CUVÂNT ÎNAINTE
În 5 decembrie 1934, Panait Istrati declara, într-un interviu acordat cotidianului Rampa, că pregăteşte al cincilea volum al cărţii Viaţa lui Adrian Zografi - Agitatorul, - consacrat lui Ştefan Gheorghiu, având ca fundal „Valea Prahovei! Petrolul!”.
A doua zi, Istrati primeşte vizita - pe care el o solicitase
— A lui Alexandru Talex (care tocmai împlinea douăzeci şi cinci de ani) şi a lui Mihail Stele seu, doi tineri care scoseseră o revistă, Cruciada Românismului. Îi primeşte ca pe nişte „fraţi”. Târziu după căderea nopţii, după îndelungi spovedanii, hotărârea unei colaborări regulate a scriitorului este luată.
Descoperind articolul lui Talex despre recent apăruta sa carte, Biroid de plasare, („Cronica literară”, nr. L din 22 noiembrie 1934) Istrati telefonase la tipografia în care tânărul lucra la revistă, dorind să-l vadă.
Înainte cu câteva săptămâni, Talex se întâlnise, din întâmplare, ieşind de la Biblioteca Academiei, cu colegul său de la Facultatea de Litere din Bucureşti. Stelescu, care făcuse parte din „Garda de Fier” a lui Codreanu, o părăsise din raţiuni atât personale, cât şi de fond. Aşa cum va spune în primul din seria de articole „Sfaturi pentru tinerii care fac politică” (Cruciada Românismului, nr. L), el descoperise falsitatea, cinismul, ipocrizia conducătorilor şi „teatrul” politicii (un desen al lui Brânduş, în acelaşi număr, caricaturizează „circul” politicienilor). Iar mai târziu, va adăuga: „Nu, nu e nevoie de revolta sângeroasă, ci de cea adânc sufletească.
(„în tara în care nimeni nu se mai revoltă”, nr.4). Istorici şi
/. *
martori, explicând această plecare, vor pune în prim plan când motive personale (rivalităţi pentru putere), când motive strict politice (refuzul terorismului de către Stelescu, după asasinarea lui I. G.Duca). După moartea sa, în vara lui 1936, găsim într-un articol semnat de Talex: ’ ’Românismul lui Mihail Stelescu era constructiv, antixenofob şi iubea pe omul bun, punând la zid numai pe cel rău’
Din primele momente ale întâlnirii, Stelescu propune prietenului său să fondeze împreună o revistă, o „revistă de atitudine politică şi spirituală”, care să combată agresiunile Gărzii de Fier şi să deschidă pentru tineri căi de acţiune în cultură şi viaţa socială, în afara politicului.
Ce putea oare să-i unească, dacă nu tocmai ceea ce-i opunea: activismul lui Stelescu, idealismul lui Talex.
Talex nu avea, la începutul Cruciadei, altă experienţă a ziaristicii decât cea a presei studenţeşti. În primul său articol din revistă, el denunţă falsul şi formalismul literar şi salută
— Relevând „rolul social” al scriitorului şi „funcţiunea de educaţie naţională” - pe romancierul autor al Biroului de plasare. Istrati va lua, de aici înainte, locul mentorului ce îl avusese înainte: Vasile Pârvan.
Panait Istrati se întorsese de patru ani în România. Confruntat mai întâi cu probleme sentimentale (ruptura cu Marie- Louise Baud-Bovy - „Bilili” divorţul cu Ana Munsch), luase în căsătorie o tânără studentă, Margareta Izescu. Retras la început la Brăila, el se instalează până la urmă la Bucureşti, fugind de „certurile de familie”.
Într-un text pe care-l dă României Literare în 1933 („Ceva mai bun, mai omenesc”), el evocă cele trei borne ale existenţei sale: lupta socială, prietenia, scrisul. Călătoria de 16 luni în U.R.S.S. ’, îl face să-şi piardă încrederea în socialism. Prietenia cu Romain Rolland se stricase în 1930; totuşi, când, în toamna lui 1934, Istrati îi scrie ca să-i ceară să intervină în favoarea unui antifascist italian ameninţat cu expulzarea din România (Igito Nucitelli), Rolland îi va răs-
1 - Vezi voi. Spovedanie pentru învinşi, ed. Dacia 1990.
Punde promiţându-i ajutorul şi felicitându-l pentru ultima sa carte apărută în Franţa, Mediterana, răsărit de soare.
Acest sfârşit de toamnă aduce puţin balsam peste existenţa sa chinuită. Istrati se simte la capătul puterilor, cu trupul stins. Ruperea contractului cu editura Rieder (pe care criza economică a împins-o la faliment), l-a privat de resurse indispensabile. Şi, până la urmă, integrarea sa în „inteligentia românească” nu a avut loc, în ciuda celor câtorva prietenii
Majoritatea textelor-far, scrise de Istrati între 1932- 1933, au apărut în presa franceză sau au fost păstrate în sertar. Turneul de conferinţe „Les Arts et l’Humaniti d’aujourd’hui”, din Austria şi Germania, pentru „Deutscher Kulturbund”, a relansat reflecţiile sale cu privire la artă. Primul volum din Viaţa lui Adrian Zografi i-a permis să scrie o prefaţă definitivă asupra „neaderării” sale („L’homme qui n’adhăre a rien”). Scrisoarea adresată lui Frangois Mauriac a clarificat poziţia sa faţă de religie. Naţiunea? Nu devine o problemă pentru Istrati decât odată cu Cruciada. Oare ea nu înseamnă, pentru el, decât o mamă rea care îşi primeşte rău fiul risipitor, după o atât de lungă absentă?…
*
Colaborarea lui Panait Istrati la Cruciada Românismului cuprinde patru etape.
Prima (din 22 noiembrie 1934 la 10 ianuarie 1935) lansează discuţiile. Ea începe cu articolele lui Talex („Cronica literară”) şi ale lui Stelescu (primele „Sfaturi”, în numerele l-5); continuă cu primul articol al lui Istrati în numărul 5 („Scrisoare deschisă către… dreapta”) căruia îi răspund principalii membri ai redacţiei în numărul următor: Stelescu şi Constantin Caragea (responsabil al paginii de politică externă), Talex şi Paul Bărbulescu - cei mai puţini „politicieni” din echipă. >
Publicarea ’ ’Scrisorii deschise către Francis Jourdain’ ’ 1 - Demostene Botez, Mihail Sadoveanu, Gala Galaction, s.a.
În Curentul, la 17 ianuarie 1935, deşi exterioară istoriei Cruciadei, prin răsunetul pe care îl va avea în Franţa, anunţă a doua etapă a colaborării. Tot în 17 ianuarie, Istrati dă primul articol dintr-o serie de trei: „Naţiune şi Naţionalism”. Urmează „Dictatură şi Democraţie” şi „Platforme, Idei”. În acelaşi timp apar „Rectificări” al lui Stelescu şi „Da! Un pumn…” al lui Talex. Suntem la sfârşitul lui ianuarie.
La începutul lunii următoare, revista pro-comunistă Monde, odată cu răspunsul lui Francis Jourdain la acuzaţiile din Curentul, începe o campanie împotriva lui Panait Istrati, care va continua în numerele din 8 februarie (articole de Dolivet, Nizan şi Vildrac), din 15 februarie (articol de Jean- Richard Bloch) şi din 22 februariecu faimosul - de tristă amintire - ’ ’Haiduc al Siguranţei” de Henri Barbusse, care îl acuză pe Istrati de „a se fi târât în faţa reacţiunii şi a poliţiei” şi de a fi fost” cumpărat de duşman”.
Această polemică survine în momentul în care Cruciada trece printr-un scurt conflict. Apariţia unui articol favorabil Italiei fasciste (’ ’Din fresca istorică a fascismului”, de Tudor Ionescu în nr. 12 din 21 februarie 1935) atrage protestele lui Istrati care vorbeşte de nerespectarea contractului moral şi ameninţă cu plecarea. De ce această reacţie? Trebuie oare să o atribuim ciocnirilor succesive ale scriitorului cu poliţia italiană, la întoarcerea sa din Egipt cu Bilili (în 1930), sau din prima lui călătorie în Franţa, cu Margareta (în 1931)? Sau recentei intervenţii pe lângă Romain Rolland în favoarea unui antifascist italian (afacerea Nucitelli)? În orice caz, el nu pare preocupat în acelaşi fel de tabloul admirativ pe care îl face Constantin Caragea Germaniei naziste în numerele 10,11 şi 12 („Ce am văzut în Germania”). Poziţia sa, mai de grabă ambiguă, faţă de Germania, apăruse cu câteva săptămâni mai devreme într-un articol despre plebiscitul din Sarre, scris pentru Tribuna (Bucureşti): ’ ’Lecţia din Sarre” ’Răspunsul redacţiei „şi articolul de fond al lui Mihail Stelescu -” Nici dreapta, nici stânga „- îl vor mulţumi pe Istrati, care îşi reia colaborarea cu” Numerus… politicianus”.
Contradicţiilor care-l agită, atacurilor foştilor săi prieteni sau tovarăşi de drum, vin să se adauge problemele vieţii de zi cu zi, grijile financiare, sănătatea şubredă. O scrisoare adresată lui A.M. De Jong, prietenul său olandez, datată 16 februarie, ni-l arată pe Panait Istrati „scârbit să mai ţină pana”. Lumea din jur se întunecă: ’ ’legea universală… dezordinea economică”. El evocă o „existenţă de umiliri permanente” şi spune în continuare: „îmi voi vinde sufletul regelui Carol al II-lea care, mi se spune, plăteşte bine, fără să ceară nimic celor care sunt în stare să-i opună un refuz1. Dacă merge,
[1] - în această scrisoare, Istrati propunea Fundaţiilor Regale transferarea drepturilor de proprietate asupra operei sale (douăzeci de volume), în schimbul unui venit lunar, a unei case - care să devină muzeu după moartea sa -, a unui serviciu pentru soţia sa şi a unui ajutor de urgenţă pentru a se putea îngriji în străinătate. 0 parte a acestui ajutor a fost primit cu cîteva zile înainte de moartea sa, dar Fundaţiile Regale n-au mai dat curs propunerii lui Istrati.
O şterg la Nisa, singur de data asta. Vreau să crăp, ca unele animale, departe de vizuină”.
În perioada de câteva săptămâni între mijlocul lui februarie şi sfârşitul lui martie, colaborarea lui Istrati la Cruciadă este regulată, însă articolele sale sunt, în general, mai scurte, ca şi cum i-ar fi lipsit dintr-o dată suflu. În orice caz, el nu a încetat să dialogheze, să răspundă sau să dea replici prietenilor săi, unui cititor (Aurel Mihăilescu), unui fals prieten (Toma Vlădescu de la Gândirea), unor foşti prieteni, acum duşmani (Henri Barbusse).
În această a treia perioadă (februarie-martie 1935) articolele lui Istrati sunt în genere dublate sau precedate de articole ale lui Stelescu. Discuţia se reia după cele trei articole din ianuarie. Dialogul a devenit, se pare, permanent (redus la dialogul în doi, căci Talex este mai mult ocupat cu problemele administrative ale revistei). Dacă nu cumva trebuie să vorbim doar de reflecţii „paralele”! Între 14 februarie şi 28 martie, în articole de fond, se pun faţă în faţă convingerile unui tineret naţionalist împins la extremă, exprimate de Stelescu, şi deziluziile a 30 de ani de credinţe ale lui Istrati.
*
Nu vreau decât să citez ultimele cuvinte ale ultimului articol al lui Panait Istrati scris pentru Cruciadă, unde vorbeşte de „… marea tristeţe a celor care cred mereu că va veni o zi când omul va reuşi, în sfârşit, să sară mai sus decât borul pălăriei lui”.
Tot în 28 martie, Romain Rol land scrie o scrisoare de despărţire în care îl acuză pe Istrati că s-a ’ ’băgat până în gât în politică din care nu înţelege nimic”. (în acea vreme nu-i trebuia mai mult de patru zile unei scrisori ca să ajungă din Paris sau din Elveţia la Bucureşti.) Lui Panait Istrati îi mai rămân două săptămâni de trăit. Scrisoarea către rege a fost expediată la 9 martie. Moartea survine la 16 aprilie. Numărul 20 al Cruciadei (! 8 aprilie 1935) apare în 8.000 de exemplare din care multe sunt distribuite gratuit. (Revista, la începuturile sale apărea în 2000 de exemplare şi le înmulţise de trei ori pentru Crăciunul 1934 - ne amintim primul articol al lui Istrati). La moartea scriitorului revista nu-şi împlinise decât a şasea parte din existentă, dar marea ei perioadă se sjârşise.
Începe ultima etapă, postumă. Istrati este omniprezent în paginile Cruciadei: portret aproape emblematic, referinţe multiplicate; Talex şi prietenii săi îşi continuă omagiul săptămâni în şir. Ei publică Testamentul scris „din adâncul unei Jintâni”: „Între fascism şi comunism”, însă şi „Scrisoarea deschisă lui Romain Rolland”, scrisorile către Guerson - şeful G. P. U., scrisoarea către Mauriac, textul conferinţei din Germania din 1932, „Artele şi Umanitatea de azi”, „La un raccord”, „Moartea noastră laică” şi „Sarkiss”.
*
Care a fost destinul Cruciadei Românismului?
Timp de un an încercarea zadarnică de a structura o „mişcare”. Să nu ne îmbătăm cu vorbe: primul „Congres”, anunţat pentru decembrie lui 1935, se încheie fără niciun succes.
Stelescu este asasinat în iulie 1936 în patul său din spitalul Brâncovenesc de un comando al Gărzii de Fier. Talex va încerca o vreme să salveze idealismul începuturilor, sau cel puţin pe-al său. De acum înainte în 10 numere, între iulie şi septembrie, el redactează editorialele. Însă resortul s-a rupt. Lupte interne îl constrâng să abandoneze mişcarea (nr.90). Timp de opt luni, vor apărea încă zece numere; la conducerea revistei se succed Nicolae Rădescu, apoi Ion Aurel Manolescu. Un ultim număr (100), apare în mai 1937, cu un articol de Constantin Rădulescu-Motru, „Naţionalismul în arte” pe prima pagină.
Astfel a şfirşit Cruciada’Românismului, „foc de paie” care s-a întins pe doi ani şi câteva luni. Au învins teroarea şi corupţia, „Garda” şi vechea politică pe care „Cruciaţii” au dorit să o fină la distanţă. Abia ieşiţi de pe băncile universităţii, trecând „de la bibliotecă pe baricade”, ameninţaţi cu şomajul, duşi de vântul vremii - naţionalistă fără scăpare - destinul lor s-a întâlnit, între Crăciun şi Paşti cu cel al bătrînului Istrati. Dar viaţa a trebuit să continue.
/
Cât despre Istrati, cu puţin înainte de moarte, privinduşi boala trupului şi a existentei, va fi regăsit societatea vremii sale. Confundând „fraţi de cruce” şi „cruciaţi” i s-a părut că regăseşte dacă nu propria tinereţe, cel puţin o tinereţe la adăpost de blestemul timpului. Iar alături de acest tineret prea ideal a crezut că poate învinge Răul Social. Lupta a fost inegală. Vaporul cruciaţilor a luat apă şi s-a scufundat din cauza neputinţei sau a unor contradicţii de nerezolvat.
*
Recitind astăzi aceste pagini înflăcărate din Cruciadă, îl regăsim pe Panait Istrati de la începuturi, cel al grevei docherilor de la Brăila, în 1910 şi, douăzeci de ani mai târziu, pe cel al curajoasei denunţări a represiunii de la Lupeni (în 1929). El a rămas acelaşi ziarist supus momentului şi scriind, pe loc, cu inima. A rămas „free lance” în această meserie. Nu a avut cu Cruciada alt contract decât cel moral. Articolele sale sunt scrisorile unei corespondenţe publice şi polemice, căreia posteritatea poate să-i caute excesele - asta nu o costă şi n-o va costa nimic. Dorinţa noastră, după mai bine de cincizeci de ani, este mai mult decât simpla nostalgie de a găsi urme pe care Istoria le-a ascuns multă vreme. Ea se naşte din frământările prezentului. Şi a citi aceste articole, astăzi, înseamnă a ne întreba ce vom face mâine.
Jean H0RM1ERE trad. Liliana ŞOMFELEAN
Ediţii precedente ale articolelor lui Panait Istrati din Cruciada Românismului
Între Crăciun 1934 şi Paşti 1935, Panait Istrati dă o duzină de articole unei reviste noi, Cruciada Românismului.
Câteva luni după moartea scriitorului, survenită în aprilie 1935, Alexandru Talex, unul din cei doi fondatori ai revistei, grupează aceste articole şi alte câteva texte ale lui Istrati sub titlul Cruciada mea sau a noastră.
Între 1940 şi 1941, un tânăr român emigrat în Franţa, Ion Căpătană, traduce textele din Cruciada Românismului pentru a-l dezvinovăţi pe Istrati în urma acuzaţiilor lansate în 1935 de Henri Barbusse şi revista Monde.
Urmează uitarea, în România ca şi în Franţa, din diferite motive.
Cu ocazia centenarului naşterii scriitorului, Alexandru Talex, care de cincizeci de ani şi-a consacrat viaţa lui Istrati, publică în volumul Amintiri (Minerva, 1984), primul articol din seria oferită Cruciadei.
În 1989, în numărul 6 al revistei „Cahiers Panait Istrati” apare totalitatea articolelor, completate cu pagini suprimate de cenzură în 1935, într-o traducere mai fidelă decât cea a lui Căpătană. Un dosar critic le însoţeşte.
Spre deosebire de ediţiile precedente, volumul de fată aduce o noutate: prezenta, alături de articolele lui Panait Istrati, a materialelor lui Mihail Stelescu şi Alexandru Talex ce au constituit coloana vertebrală a polemicilor din paginile Cruciadei Românismului. Am făcut acest lucru în egală măsură în scopul restituirii literare a operei istratiene şi pentru a oferi cititorului câteva repere preţioase - desi formulate de mai mult de o jumătate de secol - referitoare la probleme revenite în actualitate: naţiunea şi naţionalismul, democraţia, partidele politice, monarhia, fascismul şi comunismul, dictatura şi terorismul politic, mişcarea studenţească, implicarea în politică, s.a. Perioada frământată a anilor ’30, bogată în evenimente similare celor ce se petrec astăzi în România, ne face să credem că această carte îi va fi o bună călăuză.
Pentru a fi în acord cu această idee ne-am decis să înlocuim postfata de la prima ediţie - Panait Istrati, un vizionar social, de Alexandru Talex - cu un articol de acelaşi autor - Abulia tineretului, (Cruciada Românismului nr. 60, 8 februarie 1936), pe care l-am considerat mai apropiat planului nostru. O altă noutate este capitolul din deschiderea cărţii - înainte de întâlnirecuprinzând trei texte definitorii pentru cei trei corifei ai Cruciadei - Prefaţa la Adrian 2ogra.fi, a lui Panait Istrati, Cronica literară la Biroul de plasare de Alexandu Talex şi în tara în care nimeni nu se mai revoltă de Mihail Stelescu.
Materialele au fost preluate din colecţia «Cruciadei Românismului» de la Biblioteca Centrală Universitară din Cluj. Completarea pasajelor cenzurate a fost făcută prin confruntarea cu manuscrisele originale, puse cu amabilitate la dispoziţie de Alexandru Talex. De un mare folos ne-au fost notele din numărul 6 din Cahiers Panait Istrati, Valence 1989
Panait ISTRATI PREFAŢĂ LA „ADRIAN ZOGRAFI” 1
sau
Mărturisirile unui scriitor din vremea noastră
Povestea vieţii lui Adrian Zografi, în şase volume, ar fi trebuit să constituie, la origină, întreaga mea operă. O operă literară dublată de mărturia unui om matur. Împlineam patruzeci de ani, când, în vara anului 1924, apăru Chira Chiralina, întâia mea carte. Desigur, nu-i o vârstâ la care se debutează în meseria de scriitor - am spus-o de altfel în prefaţă Chirei mele. Pe atunci, însă, nu eram hotărât decât să povestesc un caz. Şi n-am făcut-o decât împins de Romain Rolland.
Dar, de îndată ce m-aşternui la scris, pasiunea temperamentului meu îmi luă minţile, aşa cum vântul ia un fulg. Străluceam de bucurie, plângeam în hohote de fericire, la gândul că un prieten de un soi şi o dimensiune, încă necunoscute mie, voia ca eu să scriu, ba chiar în limba franceză! Şi ce franceză! Am mai povestit-o şi altădată: un ciripit, a cărui melodie armonioasă mă^scosese din minţi şi pe care
O descoperisem singur descifrând cu dicţionarul pe Fenelon, Jean-Jacques şi alti câtiva clasici. Căutam un mijloc rudimentar, care să mă ajute să fiu înţeles de colegii mei, zugravii elveţieni. M-am trezit cântând dintr-un flaut, ale cărui sunete îmi minunau auzul. Şi deoarece un ascultător ca Romain Rollanfi îmi striga:” Dă-i drumul!” m-am supus, ca să-i fac plăcere, cu o încredere oarbă; dar scăpai de printre degete firul călăuzitor al Ariadnei mele şi mă rătăcii într-un labirint de povestiri minunate.
Când am vrut să mă înapoiez, la al meu Adrian Zografi, la viaţa lui adevărată sau verosimilă, am observat că flautul meu plesnise. Mihaii\ş i pleda rău marea sa cauză: prietenia.
1 - Scrisă la Mănăstirea Neamţului, iulie 1932 încurcai realitatea şi visul. Îmi lipsea oare suflul? Încercai să mă conving cântând Neranţula şi Ciulinii Bărăganului. Şi am fost foarte aplaudat.
Dar viermele îndoielii se strecurase în ceea ce era mai bun în mine. Mă temeam de contactul cu sufletul operei mele. Ca săândepârtez spiritul râu, am aruncat între mine şi el un mănunchi de fâşii de viată: Pescuitorul de bureţi şi apoi ultimul meu chiot: Ţaţa Minca, care începe cu elanurile de altădată, spre a se stinge îndată ca un „cântec de lebădă”.
Şi-acum, iată-mă cu braţele bâlăbâninde dinaintea vieţii lui
/ *
Adrian Zografi, care trebuie să fie uimitoare, dar pe care o privesc cu un ochi rece. Mi-e silă de el. Pentru el nu mai am un flaut, ci un condei, ca toţi scriitorii din vremea mea, care nu scriu din pasiune, ci pentru a-şi cistiga existenta, cu „arme” pe care, spre paguba mea, nu le am: întâi, ei ştiu a face cărţi, în timp ce eu sunt un nepriceput; şi apoi ei scriu în limba maternă, pe când eu bâjbâi ca un orb, dându-mă cu capul de pereţii unor reguli gramaticale din care nu cunosc o iotă.
*
Nimeni să nu-şi închipuie că eu fac aceste mărturisiri ca să cerşesc nu ştiu ce indulgenţă a cititorului sau a posterităţii. Nu alţii mă vor învăţa ceea ce sunt, ceea ce pot sau nu. De asemenea, când pomenesc de „scăderile” mele, trebuie să se înţeleagă prin ele, eroismele mele. Şi-acum, iată dovada, pe care o supun mai cu seamă la examenul acestui tineret, care-mi scrie ca să mă întrebe cât sunt de fericit:
Dacâ a scrie e o dramă pentru cel ce-şi transformă vocaţia în cult, chiar când jonglează cu limba sa maternă, ce trebuie să însemne asta pentru mine care, într-o franceză întâmplâtoare, sunt nevoit încă şi acum să deschid de-o sută de ori pe zi Larousse-ul, pentru a-i cere să-mi spună - de exemplu - când se scrie amener şi când emmener? Dar asta-i chinurile iadului! Înaintez ca o cârtiţâ, obligată să urce o scară incandescentă. Şi sufăr cu vârf şi îndesat, neştiind aproape niciodată când îmi ameliorez şi când îmi înrăutăţesc textul.
Vai de soarta celor aşa ca mine! Înainte de-a fi scriitor, am cunoscut binişor muncile cele mai grele, dar nu bănuiam atunci că-mi rămânea să cunosc şi pe cele mai inumane dintre toate: acelea care se practică în admiraţia oamenilor şi la capătul cărora sufletul şi trupul ţi se vlăguiesc de moarte. Da! acest suflet pe care l-am apărat atâta de jugul nevoilor imediate şi care eraântâia mea fericire! Astăzi el mă părăseşte încetul cu încetul, fără să pot - ca pe vremea când eram un biet salahor - să-l salvez de la o moarte păcătoasă. Condamnat să scriu, - iată eroismul meu întors pe dos.
L-am voit oare câtuşi de puţin? Nu! Spre diferenţă de Martin Eden, n-am trimis niciodată vreun manuscris unui editor sau om de litere, şi cei care mi le trimit azi pe ale lor, reamintindu-mi „marele meu noroc”, nu ştiu că Romain Rolland s-a războit cu mine din ianuarie 1921 până în mai 1922, ca să mă hotărască să scriu. E prima dovadă de eroism, ce am cunoscut la dânsul: „Lucrează, striga el omului ce părăsise spitalul din Nisa. Eu datoresc muncii salvarea mea!”
Până atunci, abandonasem încercările literare la pagina treizeci sau cel mult patruzeci. Şi asta în româneşte, la câţiva ani depărtare una de alta. Aveam groază de munca literară, care nu mergea de la sine. Îmi închipuiam că romancierii scriu aşa cum cântă privighetoarea. Era, de altfel, o gândire comodă, ce se împăca cu al meu dolce farniente. Nu-mi plăcea efortul.
Glasul de la Villeneuve m-a impresionat cu accentul său deosebit: atunci când ai ceva de spus şi darul de a exprima, renunţarea este o crimă, iar lenea o ruşine.
M-am supus, deci, cu tot elanul. Dar, necunoaşterea iimbii m-a făcut să plătesc, încă de la început, bucuria de a scrie, de a scrie în limba franceză. Îmi simţeam pieptul ca un furnal plin cu metale în fuziune, ce căutau o ieşire şi nu găseau tipare gata să le primească. Stăvileam, la fiecare pas, materia incandescentă, ca să văd dacă e vorba de doi
I sau un e grav, de doi p sau unul singur, de un feminin sau masculin. Nu ştiu cum de n-am înnebunit la aceea vreme. Şi ce de aur frumos, risipit pe pământ!
În felul acesta mi-am scris toate cărţile şi întreaga-mi corespondenţă. Fost-a oare vreodată, în istorie, un alt scriitor atât de înghesuit ca mine?
*
Totuşi, câtâ vreme dogoarea interioară s-a menţinut la maximum, suferinţele naşterilor mele chinuite fură suportabile. Eram aidoma trubadurului neştiutor, sau mai degrabă a ţiganului lăutar de la Brăila care încasează înjurături şi bătăi la toate nunţile ţărăneşti, numai din plăcerea de a vedea pe meseni, zi şi noapte, cu privirile agătate de buzele şi arcuşul său. Am cunoscut şi eu atari ochi pe care i-am iubit. Ei sunt cei ce au făcut din mine un povestitor.
Dar, vai! Într-o zi farmecul s-a destrămat!
Mă amestecai în treburile lumii şi discutai cu prietenii mei despre ideile şi problemele din vremea mea. Am fost, mai întâi, dojenit, cu delicateţe, apoi, fiindcă stăruiam, mă bruftuirâ: „Cismarule, vezi-ţi de ghetele tale!” Atunci, mă supărai. Uitau oare, că Adrian Zografi a fost mai mult un revoltat decât un povestitor? Nu uitaseră; dar ei voiau ca revolta lui să fie cu zgardă. Ceea ce mă supără, la culme. Ne certarăm. La înapoierea mea din Rusia, mă despărţii de cei mai mari prieteni ai mei.
Şi în timp ce Egiptul mă respingea de la graniţa sa, iar Italia mă arunca într-una din închisorile sale din Triest, „binevoitorii” anunţau „trădarea” mea Europei muncitoare, clasei mele: „agent al Siguranţei române”, „vândut burgheziei”. Au făcut tot ce le-a stat în putinţă, în mijlocul unei tăceri care-mi dovedi cât de singur este omul pe pământ.
Deşertăciunea deşertăciunilor…
Dar asta nu-i totul. Se’spune că o nenorocire nu vine niciodată singură, ci, totdeauna, bine întovărăşită.
În singurătatea mea, mereu crescândâ din aceşti ultimi ani, îmi rămase totuşi, unul sau doi prieteni vechi, dintre acei care au jucat un rol ideal în existenţa mea. L-am pierdut şi pe aceştia, într-un fel de nemărturisit, din. Cauza banilor!
Desigur, cărţile mi-au adus ceva bani pe care îi împărţeam, pe măsură ce veneau, cu oricine - prieten sau necunoscut - care mi se adresa. Nu făceam cu asta decât să continui o practică de totdeauna, care nu era numai a mea. În Orient, mai ales, întrâjutorarea prietenească, ca şi ajutorul dat unui necunoscut sunt lucruri banale. Lor le datoresc că n-am crăpat de mizerie. În direcţia aceasta, Orientul însuşi a fost destul de generos cu mine.
Ei bine! Cei mai buni prieteni ai mei au numit risipă acest fel al meu de-a fi. Se pare că aceşti bani blestemaţi trebuiau păstraţi, ca să-i mâncâm în familie.
Aci, cearta noastră a fost orientală: dezgustătoare, murdară, definitivă. De-o parte şi de alta sufletele s-au prăbuşit sub povara ocărilor.
Dar, asta-i totul? Nu, mai trebuia şi colacul.
A fost femeia.
Numeroase au fost femeile în viaţa mea. Le-am iubit. M-au iubit. Şi despărţirile noastre au tost totdeauna suportabile. Având oroare de suferinţa, care vine de pe urma cărnii înşelate - cea mai îndobitocitoare dintre toate! - am făcut chiar imposibilul, pentru ca în timpul unei rupturi râul să nu fie ucigător pentru niciuna din părţi.
Da, făceam chiar imposibilul… Şi reuşeam, pentru că eu ţineam hăţurile. Dar veni ziua când o femeie - cea mai
/ /
mare dintre toate câte am cunoscut: femeia tovarăşe de viaţă
— Îmi subtilizează conducerea nebunului echipaj. Presimţind dezastrul, ah! de câte ori n-am impolorat-o să mă lase să mă duc dracului, cât mai era timp ca râul să poată fi egal suportat!
— Nu… nu! striga ea. Nu pot trăi fără tine! Ucide-mă, mai bine!
Atunci, plecai capul şi-i trecui hăţurile.
M-a dus pe marginea prâpastiei, m-a scuipat în faţă, şi m-a prăvălit în abis, pe neaşteptate. N-a suferit deloc. Era ocupată de altceva.
A fost o femeie de mare caracter. Mi-au spus-o cei mai distinşi dintre prietenii mei. Şi chiar eu eram convins de acest lucru.
Doamne! Dă-i bărbatului ciumă, lepră şi orice altă năpastă de pe lumea asta, dar nu-i blagoslovi cu o femeie de „mare caracter”.
Eu eram să-mi pierd minţile.
Asta s-a întâmplat în vara lui 1930.
*
Niciun ideal social Nici-o credinţă în artă. Nici-o prietenie Nici-o femeie - tovarăşe de viaţă.
Singur, lungit în patul meu, cu ochii fixaţi pe tavanul alb al căsuţei mele din Brăila, am trăit zile şi nopţi în luptă cu nebunia şi sinuciderea. Nu voiam să mă prăbuşesc. Voiam să înţeleg. Să înţeleg monstruozităţile existenţei!
Credeam că învinsesem. Încă o dată! Dar, nu. Un alt duşman mă pândea: tuberculoza! Ea m-a înjunghiat pe la spate, când nu mă aşteptam,
O nouă luptă, dar fără niciun succes.
În starea asta, mă aflu acum.
Retras, în clipa de faţă, în această veche mânăstire din Carpaţii moldoveni, de unde şi scriu aceste rânduri, mă răzvrătesc - pare-mi-se zadarnic - împotriva sorţii mele. Nu mai am pentru a respira decât baza plâmânilor. De patru luni, îmi petrec trei sferturi din timp în pat. Nu pot face decât două sute de paşi şi nici să vorbesc cinci minute, fără să nu mă sufoc. Iar trupul meu, ars de febră, nu cântâreşte mai mult de cincizeci de kilograme. Tuberculoza - vechea mea cunoştinţă - nu m-a adus niciodată în halul ăsta.
Şi asta-i grav.
*
Cu toate astea, nu pot să mor!
Partea cea mai serioasă, cea mai cinstită a operei mele, se află mereu în burta mea. Nu mă simt născut să distrez pe oameni, ci să-i instruiesc frăţeşte, deoarece experienţa mea de viaţă e una dintre cele mai generoase. Să nu mi se spună că oamenii nu vor să fie instruiţi. Ba da! ei o vor, dar dându-le exemplul.
De ce suntem atât de simţitori la triumful binelui asupra râului? Pentru ce ne bucurăm de înfrângerea celui râu? Pentru că ne-am născut buni. Dar acest triumf şi această înfrângere nu trebuie s-o arătăm oamenilor doar prin romane, la teatru sau la cinematograf, ci trebuie să le-o dovedim în viaţă, şi iată ceea ce nu se face decât rareori.
Destul de rar, din două motive: mai întâi, fiindcă omul deşi s-a născut bun, el este în acelaşi timp o făptură orgolioasă, seacă şi egoistă; apoi, fiindcă e foarte greu să fii generos în viaţă, câtâ vreme enorma majoritate a oamenilor face contrariul.
Ei bine, de-a lungul vieţii mele - care-i una dintre cele mai dureroase - singura comportare, îndeplinită cât mai perfect posibil, a fost tocmai aceea de a fi învins greutatea de-a te comporta ca un om generos. Da! astăzi, când viaţa ni-e la cheremul celei mai uşoare răceli, pot să strig în faţa tuturor: răscoliţi-mi existenta, veţi găsi în ea tot ce vreţi împotriva mea, dar nu veţi putea găsi nici-o urmă din defectul care-i nenorocirea omenirii: egoismul, cumplitul egoism care-i face pe om nesimţitori la nenorocirea aproapelui.
Aici se află, în întregime, al meu Adrian Zografi.
Adrian va dovedi, cu exemplul vieţii sale, că nu-i neapărat necesar să ai un suflet stoic sau virtuos, pentru a putea şi a trebui să trăieşti generos. E, pur şi simplu, pentru că generozitatea oferă sufletului mai multe satisfacţii decât egoismul.
Viaţa nu este frumoasă numai când eşti la adăpost de mizerie în mijlocul suferinţei universale; sau când trăieşti într-o vilă măreaţă, înconjurat de femei frumoase, de prieteni linguşitori, de automobile superbe şi de câini frumoşi, aşa cum o fac cei mai mulţi dintre artiştii şi lupii moralişti ai veacului nostru apocaliptic.
Viaţa poate fi mult mai frumoasă, murind pe un pat de scânduri, fără ranchiună, cu conştiinţa uşurată de orice povară ruşinoasă - cu toate că ai avut şi tu ocazia şi chiar pofta, uneori, să faci ceea ce face aproape toată lumea.
Omenirea poate trăi fără drumuri, fără electricitate şi chiar fără higienă corporală, moare însă dacă nu are suflete curate.
*
Adrian va trăi şi va muri poate pe un pat de scânduri, pentru că, având credinţă totală în generozitate, viaţa l-a răsplătit din belşug.
Aceasta se plăteşte. Se plăteşte cu sângele tău.
Cum ar fi putut el să-şi sfârsească viaţa într-un palat şi soţ al unei americance bogate, când el a ţintit la descoperirea unui Romain Rolland şi a unui Gheorghe lonescu şi când viaţa, cea atât de bogată în miracole, i-a dat şi pe unul şi pe celălalt?
Oh, dai… Se va putea despărţi, într-o zi, de amândoi. Nu numai moartea desparte pe oameni, mai sunt, de asemenea, neînţelegerile şi nimicurile temperamentelor noastre. Dar asta nu contează. Se uită de-a lungul secolelor. Ceea ce contează şi nu se uită niciodată, în memoria generoasă a oamenilor, sunt marile prietenii, creatoare de miracole.
Unul din aceste miracole e frumoasa clipă a întâlnirii noastre, tustrei, în noaptea adâncă a eternităţii.
Lată mâna mea… Şi să murim fiecare în patul ce ni-e drag!
*
Am înţeles acest lucru, după ce am trăit şaisprezece luni în URSS şi după ce am biruit gândul sinuciderii şi nebunia. Am înţeles că „nimeni nu poate sări mai sus de borul pălăriei sale”, aşa cum spune nu mai ştiu cine.
Totuşi, trebuie să încerci a merge mai departe. Oricât de puţin. Dar să încerci.
Deoarece se află în faţa noastră, ca un cadavru răumirositor, teribila viaţă a oamenilor, - a oamenilor care se sfâşie unul pe altul. În sfârşit! Nu-i oare adevărat că, de când e lumea, orice pumn care se ridică deasupra omenirii, din orice parte ar veni el, de sus ori de jos, nu zdrobeşte decât semenul slab? Ei bine! unde stă scris că asta trebuie să se continue astfel până la sfârşitul veacurilor?
Ştiu: savanţi-prieteni îmi reamintesc neîncetat biologia şi legile ei. Nu! nu! dacă universităţile nu propovăduiesc decât asta - la pământ cu ele! Eu refuz să mă consider o pasăre de pradă, care se hrăneşte cu sângele fârtatelor ei. Eu sunt om, adică singura fiinţă animală care suferă la priveliştea suferinţei semenilor ei. Nu trebuie să fiu confundat cu un biet uliu.
Atunci? La ce servesc oare toate aceste ştiinte, toate aceste arte, tot bălegarul filosofiilor voastre milenare, de vreme ce n-am ajuns încă să interzicem - sub pedeapsa cu moartea - de-a trăi din sângele aproapelui nostru? De ce, de la înălţimea catedrelor voastre de morală şi religie voi propovăduiţi Frumosul, Binele, Dreptatea, de vreme ce toţi
— Până la ultimul - nu faceţi în practică decât să ascultaţi de legile biologice ale uliului?
*
Dar toate aceste lucruri s-au mai rostit şi atât de bine Jncât mulţimile, totdeauna însetate de dreptate, se dau în vânt după ele. Şi din toţi iconoclaştii, ele şi-au făurit noi idoli.
Ce-a ieşit din toate astea? Nimic.
*
Sau mai degrabă, da! a apărut o nouă meserie, cea mai oribilă dintre toate: meseria, destul de bănoasă, a artistului sau moralistului care se hrăneşte cu sângele sfintei revolte a învinşilor.
Acum s-a sfârşit!
Văd apârând în stradă un om nou, un golan. Un golan care nu mai crede în nimic, dar care are încredere totală în forţele vieţii şi, de pe patul meu de suferinţă - care îmi poate deveni în toamna asta un sicriu, - eu îi spun acestui golan ceea ce Adrian Zografi n-o să mai aibe timpul necesar. Îi spun următoarele:
După ce am crezut în toate democraţiile - în toate dictaturile şi în toate ştiintele şi după ce am fost pretutindeni dezamăgit, ultima nădejde de dreptate socială mi-am călăuzit-o spre arte şi artişti. Dat fiind marea lor influenţă asupra maselor, mă aşteptam, gândindu-mă la ceea ce tâşneşte din cărţile lor de uriaşi revoltati, ca toţi să coboare în stradă în
» * ’ ’ /
fruntea cruciadei împotriva civilizaţiei bestiale, demascând toate ipocriziile democratice, dictatoriale, religioase, ştiinţifice, pacifiste sau moralizatoare.
Nu s-a văzut nimic din toate acestea, după cum ştiţi. Arta e o escrocherie, la fel ca toate celelalte pretinse valori. Eu însumi am făcut artă şi n-am brodit-o rău, deci am tot dreptul să spun: încă o escrocherie. Artistul face la fel ca omul bisericii: predică sublimul, dar adună la gologani, cât poate mai mulţi; te abandonează în gura lupului şi se retrage să-şi ronţăie „agoniseala”, perfect apărat de chiar acele mitraliere ce-ţi cere ca tu singur să le distrugi.
Lată ce sunt artele şi artiştii care-ţi răscolesc măruntaiele. Nişte şarlatani!!
De aceea, când, în bârlogul lor, te-ar îndemna să aderi la cutare sau cutare lucru, vârsându-şi lacrimile pentru suferinţa ta, tu să n-aderi la nimic!
/ 1
Nici chiar la toate acele „patrii internaţionale” care sunt atât de la modă în vremea noastră.
Traiască omul care nu aderă la nimic!
*
Cititorule, tu care erai obişnuit cu arta mea, părâseşte-mă! Nu mai am chef de artă şi chiar dacă mă vindec, renunţ să o mai fac.
Dar Jean Christophe m-a învăţat ceea ce n-am învăţat în toţi scympii mei Balzaci. Am învăţat să vorbesc cinstit cu omul care crede în mine..
În paginile acestui Jean-Christophe pe care-l citeam acum treisprezece ani, vopsind tractoare la Geneva, în acest Jean-Christophe, despre care un Georg Brandes îmi scria mai târziu că „nu-i o operă de artă”, eu am învăţat ceea ce trebuie să fie un scriitor cinstit şi un cititor cinstit.
Asta nu-i puţin! E ceva mult mai mult decâttoate aceste bârbi de Divina Comedie şi chiar Faust. Da, da… Mult mai numeroase sunt operele de artă care vizează zenitul, decât cele care vă învaţă cum să vă conduceţi cinstit în viaţă. Merg mai departe: e mult mai uşor să te înflăcărezi, decât să ai, pur şi simplu, bun simţ - cinstitul şi rarul bun-simţ. Şi apoi, este nevoie ca fiecare epocă să-şi găsească ceea ce are nevoie şi eu nu cred că epoca noastră, care-i cea mai săracă în opere care ţintesc zenitul, n-a ajuns în situaţia asta, fiindcă duce lipsă de opere care să înveţe pe om să fie cinstit, fără de care lumea va pieri.
Lată ceea ce mă face să amintesc exemplul lui Jean- Christophe. Să nu credeţi că vreau să-l flatez pe Romain Rolland. Ne ştiaţi prieteni. Aflaţi că nu mai suntem, de trei ani. De ce? Oh! toţi aceşti” de ce”! Ce importanţă pot să aibă? Trist este că nu mai suntem prieteni.
Voi scrie deci un Adrian Zografi cinstit, unde va fi şi mai puţină artă decât în Jean-Christophe, şi nici-o documentare. Nici-o asemănare, afară de cea sufletească.
Arta lui Adrian al meu va fi adevărul meu, dorinţa mea de dreptate. Documentul, - eu, cuvântul meu. Lată-te prevenit, cititorule.
La acest început de serie nu-ţi mai spun ceea ce se obişnuieşte: că trebuie” să ai răbdare”, că trebuie” să aştepţi” urmarea, sfârşitul sau alte gogoşi literare.
Nu. Nu trebuie să aştepţi nimic. Tu trebuie să-ţi găseşti ceea ce cauţi, în fiece volum sau să mă părăseşti de îndată!
Panait ISTRATI
Alexandru TALEX CRONICA LITERARĂ 1
Panait Istrati: Biroul de plasare, roman editura Cartea Românească
Problema romanului, şi în genere a literaturii româneşti, îmbracă de la o vreme aspecte de o acută decadenţă. Atât scriitorii cât şi publicul se perpetuează într-o stare confuză şi sterilă. Primii, ignorând realitatea sufletească a acelora care îi cumpără. Iar ultimul, convins greşit că citirea unei cărţi nu trebuie să însemne nimic în viaţa sufletească a lectorului. Datorită acestor două false psihologii am ajuns la realitatea unei literaturi formaliste, fără ecou şi în care jocul mai stăpânit sau mai exuberant al fanteziei plăsmuieşte totul.
Scriitorii noştri de azi uită, în majoritatea cazurilor, că literatura îndeplineşte un rol social şi ca atare menirea ei este de a forma şi desăvârşi sufletele.
Dacă publicul cititor român este atât de năuc şi de circumspect în cumpărăturile de cărţi literare, de vină sunt numai intelectualii, aceia care au scris utopii fanteziste ori au copiat fotografic şi fără adâncime viaţa. Rezultă de aici că nivelul scăzut, atât moral cât şi material, al literaturii noastre - oglindeşte deficienţe reale ale grupului de personalităţi creatoare. Şi ele sunt: lipsa de temeinică educaţie sufletească, de cultură serios adâncitâ şi de cunoaştere adâncă şi cu mari experienţe a vieţii active.
Prin 1927, regretatul Pârvan, analizând lipsa de răsunet a literaturii române contemporane, nota că:” La noi se face astăzi
O literatură formalistă. De aceea nu are ecou… Pentru a crea se cere mai întâi să fi trăit viaţa adevărată, să fi suferit… Nu zic că
— 7
scriitorul trebuie numaidecât să caute tot felul de aventuri pentru a avea subiecte. Trebuie, însă, să ia parte la viaţa activă.
1 - Cruciada Românismului nr.1 din 22 noiembrie 1934
Ne trebuie o autoeducare a grupului de personalităţi creatoare, o revizuire de conştiinţe şi aceasta independent de factorii conducători. Adevăratul literat nu poate fi o anexă nici a politicii, nici a poporului. Literatul este Majestatea sa literatul şi trebuie să se ridice la înălţimea misiunii sale.”
Dreptatea lui Pârvan este evidentă. De altfel, din nişte notiţe manuscrise rămase de la dânsul, reiese că n-a preţuit din toată literatura noastră decât pe Eminescu, Creangă, Coşbuc şi Odobescu.
Şi atât. Numai atât, fiindcă literatura românească de a-
— 1 tunci, ca şi aceea de astăzi, era străină de imperativele adevăratei arte, de sufletul creator românesc. Ţinta tuturor fiind sporirea productivităţii în beneficiul simţurilor inferioare. Falsificarea sufletului creator românesc prin producţii formaliste, spre a se compromite definitiv speranţa că poporul românesc ar putea da ceva trainic şi de cinste în manifestările lui intelectuale.
E drept că unghiul de judecată al lui Pârvan era etic, nu estetic. Pentru el opera de artă trebuia să îndeplinească o funcţiune de educaţie naţională şi apoi una estetică. Aceasta fiindcă Pârvan sesizase prăpastia de nivel între public şi scriitor de la noi. Atâta vreme cât publicului, căruia ne adresăm, nu-i vom grăbi o alinare sufletească, gândurile noastre vor rămâne o sământâ seacă şi fără rod.
/ *
Strădania primă a intelectualilor noştri ar trebui să fie tocmai această asanare morală a poporului. Fiecare din noi să simţim că sufletul nostru este idee şi că singura valoare omenească este putinţa de a trăi noi înşine în sufletul altuia.
Spiritualitatea românească numai atunci îşi va avea o legitimă existenţă, când va ţâşni din suferinţa milenară a acestui neam şi-i va trăi trecutul şi realităţile, - dezbârându-se de împrumuturile fără fond ale străinătăţii, care ne socoate coloniali.
Altfel „civilizaţia singură este un grajd sistematic pentru vite bine hrănite”, iar” un popor care se încredinţează unor mediocri se sinucide”…
Apariţia statornică şi cu europeană circulaţie a romanelor lui Panait Istrati, pune pentru romanul românesc de astăzi soluţia problemelor dezbătute mai sus. Panait Istrati este singurul scriitor român care nu poate scrie decât într-o limbă străină
— Cea franceză, - dar care totuşi oferă o literatură de gânduri ostenite în rezolvarea frământărilor. O căutare de a prinde din turmentarea epocii zumzetul generator al atâtor surprinderi şi delăsări din noi. Fârâma de adevăr etern care stă la baza oricărei atitudini sau fapte omeneşti.
’” Am vagabondat, scria el într-o mărturisire, ca să aflu în oameni un pic de adevăr şi să lupt cu ei pentru adevăr şi sinceritate… am iubit viaţa în chipul cel mai sângeros şi ea mi-a supt tot sângele.”
Iată deci pe adevăratul scriitor, care atunci când va pune mâna pe condei nu va face numai o simplă transcriere de impresii obiectivate. Aceasta pentru că Panait Istrati, înainte de a fi scriitor, a fost un răsfăţat al suferinţei şi al întâmplării. Şi înainte de a suferi şi a i se întâmpla atâtea, Panait Istrati a crezut nestăvilit în trebuinţa necesară de a-şi răspunde mai întâi sieşi, pe proprie socoteală, de tot ceea ce e omul, viaţa şi misterele ei. Şi abia târziu, când experienţa îi îndopase deja sufletul cu atâtea concluzii, s-a putut înţelege şi pe sine, scriind.
Dragostea până la pierzanie pentru oameni, adevăr şi sinceritate, aspru şi neostenit dor de ducă, comoară nesleită şi covârşitoare de experienţe şi suferinţi, - care I-au făcut duios, puternic, gigant şi liber - iată în câteva biete cuvinte pe adevăratul Panait Istrati.
Apropierea cu Gorki trebuie cristalizată în dragostea niciodată potolită pentru o umanitate care i-a făcut atâta rău, dar care este totuşi atât de blândă, de resemnată şi de pură în decăderea ei. Cât şi acea nespusă iubire pentru natură şi poveşti, care să evoce semiobscurul unei vieţi din care n-ai nimic ce regreta. De aceea, poate, criticul pirandellian Adriano Tilgher l-a şi caracterizat astfel:” Istrati povesteşte cum floarea înfloreşte şi vântul suflă, din nestăpânitul îndemn al firii sale. Povestirea la el nu este scop; ci mişunare în suflet de istorii şi basme, de întâmplări ce se cheamă una pe alta. El se lasă în voia bucuriei de a povesti, dintr-o istorie răsare altă istorie, dintr-un mugur alt mugur…”
Şi totuşi, în ţara noastră, Panait Istrati continuă să fie hulit şi la discreţia atâtor resentimente politice. Oamenii noştri de litere şi de viaţă publică uită că Istrati a fost insul care nu s-a sfiit să-şi mărturisească erorile, sufletul care a trăit ideile până la descompunerea sa fizică, care a crezut şi s-a prăbuşit de atâtea ori cu o seninătate care numai aceasta face să-l iubeşti.
*
Biroul de plasare este a doua carte în româneşte din ciclul Viaţa lui Adrian Zografi. De curând apărutul op este o continuare a Casei Thuringer, descriind aceleaşi fapte - viaţa sa. În Biroul deplasare, Adrian Zografi - alias Istrati - îşi povesteste aventura socialistă de la Bucureşti, antagonismul între om şi idee atunci când te sorteşti unei dedicări. Pe când ideea este statornică, râmâne pură şi nu simte fluctuaţiile vieţii, omul e prea legat de lut, nesigur şi murdar totodată.
Interesul - pe lângă cel documentar, al mişcării socialiste la noi - stă întâiul rând asupra vieţii sufleteşti a lui Adrian Zografi. De aici şi asupra conflictelor cu viaţa şi cu oamenii, pe care le rezolvă într-un fel util şi lectorului.
Adrian Zografi este tipul „lucrătorului idealist, cu oarecare cultură de autodidact, cu oarecare talent de scriitor şi cu mult spirit de independenţă, calitâti care-l vor face să sufere şi să se sbată, necruţându-i-se pentru asta nici chiar idealurile”. În acest sens vor rămânea ca pagini de antologie confesiunile sale dinaintea adevărului gol al mişcării socialiste, descrierile de oameni, care conduc cu pretenţii de arhangheli izbăvitori masele de oameni, dar care în realitate nu urmăresc decât un scop bine determinat şi precis: ajungerea lor.
Suntem entuziaşti nu pentru ideile politice ale lui Adrian Zografi, ci de adânca sa individualitate, mişcare cu orientări largi în cadrul realizărilor omeneşti, care la un moment dat a putut să demaşte că mai toate mişcările, fie ele de dreapta sau de stânga, nu sunt făcute din elita creatoare. Ci de toţi acei rataţi şi farsori ai vieţii, din acei cărora mizeria sufletească şi materială
/ * 7 *
le înverşunează animalul cu ambiţia unei ajungeri cu orice preţ. Dintr-o luptă pentru împământenirea în rândurile oamenilor a unor adevăruri, câţiva - şi tocmai capii - au degenerat în viermuită sforărie a căpătuirii.
Un citat exemplificator:
„Adrian se simţea singur în cugetarea lui şi din alte pricini. Există o” elită” ’ socialistă - şefi şi subşefi ai fostei „mişcări” şi actualei - care se dădea în vânt după marxism, economie politică şi literatură.
Oamenii aceia păreau îndopaţi cu o învăţătură doctorală, infailibilă şi rigidă, cu ajutorul căreia explicau totul, răspundeau la orice, cu o uşurinţă şi promptitudine orgolioasă şi adesea mişcătoare şi nu tolerau nici-o contrazicere. Îndoiala o ignorau pur şi simplu. Faţă de manifestarea celui mai neînsemnat spirit de independenţă sau a unei deosebiri de temperament, simţeau o aversiune fizică. O concepţie materialistă a istoriei, căreia Adrian nu-i sesiza adevărul desăvârşit şi, mai puţin, veşnicia, le oferea acelor oameni cheia tuturor evenimentelor sociale, tuturor acţiunilor omeneşti, până la cele mai mărunte fapte diverse…
Printre interpretările ce se dădeau, cu ajutorul acelei ştiinţe, faptelor şi gesturilor omenirii, erau unele care-i smulgeau lui Adrian strigăte de admiraţie, atât erau de adevărate. Dar nu înţelegea el de ce explicau în acelaşi chip pe efermerul Cromwell şi pe eternul Shakespeare, maşina cu aburi şi pe Byron, mizeria ţăranului român şi pesimismul splendid al poeziei genialului boem Eminescu. Temperament, caracter, personalitate, arbitrar, - nu existau. Acelaşi cuplet pentru a explica totalitatea, universalitatea întâmplărilor vieţii.
Deci, îşi zicea el, dacă viu la socialism, ar fi pentru că sunt sărac. Ei bine, nu: tot aşa aş face şi dacă aş fi bogat. Ceva mai mult, în caz că socialismul n-ar schimba cu nimic nedreptatea dintre oameni. Aş fi în stare să-mi oblig concetăţenii să fie drepţi, bâtându-i la spate. Numai să mi se dea puterea absolută de a aplica dreptatea prin toate mijloacele. Ce-mi caută mie aici concepţia materialistă a istoriei? Sunt un om revoltat, nu pentru că sunt sărac, ci pentru că sunt generos. Îmi bat joc de toate favorurile cu care m-ar copleşi viaţa, din moment ce trebuie să trăiesc în mijlocul unei suferinţe universale! Şi dacă cutare gânditor sărac era pesimist, cutare altul nu era mai puţin, deşi domnea pe un imens imperiu.”
De-aici, şubrezimea doctrinei socialiste, care prevedea dispariţia nedreptăţii în ziua în care cauzele economice ale acestei nedreptăţi ar dispărea:
„ Dacă inima omului egoist nu se schimbă la priveliştea pildei şi prin puterea educaţiei, nu există ordine socială care să poată schimba faţa lumii. În cea mai desăvârşită egalitate de drepturi, ticălosul va găsi totdeauna mijlocul să-l asuprească pe cel slab. Şi nu cred în bunătatea îngerească a clasei mele. Nu cred nici în egalitatea de drepturi între oameni. Cutare act se poate numi dreptate într-un caz şi nedreptate într-altul. N-au toţi oamenii aceleaşi nevoi. Nu poţi nici să le oferi şi nici să le retragi tuturor oamenilor mijloacele de-a avea de exemplu, o vastă bibliotecă, în acelaşi spirit de dreptate cu care îi îngădui Fiecăruia să-şi câştige pâinea şi îl opreşti să aibă palat.”
Iată cugetări care ar trebui să pună pe gânduri pe toţi tinerii noştri care fac o politică” isbâvitoare a unei umanităţi exploatate şi obidite”.
Panait Istrati, prin sufletul şi prin talentul său înnăscut pentru aşa ceva, este astăzi cel mai mare scriitor român. Repet, român, prin lumea scrierilor sale, prin stilul său - încă imperfect pe alocuri, - român prin universalitatea scrierilor sale. Adevăraţii creatori ai unui neam sunt cei care îi scriu suferinţa, istoria sufletească, o măiestresc şi o fac să circule dincolo de graniţele politice, în necuprinsul sufletelor omeneşti de pretutindeni. Panait Istrati aşa este.
gasiti aici teatru radiofonic la microfon din opera lui Panait Istrati............https://latimp.eu/?s=panait+istrati