Îmi asum personal întreaga răspundere a celor scrise mai sus când se va putea dovedi inexactitatea lor.
Brăila
P. Istrati
(„România Muncitoare”, an V, nr. 49, 4(11) februarie 1907)
Àl X-lea Congres al Partidului Socialist Italian
Importanţa Congresului din Florenţa nu este mai puţin mică ca acelui din Niirenberg, mai ales că nuanţele de tactică sunt cu mult mai pronunţate la tovarăşii italieni decât la germani. Cu toată deciziunea şi cu toată lupta dintre grupe, pe care temperamentul italian o face foarte aprigă, partidul influenţează destul de mult asupra politicii ţării şi majoritatea hotărârilor sale au fost puse în practică.
Tendinţa. Forţa partidului
După tactica ce proferă, căci scopul rămâne neclintit acelaşi, grupurile şi-au luat drumurile următoare:
Reformiştii. (Turatti, Bissolati, Trêves etc.) cred în eficacitatea supremă a reformelor şi sunt convinşi că cea mai bună tactică este aceea care te face mai uşor să le cucereşti (Posibilismul francez). Compromisurile sunt mijloace susceptibile – în anumite cazuri – de a te apropia de scop. Ca amănunt de tactică, majoritatea lor susţine autonomia secţiunilor. Grupul acesta a mers crescând şi la număr şi la influenţă iar azi îşi are majoritatea la Congres.
Revoluţionarii sau intransigenţii (Lazzari etc.), o mică, dar viguroasă falangă care conduce şi apără spiritul pur al socialismului tradiţional. Contra compromisurilor, contra votării bugetelor şi ministerelor sunt pentru disciplina cea mai nemiloasă (…)
Integraliştii (E. Ferri, O. Mărgări, etc) sunt împăciuitorii primelor două grupuri. Ei voiesc să reunească ceea ce-i bun în ambele tendinţe dar în realitate formează o masă flotantă mişcată de puterea precumpănitoare a celorlalte grupări.
Până la acest Congres, ei au avut conducerea partidului care acum o au reformiştii. În fine, Sindicaliştii (Lambriola şi Ambris, etc.) au ieşit, afară de un grup napolitan, toţi din partid, în care Lambriola a spus că n-au ce căuta, nici nu se vor ocupa de el, partidul îşi va grăbi mersul spre putere în acelaşi timp cu lichidarea sa definitivă.
Toate tendinţele enumerate se agită asupra următoarelor forţe:
La 1904, partidul număra 45800 aderenţi repartizaţi în 1330 secţiuni. De atunci însă, se observă o scădere, aşa că la congresul acesta, partidul numără numai 41594 membri în 1282 secţiuni. Explicaţia stă în luptele interne care la congresul de la Roma au dus la excluderea sindicaliştilor. Dintr-un calcul destul de exact, rezultă că partidul poseda 1/20 din mandatele parlamentare, 1/5 din votanţi şi grupează în organizaţii 1/20 din muncitori. Partidul mai număra 5 ziare cotidiene şi vreo sută săptămânale apoi multe ziare satirice.
Dezbaterile
Administraţia Florenţei fiind radical socialistă, oraşul era pavoazat în deplină sărbătoare, gardele municipale în mare ţinută au dat onorule iar primarul oraşului a ţinut să prezinte celor 800 delegaţi omagiul populaţiei.
Bărânul luptător Andrea Costa prezidează. Proletariatul, spune dânsul, ne priveşte cu simpatie, dar noi nu avem într-însul un judecător sever şi just. S-a zis că Conferinţa Generală va absorbi partidul, dar în luptă e loc pentru toată lumea şi noi dăm totul pentru proletariat. Sunt sigur că acest Congres va fi demn de acela din Modena, al Confederaţiei Muncii.
Bergamano aminteşte că în 1903 socialiştii au oprit călătoria ţarului în Italia. D. Sanctio propune şi Congresul aclamă o adresă de simpatie către Enrico Ferri, care se află în America de Sud.
După ce se face raportul ad (ministrativ) şi moral al partidului se încinge o discuţie foarte aprinsă în care sindicaliştii sunt aproape maltrataţi asupra direcţiunii urmată de partid.
L. Turatti reproşează că direcţiunea nu a rezolvat chestiunea din Milan unde reformiştii sunt excluşi din partid. El se declară ca reprezentant al grupei reformiste din Milan.
Preşedintele spune că Congresul prin aplauzele sale unanime, a admis grupele milaneze.
Modigliani spune că direcţiunea nu a ştiut să se opună relelor sindicaliştilor.
Lazzari (:) La Milan grupele reformate trebuie să se unească cu celelalte.
- O zi întreagă a ocupat-o chestiunea lui „Avanti”. Ziarul are un deficit de 35 mii (lire). Cetăţeanul Bergamano, care împrumutase ziarului 10000 de lire, renunţă la ei. Face la fel şi Mungini, tot pentru 10000, Angeolonio renunţă la 3000 (lire) şi încă o sumă de creditori renunţă la mari sume, aceste sacrificii cât şi urcarea cărţii de adeziune va uşura soarta ziarului.
- Raportorul chestiunii „relaţiilor partidului cu organizaţiile economice” a fost Rigola, secretarul Confederaţiei italiene a muncii; aşa că reiese clar stadiul acestor relaţii. El s-a exprimat energic contra grevei generale: că nu trebuie să fie decât o armă pentru momente excepţionale, altfel e o hoţie de forţe.
Langolandi, revoluţionar, voieşte “libertatea luptei de clase’ şi nu codificarea ei. Reiese că revoluţionarii sunt sindicalişti şi stau în partid cu speranţa de a-l revoluţionariza.
Cheni, deputat, muncitor de docuri: Proletariatul are nevoie de sprijinul partidului, se vorbeşte de maturitatea conştiinţei proletariatului; dar care e această maturitate? Proletariatul trece prin trei faze: când el a servit în uzină şi înjură afară pe patron; când ajutat de partidul socialist el luptă pentru revendicări; şi când el le-a cucerit. Ei bine, când muncitorul cucereşte îmbunătăţiri fară să fie însufleţit de un ideal, de o credinţă, cucerirea nu aduce nimic la ridicarea clasei muncitoare. Adesea amelioraţiunea obţinută, nu e urmată de studiu sau de o înălţare morală, ea e risipită în viţii (ovaţiuni interminabile au salutat superbul discurs).
Dugan: „Nu trebuie a cădea din greşeala sindicalismului revoluţionar în aceea a sindicalismului reformist. Organizaţiile muncitoare să fie înainte de toate, socialiste”.
Graziani: „Organizaţiile trebuie să facă politică de clasă. Partidele sunt indispensabile pentru politica generală. În partide intră oameni din toate clasele, pe când în Organizaţii, numai oameni de o singură clasă, şi deci numai ele pot face adevărata politică de clasă”.
Turatti arată că integraliştii au îndeplinit un rol frumos şi-au trăit timpul lor, dar azi merg spre dezintegralizare.. Revoluţionarii au devenit semi-revoluţionari spre a putea rămâne în partid, deci e o tendinţă de „concentraţiune” şi pe asta e bazată tactica reformiştilor, căci aşa este situaţia momentului.
Revoluţiunile
Casa socialiştilor, s-au subscris obligaţiuni de 25 lei pentru clădirea ei la Roma.
Contra (arului: Proletariatul italian să proclame solidaritatea sa cu poporul rus şi să se ia măsuri a se împiedica o eventuală vizită a ţarului.
Anticlericalismul’, interzicerea congregaţiilor. Învăţă- mântul laic.
Antimilitarismul’, amânată pentru viitorul congres.
Politica comunală: Congresul consilierilor comunali socialişti o va lua în dezbatere.
Statutele partidului’. Se aleg 12 membri care se vor ocupa cu revizuirea.
Ordinea de zi se declară: contra sindicalismului revoluţionar, a grevei generale, contra grevei serviciilor naţionalizate pe motiv că e o luptă contra însăşi a colectivităţii, contra opoziţiei perpetue.
Conform deciziilor Congresului din Stuttgart, se îndeamnă pe muncitori a-şi alege dintre ei membri în parlament.
Această ordine de zi e a reformiştilor şi a fost admisă prin 18252 voci. Ordinea integralistă a obţinut 5384 voci şi cea intransigentă, 5927.
Au rămas opuse acum numai două tendinţe: sindicalismul şi reformismul, foarte neegale, însă, căci triumful acesteia din urmă se datoreşte în special Confederaţiei Muncii care până acum conţine voinţa majorităţii puternice a muncitorimii italiene.
(„România Muncitoare”, an V, nr. 44, 16 octombrie 1908)
Din ţară: Brăila – Lacul Sărat
Un accident, care dacă s-ar fi produs numai cu două zile mai târziu ar fi fost înregistrat în rândul celor mai mari nenorociri, a avut loc zilele trecute în localitate.
Faptele stau astfel:
În urma lucrării de către Stat a staţiunilor balneare, s-a pus aci în reparaţie generală stabilimentele băilor, ridicându-se o schelă quadrilaterală pentru a servi la montarea unui horn, de o greutate enormă, ce serveşte maşinii de pompat.
Această schelă cu o înălţime de vreo 15 metri, stătu mai multe săptămâni în picioare, fară a se servi de dânsa, până în seara de 28 aprilie când, dezlănţuindu-se o furtună relativ de mică intensitate şi numai în 10 minute, se prăbuşi cu un zgomot asurzitor devenind o enormă grămădă de grinzi şi scânduri în neregulă.
Cred că, în acel moment, cugetarea oricărui om cu cât de puţin simţ într-însul, şi-a format tabloul ce ar fi prezentat acea grămadă de scânduri dacă, catastrofa s-ar fi întâmplat numai după un interval de două zile, când schela avea să suporte greutatea unei duzini de lucrători ocupaţi cu aşezarea numitului tub: o amestecătură informă de lemnării cu membre omeneşti!
Fiind aci izolat, nu ştiu dacă vreun ziar a înregistrat acest fapt şi sub ce impresie. Sigur, nimic senzaţional!
Ştiu însă că a doua zi, toţi interesaţii direct, au regretat, ce? Că prăbuşirea schelei va întârzia cu cea. 10-15 zile deschiderea staţiunii şi astfel vor fi loviţi în pungă.
Putea să-şi frângă gâtul şi un regiment de lucrători numai schela să fi rămas neatinsă.
P. Istr.
(„România Muncitoare”, an V, nr. 21, 14 mai 1909)
Cum trăieşte breasla servitorilor Hotel Popescu – Lacul Sărat
Într-un număr trecut al ziarului nostru, în care vorbeam de traiul nenorocit ce duc servitorii, promisesem că voi mai reveni a viza un caz din sutele altele şi pentru a da o probă de lăcomie şi moralitate burgheză, iar pentru a ilustra şi mai bine cele de mai sus, am ales ca model cel mai vechi şi mai cunoscut hotel din această staţiune şi care a fost şi este exploatat de însuşi proprietarul său, d (omnul) C. Popescu – fost sergent de stradă în tinereţe, iar soţia sa guvernantă, fost mulţi ani librar, destul de cunoscut, mare proprietar, milionar astăzi!
Să nu se creadă că gravitatea faptelor, mai jos enumerate, vor aduce vreo ştirbire moralităţii acestui escroc şi nesăţios exploatator: ele sunt de notorietate publică; şi cine nu ştie sau cine mai poate ţine cont de câte ori s-au perindat prin faţa instanţelor noastre judecătoreşti, ipocrita figură a acestui nelegiuit om? Pe cine n-a înşelat dânsul şi de cine n-a fost dat în judecată?
Şi cum s-ar putea să roşească sau să revolte de aceste rânduri, nişte oameni care cu toată bogăţia lor, nu se sfiesc de a fura un pumn de ipsos unui biet geamgiu, venit spre a câştiga de la dânsul un ban pentru a trăi? Cum ar putea să se indigneze un om care, cu toată poziţia sa în societate nu-i o ruşine să-şi înşele portarul cu 0,50 b (ani), dublându-i costul unui sfert de chilo (gram) de gudron?
Dar să vedem prin ce metodă s-a mai pricopsit această „splendidă pereche” pe lângă înşelăciunile săvârşite printre cei avuţi.
Să vedem cum s-a purtat el faţă de factorul principal care i-a îngrămădit aceste averi.
Cu o lună înaintea deschiderii fiecărui sezon balnear, adică la 1 aprilie, începe vulpea bătrână să alerge cu limba scoasă după acei ce sunt „totul şi nimic” pe lumea asta, după acei purtători de braţe, aducătoare de aur. Atunci, el îşi pune tot talentul blestemat în acţiune. Pentru a fi concis, prin înseşi cuvintele lui voi arăta cum ademeneşte pe cel ce nenorocirea îl scoate. În cale – „e drept, zice el, luna asta, până la 1 Mai, vom munci cu toţii la curăţirea şi aranjarea hotelului. Leafa nu aveţi decât 15 fr. Pe lună şi mâncare dar, nu vă uitaţi la asta, nu e numa (i) asta, câştigul de la deschidere şi până la 1 septembrie, curat îmbrăcaţi şi prin puţină muncă la toamnă vă veţi trezi fiecare cu câte 5-6 sute de lei în buzunare cu care puteţi petrece boiereşte iama, aşteptând sezonul următor.”
Câte cuvinte, atâtea minciuni, şi scump plătesc victimele acel moment de slăbiciune şi neraţionament matur.
Posturi sunt la acel hotel pentru 7 bărbaţi, dar, speculantul trece peste această sumă cu încă 3-4 inşi pentru luna de curăţenie şi dacă s-a întâmplat să poată răbda toţi până la deschiderea sezonului, apoi atunci ştie d-lui să facă vânt la ce e de prisos şi să reţie tot ce a fost mai bivol şi mai răbdător.
Această sumă de oameni într-o lună trebuie să dea gata 100 şi ceva de camere numerotate plus două coridoare, balcoane, intrări, etc. Aceşti oameni trebuie să fie şi servitori: să scuture, să spele, să aşeze şi meseriaşi să zidească şi vopsitori, să se facă tâmplari, dulgheri, lăcătuşi, pavoazatori, electricieni, etc. Meseriaşii, cu adevărat, nu calcă niciodată în casa asta.
P. Istr. Brăila
Mărturisesc că am văzut prin lume multe năzbâtii şi diferite sisteme de avarii, dar cearceafuri în loc de plafoane şi tinichele în loc de duşumele, nu cred să fi văzut nici evreul rătăcitor din poveste.
Într-adevăr, nu cred să se afle în toată clădirea aceasta
- în.P. De plafon zidit, restul pe unde a picat tencuiala s-au aplicat cearceafuri vechi bătute în cuie şi din cauza restului de moloz căzut cu timpul în cearceaf, nu o dată s-a pomenit pasagerul şezând tranchie în pat, cu o bruitură, un pârâit şi apoi sculându-se cu cearceaful în cap neştiind dacă e în Lacul Sărat sau în Messina.
Acelaşi lucru cu duşumelele. Fiind putrede şi nevoind a face cheltuială, pune oamenii de bate tinichele unde e scândura putredă şi se scufundă piciorul şi acum întreaga casă nu are nicio saândură bună, tinichelele se aşează unele peste altele.
De la 4 dimineaţă şi până la opt seara când nu se mai vede, bietul om e gonit timp de 10 ceasuri, mai rău decât calul de tramvai. Hrana, spun cu siguranţă că de ar vedea-o Nababul cu toată arta sa de a da „pandişpan” ţăranilor, s-ar lovi cu palma în frunte şi ar lua cea mai mare tinichea pe care tov. Gherea a dispreţuit-o şi ar spânzura-o din toată inima pe pieptul ce e bun pus în bătaia tunurilor de la Stăneşti.
Pe lângă aceasta, mizerabilul nu te lasă să mănânci în tihnă nici ceea ce ţi-ai cumpărat din buzunarul tău şi de multe ori oamenii trebuie să pună mâna pe lucru mestecând ultima îmbucătură.
Şi dacă cineva murmură un cuvânt, i se răspunde scurt: „dacă-ţi place aşa, la mine loc să fie, că broaşte berechet”
Partea cea mai grozavă însă, stă în faptul că în acest local, muncitorul nu-şi pierde numai timpul şi sănătatea dar şi… CINSTEA.
Cleptomania patroanei acestui infern a târât pe mulţi servitori prin cancelaria comisariatului, căci nu o dată s-a semnalat dispariţia a diferite bijuterii lăsate de către pasageri prin diferite cutii pe masă crezând că se află într-o casă cinstită; apoi, câţi ţal-chelneri nu şi-au pierdut garanţia şi iată cam în ce mod: restaurantul hotelului e luat totdeauna în antrepriză, iar patronul, natural, cerea ţal-chelnerului angajat, o garanţie oarecare, dându-i în primire serviciul complet. Toamna, la facerea inventarului, constatându-se lipsa diferitelor tacâmuri; şerveţele, etc. Garanţia e pierdută. Lipsa aceasta, victima o vede sub ochii săi în fiecare seară, dar nu pricepe de unde vine. El nu ştie că argintăria şi celelalte obiecte sunt dijmuite de cleptomană când dă peste ele lăsate pe undeva în grabă de câte un chelner.
Din cauza aceasta, acum, niciun ţal-chelner nu mai vine la acest restaurant iar când se hotărăşte la aceasta, atunci propune stăpânului restaurantului să ia şi el parte la pierzanie.
Acestea sunt fapte adevărate.
Înainte de a termina şi pentru a nu se pune în dubiu spusele mele asupra moralităţii acestor oameni, aduc ca probă vie următoarea înserare la coresp (ondentul) din Brăila din ziarul Universul no. 130/24 mai a.e.
— “Gh. Odăreanu din Viziru a reclamat parchetului pe d (omnii) Paleologu şi C. Popescu de aci, care în calitate de martori prin substituire au ridicat de la Tribunal o recipisă pe numele Neagu Untaru şi au încasat bani de la ad (ministraţia) financiară.
Cred că aceasta e deajuns pentru un om cu o avere de un milion”
(Brăila) P. Istr.
(” România Muncitoare”, an V, nr. 28-29, 7 iunie 1909)
Dacă toate mişcările muncitoreşti au avut de suferit prigoanele administrative nimeni nu se plânge că aşa e firea lucrurilor.
Poliţiile au rolul şi menirea de a apăra interesele capitaliste în detrimentul intereselor muncitoreşti, dar muncitorii au de suferit din cauza altui element mult mai primejdios şi mai josnic decât însuşi poliţia, e inconştienţa unor muncitori, care fie din cauza naivităţii, fie din alte cauze, se fac informatorii poliţiei sau ai patronilor.
Muncitorii de cherestea din Docurile Brăila au declarat grevă cerând îmbunătăţiri în condiţiile de muncă. Greva în adevăr a avut succesul deplin, deoarece au fost admise toate condiţiile formulate de muncitori – dar aceasta nu e o garanţie că condiţiile le vor fi respectate pe viitor; muncitorii neavând organizaţia lor, nu vor putea impune respectarea condiţiilor odată admise.
În Brăila, mai mult ca în alte localităţi, s-au găsit muncitori care să servească informaţii poliţiei, să denunţe pe toţi acei care căutau a îndruma pe muncitori spre organizaţiile sindicale. Printre aceştia, e un oarecare I. Crăescu, cunoscut în Brăila ca informator şi care ar trebui să vadă cu regret că tot sprijinul lui nu i-a adus niciun folos.
Imediat ce greva a fost declarată, Crăescu a fost arestat, deşi el nu avea nicio cunoştinţă, căci muncitorii, cunoscându-l, s-au ferit a-i spune înainte de a fi declarată greva, totuşi poliţia i-a impus ca în 8 zile să părăsească oraşul ne mai primindu-l de a lucra în Docuri.
Aceasta-i cea mai bună lecţie ce o pot primi toţi naivii şi rătăciţii care cred că luându-se bine cu poliţia vor fi scutiţi de prigonire. Muncitorii conştienţi sunt prea îngăduitori şi îşi dau seama de rătăcirea în care hălăduiesc aceşti nenorociţi şi în loc de a-i prigoni îi privesc cu milă şi compătimire.
Nu, atunci când eşti muncitor, rămâi în rândul muncitorilor şi luptă la cot cu ei căci numai astfel chiar prigoniţii vor avea mulţumirea datoriei împlinite.
(Pribeagul)
(„România Muncitoare”, nr. 37, 9 iulie 1909)
Universul, la numărul său de sâmbătă, ne-a adus la cunoştinţă o barbarie ne mai întâlnită, petrecută la atelierul de cizmărie Gh. Gheorghe, Calea Victoriei, nr. 88.
Sus numitul patron bănuind că ucenicul din atelier i-ar fi furat un ceas ce-i lipsea de „4 zile” a închis uşa prăvăliei şi l-a luat la bătaie într-un aşa mod încât l-a lăsat în nesimţire.
Sergentul de post atras de ţipetele victimei a anunţat secţia respectivă şi când comisarul de serviciu a venit la faţa locului a găsit pe nenorocitul ucenic căzut la pământ, fară cunoştinţă şi… legat de mâini şi de picioare cu o frânghie groasă, iar pentru ca chinul să-i fie şi mai mare sălbaticul patron puse între legături nişte scânduri.
„Patronul a fost arestat şi dat judecăţii”.
Noi nu ştiam la ce rezultat va ajunge această dare în judecată, dar ştim că dacă ar fi fost la acel atelier nişte lucrători cu adevărat oameni, ar fi aplicat acestui mizerabil patron aceeaşi judecată pe care a aplicat-o el ucenicului.
Căci ce alta merită un om feroce ca acesta care pe o simplă bănuială supuse pe un copil la astfel de suplicii. Acest patron care introduce noaptea prostituate în casă, femei pierdute, în al căror principiu stă în primul rând furtişaguri merita el o judecată în urma unor astfel de fapte?
Dar, am uitat căci în acest atelier lucrează – ca cizmar – un lucrător, fost om odată, care sta în fruntea cizmarilor sindicalişti şi care pe timpul când era cu mintea întreagă protestase „cu ultima energie” în faţa unei astfel de fapte.
Oare acum, de când s-a întors din voiaj cu graţiosul concurs al brigăzii a III-a n-a mai rămas în el niciun pic de sentiment, de umanism? S-a tocit cu totul? Atât de jos a căzut.
Istrian
(„România Muncitoare”, an V, nr. 55, 10 septembrie 1909)
Săptămâna[1]
Insuficienţa gimnaziilor. O dată cu deschiderea noului an şcolar presa strigă zilnic că gimnaziile sunt neîncăpătoare faţă de contingentul numeros de elevi. Se arată starea de lucruri în care ne aflăm, se plânge soarta acelora care nu-şi mai pot continua studiile şi se dau nişte remedii derizorii. Nu îndrăzneşte însă nimeni să arate cauza adevărată pentru ce statul – care seacă bugete însemnate cu serviciul de spionagiu, cu pletora de funcţionari inutilă, cu armata – nu construieşte proporţional cu numărul crescând al elevilor, gimnazii şi licee unde poporul să-şi poată trimite fiii la o învăţătură superioară; n-o spune. Aceasta am spus-o noi şi o vom spune totdeauna.
Cu toate că art. 5 din Constituţie glăsuieşte că „libertatea învăţământului” e garantată, că pentru copiii de români nu se percepe nicio taxă, cu toate acestea, statul, în interesul ce-l are de a ţine populaţia muncitoare în cea mai mare ignoranţă posibilă, ca masele populare să nu se deştepte la viaţă, în urma învăţăturii, şi să-şi ceară sau să-şi smulgă drepturile răpite în mod ilegal, în acest interes, zicem, statul caută să pună omului sărac toate piedicile posibile (:) taxe (oprite de Constituţie), diferite uniforme costisitoare, cărţi exagerat de scumpe, concursuri de admitere, unde caută nod în papură elevului sărac etc. — Lucruri care fac neputincios pe omul nevoiaş a le susţine, din care cauză copilul lui, deşi poate cu talent şi setos de învăţătură, întrerupe studiile, rămâne câţiva ani acasă, şi dacă în acest timp nu a avut energia de a deveni autodidact, adică de a se cultiva singur şi a-şi forma o educaţie sănătoasă, curând îl vezi că a uitat şi ceea ce învăţăse şi, sau devine în cazul cel mai bun meseriaş abrutizat, sau în celălalt caz, un vagabond, un viţios, care sfârşeşte la spital ori la puşcărie.
Dar noi nu trebuie să aşteptăm ca reformele şi îmbunătăţirile să ne pice ca para mălăiaţă, ci trebuie smulse prin puterea conştiinţei noastre.
Sărăcie şi pretenţii (Răspuns doamnei Fulmen)
Am simpatizat şi simpatizăm pe toţi scriitorii a căror pană aşterne câteodată câteva rânduri sincere şi de nuanţă democratică prin ziarele zilnice contribuind astfel, cu conştiinţele lor, în favoarea unui popor oropsit.
D-na Fulman e una dintre cei ce mânuiesc în modul arătat pana şi mă învăţasem să o privesc astfel.
Dar, iată că printr-un articol de fond din săptămâna trecută, care purta titlul de mai sus îşi dă în petec şi mă face să- mi schimb – cred, pentru puţin timp – bunele păreri ce le aveam despre dânsa.
Probabil, inspirată de vreo cucoană ideală (!) prieteni de la externat şi care i se va fi plâns că…” nu poate găsi o fată de oameni cumsecade spre a îngriji, ca o soră mai mare, de un copilaş”, simpatica scriitoare ia condeiul şi aşterne nişte monstruozităţi dărâmându-şi astfel tot ce clădise mai înainte.
Cum, stimată cetăţeană, nu eşti d-ta acea care scriai, cu câteva numere mai în urmă, că te-a vizitat „o drăguţă lucrătoare dintr-o fabrică” spunându-ţi „printre lacrimi” că a fost necinstită de director sau mecanic şi trebuie să lucreze înainte, fiind într-o neagră mizerie?
Cum, acea fată nu voia să lucreze decât „cu mănuşi în mâini şi cu pălăria pe cap”?
E drept că nu stă în firea românului de aş da copilul la stăpân. Dar de aci şi până la a „decreta” că „orice fiică de român se naşte cucoană” e departe şi nu şade bine în gura aceluia care, umblând cu trăsura prin mahalale, descria apoi starea mizerabilă în care se găsesc familiile nevoiaşe.
Şi acestea constatate, d-sa dă ca soluţie intrarea fetelor la stăpân? Dar, odată aci, vor mai ieşi şi bune soţii când e ştiut că mai toate „familiile onorabile” au şi câte un „domnişor onorabil” din cauza căruia drăguţa fată se pomeneşte doică minunată?
Frumoase tendinţi de emancipare!
— „Maşina de scris, iată idealul oricărei fete sărace”.
Tot aşa a spus şi d (omnul) Duiliu Zamfirescu.
Dar eu întreb: de ce o fată şi-ar face un ideal din muncă
— Indiferent de felul acelei munci – şi nu ar prefera să stea acasă să-şi vadă de gospodărie? Oare pretendentul ce ar veni să-i ceară mâna ar întreba-o dacă cunoaşte dactilografia? Nu înţeleg deloc această expansiune spontană pentru slugărnicie a colaboratoarelor Dimineţii.
Sărăcie şi pretenţii există în societate dar nu printre fetele „absolut sărace” ci la acele clase intermediare al căror cap de familie e un funcţionar de 200 lei pe lună; la soţia şi fiica acestui funcţionar care pe stradă fac paradă cu un franţuzism schilod dându-şi aere ighemonicoase iar acasă freacă fundul tingirilor cu mănuşi în mâini.
„Ne lipsesc – zice dânsa – adevăratele femei devotate casei, femeia care să iubească locul ce o adăposteşte” …
Dar „ne lipsesc” şi acei stăpâni patriarhali – după cum şi d-sa recunoaşte – care să ducă o viaţă aproape comună şi care să vadă în servitor un om dar nu un animal. Astăzi, funcţionarul de mai sus, după a cărui masă de multe ori nu mai rămâne nimic pentru servitoare – dacă îşi permite acest lux – tratează cu cel mai mare dispreţ pe omul sau femeia ce-l serveşte pe un preţ derizoriu.
Cât priveşte pretendentele la maşina de scris, eu aşa cred că ele sunt nule faţă de cele ce bat pe la porţile fabricilor.
Deci şi d-sa cade în acelaşi „păcat” în care zice că a căzut bardul de la Mirceşti „decretând” că: tot românul se naşte poet – la rândul d-sale „decretând” că: orice fată de român se naşte cucoană”.
Fără a decreta şi fară a fi „o axiomă”, orice fiică de muncitor (nu de român) se naşte umilită şi moare umilită.
Moş Istrati
(„România Muncitoare”, an V, nr 57, 17 septembrie 1909)
Ticăloşiile poliţieneşti la Brăila
Am arătat în numerele trecute despre acţiunea începută de un însemnat număr de muncitori din portul Brăila, pentru a se organiza în sindicat. Am arătat cum prefectul Brăilei a inaugurat domnia bunului plac interzicând întrunirile şi declarând că nu va da voie să se vorbească în acele întruniri decât ce-i va conveni lui. Odată cu protestarea noastră energică şi cu hotărârea muncitorilor brăileni de a trece peste piedicile ce
- se puneau în cale, prefectul a bătut, momentan, în retragere. Acum însă ni se comunică, din Brăila, că autorităţile poliţieneşti au pornit cu o forţă neobişnuită goana împotriva muncitorilor care se asociază şi se întrunesc cotra legilor în vigoare.
Prefectul din Brăila dorind să calce pe urmele colegilor lui Atanasiu şi Gusal, din Galaţi, răspândeşte teroarea printre muncitorii din localitate pentru a nu se mai întruni şi discuta de nevoile lor. Abuzul acesta revoltător trebuie înfierat cu ultima energie şi trebuie opusă o rezistenţă ticăloşiilor poliţieneşti.
Marţi 22 Sept. (…) Ştefan Gheorghiu (Ploieşti) se afla în localitate pentru a căuta de lucru. El a fost ridicat cu forţa de pe stradă, dus la poliţie şi expediat cu forţa la Ploieşti. În aceeaşi zi, (…) Ştefan Gheorghiu a fost arestat, dus la poliţie şi maltratat, în mod îngrozitor, cerându-i să se lase de organizaţie. Dându-i-se drumul a fost condus până acasă postându-i-se la poartă mai mulţi agenţi (…)
Muncitorii ceilalţi de asemenea sunt terorizaţi, insultaţi şi ameninţaţi cu bătaia dacă se vor mai duce la Organizaţie. În sfârşit, poliţia, din ordinul prefectului, şi-a pus în gând să aducă la disperare pe paşnicii muncitori din port.
Regimul liberal care guvernează a transformat ţara într- un fel de gubernie rusească. El tremură şi se îngrozeşte la licărirea oricărei lumini de redeşteptare a poporului muncitor. El suprimă, cu neruşinare, legile care garantează libertatea de gândire, asociaţie sau întrunire şi în nebunia ce l-a cuprins nu stă un moment la îndoială ca să uzeze de cele mai degradatoare şi revoltătoare măsuri arbitrare.
Dacă cinicul ministru de interne, Ionel Brătianu, îşi închipuie că prin asemenea stupide dispoziţii va înăbuşi avântul de redeşteptare al clasei muncitoare se înşeală amar. Ceea ce se opreşte azi, cu forţa, ca să nu fie cunoscut, vor izbucni mâine, cu furie, şi vor regreta amar cei ce încearcă să încătuşeze conştiinţele. Indivizii pier, ideile, niciodată.
Muncitorii brăileni au acum ocazia să se convingă şi mai mult că interesul guvernanţilor români este ca ei să lâncezească în ignoranţă şi mizerie. Clasa stăpânitoare preferă ca să-i vadă în cârciumi, cafenele şi copleşiţi de toate viţiile rele dar nu-i convine niciodată să vadă pe muncitori întrunindu-se şi discutând asupra nevoilor lor.
De aceea tov. Noştri din Brăila trebuie să continue cu mai mult entuziasm lupta lor de organizare şi lumânare. Persecuţiile ce le îndreaptă asupra lor guvernanţii sunt dovada cea mai evidentă că ei au pornit pe calea sănătoasă care-i va duce la deşteptare şi emancipare.
Dacă oligarhia liberală batjocoreşte legile şi nu vrea să le lase libertatea de a-şi exercita drepturile cetăţeneşti ei să nu dispereze. Niciun sacrificiu nu trebuie să li se pară prea mare atunci când e vorba de luptă pentru fericirea clasei muncitoare din care fac parte.
Mergeţi înainte muncitori din Brăila! Mereu înainte!
„R, M.”
(„România Muncitoare”, an V, Seria I, nr. 60, 27 sept. 1909)
Greva de 5 minute de la fabrica de cuie „Chercea” din Brăila înainte de a descrie împrejurările când s-a produs această grevă precum şi succesul ce I-au obţinut, e bine să facem cunoscut muncitorilor apucăturile d-lui N.P. Chercea, patronul fabricii de cuie din oraşul nostru pentru ca toţi muncitorii organizaţi în sindicate să-l cunoască.
Numitul patron a moştenit obiceiurile rele ale colegilor lui de acum câteva decenii care tratau pe lucrătorii ce-şi cereau drepturile, cu cuvintele: mişei, hoţi, etc. Şi că n-au dreptul să vorbească înaintea patronului.
Toată vara cât d. Chercea a avut aglomerare la lucru, noi, muncitorii din fabrica lui, eram oamenii cei mai buni iar acum când a sosit iama, a schimbat tactica şi spune că muncitorii sunt răi, leneşi şi nu merită salariul ce-l primesc pentru munca lor ingrată. Dar am întrebat noi pe d (omnul) Chercea, d (umnea) lui nu vinde iama pe acelaşi preţ ca vara? Atunci, de ce caută noduri în papură pândind cea mai mică greşeală a unui muncitor pentru ca să-i găsească vină şi să se răstească la el cu cuvintele acestea: „ieşi afară, mişelule, îmi mănânci averea de pomană!”
Un astfel de caz s-a întâmplat unui bătrân şi vechi lucrător, anume, moş Stancu Florea, care e maistru la atelierul unde lucrează băieţii. Şi fiindcă d (omnul) Chercea are aci două creaturi, ale sale, din care una e văr cu ginerele său, d (omnul) Bratu, directorul fabricii caută un prilej lui Stancu Florea ca să-
- dea afară şi să-l înlocuiască cu unul din cei doi candidaţi.
Aşa Că, într-una din zile, întâmplându-se un accident la băieţi, dar de care maistrul nu era vinovat de fel, d (omnul) Chercea găseşte de cuviinţă să-l concedieze. Noi, văzând cum stau lucrurile, pătrunşi de spiritul de solidaritate faţă de cel nedreptăţit, am format o delegaţie compusă din 5 tovarăşi şi neam dus la d (omnul) Chercea. Cum ne-a văzut d (omnia)-sa, ne spuse că dacă nu ne place cum procedează, n-avem decât să plecăm şi noi. Fără să mai zicem ceva, ne-am apucat să ne îmbrăcăm spre a pleca.
Patronul, văzând că nu glumim, după câteva clipe, a trimis să cheme pe moş Florea la lucru înapoi, aşa că greva noastră a durat numai 5 minute. Iată dar, că de această dată grandomania d (omnu) lui Chercea a fost îngenuncheată şi sperăm că-i va servi pentru viitor, cu atât mai mult, cu cât să nu creadă că mai are a face cu lucrătorii de odinioară!
Un om.[2]
(„România Muncitoare”, an V, nr. 81, 26 noiembrie 1909)
La 30 septembrie 1909, a fost împuşcat de către un pluton de infanterie în curtea închisorii Monjuich, din Barcelona (Spania), revoluţionarul Francisco Ferrer.
Cine a fost Ferrer şi ce vină a avut el, vom vedea mai jos.
Ferrer s-a născut la 13.01.1857, în Alella (Spania). Copil de părinţi bogaţi, el a avut o educaţie şi o instaicţie deosebite, de vreme ce s-a asociat mişcării radicale şi republicane, iar mai târziu a devenit secretarul şefului partidului radical-republican pe care l-a urmat la Paris în exil. Iubitor sincer al poporului dezmoştenit, Fefrer se convinse curând că, pentru a dezrobi atât politiceşte cât şi economiceşte poporul spaniol, trebuie începută o acţiune de jos, ştiind de asemenea că, în mare parte datorită clerului, călugărilor, norodul ajunsese atât de îngenuncheat şi cum era un anti-clerical convins, se hotărî să înfiinţeze şcoli unde să sustragă cu timpul unele generaţii de sub presiunea abrutizantă a popimei trândave. În lipsa însă a mijloacelor pentru o asemenea acţiune, împrejurări favorabile nu întârziară a veni. Ca profesor de limba spaniolă, facu cunoştinţa unei dame bogate, a d-rei Meunier. La început, ea a venit să-l readucă în sânul bisericii catolice, dar lucrurile au ieşit invers; în curând, o converti el la ideile sale. Murind ea, îi lăsă prin testament întreaga avere de mai multe milioane.
Dacă ar fi fost un parvenit ce umblă după titluri şi avere şi nu un devotat cauzei proletare, Ferrer ar fi putut cheltui în orgii şi desfătări această moştenire neaşteptată. El puse imediat în practică ideile sale. Prima şcoală modernă: „(Escuola moderna)” el o deschise la 1901, la Barcelona, cu 18 băieţi şi
- fete.
Întregul său sistem de predare şi educaţie era pus pe bază pur raţionalistă – raţiune şi ştiinţă – Religia şi naţionalismul idiot ce se predau în toate şcolile existente, fură cu totul excluse. El voia să scoată din elevii săi oameni liberi şi emancipaţi, adepţi ai ştiinţei adevărate iar nu maşini guvernamentale, păpuşi al căror creier îmbâcsit de religie şi naţionalism stupid să servească de instrument guvernanţilor.
Până la finele primului an şcolar, numărul elevilor săi ajunse la 80, iar în anii următori şi până astăzi se înfiinţară peste 600 şcoli în toată Spania. Mai mult. Înaltele şi frumoasele sale învăţături trecură oceanul şi numeroase şcoli modeme se înfiinţară în America de Sud, Brazilia şi Argentina. Acum, de curând, s-au înfiinţat şi în Portugalia.
Iată cine a fost Ferrer şi care au fost ideile lui. El nu era un anarhist, după cum a încercat să insinueze guvernul spaniol, după executare; el n-a înarmat braţul nimănui pentru a distruge, din contră, el era un adevărat creator de oameni li beri – cugetători, iubitori ai progresului şi dezrobirii maselor muncitoare. Ferrer a fost un revoluţionar în înţelesul ştiinţific al cuvântului.
Dar tocmai prin faptul că, cu mijloacele sale ştiinţifice legale, smulgea mulţimea din ghearele călugărilor papistaşi atotputernici şi sugrumători de libertăţi care vedeau că le fuge terenul de sub picioare în faţa uimitoarei repeziciuni cu care se înmulţeau şcolile, tocmai din această cauză îi purtau ură şi căutau să-l piardă – ceea ce au şi încercat în anul 1906, cu ocazia unui atentat anarhist în contra regelui Alfons, dar despre care el nu avea nicio cunoştinţă.
De astă dată, li se prezentară teren mai priincios. Ivindu- se răscoala la Barcelona şi în toată Catalonia (provincie) în urma nesocotitului război din Maroc cu care ocazie poporul se răzbună arzând vreo 40 de mănăstiri, popii denunţară pe Ferrer ca autor al revoluţiei şi prindeau momentul de a pune mâna pe el. În timpul acesta, Ferrer se afla în Anglia. Fatalitatea şi împrejurări familiale chemându-l în ţară, el se întoarse şi, auzind de acuzaţia ce i se aruncă în spate, ştiindu-se nevinovat, cu toată insistenţa amicilor săi se duse să protesteze. Cum ieşi în stradă, fii arestat şi băgat în fosta fortăreaţă Montjuich. Ştiind că lumea civilizată va protesta, reacţiunea a căutat să procedeze scurt cu dânsul. Fiind stare de asediu, fu judecat de tribunalul militar a căror negri judecători aveau sentinţa pe buze. Ferrer trebuie executat. Ca să-şi poată face cineva o idee de slabele învinovăţiri şi pentru care motive a fost împuşcat acest învăţat al lumii, dăm mai jos câteva fragmente din actul de acuzare, lată-le:
„Avem mărturia consilierului comunal Don Narciso Berdaguer Callo care depune că după comunicări pe care nu le poate dovedi, dar pe care le crede juste (sic) răscoala a fost provocată de elemente anarhiste care erau conduse de Ferrer, Guardia şi Fabre.”
“Consilierul comunal din Barcelona, don Emiliano Iglesias crede în mod vag că răsculaţii şi-au procurat banii de la cunoscutul anarhist Ferrer.
“Mai este mărturia locotenentului de artilerie Alfredo Garcia Magallon, care a auzit de la un ziarist care şi acesta a auzit de la un altul, cum că, cu evenimentele din iulie (răscoala) s-au succedat sub conducerea şi ca o «afacere personală a lui Ferrer!»
- se dădu un avocat din oficiu, căpitanul Galceran. Aceasta numai ca o formalitate. Se întâmplă însă că acesta să fie un om drept şi cu conştiinţă şi ca atare voi să-l apere în mod conştiincios. El propuse mai mulţi martori în favoarea apărării.
- Se respinseră. În ziua judecării procesului, îl apără cu multă căldură şi spulberă cu argumente puternice toate acuzaţiile ce i se aduceau clientului său. Naivul avocat căuta să convingă pe judecători de nevinovăţia lui Ferrer; aceştia însă erau pasivi, „dădeau din umeri” şi respingeau cu perversitate argumentele apărării. După cum am spus, ei aveau sentinţa deja pronunţată şi începură chiar a prinde ură pe apărător că îşi îndeplineşte cu conştiinciozitate misiunea. Ceva mai mult. După executarea lui Ferrer, îl căutau în nebunia lor, să-l dea în judecată aceluiaşi tribunal care, a condamnat pe Ferrer. Aceasta nu s-a întâmplat însă.
Ferrer fu condamnat la moarte şi a doua zi, fară nicio amânare, fu scos în curtea închisorii şi împuşcat de un pluton de soldaţi.
Pentru cei care i-au ridicat viaţa, martirul de la Barcelona a avut cuvinte dumnezeieşti: „Voi nu sunteţi de vină, dragii mei, a zis el, adresându-se soldaţilor, ţintiţi numai bine.”
Dragii mei! Câţi nu pronunţă în viaţa lor aceste două cuvinte simple? Dar cine mai bine ca el a ştiut să dovedească aceasta prin fapte?
Dar dacă împuşcarea i-a adus vreo suferinţă, acestui martir al nostru, ea a fost de mică însemnătate faţă de supliciul moral după condamnare şi înainte de moarte. El era de toţi cunoscut ca un convins ateu şi un înverşunat anti-clerical. Ar fi trebuit deci să-l lase în pace şi să-i respecte ultimile lui momente. Dar pentru ei, acesta era momentul cel mai priincios de a-şi bate joc de acela ce îi dispreţuise şi îi lovise în interes. Sub pretext de a-i da binecuvântarea şi mângâierea ce o primesc unii criminali de rând în asemenea ocazii în biserica închisorii, unde, cu toate protestările şi respingerile sale, a trebuit să rămână până în dimineaţa executării, înconjurat de acei diavoli pe care îi urâse toată viaţa, a fost silit acest om să gândească şi să pună pe hârtie ultimele sale hotărâri. Oroare! Numai ateul care se îngrozeşte la vederea bisericii, poate şti ce-a simţit acest om în acea îngrozitor de lungă noapte. Numai omul de ştiinţă, care se cutremură la vederea întunericului religios, poate simţi ce-a îndurat acest cugetător, închis şi înconjurat de făţărnicii apostoli ai fictivului dumnezeu. Moartea pentru el a fost curmarea unui supliciu de nefericit.
Dispreţuiţi cu convingere minciuna religioasă, clerul şi pe dumnezeul plăsmuit de el.
Veneraţi nemurirea lui Francisco Ferrer!
P. I.
(„Calendarul Muncei”, nr. 20 pe anul 1910, pp. 68-72.
Almanah apărut în decembrie 1909.)
[1] Rubrică semnată de Panait Istrati cu pseudonimul Istrian.
[2] Un om este un pseudonim mai puţin cunoscut - aproape deloc - al lui Panait Istrati.
