemnat «adio, şcoală» şi întorsul la sapă. Eleve bune părăsiseră internatul fiindcă părinţii lor, declaraţi chiaburi, nu mai aveau bani de taxe. Începuseră oamenii maturi, chiar şi noi adolescenţii, să se uite şi să ne uităm unii la alţii bănuitori şi temători, şi să ne măsurăm fiecare vorbă. De la tanti Miţa şi de la unchiul Ionel aflam că a fost arestat cutare, că un proces al unei organizaţii «antistatale» se terminase cu pedepse de douăzeci şi cinci de ani de temniţă pentru participanţi, spre regretul asesorilor populari că legislaţia nu cuprindea pedeapsa cu moartea. Printre cei condamnaţi se afla şi tatăl a două fete, eleve strălucite la noi în liceu. Doar vârsta şi inocenţa lor cu privire la zisul complot, precum şi cumsecădenia directoarei liceului nostru le-au salvat de exmatricularea din toate şcolile. «Copii, tată, ţineţi-vă gura că nu e de glumă cu ăştia», îşi sfătuia unchiul Ionel copiii şi de asemenea pe Gelu şi pe mine.

În liceul meu, câteva eleve se cocoţaseră în fruntea Uniunii Tineretului Progresist, ţinându-le la respect nu numai pe eleve dar şi pe profesoare, dintre care cele ajunse la vârsta pensiei se consideraseră fericite de-a nu se mai vedea mereu chemate la ordine şi de elevele care se plasaseră-n fruntea bucatelor şi de unele profesoare care, având de acoperit, ca mâţa, câte ceva din trecut, se repeziseră-n Partidul Comunist. Ca la toate schimbările, cine putea îşi plătea poliţele, sporite cu venin acumulat conştiincios, ca tot ce ţine de răutate pe lumea asta. Rodica Neagu, fiică de ofiţer care luptase şi-n Est şi-n Vest, devenită brusc reprezentantă a poporului muncitor, a eticii şi a echităţii comuniste, nu se lăsase până ce n-o văzuse exmatriculată din toate şcolile – fiindcă numai dintr-una ce haz ar fi avut! – pe Valentina Valerian, care n-avea altă vină afară de-aceea de-a se fi plasat ca învăţătură, cultură şi prezenţă, înaintea Rodicăi Neagu, elevă bună prin ambiţie şi prin strădanie, în urmă însă cu paşi mulţi faţă de mintea Valentinei Valerian, care brusc devenise primejdios duşman al poporului şi-al noii orânduiri. Şi cum cauzelor nedrepte mulţi li se alătură, tot U.T.C.-ul votase exmatricularea Valentinei Valerian, care trei ani avea să bată la toate uşile până să-şi dovedească nevinovăţia, fiindcă nimic nu este mai greu de demonstrat decât ceea ce n-ai făcut. Valentina Valerian se arătase întristată că numele şcolii noastre fusese schimbat din „Liceul Elena Cuza” în impersonalul „Liceu teoretic nr. 1”, îşi exprimase părerea la ora de dirigenţie, cu glas tare şi pe tonul cel mai paşnic. Când vrei să îneci un câine spui că e turbat. Vorbele acestea de bun-simţ o transformaseră brusc în exponentă a concepţiilor burghezo-moşiereşti şi suita. Eu, ca ţăranul, prudentă şi bănuitoare, tăceam ca peştele-n baltă şi mă feream de orice discuţie, mereu cu nasu-ntr-un caiet sau într-o carte. Părinţii mei intraseră-n gospodăria colectivă nesiliţi, însă ştiam ce era în sufletul lor de când rămăseseră fără car şi fără boi. Taica şedea cu zilele-n prag, răsucind ţigară după ţigară, oftând prelung, trăgându-se-ntruna de mustăţi şi uitând chiar să mai bea ţuica de dude care-i era atât de dragă. Biata Maica intra-n casă şi plângea cu suspine după sărăcia, pierdută şi-aceea; sărăcia ştiută şi moştenită, schimbată pe alta la voia preşedintelui colectivei, a brigadierilor, puşi toţi pe procopseală. Sărăcia dintâi ţinea doar de voia lui Dumnezeu. Când ajungi la cheremul oamenilor îţi vine să-ţi iei câmpii. Văzuseră cum li se duc din bătătură car, plug, grapă şi li se umpluse inima de jale; când li se luaseră boii, de s-ar fi aflat lângă o apă s-ar fi aruncat în ea, ca să nu mai ştie de nici unele. Rămăseseră amândoi în poartă ca două stane de piatră. «Ne rămase bătătura pustie», zisese Maica. «Măcar de le-ar folosi copiilor la ceva», răspunsese Taica, uitându-se-n pământ ca şi când acolo s-ar fi slobozit un mort.

Fiică de ţărani colectivişti, uşor mi-aş fi aflat un loc lângă Rodica Neagu şi lângă acolitele ei. Noroc că aşa cum nu mă băgase-n seamă până la mărirea ei, Rodica nu mă băga-n seamă nici după. Ea avea grijă să se-nconjoare de colege cărora oricând să le poată dezgropa vreun mort, nu de una ca mine, săracă şi de la ţară, care odată mă puteam propti pe copitele dindărăt şi să le stric toată etica timpurilor noi, de care le era plină gura. Ţâşnea din ele etica asta ca băşicile de săpun. Ceva tulbure şi nesănătos pătrunsese între oameni: frica unuia faţă de celălalt, care cerea o permanentă supraveghere nu doar asupra vorbei, dar şi asupra unui gest, a unei priviri. Apăruseră şi «specializări» ale unor cuvinte care înainte avuseseră înţelesuri neutre, înaintea lui 1944, verbul «a interpreta», fără o determinare, se referea numai la actori, la instrumentişti, la cântăreţi; actorii interpretau sau jucau un rol, instrumentiştii şi cântăreţii executau sau interpretau o piesă muzicală. Altminteri acest verb se cerea determinat de un adverb ca «tendenţios, răuvoitor, greşit» etc. Înnoirea comunistă a vocabularului privase acest verb de orice determinant, încărcându-l cu un singur sens: a-i atribui cuiva intenţii duşmănoase la adresa noului regim.

Socotind numărul de oameni băgaţi la puşcărie după instaurarea comunismului, îţi puteai da seama în ce necunoştinţă fată de acest regim se aflau românii, începând cu politicienii Ţării. Nimeni nu crezuse că un asemenea regim avea să fie altceva decât o etapă scurtă în istoria noastră, fiindcă lumea cât de cât informată nu putea concepe că Puterile Occidentale aveau să rămână impasibile faţă de soarta unei jumătăţi de Europă, cea în care ne aflam şi noi. La-nceput, lumea vorbea slobod despre ce auzea la Radio Londra şi pe la Vocea Americii. Sfârşitul lui 1947 şi abdicarea «stimulată» a Regelui fuseseră un semnal de alarmă pentru credulii de români, fără să le folosească însă la nimic, fiindcă planul bine întocmit de decapitare a vârfurilor intelectuale, politice şi a oricărui potenţial opozant faţă de regim avea să-şi urmeze nestingherit cursul. Mă miram cât de puţin informaţi despre acest regim erau unii oameni de la care ai fi avut nişte pretenţii. Taica povestea cum înaintea lui ’38, când desfiinţase Carol al II-lea Parlamentul, el, Taica, în ziua alegerilor se ducea pe câmp sau în pădure, numai ca să nu meargă la urne. Cum venea careva de pe la vreun partid să-l momească să voteze cu partidul ăla, Taica îi spunea: «Bă, băiete, eu nu vreau să mă pun bine cu nimeni, dar nici rău. Că oricine-o veni, eu tot cu sapa am să dau şi de procopsit nu mă mai procopsesc. Ce mi-e dracu’, ce mi-e tac-su». «De-aia nu s-a ales nimic de capu’ tău mă, Vasile. Că nu ştii s-alegi ce e bun». «De-aia», răspundea Taica, dând din cap a pagubă, lăsându-l pe agentul electoral în poartă. Alde Bîrsan, vecinii noşti, în ’44 abia-i aşteptau pe ruşi, fiindcă auzise Bîrsan că o dată cu ei avea să-nceapă o viaţă nouă pentru ţărănime, «de-o să bem şi noi cafea cu lapte, ca boierii». Când pentru cote li se lua şi pleava de pe arie, când plecau femeile de la maşina de treierat, jelindu-se ca după mort, Taica-l întrebase o dată pe Bîrsan: «Cum fu, bă, Ioniţă, cafeaua cu lapte a de dimineaţă?». Bîrsan nu mai lăsase sfânt din călindar neînjurat, ca şi pe cel care-i spusese gogoaşa cu cafeaua cu lapte, el cu tot neamul lui. Se lăsaseră ei păcăliţi oameni trăiţi la oraş, oameni cu carte şi să ne fi mirat de unul de-ai noştri care nici în tren nu se urcase vreodată? Până-n ’44 era bine să fi fost bogat şi să se fi ştiut că erai bogat. După, venise moda să faci pe săracul şi când nu erai. Noi eram săraci de când ne ştiam. În liceu, externele se-mprieteneau ele-ntre ele, ţinând seama din ce familie se trăgea fiecare. Şi-n internat se grupau fetele după condiţia lor socială. Caietele mele circulau în toată clasa, dar asta nu însemna că eram acceptată ca relaţie socială. În opt ani de internat, nimeni nu m-a invitat o singură dată acasă ori la o plimbare în oraş. Iar eu urmam întocmai sfaturile Maicăi: «Maică, nu vă băgaţi în sufletul nimănui, nu căutaţi să ieşiţi ca păduchele-n frunte, nu vorbiţi ne-ntrebaţi. Că dacă e ceva de capul vostru o să se vadă».

Deşi erau fete cu nasul pe sus şi între externe şi între interne şi oricât învăţam eu, n-aveam să le-ajung din urmă la conversaţie pe colegele care vorbeau franţuzeşte acasă, ori la germană pe acelea crescute cu guvernantă, profesoarele mă preţuiau pentru strădania mea de-a şti tot ce ne învăţau dumnealor; nu uitau că eram ţărancă şi cu mamă analfabetă.

♦

Noul regim, care aparent era pus să-i ridice pe cei săraci, nu m-a convins să mă manifest în vreun fel. Urmând principiile Maicăi, omului îi trebuie un timp până să-ţi descopere meritele, însă în fruntea bucatelor nu te pot împinge decât orgoliul şi datul din coate. Eu nu doream să-mi ştie nimeni de frică şi nici să iau cuiva ochii; eu voiam doar s-ajung să-mi câştig pâinea cât mai repede. Felul în care pretinşii oameni ai noului regim încercau să se impună, şi anume prin teama semănată ca buruiana rea în sufletul celorlalţi, m-a făcut să mă ţin de-o parte, în rezerva mea ţărănească, plină de bănuieli faţă de toţi şi de toate.

Nu puteam spune că liceul îmi adusese fericirea şi că nu simţeam deosebirile dintre mine şi fetele de la oraş, dar nici nu-mi pricinuise niciodată spaimă. Noul regim, fără să mă fi ameninţat cu vreun lucru anume, totuşi mă făcuse s-aştept cu nerăbdare să termin liceul, în speranţa de-a merge-n altă parte în care măcar să nu mai fi ştiut despre nimeni nimic şi să nu fi fost martora atâtor întoarceri de cojoc, atâtor păreri schimbate după cum bătea vântul. Daisy Jitianu, ai cărei părinţi avuseseră fabrică, acuma trup şi suflet cu Neagu Rodica, îmi spusese, într-o zi, văzându-mă posomorită: «Ce ai, dragă, de eşti atât de pleoştită, de parcă cine-ştie-ce averi ai fi pierdut?». «Am pierdut toată averea: patru pogoane de pământ, carul şi boii. Săracul când pierde, pierde tot; bogatului tot îi mai rămâne câte ceva».

Daisy, nefiind proastă, pricepuse că pe sărac îl doare mai rău când îşi pierde sărăcia decât pe bogat când îşi pierde bogăţia. Pricepuse şi avusese buna-cuviinţă să nu mă spună Rodicăi Neagu. Altminteri, deşi nu însemnam o concurentă pentru Rodica Neagu, riscul de-a mă fi văzut duşman de clasă, ori măcar retrogradă în concepţii nu era exclus.

O dată, fiind şi eu de faţă, Rodica bătuse şaua ca să priceapă iapa. «E multă lume care nu-şi dă seama că dacă-n ţara noastră nu s-ar fi instaurat regimul comunist, singurul regim democratic, ar fi păscut vacile în loc să-nveţe carte». «Eu am intrat în liceu în 1943», m-am trezit eu spunând, fără a mă adresa cuiva anume. Rodica tăcuse şi-nghiţise. Din acel moment ocoleam pe cât se putea să mă mai aflu-n aceeaşi încăpere cu ea şi dădeam har Domnului că eram la clasa B şi nu la A, ca să nu fi avut cum s-o evit.

Când începe să-ţi fie teamă de semeni şi când trebuie să-ţi cântăreşti fiecare cuvânt – fiindcă marea primejdie o reprezintă cuvintele, primejdie mai mare şi decât faptele – chiar dacă eşti tânăr, bucuria vieţii – dacă există – se-ntunecă. Sărăcia, când nu te afli numai printre săraci, te face să te simţi umilit în fiecare clipă. Ciorapii de mătase „Mica” şi cei de mătase naturală „Adesgo 2X” începuseră să fie-nlocuiţi de cei de nylon, veniţi din Occident, unii mai plini – trotteur, alţii ca din fir de păianjen, zişi crystal. Eu tot cu singura mea pereche de ciorapi de bumbac în dunguliţe, nemercerizat, umblam de toamna până primăvara, când îi înlocuiam cu o pereche de şosete gri, cadou de la tanti Miţa care, pe lângă uniformă, îmi cususe şi o rochie, pepit negru cu vişiniu, de stambă luată pe cartelă. Dintr-o manta a neicăi Ionel, întoarsă pe dos, mătuşă-mea se milostivise şi de-un palton care, în loc de vatelină, avea o mesadă de molton, prinsă-n nasturi, care primăvara şi toamna era scoasă şi pusă la păstrare.

N-am fost niciodată frumoasă. Am avut mereu o faţă obosită, pe care mâncarea proastă îşi lăsase definitiv amprenta. Nas destul de mare, gură cărnoasă, mare, dinţi niţel încălecaţi, o piele fără strălucire. Doar ochii verzi, ca frunza de nuc primăvara, aduceau niţică tinereţe în chipul meu fără vârstă. Îngustă-n umeri, cu sâni rotunzi, teşiţi, cu talie prea subţire pentru lăţimea şoldurilor, cu gleznele otova, nu eram făcută să-ntoarcă după mine cineva capul. Sufeream că Dumnezeu nu mi se-arătase darnic nici pe partea frumuseţii, mai ales că la noi în liceu erau câteva fete frumoase de-ţi tăiau răsuflarea. Apoi am hotărât să nu mai sufăr şi din pricina asta şi să-ncerc să-mi pun în valoare atât cât aveam: talia subţire şi ochii, periindu-mi cu grijă sprâncenele frumos arcuite şi lungi până la tâmple. Părul l-am avut totdeauna des, cu fir gros şi aspru, de culoarea castanei. În loc să mai port coada pe spinare, am început să mi-o adun într-un coc, pe ceafă, ceea ce-mi dădea o anume alură şi mă desţărănea. Prost îmbrăcată cum eram, încercam să par cât de cât fată de la oraş. Aveam voce de contralto, bine timbrată, dicţie perfectă şi nicio reminiscenţă rurală în ton sau în exprimare.

Modelul meu, şi nu numai al meu, era profesoara noastră de română care ne spunea mereu: «Înghiţiţi întâi prunele şi pe urmă vorbiţi. Fetelor, e păcat să faceţi opt ani de liceu şi să nu se vadă că i-aţi făcut. Multe dintre voi nu vor mai avea parte, nemaiavând timp, de altă învăţătură umanistă în afara celei din liceu. Formaţi-vă acum. Nu lăsaţi timpul să treacă degeaba». Doamna Despina Mateescu ne scotea la tablă pe fiecare şi ne corecta orice greşeală de exprimare sau de logică, explicându-ne, fără pic de ironie, cu tact şi cu îngerească răbdare, tot ce nu era corect în felul în care ne expuneam cunoştinţele în faţa întregii clase. «Ca să fiţi pregătite pentru examenele pe care le veţi da în şcoală, în meseria voastră, în viaţă, învăţaţi-vă să vă susţineţi punctele de vedere. Nu spuneţi „da” când gândiţi „nu”».

Au trecut anii peste noi, o jumătate de veac. Dar când amintirile dau năvală peste mine, o lumină se aprinde vie, nealterată, o voce îmi sună blând şi pătrunzător în suflet, o figură copleşeşte şi-nfrumuseţează opt ani din viaţa mea: doamna Despina, cu portul ei simplu şi domnesc, aşa cum îi era şi numele. Pentru toate elevele sale, doamna Despina Mateescu era doar «doamna Despina», ceea ce ne-o deosebea de toate profesoarele, pe care le numeam totdeauna între noi cu numele lor de familie. Doamna Despina, cu înfăţişarea ei desprinsă ca din cronici şi ca din freştele votive din biserici şi din mânăstiri ne-a ctitorit sufletele, ni le-a-mpodobit cu tot ce era mai frumos în mintea şi-n sufletul ei. De la nimeni în viaţă n-am învăţat mai mult. Comparate cu ea, multe profesoare mi se păreau şterse şi fără har.

După ce am terminat liceul, cei de la care am mai avut de învăţat au fost şi mai dezavantajaţi de această comparaţie. La bătrâneţe îmi dau seama câtă nevoie are omul de modele. Din păcate, ele se răresc, iar ceea ce ni se prezintă drept modele valorează cât falşii prooroci: nişte puşlamale – chiar dacă nu lipsite de minte – însă puşlamale: menite şi dornice să trăiască bine oricând şi oriunde; şi dacă pică din avion să nimerească într-o plasă de saltimbanc, elastică, din acelea care te aruncă-n aer tot mai sus, la fiecare atingere cu-mpletitura ei. Săracul Taica, fără să fi fost el o pildă prin purtările lui, nu pregeta să ne spună, nouă, copiilor, învăţămintele trase de el într-o viaţă: «Taică, pe lumea asta peştele ăl mare-l înghite pe ăl mic. Să nu v-aşteptaţi nici la milă, nici la dreptate. Milă mai poţi afla pe ici-pe colea, pe la câte-un om al lui Dumnezeu, dar dreptate n-are decât ăl de ţine pâinea şi cuţitul».

Prin ’37, Gică al Popii, pădurarul satului, prinsese-n pădure un rudar cu o crosnă de lemne. Ce se-ntâmplase nu ştiau decât Gică şi rudarul căruia-i crăpase capul cu toporişca. Murise rudarul pe loc, lăsând o casă cu patru copii. Se făcuseră nişte anchete, din care pădurarul ieşise basma-curată. La câteva luni de la acea-ntâmplare, Gică dăruise un clopot mare bisericii din sat, clopot care acoperea cu dangătul lui gros clopotul mai vechi, de trei ori mai mic, făcut din banii enoriaşilor şi dintr-ai Mitropoliei din Craiova. Când auzea dangătul clopotului donat de Gică, Maica întâi asculta un timp cu faţa crispată ca de-o durere sfâşietoare, pe urmă şoptea «de sufletul lui Grigore, Doamne» – rudarul ucis – apoi îşi făcea semnul crucii, urmat totdeauna de-un gest concesiv care nu se ştia cui îi era adresat. Taica nu se-nchina niciodată când auzea clopotul cu pricina, dar nu uita să zică «ăsta crede că l-a mituit pe Dumnezeu»; şi scuipa printre dinţi. Când fusese omorât Grigore rudarul, popa Marin, fratele lui Gică Pădurarul, se dăduse bolnav ca să nu-l slujească pe mort. Tena, rudăreasa, văduva lui Grigore, cu doi fraţi ai ei, săpaseră groapa în cimitir, duseseră mortul pe-o năsălie şi-l îngropaseră fără preot, îi ciopliseră o cruce şi i-o-nfipseseră la căpătâi, pe care băiatul ăl mare al mortului scrisese cu catran «Grigorie al Stancăi lu Oatu mort de mână de om». De la moartea lui Grigore, picior de rudar nu mai călcase-n biserică la Brăteasa. Şi unii români lăsau capu-n jos ori treceau drumul când se-ntâlneau cu popa Marin, de parcă el l-ar fi omorât pe rudar şi nu frate-său, Gică pădurarul, care fura pe rupte din pădurea Statului. Tatăl celor doi – preot la Brăteasa, vreo douăzeci şi cinci de ani – ar fi fost amestecat la vremea lui cu nişte hoţi de cai. Sigur era un lucru: popa Gheorghe fusese dezgropat şi aruncat în Jii, cu o potcoavă bătută-n frunte. Cei mai mulţi credeau că popa îi înşelase la-mpărţeală pe tovarăşii de hoţie, care nu-l iertaseră nici după moarte. Altminteri cine ce să fi avut cu el? Nu se-avusese rău cu niciun sătean din Brăteasa.

În satele bogate, lumea se ducea la biserică nu doar ca să se roage Lui Dumnezeu, ci şi ca să se mai vadă care ce ţoale-şi mai luase, şi chiar să pună la cale o vânzare, o cumpărare, un schimb de bunuri. În satele sărace, cum era Brăteasa noastră, în duminicile obişnuite, drumul bisericii îl băteau doar femeile bătrâne, ca să afle şi ele un pic de odihnă şi să cucăie legănate de cântările preotului şi-ale dascălului. Să-şi afle o linişte a trupului şi-a sufletului, acolo unde credeau că Dumnezeu se uita neapărat la ele şi se gândea să le-aline amărăciunea şi obida unei vieţi în care afară de muncă şi de griji nu le dăruise cu nimic. Dacă le-ntrebai: «De unde vii, dadă?». «De la sfânta biserică», şi-n glas le suna blândeţea împăcării de sine, împăcării cu viaţa. Noi, copiii, ne duceam la biserică fiindcă la orele de religie ne-ndemna taica părintele, apoi eram nelipsiţi la marile sărbători, la nunţi, la botezuri şi la-nmormântări: ele erau evenimentele unui sat.

Părintelui Marin nu-i mai tihnea la noi în sat după cele întâmplate cu Grigore rudarul. Când venise cu Ajunul, dacă-i mai dăduseră câţiva săteni câte un cârnat, de unde până atunci şi ăl mai amărât gospodar îi punea ceva în traistă. De unde ani şi ani nu mai pomenise nimeni de popa Nicolae, ăl care plutise pe Jii cu potcoava bătută-n frunte, dintr-o dată întregul sat îşi adusese aminte şi de-această ciudăţenie şi lumea părea să-l învinovăţească tot pe popa Marin şi de bănuitele păcate ale răposatului său tată, nemaivorbind de păcatul săvârşit de frate-său Gică. Dacă până la clopotul dăruit de Gică bisericii mai avea câte un sătean îndoieli în privinţa vinovăţiei pădurarului, clopotul convinsese pe toată lumea că dania voia să-l împace pe Dumnezeu. Fără să se fi făcut vinovat cu nimic prin propriile fapte, popa Marin începuse să fie privit ca o piază rea, din pricina bolovanului de păcate ce-i atârna de picioare prin nelegiuirile făptuite de cei din neamul lui. E greu oricui să-nfrunte bănuiala şi rezerva celor pe care nu-i poate ocoli, cu-atât mai mult preot fiind, sfătuitor şi mângâietor de suflete. Popa Marin izbutise, prin socru-său, preot în Craiova, să se mute la o biserică din marginea oraşului, în Brăteasa luându-i locul un preot tânăr cu preoteasa învăţătoare şi cu doi copii mici. Noi, copiii din Brăteasa, aflam la şcoală poveşti cu Făt-Frumos şi cu Ileana Cosânzeana, iar acasă, fiecăruia ni se istorisea din fir a păr povestea neamului Dumitreasa din care se trăgeau popa Nicolae, popa Marin şi Gică pădurarul. Cel din urmă, turnase la băutură-n el până tăcuse o burtă ca de femeie borţoasă-n nouă luni; o vreme nu se mai mişcase din pat, până-n ziua când îşi dăduse sufletul, zi în care-şi frământase întruna mâinile bolborosind: «pleacă de-aci, pleacă de-aci!».

Sunt istorii care pe-o ureche-ţi intră, pe alta îţi ies. Pentru mine, istoria asta, căreia nu-i cunoscusem eroii, a rămas vie toată viaţa, astfel că înainte dea-mi face cruce, la fel ca tot ţăranul când aude bătaie de clopot, am şi azi reţinerea pe care-o avea Maica la auzul clopotului dăruit de Gică pădurarul şi, fără să vreau, mă-ntreb: «Doamne, oare n-o bate şi-n clopotul ăsta vreun suflet de om?».