Mergeţi naintea mea… a regelui

Să văd apropiindu-se pământul,

Cu munţii şi cu codrii.

Şi stând pe loc naintea Romei vechi!

M. EMINESCU, Decebal (1873, Berlin)

dacia felix

În vremea veche… de demult, demult… ceriul era limpede… soarele strălucea ca un fecior tânăr… câmpii frumoase, împrejurate de munţi verzi, se întindeau mai mult decât putea cuprinde ochiul… păduri tinere umbreau dealurile… turmele s’auzeau mugind de departe… şi armăsarii nechezau giucându-se prin rarişte… […] Ferice de oamenii din câmpie, ferice de cei de la munte!… Era vremea atuncea când tot omul trăia fără stăpân şi umbla mândru fără să-şi plece capul la alt om; când umbra văilor, pământul şi aerul ceriului erau deschise tuturora; iar viaţa se trecea lină ca un vis. […] Dar, iată, aerul se turbură… Ceriul cel limpede se îmbrobodeşte cu nori întunecoşi… Un nor de prav învăluie câmpia şi ascunde munţii… se aud vaiete… […]

Se vede amestecul unei bătălii!… Cei ce au năvălit sunt îmbrăcaţi în fier… săgeata alunecă pe pavăză, şi paloşul cu două ascuţite taie în carne vie… dar piepturile goale stau împotrivă… se luptă cu furie… […] Luptătorii se amestecă şi se izbesc… piepturile goale de paveze… capetele descoperite de coifuri…

Al. RUSSO, Cântarea României, XIII (9 Nov. 1850, Paris).

Porsilo se uita posomorât la căpeteniile-adunate în jurul mesei de piatră din încăperea unde-şi ţinea Decebal de obicei sfatul. Îi lua fiecăruia seama. Erau unsprezece; cu el, cu Porsilo – doisprezece. Îi cunoştea bine doar pe doi dintre ei, fiindu-i vecini: unul – la Răsărit, altul – la Apus. Cel de la Răsărit, om în putere, semăna cu-o putină cocoţată pe două picioruşe scurte, subţiri de necrezut, şi care te-aşteptai să se frângă la fiecare pas. Chipul teşit, şaua nasului cârn adâncită mult, buzele lăbărţate, falca de jos ieşită-nainte, fruntea dreaptă ca un zid, sprâncene ţepoase cu fire scurte, ochi cu privire de câine care stă să se repeadă: voia, desigur, să pară dârz şi ne-nfricat, pus să-nfrunte omenirea-ntreagă; pentru cine-l privea cu luare-aminte, cum făcea acum Porsilo, acest chip trăda doar viclenie-ncăpăţânată şi piezişă care, infailibil, se converteşte, totdeauna cu-aceeaşi «credinţă», la orice cauză avantajoasă. Acesta era Druxilis, vecinul de la Răsărit al lui Porsilo. Cumnat cu Bicilis (sfetnic apropiat al lui Decebal), lui Druxilis nu-i fusese greu să miroase dincotro şi încotro bătea vântul. Oricum s-ar fi terminat înfruntarea lor cu Traian – înfruntare care n-avea cum să fie-ocolită, de vreme ce Dacia făcea parte din lumea locuită, sortită să devină provincie romană, condusă de vreun legatus Augusti – vecinii lui Decebal nu puteau scăpa mai întâi de mâna acestuia din urmă. Decebal ştia că fără ajutorul vecinilor chemaţi acum la sfat avea să fie din ce în ce mai greu să se-mpotrivească Romei. Dacă nu le căpăta ajutorul, măcar duşmani nu trebuia să şi-i facă. Trebuia să-i ia încet şi cu duhul blândeţii, fiindcă e mai bine când sileşti pe cineva la un lucru – deşi, în sinea lui, nimeni nu se lasă păcălit – să creezi o aparenţă, şi pentru tine şi pentru el, că o face din convingere. Mijloace prin care să-i pună la respect, în caz de-mpotrivire, Decebal avea, mai mult decât ar fi fost nevoie. Ştia însă că vorba era mai bună decât ghioaga şi decât sabia. Nouă dintre cei de faţă i-ar fi luat fără să şovăie locul, în timp de pace: de pace lungă şi lipsită de primejdie. Deşi era limpede că, fără o mână de fier, romanii i-ar fi spulberat şi pân-atunci, ei nu se dădeau în lături să-şi facă socoteli de pescuit în apă tulbure: cum să-l păcălească pe Decebal – dacă nu chiar pe de-a-ntregul, măcar cât de cât – dar fără să se strice cu el; adică, să nu-i dea tot ce i-ar fi putut da, fiind vădit că-i chema la el ca să le ceară şi nu ca să-i dăruiască. Romanii erau mai departe – mai departe dacă nu ţineai seama de legiunile de la Porţi şi de podul de pe Istru – şi poate că se mai potoleau; iar, la urma urmei, şi dacă veneau peste ei: se-nchinau şi gata. Şi interesul romanilor era să se pună bine cu neamurile băştinaşe. Te supuneai, te dădeai cu ei, îţi păstrai rangul, ce aşa de mare nenorocire! Oamenii de rând urmau să muncească aşa cum munciseră de când se ştiau pe pământ; unii aveau să fie-ncorporaţi în legiunile romane şi duşi cine-ştie pe unde – în sfârşit, duşi unde-avea Roma nevoie – şi ce era cu asta!? Închinarea în faţa lui Decebal (căci închinare era, oricât ar fi-nfăţişat-o el ca pe-o alianţă) – de altfel şi-ntr-o alianţă egalitatea este o vorbă goală, fiindcă frâul îl ţine un singur aliat – nu cunoştea cale de-ntoarcere şi nici poteci cotite.

Ştiau cu toţii că lucrul dat nu se mai ia înapoi. O alianţă încheiată în faţa unei primejdii poate fi desfăcută când primejdia a trecut; ce-ai apucat să verşi în punga obştească îi rămâne însă celui mai puternic, deoarece, de când lumea, peştele cel mare nu ţine seamă de plevuşca pe care o-nghite. Afară de Porsilo, de Dromihete (vecinul lui de la Apus) şi de Chebrisis, toţi cei adunaţi acolo se gândeau cum să-l păcălească mai dibaci pe Decebal.

Pentru ca făţărnicia să fie cât mai asemănătoare cu adevărul, căile ei trebuie să pară mai adevărate decât ale adevărului.

Tot omul cumpăneşte-ndelung când ia o hotărâre de mare-nsemnătate; face mereu paşi înainte, paşi înapoi, o ia pe-un drum, se-ntoarce iară de unde-a plecat şi-şi spune de mii de ori «dar dacă…». Adesea, gândul dintâi e cel mai bun. După ce-ai urmat căile-ntortocheate ale tuturor posibilităţilor, îţi dai seama că o singură cale ai de urmat: cea dreaptă, fiind cea mai scurtă între-nceput şi sfârşit. Cea dreaptă – când ai gând cinstit.

Condiţia esenţială a făţărniciei este însă complicaţia, mulţimea ezitărilor, simularea frământării în faţa unui legământ.

Cele nouă căpetenii ştiau că Decebal nu era omul pe care să-l păcăleşti cu una-cu două. Aveau să se ostenească mult şi să se tocmească şi mai mult. Druxilis, cumnatul lui Bicilis, alesese calea scurtă şi folositoare a slugărniciei făţişe. În altă-mprejurare, poate că Decebal nu l-ar fi-nvrednicit cu-o privire măcar pe-acest Druxilis. Acum însă nu-i prea dădea mâna să aleagă.

Stăteau tăcuţi şi-ncruntaţi, rezemându-şi mâinile de pumnalele scurte cu vârful adus, sprijinite cu teaca-n masa de piatră.

Intraseră toţi în acelaşi timp, dăduseră scurt din cap, fără să se privească, şi se-aşezaseră la un semn al Marelui Preot, Vezina, care, fără niciun cuvânt, îi lăsase-acolo şi plecase. Afară de Porsilo, de Dromihete şi de Chebrisis, îmbrăcaţi ca de sărbătoare (cu pumnal cu teacă de aur, cu bumbi tot de aur la-ncălţări, cu paftale mari, de aur şi ele, pe umărul stâng al sumanului, fiecare cu însemnele neamului său), ceilalţi nouă erau îmbrăcaţi ca-n zile-obişnuite, ca şi când s-ar fi dus să dea ocol ţarinii, răzoarelor de legume ori s-arunce o privire la băile-de-aur sau la ocne. Afară de căciula de aba cenuşie, pe care-o avea fiecare-n cap, nimic nu-i deosebea de oamenii de rând cărora le erau căpetenii. Voiau, desigur, să-i dea a-nţelege lui Decebal că de la oameni atât de modeşti mare lucru n-avea de-aşteptat.

Auziseră ei – nu se putea să nu fi auzit – povestea «regelui» Dromihete şi-a lui Lisimah macedoneanul, ajuns rege al tracilor. Acesta din urmă, dând năvală peste geţi, îi cade prizonier lui Dromihete. În loc să-l omoare, cum îi cerea obştea, Dromihete îl pofteşte pe Lisimah împreună cu însoţitorii lui la o masă toată numai talgere de aur bătute-n pietre scumpe, cu linguri şi cu şipuri aşijderea, cu bucate rare şi alese, ca la curţile satrapilor de la Soare-Răsare, în timp ce Dromihete şi căpeteniile sale mâncau din bliduri de pământ, cu linguri de lemn, mâncăruri simple, de oameni nevoiaşi, dându-i de-nţeles lui Lisimah că un om ca el, care trăia în bogăţie, trebuia să-şi vadă de avutul său şi nu să umble să prade nişte săraci ca Dromihete şi ca seminţia lui. Dar de-această parimie a lui Dromihete cel-din-vechime dac-auziseră ei, auzise şi Decebal. Dac-auzise, nu strica să-i fie-amintită.

«Oare de ce trebuie să ne fie mereu frică de cineva pe lumea asta?», se gândea Porsilo, cu ochii ţintă la uşa pe care nu intra nimeni. «Nouă – de el, lui – de romani, şi tuturor la un loc – tot de romani, parcă nu ne-ar fi de-ajuns frica de soartă şi de mânia zeilor! Ăstora li-i frică de Decebal, dar şi lui de ei. Tuturor căpeteniilor le este frică de cei peste care sunt mai mari. Le e frică de lipsa lor de-nţelegere, care duce adesea la ură – şi, mai rău, la nepăsare – de trădarea lor şi, mai mult ca de orice, de făţărnicia lor». Lui, lui Porsilo, nu-i era frică de seminţia lui? Când adunase sfatul bătrânilor în cetatea-de-scaun, îşi spusese fiecare părerea, lăsând loc glasului îndoielii şi-al prudenţei, dându-i de-nţeles, pe lângă sfaturile pe care le-ar fi hărăzit şi fiilor lor, dându-i de-nţeles prin câte o vorbă subţire că cine şi-a băgat grumazul sub jugul puterii trebuia să ştie să-l ducă singur şi să se-aştepte ca pentru faptele lui să răspundă singur, căci la necaz nimeni nu ţi se-alătură părtaş, iar neamul pe care l-ai dus la rău nu te iartă niciodată şi se leapădă de tine. Bătrânii aceia, în cinstea şi-n bunăvoinţa lor, nu făcuseră altceva decât să-i amintească ceea ce ştia şi el: cât de puţin preţuiesc uralele, cum se pot preface-n sudalmă, cum fierul care te-a apărat îţi poate străpunge beregata, fiindcă aşa e sufletul omului: schimbător. «Dacă Decebal ar şti că n-are deloc sorţi de izbândă în faţa romanilor, li s-ar mai împotrivi? Dacă romanii ar garanta liniştea ţării cu preţul detronării lui Decebal, Decebal ar primi să dea puterea din mână de dragul ţării? Numai că el degeaba ar fi dat puterea din mână, romanii aveau nevoie de-o nouă cucerire şi nu de-un conducător care să umble după altă pace decât cea impusă de ei».

Decebal se lăsa aşteptat.

Deşi fiecare dintre cei adunaţi acolo ar fi avut destule de spus, niciunul nu deschidea gura. N-aveau încredere unul într-altul şi nici în pereţi.

Decebal se lăsa aşteptat.

Era limpede că nu cine-ştie-ce treburi însemnate îl împiedicau să vină. Le punea răbdarea la-ncercare. Voia doar să le zgândăre trufia ori să-i umilească? «Şi una, şi alta», gândea Porsilo. Îşi făcea o socoteală foarte bună Decebal. Omul care-şi pierde răbdarea îşi dezleagă limba şi spune vrute şi nevrute, însă niciodată ce n-a gândit mai înainte. «În locul lui, eu cum aş face? I-aş fi aşteptat eu pe ei aici. Fiindcă eu nu sunt făcut să chinuiesc, nu sunt făcut şi nici nu vreau. Pe mine mă silesc împrejurările să-mi cârmuiesc neamul; bucuros aş da cinstea asta altuia mai în stare decât mine. Cui însă? Dar el? Când vrei să cârmuieşti, se vede treaba că nu dai la o parte nimic din ce-ţi asigură-ntâietatea. Nu te mai gândeşti că-i umileşti pe unii, că-i calci în picioare pe alţii, că superi pe mai ştiu-eu-cine. Te uiţi doar înainte, la scop. Romanii calcă totul în picioare cu ochii la ţintă: cucerirea lumii. Sigur că lui Traian, mare general şi om cinstit se pare – cât de cinstit poate fi un împărat – i s-ar strânge inima să vadă spintecaţi în faţa lui o mamă cu un copil mic, dar pentru asta nu se-apucă să numere mamele şi copiii spintecaţi de-a lungul drumurilor pe care le taie legiunile, în piatră, în pământ şi-n carne vie, între Roma şi Eufrat».

Porsilo se uită, rând pe rând, din nou la cei unsprezece tovarăşi de aşteptare.

În partea opusă intrării se aflau jilţul Regelui şi cel al Marelui Preot. Căpeteniile se-aşezaseră, din instinct de solidaritate, unul lângă altul, afară de Druxilis, care stătea pe locul din dreapta jilţului regesc, despărţit de ceilalţi de multe jilţuri goale, pentru ca nimeni să nu aibă vreo-ndoială în privinţa cinstei la care-l ţinea marele Rege. Osteniseră să mai stea rezemaţi de mânerele pumnalelor. Afară de Dromihete. Unii-şi ţineau acum mâinile încrucişate la piept, alţii-şi mişcau întruna degetele şi-şi strângeau pumnii, iar pe chipuri li se citea o mare nelinişte. Nu-i chemase cumva ca să le ia capul, iar ei ca nişte nătângi se lăsaseră prinşi în capcană; ori ca să-i lase acolo să piară de foame? «De-ar veni odată să spună ce vrea şi să ne vedem scăpaţi de-aici», se gândea fiecare-n sine.

Dromihete – cel mai bătrân din toată adunarea, înalt şi deşirat, cu barbă lungă, cenuşie, răsfrântă ca o mătură, cu chip uscat şi-ncremenit care nu părea să fi râs ori să fi plâns vreodată, cu ochi albastru-ntunecat umbriţi de sprâncene stufoase, rămase negre printr-o ciudăţenie-a firii – cum stătea cu mâinile neclintite pe mânerul pumnalului şi cu privirea ţintă la uşa pe unde ar fi trebuit să intre Decebal, ai fi zis că era un mort cu ochii rămaşi deschişi. În muţenia şi-n amorţeala generală, izbind, fără să vrea, pumnalul de piatra mesei, Dromihete se ridică, îşi potrivi cămaşa sub chimir, îşi trase-n jos poalele sumanului şi se-ndreptă spre ieşire, în nedumerirea tuturor.

Luaţi pe neaşteptate şi treziţi fiecare din gândurile lui, care prea mult nu se deosebeau de la unul la altul, cei unsprezece bărbaţi adunaţi acolo nu ştiau ce să facă: să-l urmeze ori să rămână mai departe nemişcaţi şi să nu ispitească soarta. Fără să le-arunce nicio privire, cu pas rar şi fără grabă, Dromihete ajunse lângă ieşire, unde se opri să ia seama celor două clepsidre de sticlă sidefie aşezate ca nişte câini de pază, una în dreapta, alta în stânga uşii, prinse într-o armătură de bronz ca o gură de lup căscată. Ţinându-şi răsuflarea, urmări picătura de apă dintr-una, care, clipocind abia simţit, măsura pasul neauzit al timpului. «Încet-încet spre pământ», îşi zise el. Gândul ăsta, cuprinzând pe scurt învăţătura dobândită într-o viaţă ale cărei urcuşuri şi mai ales coborâşuri îl deprinseseră să se smerească, îl îmbună deodată în privinţa celor adunaţi acolo, pe care-i urâse şi-i dispreţuise cu o clipă mai înainte; în privinţa lui Decebal, care drag nu-i fusese niciodată; în privinţa a toate şi a toţi, căci într-o bună zi, toţi şi toate aveau să foşnească şi să clipocească pe undeva pe subt pământ.

Porsilo se gândi să urmeze pilda lui Dromihete. Rămase totuşi pe loc. Nu de teamă, ci aşa cum rămânea la luptele de cocoşi sau de câini, până ce unul din cei doi luptători îşi dădea ultima suflare, privind cu multă milă bietele dobitoace îmboldite să se ucidă, fără să aibă nimic unul cu altul, în ţipetele şi-n urletele mulţimii, din care o parte ţipa de bucurie că învinsese cocoşul ori câinele pe care pusese prinsoare, alta urla încrâncenată de ură-mpotriva vietăţii ucise, pe care ar fi ucis-o încă şi încă o dată şi de-o mie de ori fiindcă-i înşelase aşteptările şi-i golise punga. Demult, în tinereţea lui tinereţe, Porsilo se nimerise să stea la o luptă de cocoşi lângă Dromihete. Porsilo se uita mai mult la chipurile oamenilor decât la păsările care abia-ncepeau să se-ncaiere. Urmărindu-i, atunci, privirea, Dromihete îi pusese o mână pe umăr, se uitase drept în ochii lui şi-i şoptise: «Fiule, să nu-ţi închipui c-ai să vezi milă în ochii vreunuia. Pleacă. Nici aici nu e nimic nou cum nu e nicăieri sub soaie!». Porsilo ştia că nici acolo, în sala de taină a mai-marelui lor, Decebal, n-avea să fie nimic nou, ci jocul de înfruntări al intereselor, vechi de când lumea şi etern ca şi ea. Dacă Porsilo ar fi venit la acest sfat în numele lui doar, poate că s-ar fi ridicat, l-ar fi urmat pe Dromihete, ar fi urmărit o clipă curgerea vremii prin curmătura celor două clepsidre, s-ar fi descoperit în faţa draconului de bronz ţintuit deasupra intrării, şi-ar fi-ndesat căciula-n cap şi pe-aci ţi-ar fi fost drumul. Poate. El nu venise însă în numele lui, ci al celor pe care-i cârmuia de când murise frate-său mai mare în ultima înfruntare a lui Decebal cu armatele romane. De-ar fi fost ultima!

În timp ce Porsilo se-ntreba dacă n-ar fi rămas locului, chiar venit doar în numele său, din pricina curiozităţii de totdeauna de-a vedea până la capăt o întâmplare – deşi aproape ştiută dinainte – uşa grea de lemn dăltuit cu draconi a intrării se deschise fără niciun zgomot şi-n cadrul ei apăru Marele Preot, urmat de regele Decebal.

— Încotro, cinstite unchi? i se-adresă Decebal lui Dromihete, care tocmai îşi punea căciula-n cap, în timp ce oaspeţii ceilalţi se descopereau şi se ridicau în picioare.

— Acasă, nepoate. Credeam că nu mai vii. Ăştia tineri îmbătrâniseră de-atâta aşteptat, iar eu cât pe-aci să-mi dau ultima suflare.

În glasul lui Dromihete nu se simţea nici îngăduinţă, nici supărare.

— Ne bate războiul la uşă, spuse Decebal, în chip de răspuns, îndreptându-se către masă şi poftindu-l din ochi pe Dromihete să se-aşeze.

— Nicio noutate, spuse acesta, făcând un semn cu mâna a pagubă, şi se-aşeză chiar în stânga lui Decebal, despărţindu-l de Marele Preot şi aplecându-se înspre dreapta Regelui, ca să-i ia seama lui Druxilis, de parcă atunci l-ar fi descoperit.

— De ce te uiţi aşa la mine, cinstite Dromihete? îl întrebă Druxilis cu-o voce care se dorea blândă.

— Eşti cam gras, fiule. Ce zice calul dumitale? întoarse celălalt cuvânt în glumă. Un zâmbet mucalit trecu prin ochii albaştri şi-i făcu să sclipească o clipă tinereşte.

Druxilis îl privi dispreţuitor şi nu găsi de cuviinţă să-i răspundă.

Făcându-se că nu văzuse şi că n-auzise nimic, Decebal îşi plimbă roată privirea, oprind-o scurt în ochii fiecăruia.

— Prea-cinstiţi oaspeţi, războiul ne bate la uşă.

— Poate n-ar fi bătut dacă n-am fi încălcat înţelegerile cu Traian, zise Chebrisis mai mult ca pentru sine, cu vocea moale şi vorba tărăgănată a celor din Miazănoapte.

— Chebrisis, credeam c-am înţeles cu toţii că aşa-zisa pace cu Traian este pentru romani doar un răspas de odihnă ca apoi să ne izbească şi mai tare.

— Ca şi pentru noi, rosti Druxilis cu glasul convins şi important al celui care-a priceput dedesubtul lucrurilor.

— Eu tot spun că, dacă nu i-am fi cătat pricină, Roma ne-ar fi lăsat în pace, reluă blând şi-mpăciuitor Chebrisis.

Druxilis, cu-o strâmbătură de dispreţ, ridică revoltat din umeri.

— Chebrisis! i se-adresă Decebal cu glas înalt, ca pentru a-l chema la ordine. Dumneata ţi-nchipui că Romei trebuie să-i «caţi pricină» ca să te cotropească? Ţi-nchipui cumva că iudeii şi armenii, ca de-o pildă, stricau somnul Romei? Cum întindeau mâna îi luau pe romani din aşternut?! Roma a venit peste noi, nu ne-am dus noi peste ea. S-a-ntins ca o pecingine, fiindcă neamurile n-au ştiut să se unească la vreme spre a-i ţine piept. Dacă vouă, de-un sânge cu mine, şi trebuie să vă spun a mia oară că poţi să nu sufli şi să nu te mişti: când ţi-a venit rândul să te calce Roma în picioare, te calcă… Măritul rege Duras şi alţii dinaintea lui – adormiţi acuma cu toţii, veşnică fie-le-amintirea! – şi eu la fel cu ei, ne-am străduit să-i hărţuim pe romani pentru ca să n-ajungă mai puternici decât sunt, cu gând că, într-o zi, izbită din toate părţile, Roma să cadă ori să stea cuminte cu botul pe labe, mulţumindu-se cu ce-a prădat pân-atunci. Chebrisis, ştim cu toţii unde sunt castrele romanilor, în pământurile pe care ni le-au răpit acum trei ani. De altminteri, se simt de la o mie de prăjini, după mirosul de usturoi. Cine vrea li se poate-nchina. Eu nu opresc pe nimeni.

În sală se-auzi o rumoare de protest.

— Mărite Rege, eu mi-am spus părerea şi, chiar de-am să vă par slab de minte, eu tot cred că mai bine ar fi fost să fi căzut la pace cu duşmanul. Iar gândul meu de n-ar fi fost cinstit nu răspundeam la chemare.

«Ai răspuns fiindcă ai doi feciori la-nvăţat meseria armelor aici, în cetate, cum aveţi cu toţii», îi spuse Decebal în gând, uitându-se drept în ochii lui albastru-deschis, de cer fără nor, în care nu i se păru că zăreşte vreo urmă de gând viclean.

«De-ar spune-odată ce-are de spus, că doar nu de florile mărului ne-a chemat aici», se gândea Porsilo, în timp ce privea la Decebal. Când îl vedeai, mare cât un trunchi de copac şi cu gâtul acela scurt, nu-ţi venea să crezi câtă vioiciune era-ntr-însul, iar capul repezit înainte, fruntea brăzdată adânc, ca un pământ săpat de ape, şaua nasului proeminentă şi niţel cotită spre stânga dintr-o căzătură de pe când era flăcăiandru, gura cu buzele strânse puternic de parcă tot timpul ar fi stat cu dinţii-ncleştaţi, părul şi barba sură, ochii cenuşii, cu privirea ageră cum îi era şi mâna, îi sporeau înfăţişarea de lup încercat, făcut să domnească peste adâncul codrilor.

Porsilo şi cu Dromihete înţeleseră că aparenta supărare a lui Decebal din pricina spuselor lui Chebrisis crease în adunare un sentiment de vinovăţie, cum nu se putea mai binevenit pentru Rege: astfel i se pregătise de minune momentul în care nicio cerere să nu-i poată fi refuzată. «Ia să vedem, nepoate, ce mai ţii în guşă», îşi zise-n sine Dromihete. Ca şi când i-ar fi auzit gândul, Decebal li se-adresă cu glas pătruns de-o tristeţe solemnă:

— Cinstiţi oaspeţi, războiul ne bate la uşă, precum v-am mai spus. Acum nouă ani, Domiţian lăsa, la moarte, vistieria Romei golită. Roma are armate multe, duşmani mulţi – dar se vede că nu destui – lupte de dat mai tot timpul: pentru «pacificare» – ici, pentru cotropit – dincoace; are nobilime multă care nu face nimic, are sărăcime multă care, la fel, nu face nimic, dar care primeşte pâine, face baie şi merge la circ pe banii stăpânirii – căci mai bine să-i astupe gura şi s-o lase să urle doar pe la circuri, decât să şi-o ridice-n cap – şi vistieria asta trebuie umplută la loc. Când marele Cæsar îşi golise punga, acum vreo şaizeci de ani, a dat peste gali, de la care şi-a umplut-o din nou. Traian a dat peste noi, ne-a luat pământuri, ne-a prădat şi se pregăteşte să ne prade iară şi să ne piardă. Trebuie să nu-i lăsăm, oricare-ar fi sorţii războiului care ne pândeşte, să nu-i lăsăm ce să ne ia, drept care m-am gândit să punem tot ce-avem la loc sigur şi împreună. V-aştept, în următoarele zece zile, s-aduceţi tot ce-aveţi de preţ, odoare şi bani, şi le punem undeva, unde nici pasărea să nu le ştie. Trecem la catagrafie ce-aduceţi, şi căpătaţi şi înscris la mână. Toate câte le-ncredinţaţi în custodie sunt ale voastre, iar când trece primejdia vi le luaţi înapoi.

Se aşternu o tăcere de gheaţă.

Fiecare simţea cum îi încetineşte sângele-n vine.

— Mărite Rege, eu poimâine sunt aici cu tot ce am. Ce e-al meu e şi-al tău.

— Nu al meu, Druxilis, ci al tău, la mine o să fie doar în păstrare.

— Ştii cum vine asta, nepoate? i se-adresă Dromihete lui Decebal, după ce mai întâi se uită la Druxilis cu o scârbă căreia cuvintele n-ar fi avut ce să-i adauge. Ştii cum vine asta? Ca şi cum mi-ai spune: «Taie-ţi, unchiule, p..a şi lasă-mi-o mie-n păstrare. Şi să ştii că tot a dumitale e». Decebal, eu te-nţeleg. N-ai încredere şi bine faci. Mulţi te-au lăsat şi s-au închinat romanilor. Au s-o mai facă şi alţii. Ai luat feciorii cui a avut, ca să-i înveţi meseria armelor şi ca să-i ai zălog de credinţă. Cu feciorii n-au avut cum să te mintă, cu avutul însă n-o să ştie fiecare cum să facă mai pe săracul.

Afară de Porsilo, de Chebrisis şi de Rege, toţi săriră indignaţi.

— Mărite Rege, eu nu-ngădui nimănui să-mi pună buna-credinţă la-ndoială!

— Cum poţi să spui aşa ceva, moş Dromihete?

— Iac-aşa, zise Dromihete şi-şi mişcă dreapta roată, cuprinzându-i pe toţi. Cunosc firea oamenilor. Cu-atâta m-am ales, la anii câţi îi am în cârcă. Mie feciorii mi-au murit alungându-i pe romani, iar nepoţii au fost luaţi prizonieri de romani, ca şi mine. După zece ani – mai de sclavie pe uscat, mai de cutreierat pe mări – mie mi-au dat drumul să vin să mor acasă.

— Ştim, ştim, unchiule, zise Decebal, cu îngăduinţa pe care le-o arăţi bătrânilor care bat câmpii ori spun pentru a suta oară aceeaşi poveste.

— Mă bucur, nepoate, c-ai aflat, deşi de când m-am întors de la romani – şi se fac şase ani acuma – nu ne-am prea văzut. Nu m-ai prea-nvrednicit. Nu s-a grăbit nimeni să mă răscumpere ori să mă dea-n schimb pe niscaiva romani, prizonieri la noi. Astea le spuneam şi eu aşa, ca să se ştie. Dar, de fapt, altceva voiam să-ţi spun, nepoate. Rău ai să faci dac-ai să pui totul într-un singur loc. Să nu uiţi că e de-ajuns o măciucă la un car cu oale. Şi mai spuneai că ai s-ascunzi totul de să nu ştie nici pasărea. Degeaba n-o şti ea, pasărea, dac-au să ştie oamenii. Teme-te de oameni, nu de păsări, nepoate! Eu, unul, nu mai am nimic. Tot ce-am avut ascuns am împărţit oamenilor. Dacă-mi putrezeau oasele prin Italia, rămâneau toate-n pământ. Aşa, se bucură careva de ele. Cred că mă crezi, nepoate!

— Vistieria obştii, unchiule, o mai avea câte ceva.

— Pentru asta, nepoate, e nevoie să-ntreb obştea.

— Dumneata eşti aici în numele ei.

— Da, dar obştea nu ştie de ce ne-ai chemat. Ea trebuie să afle. Eu ţin la vechile rânduieli.

— Mărite Rege, aş avea şi eu de spus câteva cuvinte.

— Spune-le, Porsilo.

— Eu cred că moş Dromihete are dreptate când spune că fiecare dintre noi o să-ncercăm să dosim cât mai mult, căutând să-ţi aducem, măriei-tale, cât s-o putea mai puţin.

— Poate că tu ai să faci aşa, strigară mai multe glasuri.

Druxilis se ridică în picioare, atât de mare îi era indignarea.

— Şi tu cum ai vrea să facem, Porsilo? îl întrebă Decebal, făcându-se că n-a auzit glasurile revoltate ale celorlalţi.

— Eu zic, mărite Rege, să ne pui să dăm o anumită sumă de bani, anume cântare de aur şi de argint, şi cred c-ar fi o treabă mai curată şi descurcată. Iar ce ne-o rămâne, om fi-n stare să ni-l adăpostim fiecare.