PARTEA ÎNTÂI
Testele prezentului volum au fost reproduse după ediţia: Hortensia Papadat-Bengescu; Drumul ascuns, Buc., E.P.L „1966, ediţie îngrijită de Gheorghe Radu.
Căsătoria doctorului Waâte’r şi prezenţa Lenorei, soţia lui, nu adusese nicio tulburare sanatoriului Waster. Totul funcţiona în ordinea desăvârşită de mai înainte. Privit de aproape, mai ales, sanatoriul Walter era o instituţie măreaţă. Corpul de casă, vizibil de pe şosea, la stânga rondului întâi ce leagă Calea Victoriei cu aleea de plimbare a păduricii bucureştene, clădire cu aspect de castel bavarez, era numai centrala instituţiei; trei pavilioane impunătoare şi noi erau simetric repartizate înapoi în mijlocul parcului şi legate de corpul principal prin lungi coridoare; pavilionul de chirurgie, cel de boli interne şi cel de boli nervoase; în fund, izolat sub ocrotirea brazilor şi a teilor, se afla un al patrulea pentru contagioase, cu stil de adevărat pavilion de vânătoare.
De fapt, castelul bavarez şi pavilionul tirolez fusese clădite de prinţul Barodin, însurat cu o prinţesă Basarab. Cumpărat tle bătrâna F.fraim, cunoscuta banchereasă, atunci când
Barodin lichidase pentru a se retrage definitiv la Paris, palatul fusese strecurat drept dar de Crăciun în pantoful de lac al tânărului doctor Walter. Era o poveste veche şi acum aproape uitată că văduva Efraim plătise scump amorul tânărului Walter. Câţiva bucureşteni îşi aminteau să fi văzut înaintea războiului, înapoia ferestrelor caselor vechi din Calea
Victoriei, pe banchereasa Efraim, grasă, cu tâmple supărător de negre, încadrând obrajii cu trei rânduri de guşi, separate de trei rânduri de smaragde, pe care părea că le poartă şi noaptea, încarnate fiind acolo în dungile gâtului, o sculă de sultană, căzută cine ştie când şi cum micului Efraim, temutul stăpân al marii finanţe neoficiale. Micul Efraim, marele bancher, nu murise încă la apariţia frumosului Walter şi-l înscrisese cu înţelepciune la rubrica cheltuielilor necesare. Palatul
Barodin îi fusese dăruit însă lui Walter abia după moartea soţului ci. Salema Efraim avusese scrupule conjugale şi un respect relativ faţă de Efraim, aşa că îşi îngăduise unele lucruri, şi pe altele, nu. Efraim avusese şi el îngăduinţele lui cu igiena uriaşei sale soţii şi unele scrupule negustoreşti faţă de dânsa.
La origina averii sale se afla zestrea Salemei, adică o dugheană de fructe din Pireu, unde Efraim purtase de mult, atârnată cu un şnur de gât, o tablă cu smochine, stafide şi alte fructe de
Orient. Primele câştiguri Efraim le dase pe din două: jumătate lui şi jumătate Salemei – şi tot aşa mai pe urmă; în felul ăsta, la vârsta de 50 de ani, când fidelitatea Salemei încetase, capitalul ei propriu era însemnat. Mai uimitor fusese gestul testamentar al lui Efraim, ce mai lăsase Salemei parte bună din avere, dovedind că douăzeci de ani de credinţă la tinereţe însemnau pentru el mai mult ca cei zece ani de părăsire la vârsta periculoasă; restul averii mersese la familie şi la unele instituţii susţinute de Efraim care, fără a fi filantrop, vroia totuşi să-şi supravieţuiască. N-aveau copii. Un băieţel murise de mult, născut şi acela prea curând după căsătorie.
Văduva Efraim lăsase tot avutul ei doctorului Walter. E
drept că murise la 70 de ani cu o sută douăzeci de chile şi cu titlul de amantă a lui, sacrificiu vrednic de răsplată, mai ales că nu fusese vorba de o sinecură. Închipuirea se întoarce pudică de la cercetarea unei astfel de legături; refuză să cerceteze întunecimile sufletului şi obscurele vedenii trupeşti. Doctorul Walter părea, de altfel, a fi dorit puternic reabilitarea pe căile ce-i erau cu putinţă; avea o mare pasiune pentru tot ce era obiect de artă: pictură, bibelou, mobilă, tapiserie, pasiune ce-l apropiase mult de bancherul Efraim, colecţionar ei însuşi, şi care anume lăsase Salemei obiectele lui de preţ, ştiind că astfel vor fi stăpâoite cu dragoste de către Walter. Pentru
Efraim obiectele de artă reprezentau satisfacţia de a plasa totuşi capitalul în chip sigur, deşi fără de dobxndă. Lui Walter rafinarea delicată a obiectelor îi da o compensaţie prin stări pur contemplative către făpturi neînsufleţite. Încă de la început tânărui Walter se arătase dispreţuitor cu banii astfel câştigaţi:
era cheltuitor, neprevăzător cu ziua de mâine, în stare să se îndatoreze pentru o cupă rară sau un sipet cizelat. Bătrâna
Efraim plătea totul cu mare bucurie. O mulţumea risipa talarului estet, după lunga trudă de agonisire a zarafului Efraim, iar lista orgiilor amantului ei o mulţumea prin enumerarea ei liniştitoare: 25.000, pocalul Lalique; 18.000, caseta veneţiană; 125.000, un Van Beers autentic… Femeile ar fi costat poate mai puţin, dar ar fi trezit gelozia uriaşei voluptoase.
Intrau, oare, totuşi în colecţia de artă a lui Walter şi femei frumoase? Foarte puţine şi trecător. Walter căpătase pentru femei un dezgust din cauza Salemei, dezgust pe care-l are către cea mai fină gustare cineva nevoit să suporte mereu un banchet.
Intern în clinica particulară a marelui chirurg Proda,
Walter muncea ca un rob când Salema Efraim, atunci în vârsta de 50 de ani, suferise o operaţie, Walter pe atunci era un tânăr zvelt, cu o bărbiţă castanie în jurul unui obraz de
Crist de ivoriu, cu ochi albaştri, deschişi extatic şi prelung spre tâmplele transparente, cu buze roşii ca de Vopsea şi cu părul castaniu-roşiatic, ondulat uşor în jurul unei frunţi mate, fizic fără de niciun raport cu moralul uscat al tânărului ambiţios, fizic de care nu-şi dăduse până atunci seama, deoarece în preocuparea lui ambiţioasă îndepărtase, fără aproape să le observe, avansurile studentelor amorezate.
Salema Efraim, de cum se putuse rezema între perine, după operaţie, îi propusese afacerea în cifre clare: zece ani de medicină robotnică şi norocoasă nu i-ar fi putut aduce de atunci încolo un sfert măcar din ce-i oferea banchereasa. Waiter primise; avusese însă precauţiunea să pună condiţia că nu-şi va părăsi cariera. El năzuise şi se trudise până atunci pentru gloria ştiinţifică; acum, când se vindea, vrea cel puţin să cumpere firma aparentă a gloriei, reputaţia. Era primul dezgust de el şi prima înşelăciune de sine. Salema n-avea niciun interes deosebit în privinţa asta. Atunci când Walter primise târgul nu-şi dase seama deodată de ceea ce a primit, decât cel mult în cifre; abia pe urmă avea să înţeleagă ce reprezentau cifrele reci. Salema Efraim avea despre iubire o concepţie potrivită cu originile ei levantine şi cu făptura ei; lenea ei orientală avea nevoie de plăcere drept orice activitate, iar viţiul la dânsa, vechi cu mult dinainte de Efraim, se jntin-
il.. I.numi pe suprafeţe mari. Cei douăzeci de ani de fidelitate t i, în iluzi. I lui Efraim, deşi Salema până atunci nu avusese de-
- îi. Ivenluri obscure, al căror josnic pomelnic ea singură îl cu no) tea.
După ce Walter aflase ce târg a primit, rămăsese tot de fil-
» lr;. Cu ochii de topază, dar îşi dase seama de frumuseţea sa în aceeaşi clipă în care se şi dezgusta de ea.
Salema Efraim avusese un program ordonat ca un registru de bancă. În afară de rolul lui de amant, Walter mai fusese angajat medic cu anul al băncii, cum şi al familiei Efraim.
I, a recepţiile de miercurea, el era nevoit să şeadă trei ore în, jir pe un scaun empire, la o apropiată distanţă de fotoliul vast al patroanei. Tot Bucureştiul financiar şi monden defilase astfel pe dinaintea figurii lui impasibile de martir frumos.
Anume bărbaţi care cunoşteau scaunul, din scurte treceri pe la budoarul şi banca Efraim, stabilise de la început situaţia
— De altfel, cu totul neascunsă – a tânărului, tot atât. De rigid ca şi stilul empire. Nimeni însă nu prevăzuse că Walter avea să fie suprema patimă a lacomei Salema.
Cifra pe care medicul Walter o cheltuia cu un fel de disperare rece n-o cunoştea decât Salema. Meticulos în cheltuieli mici, din deprinderea sărăciei ordonate, Walter licita un obiect de preţ prin intermediari, pe toate pieţele mezatului european, iar uneori se deplasa el singur pentru cumpărătură. Când apartamentul lui nu mai încăpuse achiziţiile preţioase, Salema îl mustrase de formă şi îi dăruise casa Barodin, ce se vindea de ocazie cu opt milioane, cu întreg parcul de două hectare.
O adevărată afacere şi o bună prevedere, căci Walter, care nu capitaliza, ar fi riscat să rămână pe drumuri cu felul lui de a cheltui, ce da Salemei iluzia de a fi iubită fără interes. Salema însăşi destinase casa unui sanatoriu Walter, aşa încât darul era nu numai nimerit, ci şi poetic, dat fiind că perechea se cunoscuse într-un sanatoriu. Colecţia lui Walter avea acum un cadru demn de ea. Pentru Salema colecţia era numai o grămădire de troace şi de ţoale, preţioase prin costul lor, dar mai ales repre-
7. Intau amorul ei concretizat şi garanţia fidelităţii amantului.
Pentru Walter posedarea’ unui sanatoriu propriu era o măgulire şi o compensaţie, era totodată şi o asigurare împotriva ruinei. Când, trei ani după moartea bătrânei Efraim, doctorul
Walter se însurase cu Lenora Hallipa, era un om cu o frumoasă situaţie bănească, datorită în mare parte sanatoriului prosper, fără a li şi multimilionarul ce-ar fi putut îi. Cheîtuise şi cheltuia încă mult şi cu patima cuiva care vrea parcă să scape de bani; era felul lui de a fi cinstit. Un ciur cu ochiuri largi prin care se scurgea aurul impur părea mâna pală a martirului, condamnat de el singur la un amor venal şi odios.
Cheltuielile nu însumau de fel binefaceri. Înăsprit de lipsurile primei tinereţi, Walter nu înţelegea să îndulcească traiul altora.
Săracii, Walter îi cunoştea printr-însul: trebuiau să rabde sau sa reuşească.
Sanatoriul, în schimb, înghiţea toate dărniciile lui. Când
Salema i-l făcuse dar, Walter aproape crezuse că o iubeşte, îşi închipuise aproape că el sau ea aveau şi suflet. Palatul devenise astfel un sanatoriu şi un muzeu totodată. Birourile, chiar de administraţie, din corpul principal, nu numai apartamentele particulare, erau încărcate de covoare de preţ, ornate cu bronzuri, împovărate de tablouri; o dată avuţia lui aşezată, doctorul Walter mai colecţionase, dar mult mai rar. Frenezia lui de risipă era acum dedicată sanatoriului propriu-zis. După activitatea construirii pavilioanelor, venise aceea a amenajării lor. Walter comanda, refuza, alegea din nou, făcea acum călătorii anume pentru a-şi procura aparatele, era cel mai bun client al tuturor noutăţilor în materie de mobilier medical, dorea adesea imposibilul şi adesea era păcălit; urmărea însă o instalaţie unică şi reuşise aproape să-şi satisfacă ambiţia.
Sanatoriul Walter avea totuşi reputaţia de a fi foarte costisitor. În adevăr, păsuirea bănească nu se practica acolo. Era un sanatoriu pentru oameni bogaţi, care trebuiau să plătească scump un tratament de lux, să plătească scump ambiţia în sfârşit izbăvită a doctorului Walter. Cel care plătise mai scump acel lăcaş rămânea însă mereu tot el.
În sanatoriul Walter pentru fiecare serviciu se afla un practician reputat. Walter personal nu făcea nici chirurgie şi nici boli interne; era şeful: ceva mai mare ca toţi, dar şi mai mic, de aceea chiar îşi rezervase domeniul vast şi necontrolabil al bolilor nervoase. Nu însă fără drepturi; citise mult în
această direcţie şi acum putea experimenta. Avusese unele rezultate bune şi cum clientela de lux e şi clientela de reclamă, reputaţia lui depăşise zidurile sanatoriului şi devenise chiar un fel de celebritate pe care el o purta cu desfătare subt aere nepăsătoare. Nu mai avea faţă de Crist, cum nu mai avea de la moartea Salemei nici cununa de spini. În război – pe care-l
făcuse corect la un spital de etapă – îşi răsese barba mică ce-i încadra paloarea şi tenul i se bronzase; albastrul ochilor se oţelise, iar figura, fără semne vizibile, luase ceva matur şi sever. Popasul acesta al războiului ce-i schimbase preocupările
- convenise; nimeni nu mai sta să se gândească atunci la Salema Efraim, nici chiar dânsul. În armată Walter nu dase de bănuit; de origină germană, dar născut şi crescut în ţară,
57--avea pasiunea naţionalităţii şi se însumase cetăţeniei fără şovăire. Norocul îl repartizase la etapă şi nu la oraş; veştile din
Rusia, unde se refugiase Salema, nu ajungeau până la dânsul, şi nici un porneau de la dânsul într-acolo, stare de lucruri ce-i convenea ca un repaus nou şi minunat, pe lângă care greutăţile campamentului păreau nimicuri. Asprimea noii sale vieţi era pentru dânsul o refacere trupească.
Abia târziu, la Bârlad, aflase de moartea Salemei întâmplată la Odesa; la Bârlad, garnizoana compusă din rezervişti provinciali nu-i cunoştea povestea. Făcut încă de mult şi cunoscut de Walter, deoarece banchereasa ţinuse să-şi exploateze sentimental încă din viaţă dărnicia postumă, Walter n-avea nicio grijă cu privire la testamentul Salemei. Se simţea acum liber, dar fără avânt pentru a se bucura de libertate;
căuta să elimine toxinele lungii sale existenţe ruşinoase, nu să
3c înlocuiască cu altele; greutatea femeii grase ridicată, nu i se ridicase şi greutatea trecutului. Doctorul Walter era un om lucid; cunoştea valoarea exactă a faptelor şi a moralităţii lor: din confruntarea moralei cu ambiţiile lui, îi rezultase atitudinea rece şi hotărâtă, compromis între dezgusturile de sine şi gusturile sale.
- a Bucureşti, comandamentul statului-major german insta-
3: (. — E în casa Barodin o anexă, cum şi un spital în pavilioanele sanatoriului. Crezuse însă de cuviinţă să cruţe operele de artă ut;. I instalaţiile, hotărâre la care ajutase şi. Origina germană a numelui. Totul deci fusese folosit, nimic stricat. Întoarcerea Iul
Walter se făcuse, astfel, în condiţii satisfăcătoare. După regimul campaniei îşi regăsise tezaurele cu o mulţumire şi mai mare; regăsise şi sanatoriul cu dorinţe noi de transformări şi de perfecţionări – era singurul domeniu în care reuşea şi se încălzească.
Sanatoriul cunoscuse după război o epocă de mare prosperitate, deodată cu valul de lux ce copleşea totul. Clientela noilor îmbogăţiţi găsea în el confortul dorit; numele lui Waîter creştea tot mai mult în opinia publică, iar sforţările lui reale în domeniul neurologiei aveau acum câmp larg de cercetare în neurastenia generaţiei. Atenţia femeilor pentru Walter
— Medicul la modă – ca şi cea a studentelor de odinioară, era nevoită să se resemneze.
În chip sincer Walter nu mai era capabil să simtă farmecul feminin; sănătos, bogat şi liber, femeia era totuşi un sex desfiinţat de o experienţă necruţătoare. Continua astfel să-i fie credincios Salemei după moarte, rezultat pe care o femeie iubită şi iubitoare poate nu l-ar fi dobândit. Doctorul Walter na credea de cuviinţă nici să se însoare; printr-un scrupul desigur absurd nu cuteza să-şi ofere reputaţia şi averea; cu tot echilibrul la care ajunsese cu timpul, i se întipărise, pesemne, sentimentul decăderii lui, mai puternic ca în opinia celorlalţi.
În faţa primului cadavru, în sala de autopsie, studentul
Walter simţise slăbiciunea ce precede leşinul, dar nu-şi astupase nările, nu dase un pas înapoi, nu se clătinase; tot aşa cu Salema Efraim; prin acest eroism se deosebise de toţi cei ce ar fi putut fi în locul lui; din acea energie devenise acum atât de scrupulos, şi din delicateţa unei conştiinţe încărcate nu cuteza să se însoare, deşi căsătoria îi sta la îndemână; orice femeie ar fi fost gata să-l reabiliteze; numai el nu vroia să se reabiliteze,.
Toate avansurile matrimoniale se descurajau deci. Doctorul
Walter vrea să rămână celibatar – ziceau femeile – probabil pentru că sanatoriul îi mistuia tot amorul şi pentru că doctorul călătorea prea mult în Italia şi la Paris. În realitate, Salema istovise gustul lui Walter pentru voluptate, iar de suflet acurn nu putea fi vorba, aşa că femeile care totuşi vor fi trecut prin viaţa lui Walter erau neînsemnate şi rămâneau necunoscute „
Avea sau nu legături cu vreo clientă sau infirmieră? cu vreo curtezană sau vreo vânzătoare de tablouri? Probabil că nu, deoarece niciuna dintr-însele nu se lăuda sau nu trăda. Curiozitatea, care are destul timp de pierdut, căutase zadarnic amante ascunse la mahala. Lipsit de sentimente şi cu dezgustul viţiului, doctorul Walter trăia acum, biologic, animal superior conştient de igiena ce-i pria; fără cerinţi sufleteşti, îşi trata totuşi moralul cu îngrijiri rafinate de purificare.
Personagiu atât de cunoscut, ducea un trai foarte retras şi era discret în apucături; pe vremea Salemei apărea în salonul ei fiindcă nu putea face altfel; în clinica Proda nu fraterniza nici atunci cu nimeni. Tot pe vremea Salemei intimii îl puteau vedea zilnic într-o cămăruţă, simplu mobilată, a casei Efraim privind răbdător cum Salema şi Efraim jucau o partidă de panţă. Cărţile erau cam sleioase în mâinile curmate de cărnuri ale Salemei, dar zburau îndemânatec; ceştile de cafea neagră erau mari ca filigene şi se reînnoiau; ţigările aveau un miros tare ce îneca: tabieturi orientate păstrate neschimbat, aşa cum va fi fost şi fondul real al firii lor. Din acea cămăruţă doctorul Walter nu pleca la cluburi şi cafenele; nu cunoscuse, ocolise deci glumele ce-l priveau. Ridicolul de a schimba cu un tip obraznic cărţi de vizită în chestii de onoare pentru Salema Efraim nu-l ispitise. Amitiri de iatac levantin îl ţineau şi acum departe de reuniunile mondene, de mişcare şi de lume.
Magazinele de artă sunt locuri puţin umblate; automobilul îi era, vara ca şi iarna, închis; înapoia geamurilor, bârfeala trecea prin reflexul refractar al cristalului. Doctorul Walter ura ostentaţia. De când nu mai avea duşmani, el singur îşirămăsese duşman. Părând că se interesează în cel mai înalt grad de opinia publică, ea nu-l interesa decât în raport cu propria lui opinie de sine; hotărât să împingă cinismul până la capăt, se trudea totuşi să îmblânzească judecata oamenilor, cărora le făcca acuma concesiile pe care nu le făcuse la timp virtuţii;
lesne satisfăcuţi în curiozitate şi lesne obosiţi de calomnie, oamenii l-ar fi lăsat în pace dacă el n-ar fi iscodit mereu pricini de a se ruşina şi de a ispăşi.
Îşi. Încercase puterile pentru rău, dar se dispreţuia; semne ale unei sensibilităţi maladive, trecută însă prin acelaşi frigorifer unde totul îşi pierdea culoarea, căldura, savoarea. Diiusârguinţcic studentului ambiţios de altădată îi rămăsese gustul de a citi mult; acum, când ambiţia îşi atinsese scopul, lectura preferată a acestui om atât de dar cu sine, atât de hotărât şi de rece, atât de potrivit pentru chirurgie, era psihoterapia, adică partea cea mai puţin pozitivă a medicinii. Devenit psihiatru pentru a se studia pe sine, doctorul Walter vindeca acum pe alţii; aşa cunoscuse şi îngrijise pe soţia neurastenică a moşierului Hallipa şi apoi se căsătorise cu ea.
Îi
Căsătoria doctorului Walter fusese deci un eveniment neaşteptat şi socotit drept absurd. După ce se arătase a H un celibatar hotărât, după ce refuzase orice propuneri şi uneori propuneri atât de avantajoase, Walter se însurase cu o femeie care nu justifica prin nimic decizia aceasta excepţionala. Dacă ar li fost vorba de vreun amor nou sau de vreo legătură veche, lucrul şi-ar fi putut găsi o explicare. Nu era însă nici amor, nici legătură: Walter cunoscuse abia de câteva luni acea văduvă, în calitate de clientă şi fără ca miracolul de a se înamora să se producă. Mirarea opiniei publice era deci bine motivată.
Lenora Hallipa, în dezastrul boalei ei de nervi şi al văduviei, se azvirhşe de gâtul lui Walter, fie printr-un gest instinctiv de apărare împotriva boalei şi a văduviei, fie printr-un elan al temperamentului ei voluptuos. Nu premeditase. Era felul ei de a-şi lecui saţiu! ca şi nevoia de bărbaţi, tot printr-unuî din ei. Aşa se aruncase de gâtul ofiţerului, primul ei bărbat, tot aşa de al moşierului Hallipa; instinctul o îndruma mereu cu simplitate spre vocaţia ei. Era din acele femei care se mărită şi gestul de capturare a treia oara cercat avea s-o ducă la a treia căsătorie.
Când Lenora se azvârlise de gâtul lui Walter, negreşit nu era prima clientă care făcea asemenea încercare. Walter însă ie salva din astfel de agresiuni destul de lesne: păstra atitudinea unui medic care nu ia nici în nume de rău, nici în nume de bine, feluritele emoţii ale bolnavilor şi ale femeilor; atitudinea cuiva care nu înţelege şi înţelege totodată. Nu-i’trebui a încurcătură, nu vroia servitute, amintirea Salemei plana încă asupră-i.
Gestul Lenorei îl luase însă prin surprindere şi, probabil, într-un moment când armura lui era vulnerabilă. În acel moment de uitare de sine nu apucase a refuza, ba chiar pronunţase cuvinte de angajament. Duşmanul conştiinţei dormea când Lenora îl atacase; dormea întâmplător sau poate că dinadins. Walter profitase pentru a-şi pune conştiinţa în faţa unui fapt împlinit; era o victorie asupra acelei conştiinţe sau poate era tot opera ei subterană. Cât despre servitute, în acel accident care-l lega, Walter avusese impresia de servitute a femeii, impresie justă şi totuşi era aservit el însuşi.
La confortul supei cotidiane nu aspirase, deaorece sanatoriul lui era mai bine organizat ca cel mai bun menaj; nostalgia unei prezenţe feminine n-o avea, fiind un egoist fără slăbiciune, nici tandreţă, care cultiva încă singurătatea ca pe
O purificare; se afla însă la o anumită fază din evoluţia acelui proces de conştiinţă; îşi da acum seama că refuză căsătoria pentru anumite motive penibile, ştia dar acum că dacă nu vroia o femeie aproape de el era din pricina toleranţelor lui trecute; dovedise deci care îi erau scrupulele şi ar fi dorit ca de să dispară. Se considera nedemn şi se vroia demn. Până atunci acele motive stăruise numai în adânc, lucrase acolo surd, mut; acum privea motivele în faţă, le confrunta, le înfrunta. Aspiraţia fui spre o reabilitare prin căsătorie se dospea deci încă neformulată când gestul Lenorei îi dase decizia.
O dată căsătoria făcută, opinia publică se arătase indulgentă şi resemnată. Pentru mediul social ce se ocupa de doctorul Walter, Lenora era o necunoscută, o câtime neutră, care nu alimenta invidia şi comentariul. Ga şi opinia publică,
Walter era mulţumit de neutralitatea nevestei lui – destul de frumoasă pentru a-i satisface simţul estetic, nu era frumoasă într-atât încât să stârnească oroarea lui de frumos prin amintirea Salemei Efraim. Trupul uşor împovărat şi Lenorei era zvelt faţă de al Salemei, fără însă a contrasta violent cu povara celeilalte. Lenora nu era nici desful de cinstită, nici destul de mândră, nici destul de săracă pentru ca prezenţa ei să constituie un reproş concesiilor de odinioară. Văzându-i alături, lumea nu putea avea porniri spre comparaţii supărătoaţp. Faţă de Walter, ca şi faţă de lume,
Lenora îndeplinea deci condiţiile cerute şi ocupa un loc care cerea a fi ocupat.
Ultimele luni ale divorţului Lenorei de Hallipa fusese timpul logodnei celei. Noi. Walter se reculesese lesne din momentul de uitare de sine pe care Lenora ştiuse să-i provoace şi se alesese cu beneficiul de a se fi decis la căsătorie. Trata acum iarăşi pe Lenora ca pe o convalescentă şi, când sosea ca logodnic, vizitele lui semănau cu cele medicale, cu diferenţa unei sărutări distrate şi convenţionale. Perfect lămurit cu sine,
Walter îşi da acum seama că vroia să treacă în rândul celor ce au un trai familial şi că Lenora era partenera trebuitoare.
Lenora însă, care nu putea şti acel scop, avea inegalităţi, încercări neizbutite de alintare amoroasă, o nedumerire care, încâlcindu-se cu ultimele reziduri ale neurasteniei, o buimăcea.
Altfel cunoscuse ea pe bărbaţi decât era Walter şi totuşi el o luase de nevastă. Simţea însă că partenerul ei. De acum se deosebea de ceilalţi şi asta o făcea să ia o atitudine de bolnavă pe care medicul cât şi omul o aserveşte şi o intimidează.
Tupeul ei de altădată neapucând a se valorifica, nu-şi regăsea firea obraznică de mai înainte; părea că boala ei fusese o eclipsă din care se salvase cu un chip sufletesc transformat, pus în masca de gips a unui tipar nevoit.
Căsătoria fusese făcută pe la sfârşit de noiembrie, la Predeal, cu singura asistenţă a celor întârziaţi încă în localitate.
O căsătorie simplă, discretă, aproape clandestină; nici rude, nici prieteni, din familie numai Coca-Aimee, fata a doua
Lenorei – pe care, încă din timpul boalei, Walter o chemase de la Viena, unde studia – ca un derivat pentru neurastenia mamei ei.
Prezenţa fetei motivase şi înlesnise eticheta dintre Waker şi Lenora.
În chiar seara căsătoriei, Lenora pornise cu soţul ei să-şi ia locul în palatul Barodin. Walter ducea acolo o femeie dezorientată, o sclavă căreia nici cel puţin nu-i cerea să fie
amantă, ceea ce lua Lenorei singurele arme de egalitate, o paraliza total.
E drept că Lenora reuşise să-şi refacă viaţa; avea conştiinţa primejdiilor prin care trecuse divorţând, avea respect pentru condiţia ei nouă, mai presus de tot însă avea o nelămurire, o constrângere care o înmărmureau.
Însănătoşită, iată că intrase într-un sanatoriu de lux al cărui stăpân era şi stăpânul ei; era un fel de boală nouă. De la început nu putuse socoti sanatoriul Walter ca pe o casă proprie, cum nici pe doctor ca pe un soţ.
Altădată, din fundul casei perceptorului din Mizil, se’trezise ca de când lumea moşiereasă şi domnise prin capriciu asupra tuturor: aci era strânsă în chingile unei stânjeniri permanente: „De ce m-a luat?… Ce e cu mine?…“ erau întrebări care circulau în ea nelămurit fără a se cristaliza.
De şi le-ar fi pus limpede, ar fi fost un fel de a se. Lămuri, i-ar fi dat o atitudine. Ea însă, nici sănătoasa, nici bolnavă, circula liber într-un sanatoriu, locuia cu strâmtoare un palat ca pe un adăpost străin, provizoriu.
Firea ei fără şleau şi neruşinarea amoroasă – calităţile ei unice – erau nimicite de atitudinea rece a lui Waker şi speriate de decorul palatului aceluia plin de forme ostile de artă, de forme de trup şi de amor care o umileau, pentru că nu le înţelegea şi nu-i semănau. Iar dincolo de muzeu erau sălile cu paturi albe, cu instrumente ciudate şi miros antiseptic, localul de suferinţă şi datorie, asupra căruia veghea pasiunea glacială a lui Walter. Când Lenora cercase a se aventura pe acolo, Walter îi făcuse un semn vag de politeţă sau de concedicre, absorbit de alte preocupări. Trecea acum din ce în ce mai rar pe coridoarele lungi cu preşuri imaculate, prin holurile cu rogojini sau linoleum ornate cu plante a căror frunze erau reci şi lustruite şi unde pe scaune de trestie se odihnea vreun convalescent, care, îmbrăcat cu halatul dungat al casei, o impresiona ca un ocnaş.
În apartamentul particular, cu camere mari şi zadarnice şi cu mobile fără de întrebuinţare, Lenora rătăcea fără rose şi se adăpostea în camera ei, unde, deşi nu cutezase nicio schimbare, numai prin felul de a o locui reuşise să imprime o atmosferă mai personală, deci mai prielnică. Un lucru de nimic, zimţii adaptării lipseau resortului eî.
- se ura cumplit; nu citea, nu lucra, nu gândea, era singură, nu mai avea distracţia de a fi bolnavă. Ce făcuse oare atâţia ani înapoi? Ceva de care nu-şi mai amintea bine ce se dizolvase în neurastenia ei. Acum nici resursa neurasteniei n-o mai avea. Walter hotărâse că e vindecată şi prezenţa lui era pentru nervii ei totodată spaimă şi antiseptic.
Raporturile dintre cei doi soţi erau monotone. Walter dorise o tovarăşă neutră, avea una calpă. Cu cât treceau zilele, cu atât Lenora era mai stânjenită. Chema pe bărbatul ei cu un glas scăzut: „Walter“ – ea care altădată alintase cu tot felul de diminutive pe locotenent şi pe moşierul Hallipa. Doctorul Walter avea ca fiecare un nume de botez, îl chema Marcel; nimeni însă nu mai pronunţase acel nume din timpul depărtat al copilăriei şi lui însuşi i-ar fi părut străin. Salema îi spunea tot Walter, pe vremuri, cu glasul ei gutural şi stăpînitor. Acel „Walter” decolorat acum pe buzele Lenorei se adapta bine neutralităţii noului menaj.
Urâtul traiului Lenorei era întretăiat de mesele luate în comun cu internii sanatoriului, în sufrageria din pavilionul de boli interne. Era o cameră mare, dreptunghiulară, cu o lumină implacabilă, venită prin geamurile largi, fără perdele;
o singură masă mare de nuc în mijloc, iar serviciul făcut de personalul de refectoriu al sanatoriului.
Aceste mese erau foarte neplăcute Lenorei. Adesea doctorii îşi păstrau halatele de lucru şi conversaţiile lor profesionale la care nu se putea asocia o lăsau în părăsire. Conversaţii ce-i erau nu numai antipatice, dar se şi temea la orice moment de „gafele” ce ar fi făcut de ar fi fost silită să ia parte la de.
Strânsă în corset încă de dimineaţă, Lenora îşi stăpânea respiraţia cam anevoioasă; refuza unele mâncări vegetariene, predilecte lui Walter, oprită de el de la altele mai suculente;
. Sfârşitul meselor era o uşurare. Singur medicul secund, doctorul Pejan, mai jovial şi prietenos, îi era simpatic. În camera ci avea destulă linişte restul zilei, căci Walter intra rar la ea şi numai un moment.
Un salonaş mic despărţea camera ei de culcare de a lui şi chiar pasul i-J auzea apropiindu-se cu un fel de stânjenire. Regimul camerelor separate fusese pentru ea extraordinar şi contribuise mult la atitudinea ei constrâ’nsă; nu şi-ar fi putut însă închipui un pat comun cu Walter.
Era o stare de lucruri a cărei soluţie nu se putea prevede, aşa cum se uita Lenora de lung la bazinul din fundul parcului.
Din indolenţă, n-ar fi ajuns totuşi să se plimbe până la dânsul şi nici la ideea unei sinucideri n-ar fi ajuns niciodată, dar toropi rea ei sporea mereu.
De altfel, în fiecare zi la ora 6, Lenora şi Walter ieşeau împreună în automobilul închis. Prin geamuri, noua situaţie a lui Walter se ştrăvedea fără ostentaţie; tot aşa de puţin supărătoare era noua situaţie şi înapoia geamurilor. Walter, care se odihnea de muncă, sta scufundat în vreo meditare tot de ordin profesional, Lenora era chinuită de ideea că poate ar fi trebuit să spună ceva şi, în căutarea zadarnică a unui subiect, termâna plimbarea tot în tăcere. Pe timpuri, era vorbăreaţa şi vorbăria ei prelungită încă de tonul alintat provoca pe atunci dezbateri în cari sopranul ei se ascuţea învingător. Vorbe şi glas ce nu se mai potriveau acum; ton ce nu apucase a-l lua faţă de Walter, iar tonul luat de el înlătura astfel de zădărnicii.
Aceste plimbări monotone aveau un itinerarul neschimbat: Calea Victoriei în tot lungul, cu oprire la magazine de ortopedie şi la diverse iaboratorii, apoi prin cele două bulevarde viteză liberă până spre aerodrom cu întoarcere înceată spre sanatoriu.
Zilnic, Lenora urmărea descreşterea luminii: „Azi s-a întunecat mai devreme”, gândea şi uneori chiar spunea. Walter aproba şi adăuga câte un cuvânt banal provocat de aspectele uliţii. Tăcerea Lenorei îi convenea şi o socotea drept „tact”;
numai la ora meselor în comun ar fi dorit de la ea bunul-simţ care întreţine cordialitatea.
2*
O credea proastă, dar primea lucrul prin contract, fără vreo obiecţie cu sine şi fără s-o jignească vreodată. Era mulţumit de căsătoria lui; lipsa de personalitate a Lenorei nu aducea schimbări de care se temuse. Avea impresia că totul e neclintit, că păstrează Salemei o absurdă fidelitate, dar totodată că Lenora l-a ajutat să scuture lanţuri pe cari – deşi dezlegate prin moarte – nu cuteza să le rupă. Se simţea, deci, obligatul soţiei sale inofensive.
De când era însurat i se întâmpla să se gândească fără ezitare la bătrâna banchereasa. Portretul ei, pus în salonul cel mare, la locul de onoare, ca o ispăşire, Walter îl privea acum aproape liniştit, fără ca prezenţa lui să-i mai întunece strălucirea celorlalte obiecte. I se dezvoltase un sentiment nou şi prielnic: îngăduinţa de sine care îi da o dezinvoltură până deunăzi cu neputinţă. Era opera neînsemnatei sale tovarăşe, de aceea Walter, alături de Lenora, dar fără de raport cu fiinţa ei, se simţea fericit; teren defrişat de buruieni, capabil poate cu timpul să primească o plantaţie nouă.
Lenora, în schimb, n-ar fi putut prevede sfârşitul înşiruirii de zile monotone dacă nu s-ar fi împlinit o lună de la căsătorie.
Foarte exact la ziua de aniversare, florile fusese împrospătate în vase prin grija lui Walter, care, după dejun, venise anume în camera Lenorei pentru a-i spune că puteau acum aduce pe Coca-Aimee.
Coca-Aimee! Scumpa ei Coca-Aimce! Da! Aimee trebuia să vină! O uitase! Cum de putuse uita?! Pe ce lume fusese?
Se trezea ca din somn!
Lenora, care acum întrevedea o salvare, se repezise spre
Walter cu braţele întinse. Walter îi oprise elanul luându-i manile şi bătându-le protector. În faţa expansiunii, doctorul îşi închipuise că Lenora dorise tot acel timp pe Aimee şi-i fusese îndatorat că a păstrat totuşi o tăcere răbdătoare. Plină de curaj, Lenora îl chiar rugase să aducă el însuşi pe Aimee de la
Predeal. Deşi o lipsă de două zile din sanatoriu îl nemulţumea în acel moment, nu crezuse că se poate sustrage de la obligaţia familială.
Acum, Lenora nu-şi mai lua gândul de la Aimee. Fără a-şi da seama bine de starea de prostraţie în care fusese, nu contenea a se uimi că o putuse uita. Îi scrisese de două ori în aceeaşi zi, ea care nu era prietenă cu sensul şi o aştepta, deşi abia sâmbătă Walter pleca s-o aducă.
Lenora începuse chiar a prinde ceva grai, şi ia masă întrerupea discuţiile celorlalţi cu vreun proiect de instalare pentru musafiră:
Unde avea să fie locul lui Aimee la masă?… Ce cameră îi va fi pregătită?… La ce oră pleca şi sosea trenul de Predeal?…
Acele întreruperi stângace îi dau totuşi o mai mare prezenţă ca tăcerile stângace şi mai ales evocau perspectiva unei alte prezenţe.
Numai o prea mare descumpănire şi dezrădăcinare putuse face ca Lenora să uite întoarcerea fetei. Fusese doar convenit că Aimee nu se va mai înapoia la pension după nunta lor, ci va mai rămâne o lună în aceeaşi pensiune din Predeal, după care timp va veni să locuiască cu ei.
Walter era destul de mulţumit că indiferenţa Lenorei pen—
tru ceilalţi copii ai ei îl scutea de neplăceri şi nu uitase în socotelile lui pe fata vitregă. Conform acelei hotărâri bine cumpănite o rechema acum cu exactitate. Realitatea însă a unei prezenţe suplimentare abia acum i se clarifica; nu era alarmai, dimpotrivă, mulţumirea arătată de Lenora îl satisfăcea, îi uşura unele scrupule de soţ “corect, dar indiferent.
La Predeal, Coca-Aimee nici ea nu se alarmase de tăcerea lungă a Lenorei şi aşteptase cu răbdare veşti care, într-un fel sau altul, trebuiau să sosească; ea nu scrisese.
În adevăr, după o lună primise scrisoarea mamei ei, plină de ţipete de dragoste şi urmată de alta cu ceva date asupra plecării spre Bucureşti. Walter găsise deci la Predeal o domnişoară gata la punct pentru călătorie, o domnişoară care nu-i pusese întrebări de prisos şi nu-l incomodase cu nimic, cruţându-i chiar unele osteneli prevăzute. O domnişoară care sta confortabil pe locul ei în vagonul Pulmann, cu o experienţă a călătoriei şi autonomie datorite probabil educaţiei căpătate în şcolile din străinătate. Fata vitregă părea tot atât de descurcată cât era mama ei de încâlcită, tot aşa de calmă pe cât de intemperată era Lenora. Walter s-ar fi bucurat de calităţile musafirei dacă nu le-ar fi însoţit o încredere de sine şi o îngâmfare care ar fi fost insolente de un erau glaciale.
Trufia lui Aimee venea îţi cea mai mare parte de la convingerea că era frumoasă, convingere statornicită în faţa oglinzii şi întreţinută de admiraţia camaradelor de pension;
cu rădăcini, de altfel, mai adânci încă, prinse din copilărie.
Decepţiile n-avusese timp să-i clatine convingerea, mai ales că Aimee, închisă ermetic în autoidolatrie, nu da prilej experienţelor care decepţionează. Prea frumoasă şi prea mândră pentru a-şi apleca privirea asupra simplilor muritori, ei n-o puteau mâhni cu nimic; admiraţia lor era o datorie, iar cei ce se abţineau de la admiraţie, nu existau pentru ea.
Înfumurarea fetei silise pe Walter la constatarea frumuseţii ce-i da atâta orgoliu. În vizitele sale medicale ca şi în cele de logodnic o văzuse puţin şi o privise distrat. În răgazul călătoriei însă, având-o în faţă, o examina cu ochiul expert şi lucid al diletantului: piele albă abia rozată, ca de porţelan, gura colorată palid cu un roz de majolică; ochi mari ca pe portrete litografice, albaştri ca unele faianţe; sprincene blonde, trase’ subţire ca din pensulă pe o frunte dreaptă; oval admirabil. O păpuşă fără de caracter, nici expresie în frumuseţe, dar perfectă şi mai ales deosebită prin materialul întrebuinţat de natură: mătase, culoare, totul de prima calitate, niciun defect de ţesătură.
Corpul porporţionat ca înălţime şi ca dezvoltare n-avea nici voluptate a formelor, nici nubilitate – o statuetă pe care ochiul se oprea fără impresii, numai cu singura însufleţire a enervării provocată de imobilitatea unei fiinţe totuşi vii.
Walter conchise că Lenora era mult mai simpatică şi chiar mai frumoasă prin pateticul expresiei şi că, slava Domnului, nu era înfumurată.
Deşi nu cunoştea situaţia exactă a lui Walter, Coca-Aimee socotise căsătoria Lenorei ca o soluţie satisfăcătoare. A fi fata unei văduve, mai ales divorţate, nu i-ar fi fost pe plac. Pentru ea Walter era deci „domnul” care se însurase cu mama ei.
Mama ei era un personaj însemnat, deoarece adora pe Coca-
Aimee; bărbatul datora mamei ei cea mai mare atenţie, iar lui Coca-Aimee, fireşte, o atenţie necondiţionată. În ce privea frumuseţea ei, doctorul, ca toată lumea, întrucât avea ochi, nu putea decât să o constate, lucru subînţeles şi fără de impor-
Cu astfel de idei fata nu-şi da osteneală a se face plăcută tatălui vitreg şi intra sub tutela lui fără grijă, ca şi fără cordialitate. Îngăduise Lenorei a se căsători, pe Walter îl socotea totuşi ca pe un soi de soţ morganatic.
N-avea idei precise despre vreo nobleţă a familiei Hallipa, dar se trezise pe moşia Prundeni ca o mică prinţesă latifundiară şi tot astfel fusese socotită la pensionul vienez unde o trimisese de mică vanitatea maternă. Ştia că latifundiile erau oarecât compromise, nu însă cu precizie, de aceea n-o impresiona averea şi renumele lui Walter; de altfel, nu le cunoştea destul de exact.
Prundenii fusese un fief plin de abundenţă, pensionul, un local de lux. Aimee socotea, deci, averea ca ceva normal şi nici un putea închipui alt fel de viaţă. Ar fi mirat-o cine i-ar fi spus că situaţia lui Walter era ceva excepţional şi că mama ei se căsătorise norocos, cât şi oportun. Îi părea firesc ca tot ce privea pe Lenora ca şi pe ea să fie frumos şi bun. Avea chiar un sentiment pronunţat de grabă spre „mai bine, mai frumos încă”, fără preciziune însă. Ideile despre aristocraţie şi democraţie erau încă cele din şcoală, la fel cu ale camaradelor şi adoptate din romanele nemţeşti la preţ în pension; romane în care contese fugeau cu lăutari şi şoferi se sinucideau pentru fere nobile, totul într-un tempo nici deplin realist, nici cu totul romantic; idei destul de inofensive despre compromisuri sociale, experimentate tot destul de inofensiv asupra portarului şcolii şi profesorului de gimnastică.
În ce privea „viitorul”, deci căsătoria, pensionarele erau adevărate burgheze moderne, concepeau trei feluri de candidaţi: camaradul de tenis, fabricantul miliardar şi nobilul scăpătat. Există pentru de o singură supremaţie neîndoioasă, aceea a frumuseţii feminine, în virtutea căreia toate admirau pe Aimee. Convinsă’de frumuseţea ei, de nobleţea familiei
Hallipa, convinsă că era simplu şi normal a fi fata vitregă a doctorului Walter şi a locui în palatul Barodin, Coca-Aimee sta înfumurată în faţa lui Walter, vorbindu-i din politeţă despre luxul şi eleganţa pensionului de la Viena, cu a cărui experienţă se pregătea calm şi prielnic să înfrunte noua ei existenţă.
În ce privea inteligenţa, Aimee avea mediocritatea cerută de un fizic care nu trebuia alterat de multe gî Îl duri: ideile ei primite gata erau conforme cu gusturile ei, ceea ce le da oarecare consistenţă şi le valorifica. Frumuseţea nu-i îngăduia frivolitate, ci o silea să fie gravă ca un idol. Arăta mai mare ca cei 20 de ani, dar avea norocul ca multă vreme să-şi păstreze aparenţa de păpuşă. Nu-şi tăiase părul şi purta bucle aurii ce-i încadrau faţa de icoană; era un port care avea acum noutate, în ce privea hainele, credea că simplicitatea e meschină şi-i plăcea să fie îmbrăcată în mătasă cât mai mult.
Doctorul Walter aducea, deci, eu el o creatură de porţelan şi de mătasă, bibelou totodată mai fragil şi mai rezistent ca cele ale palatului Barodin; obiect de artă pe care nu-l puteai molesta şi care te ţinea în respect.
Musafira avea însă o educaţie îngrijită, o instrucţie superficială dar suficientă şi exerciţiul vieţii de salon. Apropiindu-se de casă, Walter îşi zicea că fata vitregă se prezintă destul de satisfăcător şi că tutela ca şi căsătoria se arătau inofensive.
