Viewing Single Post
AnnaE
#0

Într-o pagină autobiografică (aprilie 1921), Panait Istrati mărturiseşte că şi-a călăuzit „impetuozitatea sentimentelor în direcţia luptelor sociale“, cu vădita dorinţă de a deveni „un om bătăios, un ziarist puternic (…), un militant, un mânuitor al acelui târnă- cop care loveşte fără încetare la temelia acestei societăţi absurde, grăbindu-i prăbuşirea “.

Intuiţia că în Panait Istrati se afla acest „ziarist puternic“, militant pentru o lume mai bună, a avut-o şi Alecu Constanti- nescu, unul din veteranii mişcării noastre muncitoreşti. Într-un articol din epocă, el notează: „Puţin timp de la prima noastră întrevedere, Panait Istrati scrie un articol în România muncitoare, în care se vedea un particular simţ de mânuitor al condeiului, lucru rar la un simplu lucrător zugrav cu patru clase primare. Această calitate a lui m-a atras şi m-a hotărât să-l înconjor cu toată atenţia mea, în speranţa că voi putea face din el un bun ziarist al socialismului şi, mai târziu, după ce se va fi pus la curent cu marxismul, un teoretician al frumoasei noastre doctrine revoluţionare.

În acest scop, pierdeam cu el multă vreme în discuţii amicale, câteodată nesfârşite“.

Discuţiile amicale – aprinse şi interminabile – se purtau asupra doctrinei şi moralei politice, rolului maşinismului în „Uimea ce va să vină“ şi în sfârşit pe eterna şi mult controversata temă conştiinţa revoluţionară a militantului socialist. Panait Istrati susţinea cu cerbicie: independenţă şi onestitate; Alecu Constan- tinescu pleda cu dârzenie pentru onestitate şi disciplină.

La formarea şi desăvârşirea personalităţii lui Panait Istrati a contribuit, în mod hotărâtor, pasiunea de a citi în anii adolescenţei. Autodidact, spiritul său s-a format pe calea lecturii, potrivit cu temperamentul său şi nădejdiile unei omeniri asuprite, la „şcoala Frumosului unit cu nevoia de Dreptate“. Maeştrii favoriţi: Balzac, Jean-Jacques Rousseau, Ibsen, Dostoïevski, eu Tolstoi în frunte. Iubiţi şi slăviţi pentru că „viaţa le era conformă cu slova lor sublimă. Ei nu se considerau numai artişti, ci în egală măsură şi mai ales luptători pentru Dreptate, mergând uneori până la a-şi atrage asupră-le trăsnetele asupritorilor. (…) Erau pâinea noastră cea de toate zilele“.

El îşi propune să devină un discipol demn de slova şi de viaţa maeştrilor generoşi, care îi dezvăluiau un drum ce avea să devie coloana vertebrală a gândirii şi activităţii sale de mai târziu. Pasiunea lecturii îi aduce, tot în acei ani, şi marea descoperire: socialismul, despre care doar auzise „că el înseamnă dreptate pentru cei obidiţistrada, cu frăm întări le ei, contactul cu viaţa celor mulţi se însărcinează, a-i desăvârşi personalitatea,

„Iată care avea să fie, de-acum încolo, noua mea religie, singurul meu dumnezeu: năzuinţa spre dezrobire a omului îngenuncheat de om; mă simţeam chemat să fiu chiar un apostol al acestei religii, poate chiar un martir. Aveam să-mi răzbun mama umilită şi clasa din care mă trăgeam. (…) Iată în ce chip am fost pătruns de acea lumină nouă, a Frumosului şi a Binelui. Ea avea să dea un sens y reţii mele, care nu era avidă de bunuri pământeşti“.

Acest pas înainte marchează contactul cu vechea mişcare socialistă, lărgirea ariei prietenilor: Ştefan Gheorghiu, Cristian Ra- covski, Gheorghe Cristescu, Costică Mănescu. Participă la întruniri muncitoreşti din portul Brăila şi Bucureşti, unde este arestat şi încarcerat, împreună cu I. C. Frimu şi alţi fruntaşi socialişti; este ales secretar al Sindicatului muncitorilor portuari din Brăila şi conducător, alături de Ştefan Gheorghiu, al marii greve din Brăila (1910); secretar al Congresului sindicatelor şi al P.M.S.D.R. (1910), ca „reprezentant al muncitorimii din porturi“.

Confruntarea cu injustiţia socială, implicarea voluntară în lupta pentru o viaţă mai bună, „descotorosită de egoism şi exploatare“ şi „impulsiunea revoltată a omului definitiv convins de cruda realitate“ – cum singur o mărturiseşte – îl duc la hotă- rârea: „îmi voi spune cuvântui, fără înconjur (…). În sfârşit, mi-a fost definitiv dezlegată enigma cuvântului dreptate, de însăşi duşmanii mei, ai muncitorului“.

Aşa se naşte ziaristul militant Panait Istrati. Debut publicistic: în România muncitoare (1906X, cu articolul Regina-Hotel, semnat P. Istrati, Brăila. Doi ani mai fârziu, îi apare primul articol de luptă: Un om cu scaun la cap, trimis aceluiaşi ziar şi semnat P. Istr. Colaborarea la România muncitoare (şi în general la presa muncitorească: Lumea nouă, Lupta zilnică, Gazeta transporturilor, Calendarul muncii) se amplifică şi se diversifica tematic, continuând până în 1915. Publică nu numai reportaje asupra grelelor condiţii de muncă în porturile noastre, ci şi despre exploatarea patronală în diverse ramuri de activitate, despre persecuţiile poliţieneşti, cu lanţul lor de şicane; articole polemice de demascare a „prostituaţilor condeiului“, despre nevoia unui „teatru muncitoresc“, despre moravurile presei democrato-burgheze şi multe altele.

Descoperindu-şi unele aptitudini literare şi încurajat de bunele aprecieri ale lui Const. Dobrogeanu-Gherea, publică şi primele îhcercări literare: Mlntuitorul. Amintire de un Crăciun, în România muncitoare (1910), Nostra famiglia, în Lumea nouă (1911), Calul lui Bălan şi „întâi Mai“, în Calendarul Muncii (1912).

Ziarist cu opinie curajos exprimată, întărită cu prisosinţă prin activitatea practică de fiecare zi, Panait Istrati păşeşte, după câţiva ani, în paginile presei româneşti de mare tiraj. Povesteşte sin- guiycu legitimă mândrie despre „… ziua când, dintr-un salt, îmi văd visul împlinit: de a scrie la un mare ziar, unde vocea îţi este ascultată de cel mai mare număr de cititori. Nu mai târziu decât în anul următor, 1909, public în ziarul Dimineaţa o anchetă de nouă articole, sub titlul general: Lipvtorile porturilor (17—26 martie 1909). Ele au fost anunţate de mii de afişe, între Sulina şi Turnu-Seve- rin, unde numele meu sta scris cu «litere de-o şchioapă», vorba d-lui Cazaban. Astfel mi-am făcut intrarea în marea gazetărie, victorie măreaţă de care mi-aduc aminte totdeauna cu tandreţe.

Câteva luni după publicarea lor cade marea grevă a hamalilor de la Brăila, pe care o conduceam împreună cu Ştefan Gheorghiu, – cea mai reprezentativă figură de apostol, ieşită din rânduriâe lucrătorilor noştri. Îndurerat de sfârşitul lamentabil al grevei hamalilor, scriu un lung articol Burii sunt învinşi, trăiască Burii! Făcând aluzie la războiul din Transvaal, şi, curajos, îl trimit la Adevărul.

Şi, a doua zi, mare-mi fu bucuria de a citi în corpul rubricii de informaţii următoarea notă, scrisă cu litere groase: Greva muncitorilor de la Brăila a căzut! Vrednicul muncitor P, Istrati ne trimite un articol scris după luptă. E un articol scris (iar articol scris*!) cu s’ângele unei inimi generoase. Îl vom publica la locul de onoare, în numărul de mline

A doua zi, a apărut pe patru coloane, toate „de onoare“.

Constantin Miile îl angajează corespondentul Dimineţii la Brăila, cu o leafă bună, dar nu de lungă durată. Îndrăgostit de adevăr, de nevoia vitală de-a sări în ajutorul celor năpăstuiţi, pentru a ţintui la stâlpul infamiei tot ceea ce otrăveşte şi desfigurează viaţa celor lipsiţi de apărare, Panait Istrati se ocupă de cazul monstruos al unui diacon de] a Tulcéa, care violase o fetiţă de unsprezece ani, pe care o avea în serviciu. Necunoscător al moravurilor presei burgheze, chiar când se pretinde democrată, Panait Istrati îşi trimite la Dimineaţa rezultatul anchetei sale de la Tulcea. Ziarul nu publică însă niciuna din corespondenţele trimise… În urmă, am aflat – notează Istrati – că episcopul Dunării de -Tos intervenise pe lângă domnul Miile… Astfel s-a terminat «cariera» mea abia începută la acest ziar“.

Doi ani mai târziu, în 1912, intră în redacţia României muncitoare, numit redactor, alături de M. Gh. Bujor. „Am salahorii în vara aceea, timp de trei luni, în redacţia gazetei partidului, hră- nindu-mă cu borş la prânz şi cu o bucată de salam seara. Ah! Puzderia de neghiobii socialiste care mi-au trecut prin mână! Neroziile pseudorevoluţionare ale «fraţilor de robie», care din. Străfundul provinciei lor mă striveau cu kilometrice şi încâlcite «peltele literare», scrise într-un stil care te făcea să-ţi iei câmpii. Sărmanii mei colegi de redacţie, Marinescu şi Bujor, asudau ca la galeră, tot refăcând şi apropiind de-o formă mai ca lumea articole scrise cu picioarele. Eu, mai practic, le zvârleam la coş“.

Înapoiat de la Paris, în aprilie 1914, după o şedere de patru luni în Oraşul-Lumină, moartea lui Ştefan Gheorghiu îl descumpăneşte; critică „elita“ partidului social-democrat, în articolele Despre Ştefan Gheorghiu şi Ştefan Gheorghiu bolnav. În Egipt, în Tribuna Transporturilor, (1915), vărsându-şi cu acest prilej „tot veninul“ împotriva celor pe care-i socotea vinovaţi de moartea prematură a marelui său prieten.

Derivă sufletească. Şi, la 30 martie 1916, îşi părăseşte mama şi nevasta, cu direcţia Elveţia. Ani negri care îi întunecă adesea aspiraţiile. Se istoveşte muncind pentru o pâine şi nici aceea sigură, învaţă singur limba franceză, ajutat de dicţionar, citind pe clasicii literaturii franceze. Parcurge cantoane elveţiene, în căutarea unui • aijloc de existenţă, ţinând #iept haiduceşte tuberculozei; desco peră opera lui Romain Rolland, care îi reaprinde speranţele de altădată. În sfârşit un reazim ce îl ajută să stea drept în faţa vieţii…

1917. Marea Revoluţie din Octombrie.

„Crescut la marginea somnoroasei mişcări social-democrate care avea să arunce proletariatul în chip atât de odios în primul război mondial, m-am complăcut totdeauna într-un sindicalism bătăios. Am fost partizanul cuceririi puterii prin orice mijloace. Nu era o convingere formată din cărţi, ci o chestiune cu totul de temperament. Aşa că apariţia bolşevismului, după Zimmer- wald şi Kienthal, mă subjugă prin forţă.“

1919. Se redeşteaptă gazetarul militant din anii petrecuţi la Brăila. Aflat la Geneva, asistă la conferinţa lui Paul Birukof – vechi prieten şi biograf al lui Tolstoi – care pledează făţiş în favoarea tolstoianismului, respingând bolşevismul.

„A doua zi după ce o ascult, scriu primul meu articol în franţuzeşte – adeziunea mea publică la bolşevism – intitulat Toi- stoïsme ou Bolchevisme. Şi-l trimit într-o doară lui Jean Debrit, la ziarul La Feuille, azi dispărut. A doua zi, articolul apare pe prima pagină semnat P. Istr. Mi-e drag, mai mult decât tot ce am scris până acum, fiindcă – orice s-o întâmpla cu Internaţionala a III-a şi construcţia socialistă a comuniştilor ruşi – bolşevismul pe care l-am salutat atunci vorbea lumii muncitoare prin glasul lui Lenin. Acest bolşevism nu va pieri, c-îtă vreme vor fi revoluţionari trimişi la moarte de capitalismul criminal“.

Tot în La Feuille publică Scrisoarea unui muncitor către Henri Barbusse şi un foileton semnat Un canibal. Din această perioadă datează şi articolul Evadatul de peste Rhin, rămas nepublicat în epocă.

Doi ani mai târziu, Panait Istrati debutează şi în presa din Franţa, cu evocarea unui episod din greva de la Brăila: Nicolai Tziganou, în L’Humanité (1921).

Consacrat scriitor odată cu apariţia Chirei Chiralina, ziaristul Panait Istrati îşi diversifică prezenţa în presa franceză, unde publică, pe lângă unele fragmente din opera sa, şi numeroase confesiuni, scrisori deschise, interviuri sau precizări de atitudine (în cotidienele Paris-Soir, Le Quotidien şi revistele literare Europe, Les Nouvelles Littéraires, La Nouvelle Revue Française, Clarté, La Revue de Paris, Monde, Comoedia, Marianne, La Voix, Mercure de France etc). El a militat cu responsabilitate pentru rolul artelor şi al artiştilor, pentru aportul lor în ameliorarea condiţiei umane:

„Adevărata artă trebuie să fie revoluţionară, adică, pe lângă distracţie, ea mai trebuie să ne şi instruiască, să ne civilizeze} să ne deschidă ochii asupra metehnelor unei lumi care bâjbâie orbeşte, lume mai mult proastă decât rea şi care îşi vatămă existenţa, îşi suprimă propriile valori, mai mult din neştiinţă decât din răutate“.

Panait Istrati pledează în favoarea învăţămintelor ce pot fi trase de pe urma lecturii, cu condiţia ca scriitorul să fie sincer, expresia operei salé fiind însăşi viaţa sa; condamnă „arta fără umanitate, practicată de scriitorii de profesie care exploatează prostia umană“. Capacitatea de-a gândi în perspectivă, de a avansa judecăţi şi chiar concluzii pentru „mai târziu“ este una din calităţile scrisului istratian. Mărturie stau cele trei profesiuni de credinţă: L’Homme qui n’adhère à rien, Adhérer ou ne pas adhérer Şi Lettre à François Mauriac, apărute în Les Nouvelles Littéraires (1933), al căror ecou a provocat dezbateri pasionante în epocă şi care şi azi îşi păstrează actualitatea şi învăţămintele.

În vara anului 1924, Istrati îşi face reintrarea în presa română, după o absenţă de aproape zece ani. Colaborează la Adevărul literar şi artistic, începând din 15 iunie 1924 şi este prezent în fiece număr până la sfârşitul anului. Pe lângă două povestiri scrise direct în româneşte (Pescuitorul de bureţi şi Bakâr), câteva „pagini autobiografice“ şi un interviu, el răspunde atacurilor injuste ale lui Al. Cazaban şi N. Iorga, care-i ridiculizau opera şi îi refuzau apartenenţa la literatura română: „Câtă vreme mi se criticară cărţile, nu suflai o vorbă. Dar când ieşiră la atac cu bastoanele lor senioriale, crezând că au de-a face cu un biet vântură-lume ce şi-a trecut viaţa prin cârciumi şi că numai din pură întâmplare a avut «norocul să întâlnească pe Romain Rolland» şi să mâzgăleas£a o carte «pretins frumoasă», ei bine î aceşti domnişori au întâlnit măciuca lui Codin, care-i făcu cnocaut. Duşmanii mei: şacalul Cazaban, simbriaş al guvernului şi N. Iorga, academician, bărbat de stat şi şef de partid huligănesc (…). Riposta mea a avut un răsunet nebănuit“.

% Nu este singurul caz când condeiul gazetarului îl apără pe scriitor. În martie 1933, Magdeleine Paz atacă în revista Monde celebra „Prefaţă la Adrian Zografi“, care „deschide“ cartea Casa Thüringer. Pamfletarul Panait Istrati este acela care-l apără pe scriitor, în aplauzele confraţilor francezi.

La 25 august 1925, Panait Istrati soseşte la Bucureşti pentru lansarea volumului Trecut şi viitor (editura „Renaşterea“) şi care marchează debutul său în literatura română. Încă din primăvara acelui an reluase relaţiile de prietenie cu N. D. Cocea, de care îi legau amintiri eroice din vechea mişcare socialistă. Îi trimete o „scrisoare publică“ în care îşi revendică, cu legitimă mândrie, anii de luptă gazetărească împotriva „Carolilor, Rrătienilor, Costineşti- lor, Ferekizilor şi altor reptile care se îmbuibau de pe urma exploatării mârşave a poporului român.“ Reacţiunea se organizează împotriva lui. Nichifor Crainic scrie un articol incendiar în Cu- vintul, încheind cu ameninţarea: „Te-am primit cu flori. Te vom urmări, de-acum încolo, cu degetul pe trăgaci“. Copoii Siguranţei îi adulmecă urmele, în deplasările ce le face la Brăila, Ploieşti şi Galaţi, spre a reîntâlni vechi prieteni; la Iaşi, unde se înfrăţeşte cu Mihail Sadoveanu şi grupul scriitorilor de la Viaţa românească. Siguranţa îl previne că dacă nu vrea să fie bătut pe stradă de fascişti, să facă bine să nu iasă din casă. Prefectul poliţiei capitalei îi propune să-i trimeată doi agenţi „ca să-l însoţească“.

Panait Istrati răspunde ameninţărilor poliţiei, hărţuielilor şi. Aţâţărilor satrapilor de la cârma ţării, prin articolul Perspectivele mele în România: Intre banchet şi ciomăgeală, apărut în Facla (7 septembrie 1925). Într-un al doilea articol, Neplăcerile eventuale de la noi, răspunde calomniilor debitate de Viitorul, oficiosul partidului liberal, care cu „lux de amănunte“ îl acuzase de „propagandă contra ţării, într-o anumită presă franceză“. Articolul este un admirabil pamflet. După ce evocă înrobirea ţării „care geme sub călcâiul nefaştilor patroni“, se transformă într-un virulent rechizitoriu: „Confundaţi-vă, ticăloşilor, cu asasinii ţărănimii de la 1907, cu schingiuitorii satelor, cu poliţia voastră bătăuşă şi cu hoardele voastre antisemite. (…) Şi va veni ea ziua când veţi gusta şi voi din unele neplăceri eventuale“.

Înapoiat la Paris, denunţă atrocităţile poliţiei brătieniste, într-o scrisoare trimisă ziarului Paris-Soir (1 noiembrie 1925), intitulată România însângeratâ. Are loc un miting al „Ligii Drepturilor Omului“, la care ia cuvântul şi Panait Istrati. În darea de seamă apărută în Le Quotidien (13—14 decembrie 1925) se reproduce cu- vântarea lui Panait Istrati, cu aprecierea că scriitorul român „nu şi-a înghiţit cuvintele (…) arătând guvernelor şi popoarelor din Occident, cât şi oligarhiei brătieniste, care sunt faptele“.

În toamna lui 1929 revine în ţară pentru a face o anchetă personală, privitoare la masacrul minerilor grevişti de la Lupeni. Ajunge la Lupeni la 7 septembrie 1929, unde cercetează arhiva societăţii miniere, stă de vorbă cu martori oculari, cu văduve şi orfani ai minerilor. Vizitează spitalul unde se aflau greviştii mutilaţi, intră în mină, face fotografii pentru a ilustra condiţiile mizerabile de lucru, fără nicio protecţie a muncii minerilor. Nu poate pătrunde la uzina electrică, locul masacrelor. Se duce la Timişoara, unde asistă la procesul minerilor arestaţi.

Înapoiat la Bucureşti, publică în ziarul Lupta opt reportaje despre fărădelegile constatate în Valea Jiului, despre sângeroasa exploatare a minerilor plătiţi cu salarii de mizerie şi acuză pe prefectul Rozvany că a dat ordinul de masacrare a greviştilor. În ultimul reportaj cere guvernului naţional-ţărănist să elibereze din închisoare pe M. Gh. Bujor, „ocnaş al liberalilor“: „Bujor n-are decât vina de a-şi fi închinat viaţa luptelor de dezrobire a clasei muncitoare. Sunt convins de curăţenia lui sufletească. El nu mai poate fi privat de libertate şi de dreptul de a se afla în primele” rânduri ale luptătorilor muncitorimii“.

Siguranţa şi reacţiunea agită bandele de huligani; în centrul oraşului se lipesc afişe cu înscripţia: „Jos jidanul Pincas Istratia; trebuia să ţină o conferinţă în sala „Tomis“, este anulată. O maşină a poliţiei îl transportă la gară, cu somaţia de-a părăsi ţara, fiind declarat „periculos ordinii publice“. Cu revolverul în mână, se apără pe scara vagonului de năvala huliganilor…

Aceleaşi persecuţii poliţieneşti şi în perioada anilor 1930— 1935, când se înapoiase acasă ca să-şi lecuiască grele răni sufleteşti. Este urmărit pas cu pas, i se violează corespondenţa, este atacat cu furie în presă, de ambele părţi ale baricadei.

Şi totuşi, ziaristul Panait Istrati îşi face glasul auzit. În presa din Brăila şi de la Bucureşti. Cu greu, chiar foarte greu. Când, la sfârşitul lui noiembrie 1934, luptătorul antifascist italian Igito Nucitelli este arestat la Timişoara, trimite o telegramă lui Romain Rolland, alertându-l. Telegrama nu ajunge însă la destinaţie. Repetă apelul disperat, printr-o scrisoare: „Interveniţi grabnic. La noi e stare de asediu şi orice este posibil. Predarea lui Nucitelli bandelor lui Mussolini ar fi o crimă egală celei cu Matteoti“.

În unele articole publicate în această perioadă ia apărarea ţăranilor vlăguiţi de datorii la băncile agricole şi cere să li se uşureze viaţa, şi-aşa destul de grea. Combate antisemitismul şi cârdăşia „partidelor istorice“ cu extrema dreaptă. În articolul Ceva mai bun, mai omenesc, apărut în România literară (20 mai 1933) face apel la scriitorii romani şi se oferă să colaboreze pentru salvarea poporului român, „căzut în robie naţională.“

De nicăieri nicio dorinţă de colaborare. Dimpotrivă, este atacat şi acuzat. Campania calomnioasă a lui Barbusse era în toiul ei… Şi de nicăieri niciun cuvânt, nici cel mai mic gest de apărare, de solidarizare cu cel năpăstuit. A murit singur…

Au trebuit să treacă patruzeci şi trei de ani, pentru ca tot ceea ce a întinat memoria acestui om cinstit să fie spulberat. Campania de tristă memorie a lui Henri Barbusse – campanie merce- nară – a fost recunoscută ca mincinoasă, chiar de Partidul Comunist Francez. Într-un articol (UHumanité/21 aprilie 1978) i se recunoaşte lui Panait Istrati „rolul (ingrat) de pionier“ în universala luptă pentru o omenire mai bună!

Activitatea sa neabătută şi curajoasă îi aşază în tradiţia marilor figuri ale presei noastre. El şi-a folosit condeiul cu răspundere şi sacrificare de sine. A apărat libertatea de exprimare şi a iubit adevărul, în viaţa de fiece zi a oamenilor. A crezut cu fermitate că „omul este o fiinţă unică şi liberă“ şi a dat un frumos exemplu despre ceea ce trebuie să însemne conştiinţa responsabilităţii de om şi scriitor. \

Prin’ întreaga operă literară şi prin publicistica sa, Panait Istrati se înscrie ca un fanatic artizan al edificării unei lumi noi, descătuşată de interese materiale şi de înjositorul egoism,

*

Câteva cuvinte, în încheiere, despre această ediţie i

Prezentăm în paginile ce urmează, o culegere de texte din activitatea de ziarist a lui Panait Istrati, în România şi peste hotare, grupate în şapte secţiuni: Amintiri; Interviuri, Anchete, Discuţii şi păreri; Articole de polemică. Scrisori deschise; Prefeţe; Evocări; Confesiuni. Profesiuni de credinţă şi un grupaj de Manuscrise publicate postum.

În locul prefeţei pe care, în mod obişnuit, Panait Istrati o semna la volumele sale, am socotit util să publicăm un text de mare însemnătate pentru destinul scriitoricesc şi chiar uman a (lui Panait Istrati. Este vorba de prima sa scrisoare adresată lui Romain Rolland, la 20 august 1919, scrisă la Geneva, în condiţii dramatice. Această scrisoare a hotărât existenţa scriitorului Panait Istrati în literatura universală. Importanţa ei este capitală nu numai pentru cititor, ci şi pentru istoria literară.

La Addenda sunt comunicate date complementare la textele istratiene publicate în această ediţie, însoţite de referinţele bibliografice respective.

Ediţia noastră nu reprezintă întreaga activitate de publicist a lui Panait Istrati. Am ales doar pe cele care prin conţinutul lor întregesc portretul şi gândirea acestui scriitor. Mulţumim celor câţiva prieteni devotaţi amintirii lui Panait Istrati, care ne-au ajutat la închegarea acestei ediţii.

%

ALEXANDRU TALEX

DOMNULUI ROMAIN ROLLAND

Geneva, 20 august 1919

Un om, în pragul morţii, vă roagă să-i ascultaţi spovedania.

Nu va cunosc limba şi poate că aceasta o să vă plictisească. Ştiu însă că viaţa vă interesează şi de aceea vă adresez aceste rânduri.

Cel ce vă scrie este un om, care, la rândul său, cunoaşte viaţa şi care, în prezent, pluteşte în voia valurilor pe marea furtunoasă a suferinţei; el se află în pragul morţii nu atât din pricina trupului slăbit, cât a credinţei sale zdruncinate.

De altfel şi dumneavoastră mă cunoaşteţi, mi-aţi trăit aspiraţiile; la rândul meu, nici eu nu vă cunosc mai puţin şi le-am trăit pe ale dumneavoastră. Nădăjduiesc că mă veţi înţelege, în ciuda limbajului meu neputincios, a lipsei de stil şi a vocabularului sărac… şi chiar, vai mie! În ciuda faptului că sunt un necunoscător al „limbii“ ce vă aparţine, şi care ne ajută să auzim „bătăile inimii eterne“. Dar cel puţin am norocul de-a mă fi născut cu „limba“ ce se face înţeleasă, chiar şi când rămâi mut, nemişcat. Şi dacă n-am fi atât de departe plasaţi pe nedreapta scară socială, dacă ne-am fi putut întâlni pe acelaşi culoar, paşii ni s-ar fi îndreptat, ca împinşi de-o milenară reminiscenţă, pătrunzătoare, către acelaşi pol, către polul unic al înţelegerii universale.

Iubire divină! Ajută-mă în acest ceas de cruntă deznădejde… „Nu există decât un singur eroism pe lume: meela de a o vedea aşa cum este şi de a o iubi“.

Sunt un muncitor, un zugrav, născut în locul unde Dunărea face un cot, ramificându-se în trei braţe, spre a se vărsa în Marea Neagră. Am văzut lumina zilei acum exact treizeci şi cinci de ani, dintr-o nemuritoare ţărancă româncă şi un contrabandist grec, pe care nu l-am cunoscut deloc. Aveam nouă luni când a murit.

Şi iată, domnule, de douăzeci şi cinci de ani scormonesc viaţa, lumea şi gândirea omenească, conştient sau inconştient, mistuit de-o flacără ce-mi sfâşie măruntaiele, îmboldindu-mă să gonesc ca un apucat şi care m-a împins să jertfesc tot ceea ce un om îşi poate dori ca fericire: familie, situaţie, onoare, tihnă.

Încă din copilărie am cunoscut prietenia – prietenia de nezdruncinat – precum şi patima de-a citi; la început cărţi mediocre, apoi bune. Am cunoscut, de asemenea, şi mai ales, pasiunea de-a călători, iar mai apoi credinţa în idealul Mai multă dreptate printre oameni! Care va ră- mâne pururi o nobilă aspiraţie. Agăţat de aceste himere, am pornit prin viaţă, ca un bolid.

Nu ştiu cine-i vinovat: eu sau sângele meu. Ceea ce ştiu însă, e că voinţa mea a fost ca şi inexistentă.

La vârsta de doisprezece ani, scăpat de şcoala nesuferită, mi-am părăsit mama – pe care o adoram – al cărei singur copil eram şi unică speranţă. Nu mai voiam să-i fiu povară şi nici ea nu mai putea să mă întreţină. Deşi foarte tânără, ea şi-a ţinut jurământul făcut tatălui meu muribund: nu a mai vrut să se mărite, ca nu cumva „copilul să-i fie bătut de mâna unui străin“. Şi-a ţinut cu rin Iul, spdlând rufe, timp de treizeci de ani, cu doi lei pe i, ca să mă crească, să mă înveţe să citesc şi să scriu, piutind mereu deoparte cei patru bănuţi destinaţi veşnicelor nevoi ale fiului ei rătăcitor… A murit, până la urmă, singură, pe un pat sărăcăcios, în aprilie trecut, după trei ani şi jumătate de la plecarea mea de-acasă, trei secole de dureri nebănuite, fără ca să mă poată săruta pentru ultima oară, fără a-mi da scumpa-i binecuvântare. F aii- ment înspăimântător al unei întregi vieţi de sacrificii, îngropată în bezna durerii universale. Şi asta tocmai când furtuna trecuse şi mă pregăteam să mă întorc definitiv în ţara mea, să-i cad în braţe strigându-i: „Am învins, mamă scumpă, am învins! Tot ce am făcut era pentru tine; vei fi mândră de fiul tău, iar eu demn de sacrificiile tale! u

— „Pleci, mereu, îmi spunea, neîncetat… Dar, o să vezi tu, într-o zi când te vei întoarce acasă, în locul meu o să găseşti un mormânt!“

— „Nu! scumpă mamă, nu! Una ca asta nu-i cu putinţă, este imposibil! Nedreptatea ar fi prea mare. Şi apoi, tu n-ai să mori niciodată, ce ştii tu! Într-o zi, vei fi fericită, vei fi de faţă la încununarea eforturilor mele, te vei bucura de gloria mea… Apoi, vom muri împreună!“

Minciună, minciună, totul nu-i decât minciună!

„La ce-mi foloseşte succesul, acum când ea nu mai e? u îşi spunea Jean-Cristophe şi, ascuns înapoia maşinilor din atelierul unde lucram şi citeam acest pasaj, plângeam ca şi în clipa de faţă. „Cel care a avut fericirea de a cunoaşte comuniunea deplină cu un suflet prieten, acela a cunoscut cea mai divină bucurie. O bucurie, ce-l va neferici pentru tot restul vieţii“.

Şi eu, care am cunoscut nu numai o singură dată comuniunea cu sufletul prieten!…

Iertaţi-mi, domnule, această „paradă“ de sentimente. Condeiul îmi alunecă din mână la fiece rând, dar simt că moartea s-apropie şi eu trebuie să vorbesc cu dumneavoastră, ca să nu-mi pierd minţile. Şi dumneavoastră o să puteţi spune celor neîncrezători că opera dumneavoastră nu-i închipuire şi că Dumnezeu există prin autorul ei, prin mine şi prin toţi cei ce au dispărut sau care nu vor ieşi la iveală niciodată. Şi, încrezător, le veţi putea arunca sfidarea lui Ibsen: „Dreptatea este de partea mea, nu a celor mulţi“.

Concomitent cu dragostea acestei mame-prietene – pe lângă care cea a Grachilor este un basm pentru copii – am cunoscut alte două sau trei prietenii bărbăteşti, diferite dar la fel de mari.

Copilăria mea a fost agitată. Cel care, de copil, nu a fost zguduit de suferinţe inexplicabile, de dorinţe nerostite şi care nu a avut de mic o înclinare pentru un gen oarecare de artă, nici iluzii nebuneT nici speranţe ciudate, întemeiate pe forţele sau aptitudinile sale, pe creaţiile sale, mai mult sau mai puţin comice; cel care n-a plâns cu sughiţuri, de o mie de ori, noaptea „fără să ştie de ce, nici n-a căzut în extaze neobişnuite, nici n-a izbucnit în veselii neaşteptate, nici n-a făcut prostii extravagante, acela poate fi sigur că va reuşi să ajungă tot ce va voi: un avocat bun, un jandarm, straşnic sau un băcan destoinic, dar niciodată un artist, pentru că nu are suflu divin, nu are suflet.

Din cauza aceasta mi-am întristat mama. Am încercat toate meseriile şi nu m-am statornicit în vreuna. Băiat de alergătură la tot felul de prăvălii, ducându-mă cu marfa pe la clienţi, uitam de mine, ascultând sub ferestre acordurile vreunui pian, – pasiunea mea, nebunia şi visul meu, pe care n-am izbutit să-l realizez niciodată. Adesea, pătrundeam noaptea în curţi, lăsându-mi coşul afară, ca să mă agăţ de pervazul ferestrelor, să privesc în saloane şi să văd dacă persoana care ciuta era tot atât de frumoasă precum mi-o închipuiam. Sau să mă ascund prin pivniţe ori prin magazii, sau – noaptea – într-un ungher necunoscut altor băieţi, ca să-mi pot citi scumpele romane, la lumina unei lumânări, pitit sub o umbrelă peste care îmi aruncam şi îmbrăcămintea. Cu ctte palme n-am plătit aceste plăceri scumpe şi de neuitat, ori de câte ori mă înapoiam cu marfa nepredată din cauza întârzierii. (Iar o dată chiar şi fără coş care îmi fusese furat.) Şi de câte ori nu mă răzbunam de aceste chelfăneli, prăpădin- du-mă de râs în ascunzătoarea mea, în timp ce stăptnul mă striga cât îl ţinea gura, în curte.

Altă dată a avut loc chiar şi un episod tragic. Tocmai mă aflam la un negustor grec de vinuri, care ţinea şi restaurant, în imediata apropiere de portul dunărean. Aveam marea fericire de-a livra comenzile de vin rece, la prânz şi seara, puţin înainte de masă. Aceste ore erau pentru mine ca un fel de mâncare rafinată şi întăritoare. Impar- ţeam repede marfa şi apoi, fără să-mi pese câtuşi de puţin de ce aş putea păţi, mă lungeam la marginea platoului pe care este clădit oraşul nostru şi care domina întinderea bălţii. Şi, din acest loc favorit, mă lăsam în voia plăcerilor pe care ochii, urechile şi simţurile mele le culegeau cu mii de antene nevăzute, dinaintea panoramei unice, poate, în felul ei. La înapoiere, încasam palmele reglementare, dar continuau să mă ţină în slujbă, ceea ce de altfel nici nu doream mai mult. Eram tare iubit de muşterii oameni cumsecade, toţi greci. Ştiindu-mi tatăl grec, m-au învăţat limba, din mândrie şi pâlăvreau cu mine. (Oh, timpule, tu nu ai nostalgia trecutului?) Erau proprietari de remorchere, de şlepuri sau de bărci, spunân- du-şi unii altora, cu seriozitate, „comandanţi“ (capita- nios!). Mă iubeau tocmai pentru trăsnăile“ mele, pentru felul meu de-a fi „poznaş“, dar şi pentru că la muncă nu mă putea întrece nimeni, atunci când o voiam.

Tntr-o zi, când, îmi luam, ca de obicei, porţiei copioasă de hoinăreală, am lenevit mai mult ca oricând pe marginea râpei. Dunărea se umflase peste măsură şi priveliştea era măreaţa. Întreaga întindere a bălţii era acoperită cu o imensă phiză; de apă tulbure, cât vedeai cu ochii. Cârduri nenumărate de păsări, de gişte şi de raţe sălbatice zburau care-ncotro. Trunchiurile sălciilor plângătoare – cei mai buni prieteni ai mei din vremea tristă a şcolii, singurele care mă răsfăţau în zilele de hoinăreală – înotau complet în apă.. Pe albia crescută a fluviului coborau copaci între fii, smulşi de apă pe parcurs. În port, un furnicar de oameni muncea cu ardoare, pentru a stăvili apa şi a feri portul de navala ameninţătoare a valurilor.

Priveam aceste forţe dezlănţuite şi nu-mi puteam sătura ochii, când, deodată, mă simţii brusc îmbrâncit din spate, dat de-a berbeleacul şi prăvălit de la înălţimea platoului în râpa adâneă de vreo douăzeci de metri. Ajuns jos, fără a mi se întâmpla nimic rău, a trebuit să treacă puţin timp, înainte să mă dumiresc ce se întâmplase. Nimeni altul decât stăpânul meu, un bătrân nebun, care în furia lui mă rostogolise de sus până-n vale, ca şi cum aş fi fost un sac plin cu pământ.

Furios, iau hotărârea să nu mă mai reîntorc la crâşmă, în ciuda durerii pe care ştiam că o provoc mamei. Şi timp de două zile, înainte de a mă duce acasă, dau curs liber fanteziei şi preaplinului de viaţă din mine. Dar stăpânul meu pune un agent de poliţie pe urmele mele, sunt înşfăcat şi readus la muncă… Şi, Doamne, ce muncă nemiloasă! Tocmai ceea ce detestam mai mult în viaţă: băiat la spălatul vaselor! Să speli vasele! Toată ziua cu mâi- nile în apă călduţă, unsuroasă. Adio livrări de marfă, adio vise mângâietoare. Nici urmă de Dunăre! Ferecat, ferecat pentru vecie!…

Atunci, într-un moment de nebunie, uitai de mama şi de plăcerea de a trăi, atârnai o frânghie în pod şi tocmai când eram gata să-mi vâr gâtul în laţ, sunt surprins de patron, care, speriat, m-a dat imediat afară. Uf!

Sfântă libertate! Izvor de fericire! Nu există niciun sacrificiu făcut în numele tău, care să poată egala elixirul binefacerilor tale!

Aproape tot astfel s-au scurs copilăria şi adolescenţa mea: de la un stăpân la altul, apoi dintr-un oraş în altul, niciodată şase luni în acelaşi loc şi mereu cu „maniile“ mele. Mai târziu, căram după mine un dicţionar greu al limbii române, de o sută de ori consfiscat şi iarăşi regăsit. Mama era tot timpul cu sufletul la gură, dar nu se văita prea mult, în ciuda clevetelilor mahalalei. Mă iubea şi era fericită că nu aveam niciuna din apucăturile rele care făceau ravagii printre copiii de vârsta mea. Citeam – atâta tot! — şi făceam poezii. Îmi amintesc că într-o zi de şomaj (să tot fi avut paisprezece ani) am întrerupt-o de la muncă, spre a-i citi o poezie în care rugam pe Dumnezeu să-mi dea nu bogăţii, nici onoruri şi nici să devin împărat (de pildă!) sau altceva, ci doar posibilitatea de a exprima ceea ce simt. (Asta nu era oare revelaţie?) Mama mă asculta cu bunăvoinţă, credulă, călcându-şi mai departe rufele. La sfârşit, i-am spus triumfător; „Vezi, mamă? Aşa ceva nici regii nu sunt în stare să facă! Trebuie să ai talent!“

Ea se întoarse brusc spre mine, cu un aer glumeţ, de mirare şi-mi spuse: „Adevărat? Ei drăcie! Ce băiat ciudat am adus şi eu pe lume: să facă lucruri pe care nici regii nu-s în stare!“

Şi m-a sărutat nebuneşte.

Ö, buna mea mamă! Nu vei şti niciodată, niciodată, că în acea zi divinitatea – transmisă prin sângele tău – se rostea prin mine, spunând, din păcate, adevărul!

Da, din păcate! Fiindcă, în ciuda bucuriei şi a forţei vitale care năvăleau din mine la fiece cotitură din viaţă, în pofida neasemuitei voluptăţi – necunoscută chiar „împăraţilor“ – eu sufeream cumplit: era ca o ploaie înmiresmată ce mă făcea să mor de plăcere, arzându-mi în acelaşi timp carnea, cu picăturile ei de foc. Mai târziu, mi-am dat seama că acel geniu trist german nu era, poate, chiar atât de lipsit de judecată, când afirma că „plăcerea este stearpă“ şi că „numai durerea este rodnică.“

Vă rog să nu credeţi cumva că originea mea socială, starea mea materială, „sărăcia“ şi munca mea au însemnat ceva, în nu importă care moment din viaţa mea. Dimpotrivă, numai aşa puteam trăi şi numai în atari condiţii vreau să trăiesc, dacă voi scăpa de durerile fizice şi morale ce mă ţintuiesc acum la pat. Fii binecuvântată, muncă! Binecuvântată să fii, sărăcie! Numai datorită vouă am putut înota, în cea mai desăvârşită independenţă de spirit pe care şi-ar dori-o un îndrăgostit de libertate. Şi numai datorită vouă am putut trimite la plimbare pe toţi cei care voiau să mă pironească, cu banii lor, acolo unde n-aş fi putut respira. Şi numai datorită vouă am putut iubi pe cel detestat de toată lumea şi să-i urăsc pe toţi cei puternici şi ridicaţi în slăvi. Numai aşa am putut fi eu însumi în întregime, dăruindu-mă cu totul la ceea ce am iubit şi suferit din toată inima şi cu toată pasiunea.

„Cel ce se dăruie, fără să drămuiască, în orice moment al vieţii sale, în tot ce face, suferă, iubeşte sau urăşte, acela este cea mai mare minune ce ne este sortită a fi întâlnită pe acest pământcc.

Numai datorită ţie, sfântă Sărăcie, graţie şcolii tale

— Cea mai înaltă instituţie unde se poate învăţa arta de-a fi cinstit şi unde, (slavă Domnului!) mediocrităţile nu pot pătrunde – sunt astăzi un om ce nu-şi gândeşte neghiobiile cu glas tare.

„… Poate că sărăcia este un maestru nu numai al gin- dirii, ci şi al stilului de viaţă; ea ne educă mintea şi tru pul să fie sobre. Când timpul este drămuit şi cuvintele măsurate, atunci nu mai spunem nimic de prisos şi ne obişnuim a gândi esenţialul. Viaţa fiind scurtă, trăim astfel dublu.“

Iatăj pentru început, omagiul entuziast ce poate fi adus operei dumneavoastră, care reprezintă însăşi viaţa şi fiinţa dumneavoastră. Mă plagiaţi? Sau eu însumi vă plagiez?

Nu! Nici dumneavoastră, nici eu. E însuşi Dumnezeu care glăsuieşte în limba sa unică şi universală…

 gasiti aici teatru radiofonic la microfon din opera lui Panait Istrati............https://latimp.eu/?s=panait+istrati

Attachments