«Zi prielnică pentru afaceri. Profitaţi de disponibilitatea partenerilor. Evitaţi conflictele cu şefii». Aşa scria la ziar – rubrica astrologică – în dreptul zodiei căreia îi aparţinea Magdalena. Magdalena citea în orice publicaţie zisa rubrică, fiindcă trăsnăile de-acolo reuşeau s-o amuze. «Lumea e concepută de astrologii ăştia, iviţi în ultima vreme ca ciupercile după ploaie, în chip de stadion de afaceri. Eşti copil, bătrân sau în afara afacerilor, nu exişti». Copiii mai aveau de aşteptat ca să intre în rândul «astrologabililor», dar bătrânii ce dracu’ mai întârziau într-o lume care abia aştepta să-i vadă în loc cu verdeaţă, exceptându-i pe cei care alcătuiau instituţia «bunicală», adică de crescut nepoţi.
În popor e credinţa că omul născut la zi mare e plin de noroc. «Pe dracu’», îşi spuse Magdalena. «Şi de mine, care-s născută de Sântă Maria Mare, şi de vară-mea Florina, cu Floriile ei, s-a ţinut norocul mai ceva decât pulberea după câine. Eu ca eu, dar Florina…». Măcar Magdalena crezuse treizeci şi cinci de ani că-şi aflase un loc în viaţă: un bărbat, un cămin. Dar Florina? Toată adolescenţa şi ani din tinereţe nu ştiuse decât drumul Spitalului Central, cu biata maică-sa, şi dârdâitul la fiecare nouă restructurare din cauza tatălui ei, mort în puşcărie, fără proces, fără condamnare, dar «politic», fiindcă altminteri cine-ar fi avut certificat de deces eliberat de-nchisoarea Jilava?
Florina se născuse cu două luni înainte ca tatăl ei să fie arestat. Adrian şi Vetuţa Diaconu, părinţii Florinei, aveau o mică proprietate constând din trei hectare de pământ bun şi dintr-o moară de apă. Şi Adrian şi Vetuţa făcuseră liceul, aveau un dulap plin de cărţi, mergeau la teatru şi la cinema la oraş; altminteri, duceau o viaţă semi-ţărănească, mai ales el, care nu se sfia să dea cu sapa şi cu hârleţul, în timp ce Vetuţa era tratată mai de cucoană, rolul ei în casă fiind doar bucătăria, pentru alte treburi gospodăreşti având totdeauna de ajutor câte o fetişoară din sat. Diferenţa de vârstă între cei doi soţi fiind de douăzeci de ani, Adrian se purta cu Vetuţa aproape patern.
Înainte de 23 August ’44, Adrian Diaconu, om cu inimă largă, impresionat de greutăţile în care se zbăteau ţăranii din satul lui, girase la bănci mai tot săracul pentru o casă, pentru un petic de pământ, pentru o pereche de boi, ceea ce-l făcuse pe binefăcător să-şi piardă bună parte din avere, ajungând în acest fel doar la trei hectare de pământ şi la moara de apă, moară ce-l trecuse în rândul chiaburilor. Pământul îl cedase gospodăriei colective. Cine-i erau duşmanii care-l trimiseseră la puşcărie, nici el nici Vetuţa n-aveau să afle niciodată. La un an după arestarea bărbatului ei, Vetuţa îşi luase fetiţa şi se mutase la Bucureşti, într-o căsuţă centrală, moştenită de la o mătuşă fără copii, sora maică-sii, căsuţă din care chiriaşii, care-şi cumpăraseră o casă nouă, tocmai plecau. Vetuţa cedase primăriei şi moara şi casa din sat.
La Bucureşti, cu mari pile şi cu proptele din partea fratelui ei, doctorul Gogu Eremia, se angajase magazioneră la depozitul unei cantine care hrănea patru mii de oameni. Vetuţa se trezea dimineaţa la patru, ca la şase să fie pe baricade. Florina crescuse la o creşă săptămânală. Maică-sa o lua sâmbăta la prânz acasă şi duminică seara o ducea înapoi la creşă. Norocul acestui copil fusese sănătatea. În afara bolilor copilăriei: pojar, vărsat de vânt, oreion, un guturai nu făcuse.
Florinei, ca rezistenţă fizică i se potrivea o vorbă din bătrâni: berzei chioare-i face Dumnezeu cuib. Iar Vetuţa avea şi ea noroc – norocul intrase la apă, ajustat dimensiunilor noii ordini – şi anume că mânca pe gratis. Cu toate că şefa ei, divorţată şi mamă de copii, o-mbia cu un pic de carne, cu zahăr, cu unt pentru acasă, Vetuţa era atât de-nspăimântată de tot ce vedea şi-auzea că n-avea curaj nici măcar un chibrit să scoată pe uşa întreprinderii. Mânca pe săturate din ceea ce le oferea şefa, iar în plasă, plasă de nylon, ducea doar o jumătate de intermediară: cu ea intra, cu ea ieşea pe uşa întreprinderii.
Pentru iarnă avea o pereche de bocanci căptuşiţi cu molton, două fuste şi două pulovere tricotate din lână merinos, un loden şi două basmale rezultate dintr-o fustă de caşmir de pe vremuri – «pe vremuri» însemnând timpul cât îi trăise bărbatul – iar pentru vară o pereche de sandale de pânză, două rochii de stambă luată pe puncte, cusute chiar de ea, după ce mai întâi le făcuse tipare din hârtie. Lucrurile de dinainte le îmbrăca doar când o invitau frate-său şi cumnată-sa, pentru a nu-i compromite faţă de musafirii lor.
Amatori de amor ar mai fi găsit Vetuţa, dar de-nsurat, ioc. N-avea nimeni nevoie să-şi ia-n cârcă un copil străin şi o nevastă, văduvă de politic. La propunerile de amor, Vetuţa făcea pe proasta, simulând că nici nu le-a auzit. De vorbit vorbea doar strictul necesar. Chiar când era cu Florina, mai mult fetiţa povestea, pe limba ei, ce se petrecea mai întâi la creşă, apoi la grădiniţă şi la semi-internat, când începuse şcoala. Şi cu frate-său şi cu cumnată-sa, Vetuţa vorbea numai dacă era întrebată şi atunci pe sponci. Se simţea scoasă la marginea societăţii.
Deşi ceea ce i se-ntâmplase ei era la ordinea zilei – aproape nefiind familie fără un expropriat sau fără vreun «politic» între cei din aceeaşi categorie cu ea – Vetuţa nu-şi afla nicăieri locul şi se gândea cu spaimă la viitorul Florinei care, copil bun şi-nţelept, nu-i făcea niciun fel de greutăţi, învăţând excelent şi fiind exemplu de cuminţenie. Fără să spună nimănui, Vetuţa se-nvinuia, ca de cel mai cumplit păcat, de-a fi adus pe lume un copil. «Doamne-Dumnezeule, ce-o fi fost în capul meu să umblu pe la doctori să-mi facă serclaj pentru uter retrovers, că, vezi Doamne, n-aveam copii. Săracul Adrian, ce-mi mai spunea: „Ce-ţi lipseşte, femeie? Crezi că de prost zice poporul: cine-i are să-i trăiască, cine nu, să nu-i dorească? Ai auzit de om ne-ngropat că n-a avut copii?”». Dar ei, viaţa fără copii i se părea o casă pustie. Afară de faptul că iubindu-l pe Adrian voia să-l vadă trecut în altă fiinţă. El se-nsurase flăcău tomnatic, aşa că nu era s-aştepte bătrâneţea lui ca să aibă şi ea un copil.
Adrian se-nsurase cu Vetuţa fără să-şi mai consulte mama şi surorile. De câte ori se gândise la o posibilă nevastă, aceea ori nu-i convenea maică-sii, ori nu le era pe plac surorilor. Pe Vetuţa o prezentase augustei familii după ce se căsătoriseră la primărie, în satul Vetuţei, avându-i ca martori – fiindcă erau obligatorii doi – pe notar şi pe secretarul primăriei şi-atât. Acest fel de-a se căsători o nedumerise pe coana Atena, mama Vetuţei.
Atena crescuse cinci copii singură; îi murise bărbatul când fiu-său cel mare avea opt ani, iar Vetuţa, mezina, opt luni. Până la Vetuţa, Atena îşi căsătorise trei copii. Cu peţit, cu logodnă, cu nuntă, cum se pomenise din moşi-strămoşi… Altul se-nsurase cu-o fată orfană şi o pusese pe Atena în faţa faptului împlinit. «De ce n-a venit şi mama dumitale-n peţit, cum se vine, c-am înţeles că tatăl ţi-a murit», îl întrebase coana Atena pe Adrian. «N-a venit fiindcă am vrut să mă-nsor şi eu odată. Mama, şi mai ales surorile mele, cine-ştie-ce cusur i-ar fi găsit şi Vetuţei». La un asemenea argument, coana Atena dăduse din cap şi nu mai scosese niciun cuvânt asupra nunţii. De ruşinea satului, soacra mare îi făcuse nuntă şi lui Adrian.
Tinerilor căsătoriţi le fusese naş un moşier din vecini, care le cununase şi pe surorile mirelui. Adrian avusese grijă să menţină un echilibru-n familie, în aşa fel ca mamele – cuscrele – să nu se simtă nedreptăţite una faţă de alta: în fiecare lună, Adrian îşi lua nevasta, urcau în trăsură şi le făceau fiecăreia o vizită de-o zi. Vetuţa avusese zestre bună, în bani, înghiţită toată de datoriile pe la bănci făcute de bărbatu-său în scopuri de binefacere. Vetuţa nu-i reproşase niciodată lui Adrian lipsa de chibzuinţă; milostenia ei avea limite: nu uitase cum îşi crescuse coana Atena copiii. Deşi înstărită, un creiţar nu-i scăpa printre degete fără socoteală. Fetelor, două, le făcuse un trusou demn de cea mai de neam domnişoară de oraş; de-mbrăcat le-mbrăca decent, însă fără urmă de lux ori de modă.
Nu se putea spune că mama şi surorile lui Adrian se prăpădeau de dragul Vetuţei. Mai întâi, nu făcea copii – semn rău de la Dumnezeu; apoi provenea dintr-un sat cu mulţi ţigani şi fiindcă era măslinie la faţă şi cu păr ca pana corbului, cumnatele, între ele şi între prietene, n-o scoteau din «ţiganca lui Adrian». Ştiind că bărbatu-său n-avea nicio vină pentru lipsa de simpatie pe care i-o arătau cumnatele, Vetuţa se purta ca şi când n-ar fi băgat nimic de seamă; nu făcea faţă de Adrian nici măcar o aluzie la ibrişinele pe care i le trăgeau pe la nas cumnatele ori de câte ori se vedeau.
Mama lui Adrian şi mama Vetuţei muriseră până-n colectivizare. Dumnezeu le scutise să-şi vadă casele sedii de gospodării colective şi toate acareturile prădate de ăi cu pâinea şi cu cuţitul noului regim, zis comunist. Deşi crescuţi de coana Atena ca puii pe lângă cloşcă, în gândul de a-i face să fie cât mai uniţi, în afară de Vetuţa şi de Gogu, doctorul, cei mai apropiaţi ca vârstă şi ca suflet, copiii coanei Atena se risipiseră de la casa părintească şi se-nstrăinaseră unul de altul. E drept că vremurile te-ndemnau să te prezinţi drept generaţie spontanee, ori crescut la azil – fără mamă, fără tată – pentru a completa cât mai puţine rubrici în fişa autobiografică.
Singurii la care făcuse apel Vetuţa, şi numai în vederea unui loc de muncă, fuseseră fratele său Gogu, şi Catrina, cumnată-sa, farmacistă. Deşi copil de farmacişti, oameni cu stare, Catrina arătase mai mult spirit de familie faţă de Vetuţa decât neamul ei. Magdalena, fiica lui Gogu şi a Catrinei, era cu zece ani mai mare decât Florina, fata Vetuţei. Magdalena hotărâse din proprie iniţiativă să nu mai dea nimănui lucrurile pe care nu le mai purta, ci să le păstreze pentru verişoara ei Florina, pe care o trata ca pe-o soră mai mică. Vetuţa lucra de multe ori şi duminica, fiindcă celor din subzistenţa cantinei, în zi de odihnă pentru toţi salariaţii, nu li se puteau oferi totuşi răbdări prăjite. E drept că duminica li se dădea numai hrană rece. Asta-nsemna patru mii de pachete.
Magdalena îşi convinsese mama ca duminica s-o cheme la masă pe Florina şi după prânz fetele să meargă la cinema, la teatru sau la un concert. Florina, crescută în colectivităţi unde nimeni nu-i căutase-n coarne, cum se termina masa aduna farfurii, tacâmuri, pahare şi cu toate protestele mătuşă-sii, tanti Catrina, spăla totul conştiincios. Vesela strălucea pe dos ca şi pe faţă. Catrina îi spunea lui Gogu: «Fata asta ştie să-şi câştige pâinea. La vârsta ei, noi aveam şi bucătăreasă şi fată-n casă. Ce să fi ştiut eu şi Tincuţa să spălăm o farfurie?».
La cincisprezece ani ai Florinei, maică-sa făcuse o cădere psihică începută cu un acut sentiment al culpei: de ce plecase ea din sat şi-şi lăsase moara şi casa? Moara care, oricum, le dădea de mâncare. Să fi rămas în sat, să-şi fi crescut acolo fata, printre oameni cunoscuţi, s-o fi măritat cu un băiat din sat, să nu-şi fi pierdut rostul. «Cu cine să mă fi măritat, mamă?». «Cu băiatu-nvăţătorului Petrescu, ori cu Florin al popii, se găsea cu cine». «Poate s-o găsi şi-n Bucureşti careva să mă ia de nevastă. Iar dacă oi fi ursită să rămân nemăritată, n-o să fie nicio nenorocire». «Aşa crezi tu? Nu vezi că dacă n-ai bărbat la casă nu te bagă nimeni în seamă?». «Sau cum te bagă-n seamă» îşi spunea Vetuţa în gând.
După această primă fază, a învinuirilor, Vetuţa începuse să nu mai mănânce, să nu se mai spele, să nu se mai dea jos din pat. Când pleca la şcoală, Florina îi punea mâncarea pe noptieră. O găsea, neatinsă, vârâtă sub pat, de cele mai multe ori alterată. După vreo patru internări la Central, cu nişte remisiuni de câteva luni între o internare şi alta, Vetuţa fusese pensionată medical, deci înţărcase şi bălaia cu masa pe gratis de la cantină.
Pentru că din pensia Vetuţei ajungeau cu greu să-şi plătească angaralele casei şi să-şi cumpere o pâine şi-o sticlă de lapte pe zi, Florina se-apucase să dea, contra alimente, lecţii de matematică unor copii mai mici decât ea şi chiar unor colege cărora numai la-nvăţătură nu le stătea mintea. Astfel, viaţa îi oferise ocazia de-a cunoaşte foarte devreme cupiditatea oamenilor. Vedea cum mama «meditatului» sau a «meditatei» drămuia ceea ce socotea că i se cuvenea Florinei pentru munca ei. N-avea să uite cum o dată una dintre mame îi pusese la-nceput opt cartofi şi-un ardei gras într-o pungă, pentru ca după o matură chibzuinţă să retragă doi cartofi, numărându-i din nou pe cei şase rămaşi.
Un băieţel o-ntrebase pe maică-sa de ce nu-i dădea şi Florinei o plăcintă din care aveau o tavă-ntreagă. «Să zică mersi pe ce-i dau, iar tu să fii darnic atunci când ai să trăieşti pe banii tăi». Cea mai generoasă mamă se dovedise o ingineriţă văduvă, mama unei fetiţe. La fiecare lecţie o trata pe Florina cu tot ce se găsea prin casă şi-i umplea plasa la plecare. I se umplea sufletul de mila amărâtei ăsteia de copile. «În loc să se bucure şi ea de cei mai frumoşi ani ai vieţii, munceşte ca o roabă: spală, găteşte, dă meditaţii şi mai are şi-o mamă bolnavă. Te miri, sărăcuţa, că mai e-n toate minţile şi mai şi-nvaţă atât de bine».
Chiar în perioadele de remisiune, Vetuţa nu scotea niciun cuvânt, ci doar ofta zi şi noapte. Uneori spunea: «Dac-ar fi avut Dumnezeu milă de noi, muream când l-au arestat pe Adrian. Muream şi scăpam de calvar şi tu şi eu». Ruga Florinei cea mai fierbinte către Dumnezeu era ca maică-sa şi ea să se culce seara şi să nu se mai trezească dimineaţa. Doctorul de la Central, care o-ngrijea pe Vetuţa, fost coleg de liceu şi de facultate cu Gogu Eremia, îi spusese Florinei: «Când un psihotic e-n criză trebuie neapărat internat, fiindcă altfel îi înnebuneşte şi pe cei din jur».
Din punctul de vedere al Florinei, perioadele de spitalizare ale maică-sii nu se deosebeau de cele de remisie, decât prin faptul că în ultimele maică-sa mânca şi gătea un fel de zemuri fără gust – ea, care fusese o gospodină desăvârşită – zemuri pe care, cu mult tact, Florina se străduia să le-mbunătăţească, pentru a putea fi înghiţite fără silă. Uneori, plecând de-acasă, Florina trăgea nădejdea să se-ntâmple ceva ca să termine cu nişte zile greu de-ndurat.
Comunismul le distrusese viaţa multora, la fel ca pe-a maică-sii şi pe-a ei, iar maică-sa – fără nicio vină pentru boala de care suferea – o amăra într-atât încât Florina trebuia să se-ajute cu „Antideprin” ca s-o poată duce mai departe. Căminul de copii în care crescuse, grădiniţa săptămânală, semi-internatul la şcoala generală i se păreau Florinei raiul pe pământ faţă de viaţa pe care-o ducea alături de maică-sa. Ţinea la ea şi şi-ar fi dat viaţa ca s-o vadă sănătoasă, dar când ieşea pe poartă parcă scăpa din puşcă, iar când se-ntorcea acasă i se-ntuneca în faţa ochilor, mai rău decât în faţa unui mormânt deschis. «Doamne, cât îmi doresc să nu mai exist, fie-Ţi milă şi nu mă lua totuşi înaintea ei. M-ar bate Dumnezeu dacă m-aş plânge de unchiul Gogu, de mătuşa Catrina şi de Magdalena. Dar dacă n-aş mai fi eu, ar trebui s-o interneze undeva, că nici ei n-au păcătuit cu nimic, bieţii oameni, ca să le distrugă viaţa, mai ales acum când Magdalena se mărită şi pleacă-n vila socrilor. Doamne, îndură-Te şi de noi!».
Posomorâtă, mereu îngândurată, pe Florina parcă nici n-o vedeau colegii. De când se nasc, oamenii au un simţ care-i avertizează asupra nefericirii semenilor şi-i face să-i ocolească pe cei bănuiţi ca piază-rea, de parcă nenorocul ar fi boală contagioasă. Pentru omul cu viaţă normală, nefericitul şi bolnavul incurabil echivalează cu un fel de ciumă socială. Când se pomeneşte de-o asemenea persoană toţi zic: «Fie la el/la ea acolo». Pentru cei mai la curent cu ultimele teorii privitoare la câmpurile energetice, bolnavul şi nefericitul sunt surse de energie negativă, dacă nu chiar nişte vampiri ai energiei celor mulţi şi sănătoşi.
Toate colegele aveau câte un iubit, primeau mărţişor de-ntâi martie de la băieţi, numai ea era mereu trecută cu vederea. Norocul ei erau verişoara Magdalena, unchiul Gogu şi mătuşa Catrina, care n-o uitau niciodată. Ei se plimbau toţi trei prin ţările socialiste, mergeau la mare, la munte, unde ar fi luat-o şi pe Florina dacă n-ar fi fost maică-sa, pe care n-avea în grija cui s-o lase. Diriginta Florinei îi propusese odată s-o trimită într-o tabără, fie la mare, fie la munte. «Vă mulţumesc, doamnă, pentru că v-aţi gândit la mine, dar n-am în grija cui s-o las pe mama». «E bolnavă? De ce suferă?». Florina oftase fără să vrea. «Are un sindrom maniaco-depresiv, cu două tentative de sinucidere».
Deşi religia şi orice manifestare a credinţei în Dumnezeu erau izgonite din şcoli ca o boală ruşinoasă, profesoara-şi făcuse cruce şi şoptise: «Doamne fereşte!». O privise lung pe Florina, apoi o-mbrăţişase. «Şi mama mea e bolnavă, are cancer». «Doamnă, poate că vorbesc cu păcat, dar mai bine avea şi mama mea cancer». Profesoara o privise-ngrozită: ce oroare trebuie să fi fost ceea ce se-ntâmpla cu mama acestei biete Florina Diaconu, dacă ei şi cancerul i se părea de preferat. «Doamne!».
De două ori Vetuţa Diaconu înghiţise cantităţi de medicamente care i-ar fi adus sfârşitul dacă fiică-sa n-ar fi descoperit-o la timp şi dacă „Salvarea” n-ar fi venit foarte repede. Aceste două episoade, pe care nu le povestise nici măcar familiei Eremia, o determinaseră să umble cu medicamentele maică-sii asupra ei şi să-i lase doar porţia pentru cât lipsea ea de-acasă. Ce trebuie să fi fost în sufletul maică-sii, ce iad, ca să nu-i pese că-şi lăsa biata fată singură pe lume la cincisprezece ani? Sau poate se gândea că ar fi fost o uşurare pentru fată să-i ia din spinare povara unei asemenea mame, care nu-i aducea nicio fericire şi nici măcar vreun avantaj material. Pensia ei, vai de ea! Încolo, doar bătăi de inimă şi un bolovan legat de picioare. Avea dreptate Vetuţa când spunea că moartea le-ar fi mântuit de toată urâţenia vieţii, dacă le-ar fi luat când îl arestaseră pe Adrian.
Deşi îi era nespus de ruşine că asemenea gând îi putea măcar trece prin minte, moartea maică-sii ajunsese să i se pară Florinei o mântuire: o moarte venită de la Dumnezeu. În niciun caz o sinucidere, de care toată viaţa s-ar fi învinovăţit, ca şi când prin ea maică-sa ar fi vrut s-o pedepsească, n-ar fi putut spune pentru ce, dar oricum s-o pedepsească. Florina încerca să priceapă ce anume se detraca în mintea unui om pentru a-l aduce în stare să uite orice sentiment de responsabilitate faţă de-o fiinţă pe care-o adusese pe lume, nu din întâmplare, ci din proprie voinţă. Cât de urâtă îi era Florinei viaţa, urâtă şi fără nicio lumină undeva în viitor, totuşi nu s-ar fi omorât, pentru a nu-i lăsa maică-sii moştenire un permanent sentiment al culpei: «Eu am băgat-o în pământ».
Doctorul care o-ngrijea pe Vetuţa Diaconu, om de-o remarcabilă cultură, plin de milă faţă de bolnavi şi faţă de familiile acestora, încerca s-o-ncurajeze pe Florina cu argumente simple, esenţiale: «Fată dragă, dacă vrei să-i fii de folos unui om bolnav, şi nu numai, trebuie să fii sănătos. Ia boala mamei tale ca pe-o fatalitate şi-ncearcă să-ţi păstrezi firea. Fac meseria asta de-atâta vreme, şi-o fac atâţia, şi nu reuşim nici unii să descoperim care este cauza aşa-ziselor boli psihice – mintale de fapt – dincolo de explicaţiile imediate cum ar fi moartea tatălui tău, condiţiile grele ale vieţii mamei tale, dereglări metabolice, carenţe chimice şi multe altele. Cunosc oameni care au trecut prin chinuri de neimaginat în puşcării, ani de-a rândul şi totuşi, psihic, hai să-i spunem aşa, au ieşit întregi. Rezistenţa oamenilor, la rău dar şi la bine, este atât de variată. Şi la bine unii aşa de rău se prostesc… Eu te rog pe tine să fii sănătoasă şi să-ţi păstrezi firea».
«Doamne, cât îmi doresc să fac medicina, dar psihiatră nici pentru tot aurul din lume n-aş vrea s-ajung. Cum n-or înnebuni psihiatrii trăind printre-atâţia pacienţi, fiecare cu deraierea lui», îşi spunea Florina care, la optsprezece ani, fără o meditaţie măcar, intrase la medicină, la douăzeci de candidaţi pe-un loc. Făcuse un an de Facultate cu nicio notă sub nouă dar, cum lupta de clasă nu dormea, după primul an fusese exmatriculată. Îi venise din nou rândul unchiului Gogu să se căciulească pentru ca Florina să fie admisă la o şcoală post-liceală de tehnică dentară.
Oamenilor cumsecade nepierindu-le de tot neamul, închizând ei ochii asupra dosarului fetei – şefă de promoţie la şcoala post-liceală, Florina fusese numită la o policlinică de ortodonţie pentru copii, în centrul Bucureştilor. Tehnicieni dentari erau patru la acea policlinică, Florina fiind cea mai tânără. O altă aripă a policlinicii era pentru adulţi. Aceea cu plată. Acolo lucra unul dintre stomatologii pe care-i avusese Florina profesori. Acesta apela mereu la serviciile Florinei, în special pentru lucrări complicate, care cereau mare pricepere şi multă răbdare. Florina acceptase propunerea, muncind în afara programului, cu material furnizat de stomatolog. Pacienţii doctorului, foarte mulţumiţi de tânăra tehniciană, o întrebau cât costa munca ei: «Vă rog să vorbiţi cu domnul doctor». «De ce eşti proastă şi nu le iei banii?», o-ndemnase doctorul. «Partea ta este inclusă în cât le-am cerut eu, dar ţie-ţi strică un ban pe deasupra?». «Domnule doctor, mie mi-e frică şi de umbra mea. De la părinţii copiilor cărora le fac aparate nu primesc nici măcar un săpun sau un deodorant. Nu vreau să poată, la o adică, să mă-nvinuiască cineva de ceva». Corect, medicul îi dădea Florinei cât socotise de la-nceput munca tehnicianului.
Cei trei colegi ai Florinei, o femeie şi doi bărbaţi, erau de vârstă matură. Când ieşi din comun cu orice şi contrazici obiceiuri împământenite eşti privit de cei din jur cu mirarea din care nu-şi revine găina care-a clocit un ou de raţă: puii ei stau cuminţi pe uscat şi scurmă pământul după viermişori, în timp ce pufuleţul galben, care nu le seamănă, se bălăceşte în apă şi se-adună cu fraţii lui doar seara la culcare şi la ultima păpică. Cei trei colegi ai Florinei ştiau că fata nu primea nimic de la nimeni. Cum ea nu făcea confidenţe şi nici vreo expunere de principii, colegii bănuiau că e sectantă. Ca şi-n spitale, şi-n policlinici se află repede «mercurialul». Părinţii modeşti şi cei săraci o căutau pe Florina ştiind că, în afară de costul legal, nu era nevoie de «atenţii»; ba tehniciana le mai repara pe gratis şi părinţilor şi bunicilor, o lucrare, o proteză.
Doctorul Nicolae Dănescu, cel care colabora cu Florina, şi încă alte opt persoane, făcuseră rost de-un loc pe-aproape de hala Traian, unde aveau de gând să-şi construiască un bloc, speriaţi de avariile produse în locuinţele lor de cutremurul din ’77. Le mai trebuia cineva pentru un apartament de la parter – de fapt, un mezanin – cu zece trepte mai sus decât holul de intrare, unde urma să se afle ascensorul şi de unde pornea scara. Doctorul Dănescu se gândise numaidecât la Florina. «Vă mulţumesc, domnule doctor, dar de unde bani?». «Împrumut de la C. E. C». «Dar eu n-am bani nici de avans». «Iei de la C. A. R.». «Eu am depunere mică la C. A. R. Şi chiar dacă aş putea plăti avansul, de unde să achit două rate în acelaşi timp?». «Îţi achit eu avansul şi-mi dai banii când poţi». «Şi dacă mor şi n-apuc să vi-i dau?». «Ne socotim pe cea lume. Florina, cu ocazia asta nu te mai întâlneşti. Să nu crezi că din lipsă de amatori îţi propun ţie combinaţia asta, hai să-i zicem aşa».
Fata ştia că două motive-l îndemnau pe doctorul Dănescu spre această «combinaţie». Mai întâi preţuirea profesională faţă de ea şi apoi mila, fiindcă-i ştia viaţa chinuită, soţia lui, doctoriţa Aura Dănescu fiind colegă de liceu şi prietenă cu farmacista Catrina Eremia, mătuşa prin alianţă a Florinei.
Căsuţa lor, moştenire a Vetuţei, avea o sută de ani şi dădea tot mai multe semne de oboseală. Era şi motivul pentru care Spaţiul Locativ n-o repartizase nimănui, ci o lăsase moştenitorului de drept, adică Elisabetei Diaconu. Casa era vagon: două camere dintr-una-ntr-alta, continuate cu-o bucătărie şi cu un colţişor de duş, amenajat mult după construirea casei. Când o căutai, Florina era pe acoperiş ca să-l mai peticească. Tinicheaua acoperişului se găurise în multe locuri încât ar fi trebuit dată jos toată. Neavând bani, Florina o înlocuia, pe ici pe colo, potrivit petelor din tavanul camerelor, cu nişte foi de carton gudronat dăruite de domnul Ghiţă, proprietarul celeilalte căsuţe din curte.
La şaizeci de ani, domnul Ghiţă, şofer de meserie, repara maşinile vecinilor şi pe-ale unor clienţi care-l cunoşteau de pe când fusese taximetrist pe maşina proprie. Coana Gina, nevastă-sa, era foarte evlavioasă, ţinea toate posturile, iar candela atârnată în dormitor, sub icoană, ardea zi şi noapte, într-o vreme când oamenii stăteau cu ceasurile la coadă ca să-şi ia raţia de-un litru de ulei pe lună.
«N-aş stinge candela, Florino mamă, nici de-ar fi să nu mai pui ulei în gură pân-oi muri. Când se termină sticla de ulei a lu’ Ghiţă mai gătesc cu margalină, de-aia ungurească, „Rama”, de n-are pic de apă». Coanei Gina tare milă-i era de doamna Diaconu, dar mai ales de Florina. «Florino, maică, n-o fi, fată, vreun blestem pe neamul vostru?». «O fi, tanti Gina. Eu de unde să ştiu?», îi răspundea Florina cu glas mic şi trist. «Maică, eu zic s-aduci un popă-n casă şi să vă citească de-alungat pe Ucigă-l toaca». «Tanti Gina, eu aş aduce, dar mă tem să n-o mai bag şi la alte idei pe mama». «Ai şi tu dreptate. Dumneaei şi-aşa e tot timpul muncită de gânduri negre. Stă numai înfundizată-n casă. Nu mai iese şi ea măcar până-n poartă să mai vază lumea cum trece pe trotar. Şi când îi aduce poştaşul pensia tremură ca la cutremur. M-am nemerit odată la dumneaei când cu pensia şi mi-aduc aminte cum s-a albit la faţă ca pânza-nnălbită de două ori, a-nceput să-i clănţăne dinţii-n gură, de i-am dat o linguriţă de zahăr cu apă de şi-a mai revenit. Nu nemerea nici să să semneze pe talon. După ce-a plecat poştaşul o-ntreb: „Madam Diaconu, ce e, frate, cu dumneata de ţi se făcu aşa de rău de parcă-l văzuşi pe Necuratu’?”. „Doamnă Gina, mi-e frică de oameni, mi-e frică de zi, mi-e frică de noapte, mi-e frică de viaţă”. „Madam Diaconu, de ce să-ţi fie frică? Ai o fată ca o floare, cu meserie bună, de ce să-l mânii pe Dumnezeu?”. „Doamnă Gina, sunt un om bolnav. Singurele zile când mă simt ca-nainte de-a-mi muri bărbatul sunt zilele când îmi face la Central şocuri electrice. Atât”. „Madam Diaconu, eu am să dau un acatist la sfântu’ Mina, pe numele dumitale”. „Mulţumesc, să te-audă Dumnezeu şi sfântul!”».
Deşi crescută la creşă, internă săptămânal la grădiniţă şi semi-internă la şcoală, nu trecuse niciun Paşti şi niciun Crăciun ca Florina să nu se-mpărtăşească, înainte de-a se-mbolnăvi maică-sa, care-i atrăsese atenţia că mersul la biserică trebuia să rămână un secret între ele două. Şi rămăsese. Abia prin clasa a şasea pricepuse Florina că regimul se războia nu doar cu duşmanul de clasă, ci şi cu Dumnezeu, negându-i existenţa. Nu se putea spune că fata primise vreo educaţie religioasă. Maică-sa îi inculcase însă ideea că deasupra a tot şi a toate exista o fiinţă supremă care hotăra până şi soarta unui fir de iarbă.
De când cu boala maică-sii, deşi nu se mai împărtăşea de Paşti şi de Crăciun, Florina continua să creadă-n Dumnezeu, fiindcă faţă de soarta care se-nverşuna împotriva ei şi a maică-sii avea nevoie de-o entitate în care să-şi pună speranţa, căreia să-i ceară permanent ajutor şi faţă de care să-şi plângă disperarea. Şi mai presus de toate avea nevoie să creadă că măcar o dată, cândva, avea să cunoască o lume a dreptăţii, mişcându-se după o judecată fără părtinire, a unei minţi căreia din lumea-lume nu-i putea pătrunde raţiunile.
În privinţa propunerii atât de atrăgătoare a doctorului Dănescu avea să ceară sfatul unchiului Gogu şi-al mătuşii Catrina şi n-avea să-i sufle nicio vorbă maică-sii, care şi-ar fi putut închipui că-şi făcea apartament ca să se poată descotorosi de ea. Ca de-atâtea ori când se afla în faţa unei hotărâri, Florina dăduse cu banul şi de data asta: dacă moneda cădea cu stema în sus, considera că era semn bun de la Dumnezeu şi că fie ce-ar fi fost trebuia să se-nhame la douăzeci de ani de tras şi mai rău decât trăgea mâţa de coadă, în schimbul unei locuinţe căreia să nu-i mai cârpească acoperişul, în care azi cădea un robinet, mâine se fisura o ţeava, iar pe timp de iarnă, deşi chituia geamurile, cercevelele îmbătrânite de vreme trebuiau lipite cu hârtie, altminteri intra zăpada-n casă. De când era salariată, singura ei realizare era frigiderul de cinci mii cinci sute de lei, luat în rate.
«Florino, maică, la meseria ta ar trebui să te joci cu banii, că nu cred că vine cineva la tine să nu-ţi bage măcar un pol în buzunar», îi spusese într-o zi coana Gina. «Tanti Gina, sigur că nu mi-ar sparge punga nişte bani şi orice-aş primi ar fi binevenit, numai că mie mi-e frică să primesc». «Doamne, fată, da’ tu pe ce lume trăieşti? Toţi primeşte. Primeşte, vorba aia, unii, de-ntoarce banii cu lopata, şi te găseşti tomna tu să nu iei, de stai pe casă cu petecile, de-mi bate inima pân’ te văz întreagă coborâtă pe pământ. Ia, fată, că ăia de-ţi dă n-or fi nici mai săraci, nici mai bogaţi cu ce ţi-or da ţie».
În afară de cei din familie şi, bine-nţeles, de Serviciul de Cadre, nimeni nu ştia cum murise tatăl Florinei. Din care cauză, oricât i-ar fi lăsat gura apă după o mâncare mai ca lumea şi după câte un lucru de-mbrăcăminte mai frumos, nu-ndrăznea să primească nimic de la părinţii copiilor cărora le făcea aparate de îndreptat dinţii. Nu minţise în nicio autobiografie. Doar în cea pe care o depusese la Facultatea de Medicină omisese faptul că tată-său murise la Jilava, declarându-l doar «decedat», în ziua de… în anul 1959. Dar vigilenţa revoluţionară, deşi nu mai era chiar ce fusese până-n ’50, dădea totuşi voios din coadă şi când fusese ea studentă. Să se fi aflat pe la Cadre cineva din partea locului de baştină al lui Adrian Diaconu, o pârâse careva – cine? – erau Cadrele atât de scrupuloase încât puricau fiecare dosar, adică fiecare viaţă?
Să fi făcut contestaţie nu-ndrăznise. Îi bătuse destul inima de frică să nu i se ceară înapoi bursa pe care o primise în acel an de Medicină, potrivit pensiei de boală a Vetuţei Diaconu, ca unic susţinător. Florina îşi dădea seama că-n suflet i se strecurase ceva din frica patologică a maică-sii. Altfel ar fi bătut pe la toate uşile şi nu s-ar fi dat învinsă, având şi argumente: tatăl ei nu fusese judecat, prin urmare nici condamnat, iar ea cum era să-i fi suferit influenţa când, în momentul arestării lui, avea doar două luni? De la această încercare de a-şi face dreptate o-mpiedicase frica.
Maică-sii nici nu-i spusese că o exmatriculaseră. Inventase o explicaţie plauzibilă: era prea mult să aştepte şase ani după un salariu şi de-aceea se orientase către ceva practic; şi-apoi, după ce ar fi terminat Medicina, urmau trei ani obligatorii de mers la ţară, pe când ca tehnician dentar nu puteai lucra decât la oraş. Cât o crezuse maică-sa n-avea să afle niciodată. În afara unei permanente anxietăţi, vecină cu teroarea, Vetuţa Diaconu îşi păstrase intact spiritul de observaţie şi, de mirare, tot ce vedea la alţii judeca obiectiv. «Florino, mamă, de ţi-ai afla şi tu un băiat bun, să te măriţi, să faci copii, să ai familia ta». «Dacă o fi să fie, s-o găsi careva», răspundea Florina, vrând să pară cât mai indiferentă faţă de-asemenea perspectivă, gândindu-se însă în sinea ei: «Cine să mă ia, mamă, dacă te-ar cunoaşte? Şi unde m-aş duce, presupunând că s-ar găsi vreun creştin al lui Dumnezeu să mă ia, cu-o mamă bolnavă şi încă de ce boală? Cine ce păcate să aibă de ispăşit ca să trăiască pe-un loc laolaltă cu un om care doar oftează şi stă cu ochii pe pereţi?». Răspunzând gândurilor fiică-sii, Vetuţa ofta adânc şi-apoi cu voce de cobe spunea: «Cine să te ia, săraca fată, cu-o mamă ca mine?! E de-ajuns să mă vadă o singură dată careva şi fuge mâncând pământul. Crezi că nu-mi dau seama că-ţi distrug viaţa? Că sunt un bolovan legat de picioarele tale, da’ ce zic de picioare, legat de gât. Vai de sufletul tău. De ce nu m-oi fi lăsat tu să mor atunci? Scăpai şi-ţi făceai şi tu o viaţă».
Deşi auzea aceste vorbe a suta mia oară, Florina avea momente când îi cedau nervii, momente pe care le regreta; pe care însă nu le putea reprima. Răbdarea fiecăruia dintre oameni are o limită. Oala care clocoteşte înăbuşit dă neapărat pe dinafară. În astfel de momente izbucnea şi ea, a câta oară n-ar fi putut spune: «Şi cu-o mamă sinucigaşă s-ar fi făcut coadă de pretendenţi la mâna mea. Vino-ţi în fire, mamă!». «Crezi că n-aş vrea? Dac-ai şti ce e în sufletul meu…». «Eu ştiu ce e într-al meu şi mi-e de-ajuns. Ce putem face, decât să ne-ndurăm soarta?». «De n-aş fi fost ţărancă proastă – deşi am făcut şi eu liceul la Ortodoxe – astăzi aş fi avut briante cât cireaşă de mari. Aşa, am rămas cu-o geantă de poliţe girate de taică-tău, de-am ajuns din suta de pogoane la şase şi la o moară de apă…». «Mamă, să ne gândim la alţii care-o duc mai greu decât noi. De bine, de rău avem un acoperiş deasupra capului, o pâine pe masă. Fiecare cu soarta lui. Important e s-o accepţi». «Ştiu, dar asta nu mă mângâie. Când mă gândesc ce puneam pe masă când eram la ţară, cum primeam musafirii, ce viaţă am dus noi şi ce viaţă duci tu». «Mamă, trăim din ce muncim la stăpân. Acum, stăpân e Statul. Dumneata iei pensie pe cât ai muncit, eu – salariu. Trăim şi noi ca toată lumea». «Când mi-aduc aminte şi la mama acasă… Doamne, cum era laptele de bivoliţă şi brânza de-o ungeai pe pâine ca untul. Ce miei, ce gâşte, ce curcani. Ce viaţă-am dus, şi tu, săraca…». «Mamă, eu nu pot să-mi compar viaţa decât cu ceea ce-am apucat. Mâncare de-asta de care vorbeşti dumneata, mâncăm numai când ne poftesc la masă unchiul Gogu şi tanti Catrina». «Când veneau ei la noi, tăiam un miel gras şi-l puneam la proţap şi câte alte bunătăţi, de zicea Catrina: „Dac-aş mânca aşa-n fiecare zi m-aş face de-o sută de kile!”. Veneau şi cu Tincuţa, soră-sa, fetişcană pe-atunci, şi cu Magdalena, care era o gâgâlice. Şi era o veselie… Şi cântam romanţe. Eu cântam şi la pian, Adrian la vioară. Şi recitam din Eminescu, din Lamartine, din Goethe. Şi-acum m-am prostit de tot. Îndată ce soseau, Magdalena voia să meargă la eleşteu, ca să vadă raţele cum pluteau şi cum îşi vârau capetele-n apă după peştişori, după mormoloci. Parcă n-am trăit timpurile alea. Parcă le-am visat. Şi-acuma…». Şi maică-sa ofta şi iar ofta, cu privirea dusă, plecată parcă din lumea asta.
Pentru Florina, cel mai ciudat lucru care se-ntâmplase cu maică-sa era că de foarte multe ori nu mai acorda subiectul cu predicatul. Vorbea exact ca muntenii fără şcoală: «Ei vorbeşte, ei face, ei drege». Maică-sa, care vorbise corect, ca un om cu liceul făcut, şi încă ce liceu, neavând nici scuza de-a fi munteancă. Era olteancă, iar oltenii nu fac dezacordul între subiect şi predicat; nici măcar analfabeţii. Influenţa coanei Gina? Credea că e obligată să se adapteze la mediu? Când maică-sa începuse cu-această ignorare a gramaticii, Florina îi atrăgea mereu atenţia. «Dacă-ţi spun că m-am prostit», zicea maică-sa. Până la urmă, Florina se lăsase păgubaşă. Se-nvăţase cu ideea că maică-sa însemna o cauză pierdută şi se ruga la Dumnezeu să-i ajute s-o poată veghea până-n ultima clipă.
Despre o viaţă a ei personală nu putea fi vorba. Unde să găsească un om care s-o iubească într-atâta încât să vrea să-mpartă cu ea un calvar căruia nimeni n-avea cum să-i prevadă sfârşitul? O dată, când o podidise plânsul în faţa unchiului ei, pe-un ton în care Florina simţise o undă de enervare, el îi spusese: «Păstrează-ţi firea şi gândeşte-te că într-o zi o să mai şi moară şi-ai să răsufli şi tu». Dintr-odată Florina se oprise din plâns şi-o trecuseră fiorii. «Doamne, orice boală să-mi dai, dar nu una psihică, nu una care să scoată din sărite pe oricine. Cât trebuie să-l enerveze mama pe unchiul Gogu – ei doi fiind atât de apropiaţi – ca el să-mi spună asemenea vorbe, vorbe pe care nu le-ar fi spus dacă mama ar fi suferit de orice altă boală».
Îşi aducea aminte cum se cuibărea la pieptul maică-sii pe când o lua de la grădiniţă de sâmbăta până duminică seara. Cum îi căuta sânii prin despicătura cămăşii de noapte şi cum îi spunea: «Să pun mâna pe ţâţucă, să-mi aduc aminte de când eram bebe mic». În acele momente maică-sa o mângâia pe creştet şi-o strângea la piept. Altminteri, Vetuţa nu se-arătase o fire tandră. O trata pe Florina ca pe-un om mare. La culcare-i spunea «noapte bună», fără niciun semn de afecţiune. N-o controla dacă se spală, dacă îmbrăcămintea-i era curată. Nu-i dădea niciun fel de sfaturi, nu se uita dacă şi-a făcut lecţiile, n-o prevenise nici măcar asupra inevitabilului semn al pubertăţii unei fete.
Judecând lucrurile retrospectiv, Florina socotea că în afară de ceea ce deprinsese de la instituţiile statului venite în ajutorul mamelor slujbaşe, ea avusese regimul buruienilor, care cresc neplivite, neudate, la voia bunului Dumnezeu; ca şi păsările cerului. E drept că se străduise, în prezenţa oricui, să observe şi să deprindă ceea ce i se părea semn de educaţie şi de bună-purtare. Toată existenţa ei se afla sub semnul strădaniei. De când se-mbolnăvise Vetuţa, îşi dădea silinţa să-i arate cât mai multă afecţiune, s-o mângâie, în speranţa de a-i face bine, ceea ce însă n-avea niciun efect. Florina se gândea cum s-o fi purtat mamă-sa cu taică-său, Adrian Diaconu. De la toţi cei care-l cunoscuseră aflase că fusese un om vesel şi plin de haz. De câte ori îl pomenea, Vetuţa îşi amintea laudele pe care i le-aducea ei Adrian pentru orice: cum gătea, cum ţinea casa, cum se-mbrăca şi cât de frumos cânta ea din gură şi la pian.
«Doamne, cum se poate schimba un om în asemenea hal? Cum îl nimicesc nişte-ntâmplări nefericite?! Un regim opresiv, hotărât să zdrobească o anumită categorie de oameni. Pe mine de ce trebuiau să mă dea afară de la Medicină? De ce, şi dacă nu suferi de-o boală psihică, s-o duci numai într-o fereală? Nu numai să nu spui ceva, dar nici să n-auzi ce spun alţii. Toată viaţa s-o trăieşti ca un schizofrenic: una să fii, alta să arăţi». Biata maică-sa, din patru-n patru ani deschidea circumscripţia de votare. Să nu cumva să-i ia pensia dacă nu vota. Anual trecea prin trauma revizuirii pensiei de boală. Şefa comisiei din sectorul lor era o ardeleancă mărunţică, rotofeie, cu ochi blânzi, cu surâsul mereu pe buze. Cum îi venea în cabinet câte un speriat, îl trata cu-o bomboană şi-i spunea: «Hai, liniştiţi-vă şi pe urmă stăm de vorbă».
În ziua revizuirii, Florina îşi lua liber şi mergea cu maică-sa la comisie, comisie formată dintr-un medic şi-o asistentă. Doctoriţa, Voichiţa Avram, le-ntindea mâna şi le invita să ia loc. Văzând-o pe Vetuţa Diaconu cum tremură de spaimă de parcă ar fi venit la tăiere, doctoriţa le spusese odată: «Doamnă Diaconu, dac-ar fi după mine, din păcate ar trebui să fiţi pensionată definitiv, dar cum să lupt eu cu absurditatea oficială? Sunt oameni fără o mână, fără un picior, alţii care fac dializă şi trebuie să se prezinte anual la comisie. Mie mi-e ruşine când îi văd la uşa cabinetului». Şi se uitase-n ochii Florinei şi dăduse cu tristeţe din cap. Fără o mână, fără un picior să vină la revizuire! Oficialităţile şi-nchipuiau probabil că organele astea sunt ca buruienile: tu le smulgi, dar ele, ale dracului, cresc la loc! Of, Doamne, Doamne!
Uneori, Vetuţa ieşea din muţenie pentru a evoca întâmplări din trecut. «După ce l-au arestat pe taică-tău, am încercat să fumez, am încercat să beau. Degeaba. Nimic nu mă făcea să uit. Când am primit certificatul lui de deces, n-am mai încercat nimic. Ştiam că e degeaba». Şi iar se cufunda în muţenie.
