Tatianei STEPA
a cărei amintire din sufletul meu
se va stinge
odată cu mine.
I. V.
Sătulul nu-i crede flămândului. Bogatul nu-i crede săracului. Sănătosul nu-i crede bolnavului. Tânărul nu-i crede bătrânului.
Nişte adevăruri elementare, iar constatările lor – exprimate prin truisme, cum sunt toate observaţiile asupra rădăcinilor vieţii – dacă nu faci pe sofisticatul şi nu te pretinzi filosof. Scuturi omul de ceea ce-a acumulat prin educaţie sau prin efort propriu şi la ce ajungi? Tot la scheletul despodobit de zorzoanele sociale, dintre care unele sunt necesare unei convieţuiri civilizate, ajunse reguli fără de care lumea ar fi un şi mai mare haos decât cel în care vieţuim. Despuiat de lustrul social, omul arată ca o femeie demachiată, cu obrazul boţit, abia trezită din somn.
Dacă nu eşti incinerat, spre-a evita cunoştinţa cu viermii, cu descompunerea, ajungi un morman de oase care şi astea se fac pulbere, până la urmă. Cu câtă uşurinţă rostim cuvântul «urmă» şi cât de rar îi înţelegem conţinutul cutremurător, îi vedem spectrul, spaimă pentru mai toţi, mântuire pentru unii, mântuire pe care-aceştia abia o aşteaptă. «Orice om bătrân normal îşi doreşte moartea». Cioran să fi spus asta? Aşa o fi, oare? Eu ce să zic la peste optzeci de ani ai mei? De câte ori nu mi-am dorit moartea… De scârba a ceea ce vedeam în jur? Demult mă educasem să mă uit la lume ca la comedie şi să nu-mi mai fac sânge rău în faţa a ceea ce nu puteam schimba.
N-am fost niciodată o revoluţionară, fiindcă n-am crezut şi nu cred în capacitatea revoluţiilor de-a schimba altceva decât şleahta profitorilor. Am trăit un război mondial, revoluţia zis comunistă, pe cea zis anti-comunistă. În privinţa revoluţiilor… rezumatul e simplissim: «ce mi-e dracu’, ce mi-e tac-su’». Mie, revoluţie, mi se pare acea întâmplare, uneori pornită spontan dar mai ales pregătită şi bine regisată, în urma căreia unii se cocoaţă-n cârca celor sortiţi să fie-n veci duşi cu zăhărelul.
De când am deschis ochii, n-am dat nici două parale pe societate. Silă mi-a produs de când mă ştiu dar dorinţa de-a muri – sincer – nu. Dorinţa asta mi-au produs-o cei doi soţi ai mei şi mai ales cei doi fii ai mei, fraţi numai după mamă, adică după mine. Cu nemulţumirea lor faţă de mine şi cu nepăsarea lor, şi bărbaţii şi copiii m-au făcut să-mi doresc moartea şi chiar când lucrurile decurgeau cât de cât normal şi nu mi-o mai doream neapărat, dacă totuşi m-ar fi luat, nu mi-ar fi părut rău. Oricât mi-aş perinda prin minte întâmplările prin care-am trecut – bune-rele – nu regret viaţa care se duce şi nici s-o iau de la-nceput ori să trăiesc alta sau în altă parte nu-mi doresc. «Si jeunesse savait, şi vieillesse pouvait».[1]
Dacă mâine mi s-ar da tinereţea, însoţită de ştiinţa anilor mei de-acum, m-aş vedea guvernată de voia-ntâmplării ca şi-n viaţa asta care mi se-apropie de sfârşit. Dacă Pământul este o colonie penitenciară a unei alte lumi sau un loc de ispăşire, cu toată sila şi cu toată dezamăgirea de care mi-a făcut parte, mă declar mulţumită – vorba vine – cu-atâta cât mi s-a dat aici. Nu mai vreau dreptatea care-ar urma dincolo, nu mai vreau – ferească Dumnezeu! – să mă mai întrupez în altceva, în altcineva. O prietenă socoteşte că ar fi o mare umilinţă dacă totul s-ar sfârşi pe Pământ. «Atunci, la ce bun toate trăirile noastre aici, toată experienţa acumulată aici?». «După câte ştim aici, la nimic», i-am spus eu. Suntem cu toţii de acord că din tot ce-am adunat material nu luăm nimic cu noi în groapă. Dacă şi spiritul ar avea aceeaşi soartă, de ce ne-am revolta? «Nu adunaţi bogăţii pe pământ». E un îndemn spre acumularea spirituală, în scopul unei vieţi viitoare. Şi dacă viaţa asta e o simplă închipuire a unor oameni însetaţi de-o dreptate transcendentă şi convinşi de existenţa ei? Ştim că nu ştim nimic. Presupunem şi mai ales ne place să presupunem. Fără să mă gândesc la vreo răsplată într-o eventuală viaţă viitoare, mi-am interzis să fac rău şi-atât cât mi-a stat în putinţă am făcut bine. Creştinismul – fiindcă doar el mi-e cunoscut – te-ndeamnă la cuget curat, de fapt la o linişte interioară care-ţi este cel mai de nădejde sprijin în viaţă. «Să nu păcătuieşti nici cu fapta, nici cu vorba, nici cu gândul». Cu gândul am păcătuit mult. Am blestemat, îndreptăţit, nişte oameni. Dacă mi-aş fi dorit un cuget ca lacrima ar fi trebuit să-i las în seama Domnului. Am strâns comori pe pământ? Nişte modeste obiecte metalice decorative – ca săracul temător în faţa lucrului care se sparge – nişte bibelouri de piatră, altele de jad. Vaze de flori, din pământ smălţuit, fiindcă nu mi-am permis cristaluri, nici porţelanuri, după care îmi sticleau ochii. Nişte tacâmuri de aşa-zis argint rusesc, de la o Consignaţie, un serviciu de masă de şase persoane, decent, din porţelan, de calitatea a doua, trei tăvi, de inox, două sfeşnice de alpaca, douăsprezece pahare chinezeşti, de semicristal, astea chiar frumoase, de la «Coada calului», de pe când chinezii nu făceau comerţ cu Occidentul şi vindeau la noi lucruri de-adevărat rafinament, pe nişte preţuri de nimic. O icoană cu sfântul Gheorghe, pictură pe lemn, cumpărată de la un tânăr artist, muritor de foame, iar când m-am ajuns – două peisaje de Petraşcu şi un interior de Tonitza, de la Consignaţia din Edgar Quinet, unde mai târziu s-a construit o aripă a Arhitecturii.
Le-am luat cu patru sute cincizeci de lei tabloul, când eu aveam o mie pe lună, din salariu şi din sporurile acordate tuturor angajaţilor civili din cadrul Armatei. Astea sunt bogăţiile strânse de mine pe Pământ, din banii munciţi de mine. Dacă în casa mea părintească ar fi existat măcar un vas de flori, un serviciu de masă şi nu farfurii mari ca de tort şi grele ca piatra, o tavă de metal, nişte nimicuri care să-ţi dea o idee despre locuitorii casei, cred că nu mi-aş fi strâns nici măcar bunurile astea pe Pământ. Unii oameni, crescuţi într-o ambianţă rafinată, înconjuraţi de obiecte frumoase, din plăcere estetică le sporesc numărul şi nu neapărat din setea de acumulare. Alţii, ca de-alde mine, vor să aibă şi ei ce n-au avut. Fără să fi primit o educaţie estetică, ochiu-mi era atras totdeauna de lucrul frumos, de valoare.
În timpul liceului citisem o istorie a artelor a lui Salomon Reinach, dar nu fusese de-ajuns pentru a-i stabili o scară de valori unei fete cu bunică băcăneasă şi cu mamă contabilă. Această istorie a artelor o-mprumutasem de la un frate al mamei, avocat, a cărui bibliotecă, ocupând un dulap, conţinea cărţi de drept şi ceva romane la modă. La sfârşit de viaţă, socotesc biblioteca şi mai ales conţinutul ei – când nu e numai de decor – un indiciu asupra posesorului. Unchiul meu, avocat de renume, însurat cu-o avocată, fiică de magistrat şi de mamă moşiereasă, avea-n casă două tablouri: un portret al coanei mari, bunica nevesti-sii, făcut de-un preot care picta biserici – portret reuşit de altfel – şi o copie fidelă şi bine realizată după un clasic, înfăţişându-l pe Isus înconjurat de copii. Mobila din casa unchiului era de cel mai banal stil cubist, la modă între cele două războaie mondiale. O masă Biedermeier, de hol, şi o oglindă ovală, cu-o ramă aurie, cu trandafiri mărunţi, delicat sculptaţi, contrastau cu ansamblul decorului. Mătuşă-mea, nevasta unchiului, avea câteva inele moştenite, modele clasice la vremea lor, fără cine-ştie-ce valoare însă. În schimb, avea trei haine de blană de cea mai bună calitate şi gulere de vulpi polare, de culori splendide şi cu fire de parcă stăteau să zboare. Şi unchiul era elegant îmbrăcat.
Fiica şi băiatul lor, cam de-o seamă cu mine, aveau haine corecte, potrivite cu vârsta, şi-atât, după un bun principiu al părinţilor care nu dau de-a azvârlita cu banii pe haine pentru copii în creştere. Puţinele case în care intram nu depăşeau nivelul pomenit mai înainte. O singură dată am fost la un neam îndepărtat al tatei – boieri dintr-ăia care-şi petreceau iarna pe Coasta de Azur şi vara mergeau la Karlsbad. În casa lor am văzut pentru prima dată mobile graţioase, cu picioare ca de căprioară, cu intarsii din lemn de culori diferite, alcătuind modele florale, covoare despre care-am aflat că se numeau tapiserii, mari cât un perete, înfăţişând scene de vânătoare cu haite de câini, păstori şi păstoriţe la iarbă verde, cules de vii şi zdrobit de struguri, pe care nu mă mai săturam să le privesc. Amfitrioana, o doamnă cu părul alb, cu trăsături subţiri ca trase din peniţă, cu un chip îngust, îmbrăcată ca pentru mers în oraş, purtând cercei şi-un inel, fiecare cu-o piatră cât o cireaşă, vărsând nişte ape albe-albăstrui de-ţi luau ochii, amfitrioana m-a apucat de mână şi m-a plimbat prin faţă tapiseriilor, explicându-mi că proveneau din Franţa, dintr-o localitate numită Obüson – se scria Aubusson – vestită pentru asemenea ţesături, care costau o avere.
Atelierele, unde se lucrau aceste frumuseţi, fuseseră înfiinţate de Colbert, un ministru al regelui Franţei, Ludovic al XIV-lea, zis şi Regele-Soare. Eu eram în clasa întâi de liceu şi ajunsesem abia la istoria Antichităţii. Doamna îmi explica fără grabă, semnificaţia fiecărei părţi din ansamblu, cum se-ntâmplă în muzee, dacă ai parte de-un ghid pasionat de meseria lui. Doamna mi s-a părut cel mai deosebit om din câţi întâlnisem până atunci, iar în faţa atâtor minunăţii, cărora nici măcar nu le bănuisem existenţa, am avut un sentiment de umilinţă pe care l-am păstrat întreaga viaţă în faţa frumuseţii create de Dumnezeu ori de om. Pentru prima oară am simţit atunci deosebirile dintre ceea ce mai târziu aveam să aflu că se cheamă clase sociale. Elevă în clasa întâi de liceu, în anul 1940, pentru mine clasele se reduceau numai la şcoală. Până la întâlnirea cu-o asemenea persoană şi-n asemenea casă, ştiam doar că oamenii se-mpart în bogaţi, modeşti, săraci şi cerşetori. În ceea ce ne privea, pe mine şi pe mama, n-aveam ce întrebări să-mi pun. Noi trăiam dintr-o leafă şi din ce mai câştiga mama, făcând calcule pentru câţiva negustori care se achitau faţă de ea prin produse: unul cu de-ale băcăniei, între ele – spre bucuria mea – ciocolată de menaj; unul cu ibrice, crătiţi, oale, capace – dintre care mai am şi eu, după trei sferturi de veac; unul cu materiale de lenjerie şi de-mbrăcăminte. Aceste «colaborări» ale mamei au făcut să nu ducem lipsă, în timpul războiului, de nimic din ceea ce dispăruse de prin majoritatea caselor. Chiar şi la unchiu-meu, avocatul, atâta se fierbea şi se răsfierbea ceaiul rusesc, până ce rămânea apa limpede.
Vizita la doamna cu părul alb, stăpâna unei case cum nu mai văzusem, mi-a dat mult de gândit cu privire la diferenţele dintre oameni, chiar dintre oamenii bogaţi. Unchiu-meu învârtea banii cu lopata – cum spunea mama – şi totuşi în casa lui nu aflai lucruri deosebite. Găseai ceea ce cu, cu mintea mea de mai târziu, am socotit obiecte utile şi mai ales trainice. Până prin 1970, după cât mi-aduc eu aminte – cu excepţii desigur – lumea punea preţ pe trăinicia lucrurilor şi pe relaţiile dintre oameni. Pe vremea mamei, îţi făceai la tinereţe un palton şi-l purtai pân’ la bătrâneţe, dacă te mai încăpea. De mobilă nu mai vorbim: puţini cei care-aveau măcar de gând să şi-o schimbe câte zile le hărăzise Domnul, vrând mai mult chiar: s-o lase moştenire copiilor şi nepoţilor. Până într-al doilea război mondial, iar apoi în comunism, din alte motive însă, divorţurile erau destul de rare, iar femeia divorţată căuta să se mărite din nou şi cât mai repede. Până-n comunism, mai ales fiindcă majoritatea femeilor nu-şi câştiga banul propriu şi fiindcă societatea era suspicioasă faţă de femeia singură; în comunism, pentru că ipocrizia se accentuase până-ntr-atât încât un divorţ, ori cât de îndreptăţit pentru solicitanţi era socotit un atentat la morala socialistă, bun motiv ca împricinaţii să-şi piardă chiar slujba. În Partid, cu cât erai mai sus-pus în ierarhie, cu-atât divorţul se dovedea mai hazardat. Aici – e drept – nu-ţi pierdeai pâinea, dar erai trecut pe linie moartă, în general trimis ambasador pe undeva. Amantele puteau funcţiona «sub acoperire», dar casa trebuia să fie casă. Aparenţele trebuiau respectate. N-am să uit ce-mi povestea doamna doctor Florica Vărbănescu în legătură cu divorţul ei. Bărbatu-său, prefect de judeţ pe vremea burghezo-moşierimii, în regimul comunist fusese luat la puşcărie. În asemenea situaţie, riscând să-şi piardă slujba şi având un copil de crescut – şi luat de la azil – doamna doctor s-a hotărât să divorţeze. Pe cine să consulte şi ea în asemenea-mprejurare? Pe unchiu-său, doctorul Vărbănescu, unul dintre cei mai vechi socialişti din România. După ce-o ascultă, doctorul îi spune pe un ton ritos: «Florico, să ştii că nu mă sperie ăi cinsprezece ani de condamnare ai bărbatului tău. În general, condamnările politice nu se fac până la capăt. Mă-ngrijorează însă faptul că ai să fii prima şi – sper – singura femeie divorţată din familia noastră». «Cât eram de amărâtă, când am ajuns în stradă, m-a apucat un râs cu lacrimi… Iacătă ce grijă-l rodea pe unul dintre cei mai vechi socialişti din România…». Şi de câte ori povestea întâmplarea asta, doamna doctor, care numai fericită nu era, începea să râdă.
Şi eu aveam să divorţez, fără să cer sfatul niciunui vechi socialist, şi nu de-un bărbat băgat la puşcărie, ci rămas în Occident cu iubita, într-o perioadă când cei care uitau să se mai întoarcă erau declaraţi duşmani ai regimului comunist, iar cei lăsaţi în urmă de «rămaşi», descusuţi pe toate părţile şi anchetaţi pentru a se vedea dacă erau sau nu în complicitate cu «trădătorii». Asta pentru că veni vorba – adică mă purtă gândul – spre divorţuri. Altminteri, gândul mă poartă mereu spre copilărie şi spre o-ntrebare pe care mi-o pun nu de ieri-de azi, ci acut de pe la cinzeci de ani: oare cum s-o despărţi sufletul de trup? O simţi omul ceva? Şi nu doar el, ci orice fiinţă? Fiindcă de ce-ar avea suflet numai omul?
Unchiu-meu, avocatul, dădea câteva petreceri pe an, cam cu douăzeci de invitaţi de-o dată, bun prilej de-a-şi menţine relaţiile şi de-a se-achita de nişte obligaţii. Era invitată şi mama, cu mine, şi cu soţul ei, tatăl meu vitreg. Noi, copiii oaspeţilor şi cei ai gazdelor, mâncam în sufrageria mică, de fiecare zi. Cât au mai durat petrecerile astea, iar noi, copiii, încă eram în clasele primare, nu ni se dădeau nici cuţite, nici furculiţe la masă, într-atât era de spăimoasă mătuşă-mea Nuţa, nevasta unchiului, avocatul, deşi toţi eram copii potoliţi. Auzise dânsa de unii ca noi care-şi pierduseră un ochi, jucându-se cu beţe, cu andrele, cu câte şi mai câte.
Vizita la doamna boieroaică mă făcuse mai atentă la ce era-n jurul meu. Când aveau musafiri, unchiu-meu se-mbrăca în costum, ca de stradă, mătuşă-mea însă, într-un capot lung până-n pământ, foarte elegant, din material fin. O cumnată a ei, dintr-un neam boieresc scăpătat, îi sugerase mătuşă-mii să-şi primească invitaţii într-o rochie. «Dragă, îi primesc în casă nu pe stradă, iar capotul e-o rochie de interior», îi replicase mătuşă-mea. «Dacă e-o rochie de interior, atunci scoate-i nasturii şi trage-i un tighel în locul lor, ca să-mpaci şi capra şi varza». Boieroaica bătrână, cea cu tapiseriile, deşi mama şi cu mine nu veneam de la Curtea regală, ne primise îmbrăcată ca de stradă, în fustă şi-n bluză. Abia peste vreo treizeci de ani de la acele întâmplări m-am lămurit eu ce-nseamnă «să ai clasă». Puteai aparţine unei clase sus-puse, fără să ai însă «clasă». Şi între vecinii noştri, deşi oameni modeşti, erau mari deosebiri. Madam Ionescu, a lu’ domnu’ Pante, nu stătea niciodată la fereastră, în schimb era cronicăreasa mahalalei: ştia şi câţi dinţi avea-n gură fiecare. Madam Firulescu, nevastă de şofer, ca şi madam Ionescu, îndată ce avea un moment liber se-aşeza la fereastră, răzimându-şi mâinile pe-o pernuţă cu mijlocul croşetat din macrame şi cu marginile din crep satin grena. Răspundea la salut şi la vorbă, dar nu făcea niciun comentariu la ceea ce afla sau observa. Tanţi şi Marcel, copiii familiei Firulescu, erau elevi la liceu când eu eram la primară, ca şi cei trei copii Ionescu – Puica, Picu şi Nelu, zis «băs», fiindcă nu-l putea pronunţa corect pe ţ – şi cei doi copii Câmpeanu – Livia şi Iancu – părinţii celor doi fiind ardeleni, tatăl, plutonier-major, mama casnică, femeie de la ţară, care nu-şi dăduse jos basmaua. «Tanti Câmpeanu», cum ne ceruse dânsa să-i spunem, ne chema iarna în bucătărie şi ne dădea să mâncăm floricele calde, făcute atunci în tigaie şi stropite cu apă cu sare. «No, luaţi, mâncaţi». Mai mult de-atât n-am auzit-o spunând vreodată. Dealtminteri, nici cu persoanele adulte, cum erau celelalte trei chiriaşe din imobilul în care locuia, nu-şi făcea de vorbă. La patru după-amiază, Livia şi Iancu erau chemaţi în casă de «tanti Câmpeanu» şi se-ntorceau îndată muşcând dintr-o felie mare de pâine de manutanţă, neagră, unsă cu untură şi frecată cu usturoi.
Cât era vremea frumoasă, jucam şotron, căruia la noi, la Craiova, îi spunea ţăncuş. Iar coarda o săream până ce ne ieşea sufletul. Şi băteam mingea, băieţi şi fete, când de trotuar, când de-un zid. Auzisem că era undeva un ştrand, însă niciun copil de la noi de pe stradă nu călcase pe-acolo. Pe-atunci, din categoria noastră înotau doar cei născuţi, crescuţi sau care-şi petreceau vacanţa-mare pe margine de baltă, ori de apă curgătoare. Aşa cum ştiam că exista un ştrand, ştiam şi că iarna era transformat în patinoar, dar niciunul dintre noi, copiii de pe Jitianu, strada noastră, nu patina. Patinoarul nostru era gheţuşul de pe marginea trotuarului. Fiecare familie avea sanie. La noi pe stradă – sănii de lemn făcute care cum se nimerise. De tălpici de fier nici vorbă. Eu mă duceam cu mama la cinematograf. Ceilalţi nici atâta. Când venea circul şi-şi întindea cortul pe-un loc viran din Belcineanu, peste drum de Liceul Comercial „Gheorghe Chiţu”, ne duceam toţi şi-apoi zile-n şir ne minunam de isprăvile acrobaţilor, de căţeii dresaţi, şi râdeam de şotiile clovnilor. Pe vremea copilăriei mele nu se auzise nici cuvântul gaşcă, nici cuvântul grup, care să-i desemneze pe unii ca noi, care-şi petreceau tot timpul liber împreună, jucându-se în faţa casei. Se-auzise numai de bande, în legătură cu hoţii care lucrau organizat. În rândul fetelor din cursul superior – când am ajuns la liceu – se vorbea de cercuri care se-ntruneau la ceaiuri dansante. Noi, cei de la primară, când ieşeam la joacă spuneam: «ne ducem la copii». De strada Unirii, la capătul dinspre Romaneşti, ne despărţea Grădiniţa, un dreptunghi împrejmuit cu gard scund de fier; în mijlocul Grădiniţei se afla Monumentul, adică regele Carol I, turnat în bronz, cu-o mână pe-un tun. În partea de jos a monumentului scria: «Asta-i muzica ce-mi place». Parada de 10 Mai începea de pe Unirii, din sus, de la Prefectură, şi se-ncheia la Parc, numit Bibescu – după moşia Bibeştilor, pe care se afla – dar zis şi Romanescu – după numele primarului Craiovei, cel care amenajase parcul. Deşi ne despărţea doar Monumentul, fata căpitanului din Unirii de peste drum de casele noastre, la primară şi ea, o vorbă n-a schimbat vreodată cu noi cei din Jitianu. Spre deosebire de noi, care-nvăţam toţi la şcoli de Stat, ea mergea la „Urziceanu”, adică la Pensionul domnişoarelor Urziceanu, unde se-nvăţa franţuzeşte din clasa-ntâi primară. Spre deosebire de casele noastre din Jitianu, care se aflau pe buza trotuarului, zidite pe pământ direct, fără fundaţie, casa căpitanului, de fapt zestre a căpitănesei, avea subsol şi parter înalt, şi se afla în mijlocul unei grădini care, de primăvara până toamna, era un rai de flori. Domnul căpitan era cel mai ciudat locuitor al cartierului. Îmbrăcat în kaki, purtând bocanci şi moletiere, îşi găsea tot timpul de lucru prin jurul casei. Cât am fost vecini, nu l-am văzut să schimbe o vorbă cu cineva şi nici vreun suflet de om care să le deschidă poarta.
Când şi când, doamna căpitan ieşea în oraş singură. Înaltă, statuară, cu o figură prelungă, distinsă, fără să fie frumoasă, era o persoană după care se-ntorceau toate capetele. Îmbrăcată totdeauna în taioare impecabil croite, era o apariţie în lumea noastră modestă. Madam Ionescu a anunţat pe toată lumea că madam capităneasa-şi făcuse o haină de picioare de astrahan, «persan, frate, că sclipeşte ca mătasea». La noi în cartier nu putea să treacă neobservat momentul apariţiei unei haine de blană, mai ales că doamna căpitan se-nnoise primăvara când se trecea de la palton la pardesiu, iar dânsa umbla-n palton de blană. «Umblă, deşi cred că scoate limba de cald, umblă ca să vadă lumea ce şi-a luat», trăsese concluzia madam Ionescu.
În afara domnului căpitan, un alt personaj ciudat al cartierului era domnişoara Gingulescu, fostă directoare de liceu, vestită profesoară de matematică. O mână de om, cu părul strâns într-un coculeţ cât nuca, îmbrăcată cu lucruri până-n călcâie. Locuind în baie, din toată casa aia frumoasă, care-nsemna o muncă de-o viaţă. Dimineaţa, domnişoara dădea târcoale casei cam un ceas, apoi intra înuntru şi n-o mai vedea nimeni toată ziua, iar noaptea nu se zărea lumină la nicio fereastră a ei. Nu ieşea din curte şi nici nu-i călca cineva pragul. Madam Ionescu aflase că Domnica, lăptăreasa, îi lăsa domnişoarei profesoare după un stâlp al gardului de fier, ouă, smântână şi brânză, roşii, castraveţi şi ardei graşi, vara, iar domnişoara-i punea Domnicăi banii într-un loc ştiut numai de ele două. «Până nu mi-a spus Domnica, mă gândeam întruna: din ce-o trăi fiinţa asta, că porc n-are, orătănii nici atâta», ne explica madam Ionescu. Porc şi orătănii doar noi şi tanti Câmpeanu creşteam, având unde. În celelalte curţi abia de-nvârteai o roabă. Toamna, vecinii-şi tăiau lemnele pe trotuar. Pentru asta venea un bătrânel cu un banzig, un fel de roată metalică zimţată, acţionată cu gaz de lampă, cred. Toată instalaţia se afla într-o cotigă, trasă de-un măgăruş. Noi, copiii, ne-ntreceam care mai de care să-l tratăm pe «i-ha»: zahăr cubic, bomboane, smochine, roşcove, toate-i plăceau, iar când îl scărpinai în frunte, întindea gâtul şi-şi lăsa urechile pe spate. Urma apoi clacă pentru căratul lemnelor şi-al rumeguşului într-o magazie. Lemnele – stivuite pe grosimi, rumeguşul – de aprins focul, pus într-un butoi de metal. Când se tăiau lemnele pentru iarnă, la mine la şcoala primară, toate clasele erau adunate-n jurul măgăruşului. Aici trataţia era mai ceva decât în Jitianu. Fetele puneau mână de la mână şi-i cumpărau, de pe tablaua domnului Iani, merişoare trase-n zahăr ars, alviţă roz şi rahat cu nuci. Mai întâi îl întrebam pe bătrânel, stăpânul, dacă Luţu – aşa-l chema pe măgăruş – nu-şi strica stomacul din ceea ce-i dădeam noi. «Luţu?! Păi ăsta mănâncă şi pietre şi n-are nici pe dracu’», ne-ncredinţa stăpânul. Când, femeie-n toată firea, mă duceam cu băieţii mei la mare, cum ajungeam în Dobrogea nu-mi luam ochii de la geamul compartimentului sperând să văd vreun măgăruş, fiinţa asta care-mi aminteşte anii cei mai curaţi ai vieţii mele. Având tatăl vitreg pe care l-am avut, de-o fericire a copilăriei nu pot vorbi.
Am fost oare prietenă cu acei cinci copii de pe Jitianu? Dacă la vârsta de-atunci m-ar fi-ntrebat cineva ce este prietenia n-aş fi ştiut să răspund. Acuma cred că în copilărie omul îşi demonstrează cel mai elocvent calitatea de animal social; prin nevoia de-a se afla împreună cu alte fiinţe, de-a vorbi şi de-a asculta. La bătrâneţe, ce cred eu că este prietenia? Afinitatea dintre două fiinţe, întemeiată pe credinţe, pe păreri, pe gusturi comune, însoţită de nevoia de-a-şi dezvălui una alteia sufletul, şi capacitatea de-a-şi fi alături una alteia în orice-mprejurare, cu alte cuvinte: la bine şi mai ales la rău. O relaţie care uneori se ţese cu greu şi care se poate destrăma într-o clipă, dintr-o vorbă, care oricât ar părea de aruncată-n vânt, este rezumatul unor păreri şi chiar al unor resentimente sedimentate de-a lungul timpului. Şi-atunci? Atunci şi prietenia ca orice pe lume, poartă stigmatul imperfecţiunii. Supusă fiind piericiunii ca tot ce se află pe lumea asta. Sunt oameni la care ţin, dar faţă de care nu mi-am dezvăluit niciodată sufletul. Poate pentru că viaţa m-a-nvăţat să n-am încredere deplină în nimeni, poate şi pudoarea peste care n-am putut trece niciodată, şi poate o anumită trufie, opunându-se exerciţiului de umilinţă care-nseamnă spovedania. Am trăit sub egida unui principiu: teama de oameni şi ruşinea faţă de Dumnezeu. Deşi gândul la o viaţă de-apoi mă-nspăimântă, cred că Dumnezeu există şi, dacă oamenii ar fi mai atenţi, ar putea observa manifestări ale pedepsei Lui şi-aici. «După faptă şi răsplată», asemeni remuşcărilor, pentru mine, înseamnă dovezi ale existenţei Lui, îndemnuri pentru păstrarea unui echilibru în lume, oricât de puţini l-ar lua-n seamă. Şi iară vechea mea-ntrebare: cum s-o despărţi sufletul de trup?
Ce este copilăria? Acceptarea deplină a celuilalt. Mă gândesc la cei cinci copii, tovarăşii mei de joacă din Jitianu. Erau parte a vieţii mele. Nu mi-aş fi-nchipuit o zi fără ei. Nici nu mă ducea gândul dacă erau frumoşi, deştepţi, dacă-nvăţau bine. Frageda copilărie şi realităţile ei cred că seamănă cel mai mult cu maternitatea. Pentru o mamă, oricum ar fi copilul ei, el este al ei. Că alţii sunt mai deştepţi, mai capabili, mai frumoşi, nu schimbă cu nimic legătura dintre mamă şi copil. La optzeci de ani trecuţi, deşi cei doi fii ai mei nu se prăpădesc după mine şi nici nu s-au prăpădit vreodată, rămân tot ai mei, deşi… Deşi unul a venit trei zile din America, vezi Doamne, ca să mă vadă; o zi a stat cu mine – o bătrână plicticoasă – două zile s-a dus la vânătoare. Celălalt de ani şi ani venea de la Craiova la Bucureşti şi nici măcar un telefon nu-mi dădea, ca să afle dacă mai trăiesc; şi-a amintit că are mamă de când l-a adus la Bucureşti un cancer la vezica urinară pe care şi-l tratează la Oncologie, la Fundeni. Doamne! Frageda mea copilărie a-nsemnat lipsa de-ntrebări asupra vieţii, o vreme în care parcă am plutit între cer şi pământ. În timp ce-atâtea chipuri şi-atâtea voci ale trecutului se voalează tot mai mult, câteva-ntâmplări de-atunci mi-au rămas vii în memorie ca şi când s-ar fi petrecut ieri. Parcă şi acum simt pe pulpe usturimile de la bătaia cu urzici pe care mi-au administrat-o-n glumă tovarăşii mei de joacă; aşa cum îi atârnaseră o tinichea de coadă lui Paul, un motan din vecini.
Mi-aduc aminte cum am dat năvală-n bucătărie la mama, care gătea, şi cum printre sughiţuri şi printre suspine, cu lacrimile şiroaie, negăsind puterea să scot o vorbă, i-am făcut semn cu mâna spre picioarele mele roşii ca focul. «Te-ai opărit?», m-a-ntrebat mama alarmată. «Nu. Urzici», am reuşit eu să-ngaim. «Dar unde dracu’ te-ai urzicat aşa? Pe unde-ai umblat?». «Copiii», am oftat eu. Mama a-nţeles. Mi-a-nvelit pulpele în cârpe-nmuiate-n apă rece. «Mamă, du-te la tanti Anicuţa şi la tanti Câmpeanu şi spune-le ce mi-au făcut copiii. În viaţa mea nu mă mai joc cu ei!». «Până mâine!», a zis mama şi-a adăugat: «Eu în cearta şi-n joaca voastră nu m-amestec şi nici nu mă duc să-i pârăsc părinţilor. Voi, copiii, azi vă certaţi, mâine vă-mpăcaţi». Două zile n-am ieşit din casă. Eram în vacanţa-mare. În prima zi, în pat, mi-am oblojit urzicăturile; într-a doua, am socotit că se cuvine să stau în curte făcând pe surda şi pe muta faţă de copii, ca să le-arăt supărarea – deşi abia mă ţineam să nu ies pe trotuar. Când cugetam eu mai adânc la demnitatea mea, copiii s-au adunat în faţa porţii noastre şi deşi mă vedeau cum stăteam sub tei, au început să strige: «Tanti Genuţa, spuneţi-i Sabinei să vină să ne jucăm şi să ştie că ne pare rău c-am urzicat-o. Zău!». Eu n-am aşteptat să spună «tanti Genuţa» – mama – vreo vorbă şi-am şi zbughit-o pe poartă. Mi-aduseseră toţi câte ceva pentru-mpăcare: băieţii – fiecare câte o biluţă de sticlă colorată din cele folosite când jucam groapa – fetele – câte o smochină uscată, mare, dulce, de-i trosneau seminţele poc-poc între măsele, cumpărată fie de la domnul Cosma, fie de la domnişoara Trana, cei doi băcani de pe Unirii, la câţiva paşi de noi. Smochinele şi roşcovele stăteau înşirate pe sfoară subţire şi ţi se dădeau de câţi bani voiai. Ca să le intri-n prăvălie, şi la domnul Cosma şi la domnişoara Trana, urcai patru trepte. La domnul Cosma, de ciment cu bară laterală de metal, pe-o parte şi pe alta, la domnişoara Trana, trepte de lemn, cu bare tot de lemn, care se clătinau cum puneai mâna pe ele. Se clătinau, treptele scârţâiau, ceea ce nu-i descuraja pe clienţii fideli ai băcănesei. Domnul Cosma era înalt, bine legat, brun şi posomorit; nevastă-sa, mărunţică şi-ndesată, cu vorbă domoală, cu un zâmbet blând, mai ales faţă de noi, copiii, pe care ne ştia, pe fiecare cum ne cheamă. La Cosma, pe raft, se afla o căsuţă de carton, ca de păpuşi, căsuţă pe care, copil fiind, aveai şansa de-a o primi ca premiu, cumpărând din prăvălie de-o anumită sumă. Ceea ce nu i se-ntâmplase nici unui copil, de vreme ce căsuţa nu se clintise din loc, de ani de zile. Domnul Cosma, vara era-mbrăcat cu pantaloni şi-n cămaşă albă, scrobită. Iarna, peste cămaşă îşi punea un pulover şi-o bundiţă de oaie. În prăvălie nu se făcea focul. Nevastă-sa, vara purta rochie de stambă, iarna, de barhet şi bundiţă ca şi bărbatu-său. Domnişoara Trana era invariabil îmbrăcată într-un capot alb, de mătase, cu un dragon imprimat pe partea din faţă, iar pe spate cu o floare uriaşă roşie. Întrebând-o, cu timiditate, ce era balaurul ăla de pe capot, mi-a spus cu vocea ei groasă şi posacă: «Un dragon şi vine din Japonia». Am întrebat-o pe mama ce era Japonia de care eu, în clasa-ntâi primară, n-auzisem. Cu ocazia aia am aflat că domnişoara Trana avea un frate marinar. Dacă-l trădam pe domnul Cosma, cumpărând zahăr candel de la domnişoara Trana, era numai de dragul dragonului ai cărui colţi din gura larg căscată şi-ai cărui ţepi de pe spinare-i priveam fascinată. «Mamă, pe-acolo prin Japonia, dragonii ăştia, stau prin păduri ca şerpii noştri?». «Dragonul, la chinezi, la japonezi, e animal de basm cum e balaurul la noi», m-a lămurit mama, dar n-am crezut-o, în schimb, mi-a crescut curiozitatea despre China şi despre Japonia, încât toată viaţa mi-am dorit să văd aceste ţări, dar ca atâtea alte vise nici ăsta nu mi s-a-mplinit. Iar acuma când se-apropie lăsarea definitivă a cortinei, ce să mai sper decât o moarte uşoară: «dă-mi-o, Doamne, pe puterile mele».
Dragonul de pe capot era depăşit de purtătoarea lui. Cred că domnişoara Trana a fost cel mai posac, cel mai antipatic şi printre cei mai urâţi oameni pe care i-am cunoscut. Mare, pătrăţoasă, cu nişte ţâţe ca doi dovleci de măcar două kile unul, cu nişte încheieturi la mâini cât glezna de bou – picioarele, acoperite de tejghea, nu i le-am văzut niciodată, cu degetele ca nişte caltaboşi, cu un cap negricios, mare şi rotund cât un poponeţ de copil gras, cu o gură cu buzele trase înuntru, cu-o privire neagră şi duşmănoasă, cu un fel de-a se purta de parcă i-ai fi omorât şi mamă şi tată, era de mirare că-i călca cineva-n prăvălie. Mai târziu, la vârsta judecăţii, am ajuns să cred că şi urâţenia şi antipatia emană un fel de fascinaţie. Cunosc oameni urâţi dar atât de atrăgători, cu atâta lumină în suflet care le străbate în privire, încât în cinci minute li se şterge urâţenia, parcă i-ar învălui o aură. Trana noastră era la distanţă uriaşă de ei. Oricum, de-atât amar de ani şi n-am uitat-o, cu toate că n-a jucat niciun rol în viaţa mea.
Ce amintiri îi rămân omului?!
De la o vreme ne dispăreau puii de găină. Singurul loc pe unde puteau ieşi din îngrăditura lor era dâmbul care ne despărţea de familia Vălimărescu, vecinii din dreapta. Mama i-a acuzat cu glas tare că i-au mâncat puii. Acuzaţie la care, de peste dâmb, doamna Vălimărescu i-a strigat mamei: «Ţoapă mojică şi proastă». Cearta asta mahalagească, pornită de mama, o simt şi-acum ca pe-o pată de păcură în suflet. Pentru prima oară o priveam pe mama ca pe-un om străin, şi-o priveam dezaprobator. Apăruse în mine simţul critic, agravat şi mărit când am aflat că mama purta pijamalele răposatei neveste a soţului ei de-al doilea. Habar n-aveam că nu erau ale mamei, până ce ea nu mi-a spus, liberă şi nesilită că, în timp ce eu eram la şcoală, trecuse pe neaşteptate, pe la noi, Anişoara, soră cu prima soţie a lui «tăticu». O podidiseră lacrimile când o văzuse pe mama purtând o pijama a răposatei. Pe vremea aceea, femeile din categoria noastră purtau, peste cămaşa de noapte, haina pijamalei; completă, adică şi cu pantaloni, purtau numai bărbaţii emancipaţi, adică cei care nu dormeau în cămaşă de noapte, lungă până-n pământ. Faptul că mama purta un lucru al unei persoane care murise – şi încă al cui! – mi se părea, puţin spus, nepotrivit şi mai ales în faţa cuiva căruia-i trezea amintiri dureroase. Grav că purta hainele alea, fără strângere de inimă, şi mai grav că-mi povestea mie-ntâmplarea cu sora răposatei, în loc să tacă mâlc. În sinea ei, cred că se socotea vinovată şi simţea nevoia unei spovedanii, alegându-mă duhovnic pe mine, contând oare pe uşurarea sufletului în faţa unuia fără niciun discernământ? Mama era un amestec de generozitate cu zgârcenie, de arţag cu duioşie, de discreţie în privinţa altora şi de indiscreţie în ceea ce-o privea. Nu umbla cu vorba, şi n-ar fi dezvăluit nimănui un secret care i se-ncredinţase, în schimb, ceea ce-o privea, i se părea că putea fi spus în târg şi la moară. Să-i povesteşti unui partener experienţele tale erotice cu-o altă persoană mi se pare dezgustător. Auzind-o, fără să vreau, cum îi dădea unele amănunte soţului ei de-al doilea privind viaţa ei intimă cu tatăl meu, mama mi-a otrăvit sufletul. O vreme o socoteam ca pe ceva impur.
Mulţi dintre părinţi, mai ales mamele, iubindu-şi fără condiţii copiii, şi-nchipuie că şi reciproca e valabilă. Fibrele care leagă sufletele între ele sunt mai subţiri decât pânza de păianjen. Un părinte nu-şi închipuie ce juriu sever reprezintă copiii lui. Legătura dintre părinţi şi copii nu este liber consimţită. Nici părinţii nu-şi aleg copiii, nici copiii – părinţii. Relaţia dintre ei este un joc al hazardului. Cred că nicio legătură nu este mai greu de păstrat paşnic decât cea de familie, în niciuna poate nu este mai multă nevoie să taci, să-nghiţi şi să simulezi, decât în familie. Poate că optica mea de copil cu tată vitreg e viciată. Şi totuşi… Cu mine, mama a fost totdeauna o mamă bună, dar dacă mi-ar fi stat în putere să-mi aleg eu mama – deşi nu cunoşteam nicio femeie pe care s-o fi dorit în locul ei – pe ea n-aş fi ales-o. Mă-ntreb, şi nu de ieri-de-alaltăieri, câtă libertate există într-o viaţă? Libertatea, pentru mai toată lumea, se referă la cea politică, mai ales după ce-ai trăit în regimul comunist, în care libertatea ajunsese să-nsemne opusul puşcăriei. Câtă lume simte viaţa ca pe-un regim penitenciar? Câtă lume face doar ce-ar avea chef? Oricui îşi câştigă plinea i se potriveşte vorba «vrei-nu vrei, bea, Grigore, aghiasmă!». Câtă pasiune ar pune un om în profesia lui, nu i-ar veni chiar niciodată să-şi ia lumea-n cap? N-ar avea niciodată dubii asupra lui însuşi, nu i s-ar părea totul inutil? Sufletul e-un alt penitenciar. Aici te afli chiar la regim de izolare. În regim penitenciar obişnuit, prin izolare prelungită rişti să uiţi să mai vorbeşti. În propriul regim penitenciar sufletesc, durând cât judecata, prin urmare un regim perpetuu, rişti să-ţi devii propria picătură chinezească, propriul opresor.
Or fi oameni care nu se pun niciodată sub lupă, care s-or crede fără de prihană? Mama oricum, nu s-a numărat printre ei. În agonie spunea vorbe înţelese doar de mine. «Doamne, de ce i-am purtat pijamalele?!» şi «Doamne, de ce l-am dus doar cu patru cai, că aveam bani de şase!». Pe când murise soţul ei de-al doilea, ca şi trenurile, dricurile aveau trei clase: a-ntâi – cu şase cai, a doua – cu patru, a treia – cu doi. Săracii erau duşi la groapa comună cu un fel de cutie trasă de-un singur cal.
Trăind printre oameni, faptele nu-ţi pot trece necomentate. Mai ales, într-o lume restrânsă la şapte-opt case, toţi locatarii lor cunoscându-se între ei, cum era la noi pe Jitianu. Celui de-al doilea soţ al mamei, contabil la Prefectură, şi moştenitor a două case de la un frate mai mare, după judecata cartierului, i s-ar fi cuvenit dricul cu şase cai. Mama motivase că i s-ar fi părut un fel de sfidare, ca la condiţia noastră socială, să-şi ducă bărbatul la locul de veci cu prea mare pompă. Sigur că nimeni nu luase de bună explicaţia cu «sfidarea»; eu cea dintâi. Fastul, solemnitatea unei înmormântări – moment de adio – reprezintă manifestări sociale, importante pentru cei vii. Nimeni nu este răspunzător de numele pe care-l poartă, nici de botezul şi nici de-nmormântarea sa. Mulţi îşi exprimă dorinţele în legătură cu ultima zi a trecerii lor prin lume. Cei rămaşi pe pământ le pot respecta sau nu. La ţară, omul îşi are de la tinereţe pregătită lada cu lucrurile de plecat dincolo, şi nu şovăie să abordeze nimic legat de-acel moment. Orăşeanul parcă se teme că-şi aduce moartea dacă-şi manifestă vreo dorinţă legată «de-atunci când o fi să fie». Cu cât este mai sus plasat în ierarhie, cu-atât evită subiectul. Şi finalul celor sus-puşi ţine de cât simţ al ceremonialului au cei rămaşi şi de câtă importanţă li se mai dă răposaţilor în acel moment. Despărţirea definitivă de oficialităţi e un spectacol în care fiecare participant caută să se pună cât mai în valoare. La oamenii obişnuiţi, uneori asişti la o durere sfâşietoare, de cele mai multe ori – la o indiferenţă drapată-n sobrietate, alte ori – la simularea unei dureri destinată publicului spectator. Mamei îi fuseseră mai dragi banii decât ultimul omagiu adus unui om de care-o legase doar interesul. Oricum, cei patru cai la dricul tatălui meu vitreg, în loc de şase, au rămas întipăriţi în mintea mea cu valtrapurile lor negre. Aşa cum nu-i pot uita pe sora tatei, Adelina, şi ghemotocul înfăşat în alb, aşezat lângă ea în sicriu, copilul la naşterea căruia murise. Mătuşa Adelina era învăţătoare în satul ei de baştină, măritată cu un preot dintr-un sat vecin. Avea douăzeci şi şase de ani şi era de-o frumuseţe rară. Piele albă ca laptele nefiert, ochi negri, cu-o privire blândă şi mătăsoasă, cum rar am mai văzut, cu un păr negru albăstrui, des şi ondulat natural, în valuri mari. Înaltă, subţire, dreaptă ca un trandafir. Ultimele două luni de sarcină le petrecuse-n spital.
Pe bietul ei trup mort am văzut prima dată păduchi, mulţi, încolonaţi, părăsind sicriul şi lăsându-se pe faţa de pânză albă a mesei servind de catafalc, apoi dându-şi drumul jos, în căutare de gazde vii. Păduchii ăştia mi s-au părut o nedreptate mai mare chiar decât moartea mătuşii Adelina, care-mi fusese ruda cea mai dragă.
O vecină de-a răposatei îi şoptea alteia: «Ale dracu’ lighioane n-au plecat de pe ea nici la scăldat. Săraca Adelina, ar muri a doua oară când s-ar vedea plină de lighioane, tocmai ea, de-i sclipea casa de curăţenie. Ce i-o fi trebuit ei spital? Of, Doamne, cum îşi bate joc soarta de om!». Şi pe urmă vecina punea o mână pe sicriu şi jelea cu glas scăzut: «Te duseşi, Adelino, maică, tu şi copilaşul tău, dupe fratele-tău, Grigore, şi dupe mă-ta, săraca, te duseşi maică». Fratele «Grigore» era taică-meu, care murise pe când eu aveam doi ani.
Tata fusese medic veterinar, salariat la Stat, răspunzând de-o plasă din judeţul Dolj. Pentru deplasările lui prin comune, de la Craiova i se dăduse, ca mijloc de transport, o şaretă; iar ca «animal de tracţiune» – aşa scria în hârtia semnată de tata când fusese «înzestrat» de mai-marii judeţului – o iapă care şchiopăta uşor de piciorul drept din spate şi care mergea numai la pas, oricât ai fi-ndemat-o şi oricât i-ai fi şfichiuit din bici. Când îl chema careva din sat, tata se ducea pe jos, fiindcă ajungea mai repede decât cu şareta şi cu Nuşa – Nuşa se chema «animalul de tracţiune», înceată, cu toate că tânără, blândă şi ascultătoare. O dată dac-o strigai, din mijlocul islazului venea la tine, ţi se-aşeza-n faţă şi te privea aşteptând s-audă care-ţi era voia. «Nuşa, acasă». Şi Nuşa scutura o dată din cap – a cugetare, a aprobare? – mai stătea o clipă locului şi-apoi o pornea cu mersul ei domol şi legănat, unde-i porunciseşi, întorcându-se din când în când pe loc, spre a se-ncredinţa că-i mergi în urmă şi că n-a fost păcăleală. Fiindcă la-nceput, când o adusese tata-n sat, văzând-o cum ascultă de poruncă, nişte copii îi strigaseră «acasă, Nuşa», iar ea le dăduse ascultare. Mirându-se s-o vadă-n uşa grajdului, fără s-o fi chemat careva de-ai casei, bunicul, tatăl tatălui meu, o dusese înapoi la islaz şi cu vorbă domoală – dându-şi seama de şotia copiilor – îi convinsese, credea el, să nu-şi mai râdă de-un animal. Copiii nu se potoliseră, numai că Nuşa nu mai asculta de porunca lor, ci doar de tata, de bunicul, de mama. Când trimitea pe altcineva să ne-o aducă acasă, acela îi trecea o frânghie de gât, o scărpina între urechi şi mergea-n rând cu ea. «Şi să mai spună careva că dobitocul n-are minte», aprecia bunicul «discernământul» Nuşei.
Tata a murit la treizeci şi trei de ani. Plecase cu şareta într-un sat vecin. Peste câteva ore, în faţa porţii mari, mama a văzut şareta şi s-a mirat că tata se-ntorsese mult mai devreme decât îi spusese ei la plecare. «Griguţă, ce s-a-ntâmplat?», a-ntrebat mama în timp ce deschidea poarta. «Griguţă!». Nuşa stătea cu capu-n pământ şi nu bătea cu copita-n poartă ca de obicei, ca să-şi anunţe sosirea. Cu mâinile-ncleştate pe frâu, lăsat pe spate, cu ochii-nchişi, tata era mort. Mama a scos un asemenea urlet încât mie, care mă aflam lângă ea, de groază mi s-a strâmbat gura. Două zile, mi s-a spus, n-am vorbit, n-am băut, n-am mâncat. Mi s-a-ndreptat gura şi mi-am recăpătat graiul când – la-ndemnul medicului care constatase decesul tatei – bunicul m-a dus în biserică, m-a ridicat în braţe ca să-l văd pe tata în sicriu, în timp ce el îmi şoptea: «Vezi, tata doarme». «Doarme?», am întrebat eu. «Sigur. E obosit». «Şi Nuşa?». «Nuşa e pe islaz, la păscut».
Fire colerică şi imprevizibilă, până s-asculte o explicaţie a mea, când ceva nu era-n ordine, mama-mi cârpea iute două perechi de palme. Eu le-nghiţeam, gândindu-mă de fiecare dată ce o fi fost în bietul ei suflet când şi-a văzut bărbatul mort, după ce plecase de-acasă bun, zdravăn, sănătos. Medicul legist n-a descoperit la tata niciun semn de agresiune. Murise de inimă. În drum spre casă, cineva-i furase ceasul de argint, ceas de buzunar, cu lanţ cu tot. După ani şi ani s-a descoperit hoţul; jandarmul din sat i-a predat mamei ceasul, însă fără lanţ. Toată lumea s-a-ntrebat cum de Nuşa, nemânată de nimeni, a ştiut să-l aducă pe tata acasă. Mama, pe lângă spiritul ei gospodăresc şi de-o ordine desăvârşită, avea marea calitate – mare cel puţin în ochii mei – de-a iubi animalele. A cumpărat un cal şi l-a predat la Prefectură, împreună cu şareta; l-a cumpărat ca s-o poată păstra pe Nuşa de care amintirea tatei era de nedespărţit. Când ne-am mutat la Craiova, mama l-a rugat pe părintele Mitică, văduvul Adelinei, între timp recăsătorit şi cu doi copii, l-a rugat s-o ţină pe Nuşa, mama obligându-se să-i cumpere nutreţ pentru iarnă. «Fii pe pace, cumnată, că unde-or mânca vitele mele o mânca şi Nuşa». Părintele Mitică se uitase cu înţelegere la mama care, cu ochii plini de lacrimi, o săruta pe Nuşa şi-şi lipea obrazul de grumazul ei. Când nu m-a văzut nimeni, pe-ntuneric, m-am strecurat în şopron, m-am atârnat de gâtul Nuşei, am plâns până am căzut istovită şi-am adormit peste nutreţul din care ea mesteca domol. Despărţirea de toate animalele care mi-au însoţit viaţa a-nsemnat o durere pe care-o simt adesea ca un sfredel în inimă, dar de ele m-a despărţit moartea, care intră în ordinea firească a vieţii. Despărţirea de Nuşa, care nu intra în această ordine, pe lângă o durere copleşitoare mi se părea o nedreptate cum mi se păruseră păduchii de pe trupul nemişcat al mătuşii Adelina. Simţeam că-n viaţă ceva era strâmb.
