Viewing Single Post
AnnaE
#0

Ca să-ţi fie draViata, viata, legata cu ata de Ileana Vulpescug să trăieşti trebuie să iubeşti oamenii. Să-i iubeşti. Măcar câţiva într-o viaţă. Mila nu-nseamnă drag de viaţă. E-o coardă a cărei vibraţie te face să navighezi prin viaţă, punându-te-n locul semenului pe care-l judeci. Îl judeci, încerci să-l înţelegi, îi ierţi multe. Asta nu-nseamnă că-l şi iubeşti. Poţi fi dispus chiar să-ţi dai viaţa pentru un semen al tău, fără să-l iubeşti. Ai da-o chiar cu voluptatea de-a scăpa de ea. De-a trece pe-un tărâm al unei sperate neştiinţe totale, a unei linişti netulburate. Câţi oameni nu şi-ar dori să se culce seara şi să nu se mai scoale dimineaţa. Cele mai cumplite inspiratoare ale acestei dorinţe sunt bolile fără speranţă de vindecare, boli chinuitoare, echivalente ale unei neîngăduit de lungi agonii; şi singurătatea. În privinţa trupului – cu grave repercusiuni asupra sufletului. Momentul când îţi dai seama că n-ai avut pe cine să iubeşti într-o viaţă înseamnă începutul agoniei sufletului, agonie ce se reflectă mai întâi într-un cenuşiu amorf al ochilor – ei îmbătrânesc primii – într-un rictus al gurii, pe care-ţi trebuie mult exerciţiu în oglindă pentru a învăţa să-l ascunzi. Această agonie sufletească se reflectă într-o îmbătrânire fizică bruscă. Descoperirea asta, a vidului unei vieţi, te schimbă de azi pe mâine, ca trecerea prin groaza unei catastrofe.

De obicei, oamenii-şi fac spaime cu privire la un viitor cu semne sumbre în prezent. Suzana nu şi-ar fi-nchipuit că un om îşi poate-afla spaime într-un trecut tern, lipsit de bucurii în mare parte, dar şi de catastrofe. Nu şi-ar fi-nchipuit că lipsa dragostei de oameni, de mulţi oameni, într-un trecut mort şi-ngropat, putea fi temei de spaimă. O viaţă ca o-ncăpere goală, cu pereţii coşcoviţi.

«Trecut mort şi-ngropat». Expresia trebuie să fi datat de pe vremea când la români nu se pomenea de incinerare. Altminteri, de ce nu: «trecut mort şi făcut scrum ori cenuşă?». Scrum şi cenuşă, cum spera ea s-ajungă-n câteva zile, dacă Dumnezeu voia să le-arate un semn de bunăvoinţă, ei şi lui fiu-său, Mihai. «Semn de bunăvoinţă!», de parcă s-ar fi aflat la un ghişeu, în faţa unui funcţionar public! «Tendinţa omului de-a transpune totul în mărunţişul nostru de viaţă». Şi cum să fi gândit despre Dumnezeu pentru a nu reduce legătura cu El la dimensiunile mediocre, umane? «Bunătatea, mizericordia Lui?». Spera ca Dumnezeu să şi le manifeste curând faţă de ea. Mult mai important era altceva: Cel de Sus să-şi manifeste bunătatea asupra lui Mihai, fiindcă ea se simţea tot mai vinovată că adusese pe lume acest copil nelegitim, adică «fără tată» în certificatul de naştere.

Cât ea fusese în putere şi dăduse pe brânci lecţii de matematică şi de fizică, Mihai nu se-arătase frustrat de lipsa unui tată. Boala maică-sii îi trezise brusc nemulţumirea copilului fără tată, nemulţumire transpusă în reproşuri pe-un ton dur şi mai ales de zeflemea: «Unde ţi-e, cucoană, bărbatul să te poarte-n cârcă pe la doctori?». «Ai fi putut să ai un tată legitim care să moară şi să-ţi lase o pensie mai mică decât trei-patru meditaţii de-ale mele. Sau şi mai bine – unul plecat peste mări şi ţări, unul care să nici nu-şi mai aducă-aminte că are undeva un copil; ori, ca supremă grijă, să-ţi trimită din an în Paşti câte-o fotografie cu nişte canguri ori cu peisaje exotice».

«La patruzeci şi doi de ani, copil îţi trebuia şi încă din flori?! La câtă minte ai, mă mir cum dracu’ de-i faci pe „meditaţii” ăştia de intră prin facultăţi!». «Cu-aceeaşi minte şi pe tine te-am făcut cibernetician. Te rog să mă ierţi că te-am adus pe lume. Eu n-am să mi-o iert nici pe patul de moarte». «Oho, începem iară cu moartea, ca să impresionăm auditoriul! Mai bine fă-mi nişte sendviciuri că azi stau până seara la firmă».

Cuprinsă de spaima femeii singure care se-apropie de perioada infertilităţii, făcuse acest copil ca să nu rămână fără nimeni pe lume. Îl făcuse din dragoste, nu numai din panică. Iar acum se simţea mai singură decât catapultată într-un pustiu. Şi cel mai greu de-ndurat îi era să descopere că, deşi se spune că sângele apă nu se face, ea îşi simţea propriul copil mai străin decât primul om întâlnit pe stradă. Sângele apă nu se face, dar se face venin. O ardeau remuşcările că dăduse viaţă unui copil căruia, cum se dovedea, izbutise să-i aducă doar nefericire. Nefericire pe care boala o târăşte după sine în orice familie şi cu-atât mai mult când familia e compusă doar din doi inşi; acolo unde grijile toate şi belelele cad în spinarea celui sănătos. Îi venea greu să-l acuze pe Mihai de lipsa unei elementare mile faţă de ea ca mamă, bună-rea, care se străduise cum ştiuse mai bine să-l înveţe două limbi de circulaţie şi să-l mai dea şi la şcoala germană, ca element în plus pentru reuşita lui în viaţă. Numai Suzana ştia cât o costaseră meditaţiile de germană pentru copilul ăsta, ea nerupând o boabă nemţească. Mama Suzanei, bunica lui Mihai, îl ajuta cât de cât cu amintirile ei de germană, din cele patru clase de liceu făcute la călugăriţe. Pe vremea Marioarei Mănoiu, mama Suzanei şi bunica lui Mihai, când cineva spunea «am învăţat la călugăriţe» era limpede că la unul dintre pensioanele ţinute de călugăriţe catolice. Tatăl Suzanei învăţase germana în liceu, dar nici timp n-avea să se ocupe de nepot şi nici talent pedagogic.

La terminarea liceului, băiatului îi venise ideea să meargă la Filosofie, nemulţumit de răspunsurile pe care, faţă de marile probleme ale Lumii, ale Omului, i le oferea viaţa curentă.

«Dragul mamei, învaţă o meserie din care să ai ce mânca şi pe urmă n-ai decât să faci filosofie, sociologie…».

«Numai la mâncare trebuie să-i stea omului mintea? Preocupări mai înalte nu poate să aibă?». «Dac-ai şti cât de greu câştigă unii pâinea…». «Vrei să-mi scoţi pe nas cât ai muncit tu pentru mine, ce sacrificii nemaipomenite ai făcut ca să mă creşti singură?». «Vreau să-ţi spun că averi nu-ţi las, neamuri de-ajutor – nu, relaţii sus-puse – ioc. Şi-atunci, să te-ndemn, du-te, mamă, la Filosofie, ca s-ajungi, în cel mai fericit caz, asistent sau cercetător, cu-o leafă de doi bani? Asta să te-ndemn? S-ajungi muritor de foame după ce n-oi mai fi eu?». «Da! Cu tine se sfârşeşte pământul!». «Se sfârşeşte o sursă de bani; pământul încă nu dă semne de ducă!». Proastă cum era de când o făcuse mă-sa, nu i-a mai pomenit că o leafă de asistent nu i-ar fi ajuns nici pentru benzina „Daciei” şi nici pentru ţigări. Însemna să-nvenineze şi mai mult relaţiile dintre ei. Ce să-i mai pomenească lui Mihai şi de „Dacia”, care, oricum, îi crea complexe de inferioritate printre colegii cu mărci de peste cinci sute de milioane, ba chiar de miliarde. Mihai se simţea la marginea noii societăţi, cea în care crescuse, născut fiind în 1982. Degeaba încercase Suzana să-i inculce cât de cât un spirit de modestie. «Uită-te mereu la copiii care-n recreaţii n-au nicio felie de pâine, nu la ăi cu şuncă de Praga şi cu salam de Sibiu». Când făcea şi ea rost, până-n ’89, de banane sau de portocale, i le dădea să le mănânce acasă. Ea, taică-său şi maică-sa nici nu se-atingeau de ele: «ca să aibă copilul»; dar, ce e drept, nici copilul nu se gândea să le-ntindă şi lor o bucăţică. «Mamă, dă-mi şi la şcoală o banană». «Dacă ai avea atâtea banane cât să-i poţi da fiecărui coleg al tău o felie cât degetul, ţi-aş da şi banană. Dar ca tu să mănânci şi altora să le lase gura apă, asta nu. Ia un măr».

Dacă maică-sa şi taică-său ar mai fi trăit şi povestea cu banana s-ar fi repetat, în loc să-mpartă banana-n patru, cum ar fi fost pedagogic, Suzana tot «copilului» i-ar fi dat-o şi azi întreagă. Egoismul este intrinsec fiinţei umane, dar când îl mai şi cultivi prin asemenea educaţie, la ce să te-aştepţi? Când boala îl face pe om să-şi dorească singur moartea, de ce să te mire că i-o doresc şi ceilalţi? Unii chiar din milă creştină, alţii pentru a scăpa de-o grea povară pe care obosesc s-o tot poarte. Maică-sa, Marioara Mănoiu, treisprezece zile mai trăise după operaţie şi ei, Suzanei, tracasată între gospodărie, meditaţii şi spital i se păruse cel mai cumplit calvar. Era limpede că prin moartea maică-sii pierdea singurul sprijin ce-i mai rămăsese. Şi totuşi, când speranţa unei vindecări a bolnavei şi revenirea la o viaţă normală (normală în sensul mersului la closet pe propriile picioare), când speranţa asta nu mai existase, moartea mamei i se păruse o imensă uşurare. Marioara Mănoiu îşi luase lucrurile de moarte într-o sacoşă, la spital, şi i le-ncredinţase unei infirmiere. La ultima convorbire cu Suzana o rugase s-o incinereze. «De ce, mamă, când avem loc la Bellu?». «Fiindcă, după tine n-o să mai fie cine să-ngrijească mormântul». «Dar Mihai?». Maică-sa o privise, zâmbindu-i ca unuia slab de minte şi dăduse o pagubă dintr-o mână descărnată şi-nvineţită de perfuzii. «Suzana, mamă, n-am fost noi două cele mai apropiate fiinţe, dar mă gândesc ce singură-ai să rămâi după… Acuma, du-te-acasă».

De când murise maică-sa şi de când simţea cum se-apropie şi ea de sfârşit, în minte-i veneau mereu, ca o melopee mângâietoare, nişte versuri de Bacovia, care ei, la tinereţe îi aduseseră doar o adiere de tristeţe ce se risipea în depărtări, versuri destinate de poet unei femei. Acuma le simţea lipite de suflet, ca pielea de trup. Le simţea ca promisiunea unei haine calde pe timp de îngheţ:

«Ascultă, tu, bine, iubito,

Nu plânge şi nu-ţi fie teamă.

Ascultă cum greu, din adâncuri,

Pământul la dânsul ne cheamă».

I le şoptea la ureche bătrânului ei câine, un retriever auriu care-mplinise şaptesprezece ani, echivalentul a optzeci şi patru de ani umani. Ea, om, ar fi trebuit să-mplinească şaizeci şi şapte. Spera să nu-i mai apuce. Pentru ca să-l scutească pe fiu-său de prezenţa a două epave, dacă-l punea la socoteală pe Oro care, obişnuit să-şi facă nevoile într-un anumit loc din curte şi numai acolo, nemaiavând cine să-l coboare îndată ce se cerea afară, abia târându-şi picioarele, nemaiputând să se ţină, transformase scara între etajul lor şi parter într-un amestec de urină cu fecale, ceea ce pe Mihai îl scandaliza şi-l făcea să-şi debiteze toate grosolăniile cu putinţă, iar pe eventualii solicitanţi de lecţii de fizică şi de matematică să se lipsească de competenta profesoară Suzana Mănoiu. Dealtminteri, cum abia mai sufla, ce lecţii ar mai fi putut ţine?

«Ai putea foarte bine să mai câştigi un ban dacă n-ar fi pacostea asta de câine», conchisese Mihai, uitând cât şi-l dorise pe Oro şi cum se mândrise cu el la-nceput, până se-nvechise jucăria. «Oro, splendoare, Oro, iubire» ajunsese «pacostea» de azi, cum şi Suzana ajunsese din «mama mea dragă şi ştiinţifică» o biată bătrână fără bărbat care s-o poarte pe la doctori, doctori unde se purta singură, în speranţa că aveau să se termine şi drumurile astea ce-i făceau viaţa şi mai amară, cu aşteptatul pe la uşi, printre nenumăraţi amărâţi ca şi ea. Îşi dorea demult să se termine cu-o viaţă în care singurele vorbe bune le auzea de la prietena şi fosta ei colegă de primară şi de liceu, Sanda. Cât fusese internată la Fundeni, cu by-pass-urile, singura care venise la Suzana zi de zi (străbătând cel puţin treizeci de kilometri – dus, treizeci – întors, cu trei-patru mijloace de locomoţie), cine altcineva să fi fost decât buna samariteancă Sanda? Pe care numai Dumnezeu o putea răsplăti pentru cât bine făcuse la viaţa ei, o viaţă-n care n-avusese parte de răsfăţ, ci numai de boală şi de câţiva bocanci în gură, bine simţiţi: la două din noapte se trezise dată afară din casă de fostul ei soţ, dată afară cu un copil de doi ani. Şi la nenorociri de la natură – cutremure, inundaţii – primii care sar în ajutorul sinistraţilor sunt săracii, amărâţii. Rar, oameni sănătoşi care să-i creadă bolnavului. Rar, bogat care să-i creadă săracului. De când lumea şi pământul. Până-n ’89, frigul din case, cozile nesfârşite la «cote» şi la mărfuri la liber, împărţirea societăţii în «noi» şi «ei» însemnaseră totuşi, coeziune, măcar în rândul celor din categoria «noi». După ’89, coeziunea asta se destrămase. Opţiunile politice destrămaseră prietenii de-o viaţă, între oameni care nu-şi câştigau pâinea din politică. Sărăcia şi frigul nu mai însemnaseră elemente de coeziune. O pâclă deasă coborâse asupra tuturor, întunecându-le sufletul şi crescându-le potenţialul de ură şi de egoism. În comunism, lipsurile şi frigul îi apropiaseră pe oameni. După ’89 nu se putea vorbi de lipsa lipsurilor şi nici de stat, de-atâta căldură, în maiou şi-n chiloţi iarna, prin blocuri. Începuse boala micro-centralelor de apartament şi-a economiei libere şi silite doar de socotelile făcute pe hârtie cu creionul, urmând principiul lui Colbert, ministru al lui Ludovic al XIV-lea, şi-anume întinsul pe măsura plăpumii: adică să nu cheltui mai mult decât câştigi. Realitatea, cu-o inflaţie de cocă dospită, obliga mai toată lumea la asemenea socoteli, fără să fi auzit vreodată de Colbert.

Când Suzana plecase din spital, profesorul îi recomandase odihnă; iar ca exerciţiu fizic – plimbarea de voie, cu pas domol, evitarea stresului, a enervărilor, a excesului de căldură, deci a caniculei, şi a frigului, care nu fac bine nimănui, mai ales cardiacilor. Ea ascultase ca la biserică sfaturile profesorului, ştiind din capul locului că n-avea cum să le urmeze. «Şi când vă reveniţi complet după operaţie, umblăm şi la carotidă». Îi mulţumise profesorului, îşi luase rămas-bun de la asistente şi de la infirmiere, în timp ce Sanda îi adunase lucrurile într-o sacoşă. Un vecin al Sandei, samaritean milostiv şi acesta, le dusese cu maşina lui de la Fundeni la Suzana acasă. Mihai tocmai se afla prin Banat, trimis de firma germană la care lucra, ceea ce-l scutise de-a se învoi de la serviciu, învoire ce-ar fi-nsemnat o neplăcere personală, nemaivorbind de cea a şefilor lui.

În casă, fiu-său nu dădea bani decât pentru întreţinere, pe din două cu Suzana, şi-şi cumpăra mezeluri pentru sendviciurile lui şi numai ale lui. «N-ai putea să dai şi tu ceva în plus, Mihai?». «Dau destul. Ca un colocatar civilizat, îmi adun şi eu bani de-o maşină ca lumea. Doar n-o să merg cu hârbu-ăsta de „Dacie” pân’ la adânci bătrâneţi?». «Hârbul» avea cinci ani vechime.

Sanda îi făcea Suzanei cumpărăturile din banii ei, pe care-i vedea înapoi când primea Suzana pensia. Şi măcar de s-ar fi putut recompensa în vreun fel faţă de Sanda, care-o pusese să jure că nu-i lasă, după moarte, niciun lucru, propria-i casă fiind depozitară de obiecte ale unor generaţii de intelectuali înstăriţi. Se simţea atât de abuzivă şi de vinovată faţă de fiinţa asta milostivă, pe care n-o dădeau afară din casă nici sănătatea, nici banii. Şi nici măcar nu se număra printre cei care n-au ce face cu timpul. Dacă nu ţi-e obrazul chiar de toval, nu se poate să nu te roadă jena de-a nu răspunde cu nimic faţă de eforturile cuiva căruia-i ceri şi-i tot ceri. Iar când se gândea că dacă n-ar fi preocupat-o numai viitorul lui fiu-său ar fi putut să ducă o viaţă de cucoană, în sinea ei îi era şi mai ruşine de Sanda.

De-a lungul prieteniei lor de-o viaţă, Suzana n-o-ndatorase cu nimic pe Sanda: în afară de-un umăr pe care aceasta să-şi fi plâns amărăciunile. Ce-nsemna s-auzi o poveste tristă şi revoltătoare, să-ncerci să usuci nişte lacrimi cu-o vorbă bună? Ce-nsemna pe lângă bătutul Bucureştilor pe din patru, la spital, şi pe din două, încărcată cu sacoşe de mâncare pentru ea, Suzana, pentru fiu-său (care, cum deschidea seara uşa, întreba «ce e de mâncare-n casa asta?») şi pentru amărâtul de Oro (care era tot mai trist şi mai neputincios)?

Oro uitase şi să mai dea din coadă, stătea într-un colţ cu-o privire din care pierise orice curiozitate. Un bătrân ca toţi bătrânii care-au trăit tot, au văzut tot şi pe care nu-i mai interesează nimic. Doar când venea cu greu înapoi în casă, după ce se scăpase pe scară, păşea agale spre colţul lui, îşi punea botul pe labe, închidea ochii şi ofta. Pe Suzana o podidea plânsul de fiecare dată. Se ducea lângă el şi se-apleca – deşi n-avea voie – şi-l mângâia şi-şi lipea capul de urechile lui şi-i şoptea: «Oro, sufletul meu, mai rabdă că nu mai avem mult şi scăpăm». Apoi se ridica de lângă Oro, care-i lingea mâna în semn de recunoştinţă. Şi o remuşcare îi trecea Suzanei nu numai prin suflet, ci întocmai ca un curent prin tot corpul. «Doamne, cum îi pot promite lui Oro că scăpăm? Eu îmi pun speranţa în operaţia de carotidă, operaţia mântuirii, dar el, el cui rămâne?».

Suzana demult gândise că soluţia cea mai bună era să-şi ia zilele. Ştia şi cum. Aflase-n spital, fără să vrea, la Reanimare. Aflase cum se poate produce o embolie. Dar nu voia să-i lase fiului ei apăsarea unei răzbunări, fiindcă, după cât văzuse ea în viaţă, orice sinucidere seamănă a învinuire pentru cei care-ţi rămân în urmă. Cât de nepăsător şi de brutal în vorbe era fiu-său, şi cât nu-i dădea niciun ajutor, ea i se considera îndatorată şi dincolo de moarte. Abia aştepta operaţia de carotidă – salvarea ei. O ieşire onorabilă din viaţă care să nu lase peceţi întunecate în urmă. Dar Oro? Dac-ar fi murit înaintea ei i-ar fi făcut mai uşoară plecarea din lume. Cui îl lăsa pe Oro? «Doamne, învaţă-mă ce să fac?».

Pe vremea lui Dej, o colegă de liceu a Suzanei, grecoaică, izbutise să plece în Grecia, prin mari intervenţii ale unor rude influente în ţara lor şi cu. Mare dare-de-mână. Colega asta, Elení Carianopol, nemăritată, avea ca singure neamuri în România un văr-primar şi pe nevasta lui, iar ca partener de viaţă o superbă căţea dog arlechin. Oameni ocupaţi, care plecau dimineaţa şi mai veneau seara acasă, verişorii Elenei aveau ca mijloc de destindere alpinismul. În nicio duminică nu stăteau în Bucureşti. Pe vremea când plecase Elení Carianopol în Grecia, nu se puteau scoate, la emigrare, animale din România. Dacă mamă-sa n-ar fi protestat, Suzana ar fi luat-o la ea pe Nora, căţeluşa Elenei.

Când îşi văzuse actele de plecare în regulă, Elení îi spusese Suzanei că avea să roage un prieten doctor s-o eutanasieze pe Nora. «Doamne, Elení, cum să omori splendoarea asta de câine care are doar patru ani? Chiar nu s-o găsi nimeni căruia s-o laşi?», se-ngrozise Suzana. «Draga mea, ar suferi atât de mult fără mine încât… E ca şi când mi-aş omorî copilul, dar decât s-o las cu sufletul fript, mai bine…». După ce-o eutanasiase pe Nora, Elení plecase de-acasă la nişte prieteni. Suzana o condusese la aeroport. Mai mult se priviseră decât vorbiseră. Când se-mbrăţişaseră de despărţire, Elení pusese capul pe umărul Suzanei şi-i şoptise: «Dac-ai şti cu ce inimă plec… Nu cred c-am să pot uita vreodată. Dac-aş putea să mor acum…». Se desprinsese de Suzana, îşi luase rămas-bun de la verii ei şi plecase ţinând mâna cu paşaportul complet întinsă, ca-n transă, ca o somnambulă. Venise-n vizită-n România peste patru ani. Era tot singură şi-n Grecia. «N-ai găsit niciun om de care să te legi? Să te măriţi, să ai copii?», o-ntrebase Suzana. «Nu vreau să mă mai leg de nimeni, de nicio fiinţă. Nu mai am putere să sufăr. De-atunci, de când…», şi-o podidiseră lacrimile. «Nu mai am putere să sufăr Suzana, şi nici curaj. Nu vreau să-mi mai umplu sufletul de lacrimi şi nici să plângă cineva după mine. Îmi câştig o pâine, umblu prin lume, să văd, s-aud, să aflu. La urma urmei, ce se-alege dintr-o viaţă de om?».

«Chiar, ce se-alege?», se gândea acuma Suzana, după atâţia ani de când n-o mai văzuse pe Elení. Ea nu fusese nici măcar până-n Bulgaria. Iar Pământul avea cinci continente. De când se instalaseră societăţile de televiziune prin cablu, o vreme funcţionase un post care prezenta filme turistice, făcute profesional şi bine comentate. Aşa văzuse şi ea Spania, Portugalia, castelele din Scoţia. Apoi, cabliştii înlocuiseră acest post cu altul, absolut oarecare, fără nimic interesant. «Bine c-am văzut şi-atât», îşi spusese ea ca să-şi domolească revolta omului frustrat de-o plăcere, într-o viaţă cu gust de leşie. Singurul lucru pe care nu-l pândeau nici putreziciunea şi nici hoţii era ceea ce-ai văzut, ceea ce-ai adunat în suflet. Dacă nu ţi le mai aminteşti pe toate aşa cum au fost, măcar să ai ce să uiţi. Să se estompeze, să se cufunde ca-ntr-un văl de ceaţă, dar să fi existat.

Când avusese vârsta călătoriilor, vârsta memorării a ceea ce-ar fi văzut, măcar prin «democraţiile populare» şi prin Rusia, nu obţinuse paşaport, nefiind măritată şi neavând copii. Ştia cine-i pusese «o vorbă bună» pentru acest refuz. Apoi îşi dăduse banii pe lecţiile de limbi străine ale copilului şi pe şcoala lui germană, meditând, când deştepţi, când proşti, până simţea că-i plesnea capul de plictiseală şi de atenţie încordată, care ajunseseră ca o picătură chinezească. Seara târziu, când termina cu «meditaţii», se-aşeza pe closet, îşi punea mâinile peste tâmple şi-şi repeta ca pe-o litanie: «fără gânduri, fără gânduri, fără gânduri». Mergea în singurul loc din casă unde să n-o fi căutat nimeni, iar când, într-un târziu, ieşea de-acolo, pentru a nu-i trezi nedumeriri maică-sii, trăgea apa, fără să fi fost nevoie. «Suzana, cred c-ar trebui să te tratezi de constipaţie», îi spusese maică-sa, căreia nu-i scăpa timpul nefiresc pe care-l petrecea Suzana în «locul acela».

Băiatul îşi însuşise bine franceza şi engleza, terminase liceul german şi intrase la o secţie a Politehnicii, cu germana ca limbă de predare. Suzana răsuflase uşurată, zicând că a scăpat de greu. Urmau cinci ani de Facultate, în care-avea să fie vorba de cheltuieli obişnuite: transport, mâncare, îmbrăcăminte. Asta-şi închipuise ea. Dar Mihai, nesemănându-i nici cât un crocodil unei girafe, se dovedise total imuno-deficitar la mediu. Uitase lecţiile cu bananele şi cu portocalele din şcoala primară. Nu-l interesau nici colegii din cămin şi nici aceia care veneau la Facultate cu mijloace de locomoţie-n comun. Colegi pentru el erau numai copiii de bani-gata, adică ai «privatizaţilor» şi-ai «emanaţilor» de după ’89, şi junele care, în lipsă de asemenea părinţi, îşi aflau nişte «sponsori»; ăştia, în schimbul tinereţii şi-al frăgezimii fetelor, le ofereau maşini de mărci scumpe şi ţoale care să le pună cât mai mult în valoare (mai ales anumite părţi ale corpului): ceea ce, după ’89, se chema automobil «de marcă» şi ţoale «de firmă». În aceste condiţii, în afara ultimului bănuţ, Suzana se-mprumutase la Sanda, care vânduse un teren, şi-i cumpărase «copilului» „Dacia” aia ultimul tip. Spre a-l scuti de complexe de inferioritate. Când se văzuse angajat la o firmă nemţească, «rabla» de „Dacie”, deşi numai de cinci ani vechime, perfect întreţinută, îi crea «copilului» şi mai acute complexe de inferioritate, ceea ce-l determinase să-şi strângă ban pe ban, nedând în casă decât parte la-ntreţinere, pentru a-şi cumpăra o maşină «de marcă», spre «a fi în rând cu lumea». «În rând» cu o lume în care maică-sa devenise o povară, iar Oro – o pacoste…

«În rând cu lumea» se aflase Mihai şi-n anul doi de Facultate, când îşi adusese acasă «prietena», «cu arme şi cu bagaje». Printre alte mode post-decembriste, imitând Occidentul – care devenise literă de Evanghelie-n România – se adoptase şi cea a coabitării între tineri necăsătoriţi. Pe vremea când fusese Suzana studentă, asemenea lucru, destul de rar, se chema «a te ţine cu cineva»; acuma – «să ai prieten/prietenă».

Cum apartamentul lor avea trei camere separate, hol şi două grupuri sanitare, pentru a nu contrazice concepţiile noilor generaţii, Suzana încuviinţase – fără entuziasm, dar încuviinţase – venirea «prietenei». «Dacă aşa crezi tu că e bine, adu-ţi, mamă, prietena. Eu nu mă opun». «Şi dacă te-ai fi opus, crezi că n-o aduceam?!».

Cel mai greu îi fusese Suzanei s-o convingă pe maică-sa, Marioara Mănoiu, să nu i se-arate ostilă prietenei lui Mihai, oricine şi oricum ar fi fost. «Suzano, tată-tău şi bunicu-tău, când ai devenit majoră, au trecut casa pe numele tău, ca să nu mai plăteşti taxe de moştenire de pe urma noastră. Dacă era casa pe numele meu, nu punea asta – „prietena”! — picioru’ aici. Şi nu ştiu dacă nu-i dădeam papucii şi lui fiu-tău, la câte mofturi şi fasoane face. Nici în aceeaşi cadă cu noi nu se poate dumnealui spăla, de-ai desfiinţat bunătate de cameră de serviciu, ca să-i faci dumnealui duş, closet şi chiuvetă separat, de-ai cheltuit o căciulă de bani. Treaba voastră. Eu stau în camera mea, şi pe dumnealor vreau – îi văd, nu vreau – nu».

Claudia, prietena lui Mihai, o fată brună, cu ochi negri-tăciune, cu păr bătând în albăstrui, înaltă, subţire, bine făcută, fără să fi fost o frumuseţe, avea ceva atrăgător, sănătos şi ataşant în privire, în gesturi măsurate şi potrivite împrejurării. Impresia de prospeţime, de curăţenie, o dădeau şi lipsa oricărui fard, îmbrăcămintea decentă – nu-şi arăta nici buricul, nici ţâţele – şi pieptănătura simplă: părul des, cu fir aspru, îi acoperea urechile, căzând egal pe lângă obraji, deşi n-avea cărare la mijloc. Era copil singur la părinţi – învăţători într-o comună de lângă Giurgiu, oameni cu stare, cum avea să se dovedească, şi cu bun-simţ. Cu greu acceptaseră situaţia în care-i pusese fata lor. Intraseră pieriţi de ruşine în casa Suzanei şi numai după ce ea-i invitase stăruitor, explicându-le că «astea sunt generaţiile de-acum», că «vor mai multă experienţă, să se cunoască mai bine»; şi dă-i şi luptă şi luptă şi dă-i, ca să-i convingă pe bieţii părinţi că fata lor se afla-ntr-o casă de oameni şi nu în vreun bordel.

Claudia îi ceruse lui Mihai să n-o ducă direct în «camera lor», ci s-o prezinte mai întâi mamei şi bunicii lui. «Ia te uită! Parc-am fi la Curtea Angliei. Ce, n-au să aibă timp să te cunoască?». «Mihai, nu se cuvine să intri în casa omului ca un hoţ». «Hai să-ţi satisfac şi moftu’ ăsta!».

Claudia păşise timid până în pragul holului unde se aflau Suzana şi Marioara Mănoiu. «Ea e prietena mea, Claudia. Bunica şi mama mea», le desemnase Mihai printr-un gest pe cele două doamne care stăteau pironite în două fotolii. Suzana, punându-se în situaţia Claudiei – care-i plăcuse din primul moment – se ridicase şi pornise către fata care stătea nemişcată-n prag. «Fii bine-venită la noi, Claudia», şi-i întinsese mâna. «Sărut mâna, doamnă». Suzana o invitase cu un gest în cameră. Claudia se-apropiase de Marioara Mănoiu, o privise o clipă, se aplecase şi-i sărutase mâna. Marioarei Mănoiu îi pierise răsuflarea de uimire. «Dumneavoastră sunteţi bunica lui Mihai. Eu sunt Claudia Moraru».

Mihai şi Claudia îşi făcuseră rost de-o colaborare la o firmă germană ce realiza programe de calculator: o muncă pe care-o puteau îndeplini la domiciliu. Claudia stabilise program de-nvăţat, program de lucru pentru firmă, program de plimbat, de mers la teatru sau la un concert. «La Giurgiu, unde-am făcut eu liceul, nu erau teatre, nici concertele din Bucureşti. Vreau să nu mor proastă», îşi explicase ea apetenţa pentru îmbogăţirea cunoştinţelor şi pentru bucuria sufletului, apetenţă ce nu-l entuziasmase deloc pe Mihai. Teatrul – cu unele excepţii – o cam dezamăgise pe Claudia: «O fi bun alergatul ăsta al regisorilor după originalitate, dar fără mine», zisese ea, nelipsind însă de la niciun concert dat la Ateneu ori la Sala Radio. Comenta cu Suzana şi cu doamna Mănoiu interpreţii, orchestra, dirijorul, repertoriul. Era limpede că pentru urechile Claudiei, muzica însemnau preclasicii, clasicii şi romanticii. «În rest, ascult o dată, însă nu mai doresc şi-a doua oară». Pe Suzana o uimea cât de-aproape ca gust artistic se afla ea de Claudia. «Uite că mai sunt „demodaţi” ca mine şi ca generaţia mea şi printre tineri».

Deşi singură la părinţi, fata domnului învăţător şi-a doamnei învăţătoare – amândoi, copii de-nvăţători, la rândul lor – dădea acasă şi cu sapa-n grădină, făcea curăţenie alături de maică-sa, ştia să gătească, să facă dulceţuri, să pună conserve, murături. În cele două toamne petrecute în casa Suzanei, făcuse zacuscă, gemuri, pusese murături, dereticase prin fiecare colţ al apartamentului. «Dacă ceva din ceea ce fac nu vă place, să-mi spuneţi, doamnă, că nu mă supăr».

«Claudia, hai să vorbim ca două femei. Eu – ca una cu un copil din flori, tu – ca una cu viaţa înainte. Ştii ce nu-mi place? Ţi-oi părea demodată sau nu, mie nu-mi place că tu şi cu Mihai nu vă căsătoriţi». Claudia stătuse o clipă cu privirea undeva pe-un perete, apoi se uitase în ochii Suzanei. «Doamnă, la noi, la ţară, băiatul vine în peţit la fată…». «Am auzit că numai în Japonia, părinţii fetei cer mâna băiatului. Noi nu suntem japonezi. Eu aş alerga şi-n clipa asta să te cer părinţilor tăi. Dar nu de mine depinde. Tu i-ai pus lui Mihai problema căsătoriei?». «Nu. Dacă el nu se gândeşte la căsătorie…».

Suzana se gândea însă şi cum se mai gândea. Maică-sa, mâine-poimâine închidea ochii; ea, Suzana, era cardiacă, prin urmare aţa se putea rupe oricând, pe negândite, şi băiatul ăsta rămânea singur pe lume şi plin de mofturi şi obişnuit să fie permanent slugărit, adică prost crescut, în sensul de prost învăţat, neavând răbdare nici cât negru subt unghie, capricios şi ironic. Dacă l-ar fi lăsat cu-o femeie de nădejde lângă el, Suzanei i s-ar fi luat o piatră grea de pe inimă. În viaţa multor oameni se iveşte numai o singură ocazie care le-ar oferi liniştea şi siguranţa. Dacă nu ştiu s-o folosească… Ocazia asta, nesperată pentru Mihai, Suzana o numea Claudia. Nu numai o femeie plăcută, frumuşică, la care să-ţi fie drag să te uiţi, dar om de casă, de nădejde, cu un respect bătrânesc faţă de familie, de tradiţii. De Florii, atârna cunună de salcie la poarta bloculeţului, la uşa lor de intrare, iar în casă umplea vazele cu mlădiţe de salcie şi de forsythia. De Crăciun, împodobea pom, lipea crenguţe de brad cu câte un glob pe fiecare uşă, îi punea lui Oro o fundă verde, «asortată cu părul lui».

«Mihai, am să-ţi spun şi eu o vorbă», îl prinsese Suzana într-o zi când era Claudia plecată la părinţii ei. «S-auzim!». «Când ai de gând să te-nsori cu Claudia?». «Asta era vorba?! N-am niciun gând să mă-nsor. Ce valoare are o hârtie acolo, semnată la Primărie? Căsătoria e o chestie demodată, aşa că las-o moartă cu planurile-astea. Ţi-a spus Claudia ceva? S-a plâns că e nemăritată?». «Nu. Pentru că e un om cu demnitate. Sper că ai băgat de seamă. Văd că azi căsătoria e demodată. Perfect. Dar mie nu o dată mi-ai tras ibrişine pe la nas că te-am făcut din flori». «Deocamdată ea n-are copii din flori. Avem grijă să nu-i facem!». «Dar pe ea ai întrebat-o dacă nu doreşte să aibă un bărbat legitim şi copii legitimi?». «Uite ce e, mamă, te sfătuiesc să-ţi vezi de treburile tale şi să mă laşi să-mi trăiesc viaţa cum cred eu. Şi cu asta am încheiat discuţia. S-a-nţeles?». Şi-i trântise maică-sii uşa-n nas pentru a-ntări fonic, subliniind-o, concluzia convorbirii.

În a doua toamnă petrecută-n casa Suzanei, Claudia făcuse dulceaţă, conserve, zacuscă, pusese murături, scuturase casa din colţ în colţ. Când socotise că asigurase familia Mănoiu, măcar în parte, pentru iarnă, Claudia se-aşezase pe-un scaun în bucătărie, vizavi de Suzana, şi-şi pusese-amândouă mâinile pe masa care le despărţea. «Doamnă, eu mă despart de Mihai. Mi-am făcut bagajele şi diseară plec la fosta mea gazdă». Suzanei îi pierise graiul şi se albise la faţă. «Să ştiţi că nu mă despart fiindcă nu mă ia de nevastă. Mă despart fiindcă-mi dau seama că nu e omul alături de care să vreau să trăiesc. L-am iubit şi încă-l mai iubesc. E primul băiat din viaţa mea. Dar prea nu-i pasă de nimeni. Ştiţi ce m-a supărat cel mai tare la el? Felul cum se poartă cu dumneavoastră şi cu mama dumneavoastră şi nepăsarea faţă de Oro. Pentru dumneavoastră îmi pare rău că plec, pentru mama dumneavoastră şi pentru Oro. V-aţi purtat ca o mamă cu mine. Să ştiţi că n-am să vă uit toată viaţa». «Nici eu pe tine, Claudia. Om ca tine nu mai găseşte zăbăucul ăsta de Mihai în vecii vecilor. N-a ştiut să-şi preţuiască norocul. Eu sunt de vină că l-am crescut cum l-am crescut». «L-aţi crescut ca să-i fie bine-n viaţă. N-aţi ştiut ce să-l mai învăţaţi şi ce să-i mai oferiţi. Cum de nu-şi dă seama că v-aţi sacrificat toată existenţa pentru el? Ce-a văzut la dumneavoastră decât muncă, modestie, cinste şi bun-simţ? De unde snobismul şi nepăsarea astea faţă de toate şi de toţi? Iertaţi-mă pentru ce-am să vă spun. Nu l-aţi făcut singură. Ştiu că l-aţi făcut cu un bărbat pe care l-aţi declarat mort. Mihai nu crede versiunea asta şi vă rog să nu vă supăraţi – dar nici eu. Şi-atunci, orice situaţie familială ar avea acest om, cum de-atâta amar de vreme n-a venit o dată să-şi vadă copilul nelegitim şi nu i-a adus măcar o ciocolată? Ştiu că dumneavoastră, din demnitate, nu i-aţi cerut nimic acestui tată. Nu l-aţi făcut singură pe Mihai, doamnă. Căutaţi-i defectele în omul care i-a fost tată. Reproşaţi-vă doar că, de dragul lui Mihai, n-aţi înţeles nimic din viaţă. Vrea să parvină şi-o să parvină, mai ales că inteligent este, pregătit este, frumos este, peste cadavre poate călca. Egocentrist este. Curios însă că nici pe sine nu se iubeşte. Şi de el îmi pare rău, dar şi de mine. Nu vreau s-ajung o a doua doamnă Suzana Mănoiu, o sacrificată pe altarul nerecunoştinţei».

Suzana se abţinuse să facă vrun comentariu la cele spuse de Claudia. Fata plecase, dar o suna pe Suzana de pe «mobil» când ştia că Mihai nu-i acasă, întrebând-o dac-o putea ajuta în vreun fel. Când murise Marioara Mănoiu, Suzana o anunţase, iar Claudia se repezise într-un suflet s-o ajute. Ea făcuse coliva, pusese lumânări şi bani la batiste, fusese lângă Suzana la incinerarea defunctei; ea şi încă patru vecine bătrâne. Mihai era plecat pentru două luni în Germania, cu-o bursă. «Dac-ar mai fi Claudia aici, mi-ar fi mult mai uşor. Sunt sigură că l-ar lua pe Oro, bătrân şi neputincios cum e». Dar Claudia se măritase cu un inginer neamţ de la firma unde făcea programe de calculator şi plecase-n Germania. Îi telefona şi de-acolo şi-i trimisese bani de operaţie, ştiind cum o ducea Suzana. Ştia şi de la părinţii ei cum o ducea mai toată lumea, cu pensii şi cu salarii mici. De doi ani, de când plecase ea, lucrurile nu se-mbunătăţiseră-n Ţară.

Dacă l-ar fi ştiut pe Mihai însurat cu-o femeie de calitatea Claudiei, Suzana şi-ar fi luat o piatră de pe suflet. Pe când încă spera în căsătoria Claudiei cu Mihai, nu credea că pot fi pietre mai grele decât grija de-a-l lăsa pe fiu-său pe mâini bune. Dar iată că existau pietre şi mai grele şi mai colţuroase: Oro. Ce să facă oare cu el? «Doamne, învaţă-mă, luminează-mă!».

Îi pierise somnul, iar ziua nu-şi afla nicăieri locul. Umbla întruna prin casă, ştergea de câte trei-patru ori pe zi praful, şi umbla şi umbla. «Plimbări de voie», cum îi recomandase profesorul la plecarea din spital. Îşi pusese lucrurile de moarte într-o sacoşă. De câteva ori pe zi le controla ca nu cumva să lipsească ceva, deşi lista lor se afla şi ea în sacoşă, împreună cu un carton, pe care erau scrise mare, de tipar, numerele de telefon ale Sandei, mobil şi fix, numărul de mobil al lui Mihai, precum şi numărul profesorului doctor Claudiu Iovan, cât şi toate documentele medicale. I se părea că, în ceea ce-o priveşte, totul era pus la punct: actele în ordine, cu listă, contul din bancă – la condiţii de retragere figurând Sanda şi Mihai – pentru sfârşit, testamentul, care conţinea un singur rând: «vreau să fiu incinerată, iar lucrurile mele de îmbrăcăminte să fie date la un azil de bătrâni». Urmau semnătura şi data când fusese scris.

Dar Oro? Ce să facă ea cu Oro? Doctorul lui, un tânăr cu suflet, ar fi-nţeles-o şi l-ar fi eutanasiat, de mila câinelui şi de-a stăpânei. Dar gândul ăsta o-nspăimânta. O făcea să uite şi să-şi înghită doctoriile şi să mănânce. Slăbise mult, ceea ce nu era deloc rău pentru un cardiac. Atârnau hainele pe ea. Într-o zi se arsese becul care lumina scara. Ca să-l schimbe, ar fi trebuit să care scara dublă – scară de zugrav – s-o ducă pe palier şi să urce spre ultima ei treaptă. Iar ea n-avea putere nici să care un kilogram: nici putere şi nici voie. Mihai se-ntorsese acasă când se-ntunecase. Ca să urce spre apartament, îşi luminase drumul cu bricheta. Cu toate astea, îşi murdărise pantofii în dejecţiile lui Oro. Intrase furios în casă, trântind uşa de să dărâme blocul. «Câinele ăsta nu mai are de gând să moară?», şi se năpustise către colţul în care bietul animal stătea nemişcat, cu botul pe labe. Suzana se aşezase în faţa lui fiu-său. «Lasă-l, te rog, să moară-n pace». «Dar muriţi o dată-n pace şi lăsaţi-mă dracului să trăiesc! Şi tu nu puteai să-mi telefonezi că s-a ars becul, dacă nu eşti în stare să-l schimbi, de parcă trebuia să urci Everestul? Nu puteai să chemi pe cineva?». «Pe cine? Spune-mi tu şi-l chem». «Ce, eu trebuie să am grijă de casa asta? N-am destule pe cap? Tu ce treabă ai decât să-ţi iei doctoriile şi să-i dai prăpăditului ăsta de câine să mănânce, că nu mai moare o dată!». «Mai ai un pic de răbdare că murim amândoi, şi el şi eu». «Am mai auzit drama asta. Şi mizeria de pe scară?». «Îţi promit că n-o să mai fie mizerie». «Vreau s-o văd şi pe-asta». «Ai s-o vezi».

N-o să ştim niciodată ce-nţeleg animalele care trăiesc lângă noi. De la această conversaţie între mamă şi fiu, de la marşul intempestiv şi furios al fiului spre el, Oro nu mai mâncase, nu mai băuse, nu-şi mai făcuse nevoile şi nu se mai mişcase din colţul lui. Deschidea ochii doar când Suzana se-apropia de el, îl mângâia, îl săruta pe frunte şi-l îmbia cu şuncă (furată din pachetul lui Mihai), cu lapte, cu apă, care lui nu-i mai trebuiau. Se uita cu-o privire stinsă în ochii ei şi-i căuta mâna s-o lingă. A patra zi se sculase şi, abia păşind, trecuse prin fiecare încăpere cu stăpână-sa în urma lui. În camera ei, Suzana se-aşezase pe-un fotoliu să-şi tragă sufletul. Oro se-aşternuse la picioarele ei, îşi răzimase preţ de câteva minute capul de mâna care-l mângâia, oftase încet şi-şi dăduse sufletul. «Oro, sufletul meu, te-ai dus. Doamne, mulţumescu-Ţi Ţie că-mi uşurezi plecarea!». Plângea şi mângâia în neştire câinele mort. «Ce bine că e dimineaţă şi că sunt băieţii ăştia pe şantierul de-alături». Se făcea un hotel lângă blocul lor. «Dar trebuie să-l scot pe Oro pe scară curată». Cu căldări de apă fiartă şi cu peria de scânduri, rugându-se la Dumnezeu să-i dea putere să cureţe scara, în cinci ore de chin, Suzana făcuse lună scara. Se târâse apoi până la şantier şi, printre lacrimi şi suspine, rugase doi muncitori tineri să-l îngroape pe Oro într-un colţ din curte, la umbra unui castan, unde-i era lui drag să stea vara, pe căldură. De milă, băieţii veniseră, îl înveliseră pe Oro în pătura lui şi-l sloboziseră în groapă, în timp ce Suzana arunca peste el cu tufănele. «Ţineţi, vă rog, cinci sute de mii, că n-am mai mult şi să vă dea Dumnezeu sănătate pentru fapta dumneavoastră bună». «Să fie primit, doamnă. Săru’mâna. Ce să-i facem, toţi ne ducem».

Liftul nu mai funcţiona de ani de zile. Până să urce scările, Suzana se oprise la fiecare trei trepte (şi erau treizeci). Ajunsă pe palier, nu mai putea să respire şi inima-i bătea să-i sară din piept. Nu-ncuie uşa. Se târî până la fotografia lui Oro, împreună cu ea, făcută cu cinsprezece ani în urmă. Ea – în picioare, Oro şi el, în toată splendoarea lui aurie. Suzana luă o farfurie, turnă un pic de apă în ea şi căută o lumânare «sistem catolic», un recipient scund de metal, cu ceară şi cu feştilă. Apoi aşeză fotografia pe masa din bucătărie, acoperită cu tablă de zinc, şi-n faţa fotografiei farfurioara cu lumânarea aprinsă. «Îţi mulţumesc, Oro, iubirea mea, prietenul meu cel mai drag!». Se aşeză apoi într-un fotoliu în hol. O apucaseră durerile. Sună la „Salvare” şi le spuse că are infarct. «De unde ştiţi?», întrebă dispecera. «Am mai avut şi am patru by-pass-uri». Se rugă lui Dumnezeu să fie lucidă până la Reanimare, ca să-i dea unei infirmiere sau unei asistente sacoşa în grijă. Coborâse pe jos scara, sprijinită de şofer şi de doctoriţă, că brancardieri n-aveau. În „Salvare” îi pusese doctoriţa o perfuzie şi mască de oxigen. «Doamnă doctor, dacă mor până la Fundeni, daţi cuiva la Reanimare sacoşa asta. Am în ea lucrurile de moarte, documentele medicale, o copie după testament şi numerele de telefon ale celor care să fie-anunţaţi». «De ce să muriţi, doamnă? Noi luptăm să salvăm oamenii». «Ştiu, doamnă doctor, dar de murit murim toţi. Nu vă necăjiţi pentru mine: mi-am trăit traiul» – «şi ce trai», îşi spusese-n sinea ei Suzana. Apoi stătuse cuminte cu masca de oxigen şi cu perfuzia ce-i mai alinase durerile. «Ajută-mi, Doamne, să fiu conştientă până la Reanimare». «Vi s-a făcut dor de noi, doamna Mănoiu?». «Victoriţa, ia te rog sacoşa asta de lângă mine. Am în ea tot ce trebuie pentru ştii mata ce… şi telefoane şi testament». «Ia vedeţi-vă de treabă, doamna Mănoiu». «Dacă nu ne mai vedem, îţi mulţumesc, Victoriţa, fiindcă tare bună ai fost cu mine. Dumnezeu să te apere de rele!». Victoriţa era cea mai vrednică, mai vajnică şi mai inimoasă dintre infirmierele de la Reanimare. Ducea plosca bolnavului cu un mers de regină – dreaptă, ţinând capul sus şi gâtul încordat – de parcă ar fi purtat o cutie cu bijuterii. La un ceas după internare, cu toate intervenţiile medicilor, dirijate chiar de profesor, Suzana Mănoiu intrase-n comă. Profesorul Claudiu Iovan, cel care-i făcuse by-pass-urile, profesor-consultant la cei şaptezeci şi doi de ani ai lui, din păcate era plecat la un congres în Austria. Profesorul mai tânăr, prezent acuma, cunoştea perfect cazul «Mănoiu Suzana». O rezidentă îl întrebase încet pe profesor: «Credeţi că mai scapă, domnule profesor?». «Fată dragă, de când fac meseria asta, pe zi ce trece îmi dau mai bine seama că noi suntem doar nişte mărunte instrumente în mâna Ălui cu aţa şi cu mosorul. Iar pacienţii tot în mâna Lui sunt». «Credeţi că mai aude, că mai ştie ceva?». «Parcă poţi să ştii? Se spune că-n ultimele clipe îţi vezi tot filmul vieţii. O s-aflăm noi», şi profesorul îi pusese rezidentei o mână protectoare pe umăr.

Attachments