Capitolul I.
INCENDIUL
Era aproape ora trei dimineaţa şi Nicu Aposto lescu mai avea câteva ore de gardă. Se simţea indispus şi, mai precis, plictisit de inactivitatea la care era condamnat încă vreo trei ore. Prgluase serviciul de dispecerat al Direcţiei judiciare la ora zece seara, şi până la ora când începe povestirea noastră nu intervenise nimic care săi poată stârni interesul.
Desigur că şeful judiciarului, colonelul Vasile Ghe» rasim, citindui a doua zi raportul în care va fi consemnat: „în timpul serviciului meu nu sa întâmplat nimic“, va constata cu satisfacţie sistematica diminuare a criminalităţii.
în cel privea pe el însă, adesea se gândea că este” un ghinionist. Dacă sar fi născut cu douăzeci de ani mai înainte, ar fi putut lucra la judiciar prin anii ’48 — ’49, când atacurile armate ale bandiţilor împotriva magazinelor de bijuterii şi a băncilor se comiteau în plină zi. Când colete cu femei ciopârţite erau găsite în cele mai frecventate puncte ale Capitalei, iar escrocheriile şi falsurile de anvergură nu erau o raritate.
Colegii mai vârstnici aveau cu ce se mândri şi, întradevăr, puteau fi mulţumiţi de aportul lor, dar el? Cu excepţia a două cazuri „mai grase“ (afacerea cu stupefiante de la Constanţa şi tripla crimă din Pădurea Băneasa), se ocupa numai de „găinării“. Crime pasio nale, cu criminalul cunoscut de la început, pickpockets[1]) de mina a doua, escrocherii şi falsuri grosolane, care cereau numai întocmirea dosarelor de trimitere în judecată.
îşi aprinse o ţigară şi, sculânduse în picioare, începu să se plimbe îngânaurat prin birou. După ce măsură cu paşii încăperea, aproape zgce minute, se decise să se aşeze iar în fotoliu. Trase cu vârful pantofului un scaun din apropiere şi, când aprecie că la adus la o distanţă convenabilă de fotoliul în care se afla, îşi puse picioarele pe el. Luă apoi un roman poliţist de pe birou, şi se adânci în citirea acestuia.
Se părea că acţiunea romanului la captivat. Întradevăr, aproape o oră urmări absorbit anchetarea unui falsificator, care – pentru a scăpa de răspundere – ori de câtg ori era interogat, simula nebunia… Când, deodată, telefonul de pe biroul său începu să sune strident.
Puse cartea pe birou şi, ridicând receptorul, îşi consultă în mod reflex ceasul brăţară. Văzând că este trei şi patruzeci de minute, se gândi că aceasta era ora când, de obicei, beţivii se taie între ei cu cuţitele.
După ce duse la ureche receptorul telefonic, auzi o voce bărbătească:
— Alo! Miliţia judiciară?
— Da!
— Vorbeşte locotenentul Gheorghe Oltcanu, de Ia secţia 3a…
— La telefon căpitanul Nicolae Apostolescu.
— Tovarăşe căpitan, în raza secţiei noastre, pe strada D la numărul 22, a avut loc o explozie urmată de un incendiu…
— Pompierii au fost chemaţi?
— Au şi plecat, tovarăşe căpitan!
— Sunt victime?
— Una singură!
— Mai trăieşte?
— Nu, a decedat.
— Bine, anunţăl pe procurorul de serviciu, pe medicul legist şi trimiteţine şi nouă o copie după procesulverbal ae consultare! spuse Apostolescu pentru a încheia convorbirea, evident neinteresantă.
— Alo, tovarăşe căpitan, mai e ceva…
— Ce anume? îl întrerupse plictisit Apostolescu.
— Sar părea că este vorba de o sinucidere…
— Sinucidere prin foc? Bravo, avem şi noi bonzii noştri! exclamă Apostolescu mirat.
— Ce aţi spus că avgm, tovarăşe căpitan? întrebă intrigat interlocutorul.
— Am întrebat de unde vorbeşti! zise Apostolescu pentru a scurta convorbirea.
— Sunt la un telefon public, peste drum de locul incendiului.
— Bine, tovarăşe locotenent, în zece minute sunt şi eu acolo!
După ce aşeză receptorul în furcă, apăsă pe butonul unei sonerii, montată sub tăblia biroului, şi, sculânduse, se îndreptă sprg cuierul din colţul camerei.
în timp ceşi strângea cordonul la fâşfâş, auzi o bătaie uşoară în uşă şi, la invitaţia lui, intră un bărbat tânăr, în uniformă de sublocotenent.
— Să trăiţi, tovarăşe căpitan, mam prezentat la ord…
— Eu am plecat în strada D la numărul 22, unde sa, semnalat o sinucidere. Te rog să rămâi în biroul meu şi să răspunzi la telefon. Dacă apare ceva deosebit, trimite după mine! E clar?
— E foarte clar! Dar mai bine maţi lua şi pe mine cu dumneavoastră… răspunse cu o voce rugătoare sublocotenentul.
— Şi la telefon cine răspunde, dacă suntem căutaţi…?
în timp ce Apostolescu părăsea birgul, sublocotenentul Mihăilă îşi spuse resemnat că iar a pierdut ocazia să fie alături de unul dintre cei mai buni anchetatori ai „judiciarului“.
Capitolul II. SINUCIDEREA
După ce intră în strada D, şoferul maşinii – în care se afla căpitanul Apostolescu şi doi specialişti de la serviciul tehnicoştiinţific – nu mai trebui să caute numărul 22, deoarece atenţia îi fusese atrasă de lumea care se adunase în faţa clădirii respective, pentru a comenta evenimentul.
La cererea lui Apostolescu, maşina opri la vreo zece metri de mulţime, pe cealaltă parte a străzii.
Coborând din maşină şi îndreptânduse spre intrarea imobilului, ochii iscoditori ai lui Apostolescu constatară din mers că imobilul era o construcţie recentă, cu opt etaje, şi că la una din ferestrele luminate ale etajului patru geamurile erau sparte şi giurgiuvelele înnegrite de fum.
Se strecură prin mulţimea de oameni sumar îmbrăcaţi, care se adunase în faţa imobilului. Dar, când să pătrundă înăuntru, un subofiţer de miliţie îi opri spunândule că accesul străinilor este interzis, până la terminarea anchetării unui incendiu care avusese loc acolo.
Obiecţiunea miliţianului fu însă repede înlăturată când Apostolescu rosti trei iniţiale: I.G.M.ul.
Deşi pe palierul etajului patru erau opt apartamente, se orientară direct spre cel carei interesa, deoarece în faţa uşii acestuia se afla postat un miliţian în uniformă.
Când ajunseră în faţa uşii apartamentului, aceasta tocmai se deschidea pentru a lăsa să iasă doi bărbaţi, unul civil şi celălalt în uniformă de locotenent de miliţie.
— Ca întotdeauna, întâi Procuratura şi după aceea Miliţia… spuse civilul în glumă.
— Scuzaţi, tovarăşe procuror, interveni zâmbind tână rul locotenent de miliţie, vă rog sămi permiteţi să raportez tovarăşului căpitan că atunci când aţi sosit (dumneavoastră eu eram aici şi că, de altfel, tot eu vam anunţat telefonic că este necesară prezenţa Procuraturii…
— Adică 1—0 pentru noi, spuse Apostolescu, strângând mina întinsă de procurorul Pastia, cu care colaborase de mai multe ori. Apoi, întorcânduse spre tânărul ofiţer, îi întinse mina întrebândul: Locotenentul Olteanu, nu? iar la răspunsul afirmativ al interpelatului, spuse: Bravo! Intervenţia dumitale a fost salutară pentru stabilirea unui adevăr istoric. Şi, văzând cum chipul tânărului ofiţer se îmbojoră de plăcere la auzul complimentului, continuă: în tot cazul, sar părea că nu întâmplător te cheamă „Olteanu“.
— Nu vrei să vezi locul dezastrului? întreba Pastia.
— Bineînţeles, nam vgnit aici, la ora asta, numai pentru a mă întâlni cu un procuror care a încercat so facă pe „olteanu“… Dar lăsând asta, spuse Apostolescu părăsind tonul glumeţ, aţi ajuns la vreo concluzie?
— Desigur, dar vreau să ascult părerea dumitale. Până soseşte medicul legist, eu am să stau aici să fumez o ţigară. Între timp, aruncă te rog o privire înăuntru.
— E în ordine! răspunse Apostolescu, intrând în apartament împreună cu locotenentul Oltcanu şi cei doi specialişti de la serviciul tehnicoştiinţific.
Intrarea se făcea printrun vestibul, în care; erau trei uşi. Pe una dintre ele intraseră cei patru ofiţeri de miliţie, iar, în dreapta, o uşă întredeschisă lăsa să se vadă o cameră de baie. Dintro scurtă privire, Apostolescu se decise să deschidă cea de a treia uşă, care se alia în faţa lui.
Sub privirea sa,» apăru o cameră de aproximativ 20 de metri pătraţi, unde – în afara dezordinii care domnea acolo – îl întâmpină un miros înecăcios de fum, amestecat cu cel al cepei stricate, caracteristic mercaptanului ce se introduce în inodorul gaz metan, pentru a i se avertiza periculoasa prezenţă.
Ferestrele garsonierei aveau vederea la stradă şi suprafaţa lor era înjumătăţită, pe partea stângă, de o mică bucătărie, a cărei uşă se deschidea în camera de locuit. Mobila şi celelaltg lucruri din casă indicau posibilităţile modeste ale locatarului. Divanul studio, care se alia pe stânga, respectiv în alcovul pe carel forma bucătăria, era înnegrit de fum, de altfel ca şi celelalte lucruri din cameră.
Apostolescu făcu câţiva paşi şi se apropie de pat. Privindul mai atent, remarcă – prin negreala rufelor de pat, parţial arse, şi a apei ce se scurgea prin toate ungherele –, conturul unei făpturi omgneşti. Datorită carbonizării părului şi parţial a feţei, nu i se putea stabili sexul. Anchetatorul se aplecă şi, ridicând cu două degete ceea ce mai rămăsese din plapuma arsă, constată că focul nu pătrunsese corpul. Astfel că partea inferioară a corpului victimei – care fusese protejată de plapumă – nu purta urme de arsuri.
— Când sa petrecut dezastrul?
— La ora trei şi cincisprezece minute, un paznic de la şantierul de peste drum de acest imobil a auzit o explozie şi, văzâna flăcările care se revărsau prin geamurile sparte, a anunţat portarul imobilului să oprească gazele şi a dat telefon la pompieri, iar dispeceratul acestora a anunţat secţia de miliţie. Deşi mam deplasat imediat, pompierii mio luaseră înainte şi când am ajuns aici focul era deja stins. De altfgl, era şi firesc să ajungă înaintea mea, continuă Olteanu, pe un ton de scuză –, deoarece postul de pompieri se află la cel mult 300 de metri de acest imobil.
— Uşa de la intrare în apartament era încuiată?
— Da, din acest motiv a şi fost forţată de pompieri.
— Ai reuşit să stabileşti cum sa declanşat explozia?
— Scurgerea de gaz metan provine de la maşina de gătit din chicinetă…
— O defecţiune a instalaţiei?
— Nu, tovarăşe căpitan, toate robinetele maşinii de gătit erau deschise…
— Acesta este singurul indiciu care ar conduce Ia concluzia că aici sa comis o sinucidere? Oare un accident nar fi fost posibil?
— Nu, această posibilitate este exclusă! Veniţi să vă arăt ceva. Şi, făcând câţiva paşi spre fereastră, Olteanu îi arătă lui Apostolescu giurgiuvelele şi tocul ferestrei. Acestea erau lipite cu şuviţe de hârtie de ziar.
— Da, sar părea că întradevăr este vorba de o sinucidere… Dar, nu înţeleg, cum sau aprins gazele? spuse gânditor Apostolescu. Văd o scrumieră răsturnată, lângă noptieră, ceea ce denotă că victima fuma. Să fi fumat în timp ce gazele pătrundeau în cameră…?
— La asta mam gândit şi eu, tovarăşe căpitan…
— Mă îndoiesc, totuşi, că mirosul mercaptanului poate să îmbie pe cineva la fumat. Tovarăşe Oltcanu, ai verificat dacă na avut în priză vreun radiator sau vreo maşină de călcat?
— După cum puteţi vedea şi dumneavoastră, nimic din tot ce ar fi putut declanşa un incendiu nu este racordat la reţeaua electrică.
— Ce părere aveţi, „băieţi“? spuse Apostolescu, adresânduse celor doi însoţitori de la serviciul tehnicoştiin ţific, care se rezumaseră, până atunci, numai la contemplarea încăperii şi a dezordinii ce domnea acolo.
— Tovarăşe căpitan, răspunse unul dintre ei, dacă posibilitatea unui scurtcircuit poate fi exclusă, datorită faptului că lumina din cameră – după cum se vede – continuă să funcţioneze, mai rămân două posibilităţi: ori a sunat cineva la uşă, ori postul telefonic al victimei a fost apelat din exterior…
În ambele cazuri, seânteile produse de soneriile celor două dispozitive puteau declanşa aprinderea gazului metan, respectiv explozia acestuia…
— Cred că prima ipoteză poate fi înlăturată, îl întrerupse Apostolescu. Cine putea să sune, la ora trei dimineaţa, la uşa victimei? Admiţând că am presupune existenţa unui act criminal, ar trebui să înlăturăm imediat aegastă bănuială, deoarece numai asasinul putea să sune la uşă… şi doar nu era nebun săşi rişte – în mod sigur – viaţa în explozia pe care trebuia so declanşeze postul său! Apropo, nu credeţi că puterea exploziei a fost nefiresc de redusă?
— Ba da, tovarăşe căpitan. E primul lucru care ma frapat! răspunse criminalistul. După ce plecaţi dumneavoastră, voi examina împreună cu colegul meu şi acest aspect.
— Cargţi este părerea, căpitane? îl întâmpină procurorul Pastia, când Apostolescu se apropie de el.
— Cred că este o sinucidere. Singurele lucruri care mai trebuiesc stabilite sunt: felul în care sau aprins gazele şi ce a determinat victima săşi curme viaţa.
— Te gândeşti la mobilul acestui gest?
— Evident, chiar şi întro sinucidere, cauza – cu implicaţiile ei – poate să aibă importanţă, nu?
— Sunt de acord! Ce părere aveţi, nar fi cazul să ne revedem pe la ora unsprezece, pentru a privi apartamentul sinucigaşului şi la lumina zilei?
— La ora unsprezece voi fi aici, spuse Apostolescu. Apoi, întorcânduse către locotenentul de miliţie, continuă: Tovarăşe Olteanu, am să te rog ca, până la revederea noastră, să stabileşti – cu ajutorul vecinilor – antecedentele victimei, respectiv comportamentul şi relaţiile acesteia.
În momentul în care deschise portiera maşinii, pentru a se urca înăuntru, se auzi strigat dg vocea nazală a medicului legist Dumitriu:
— Ce faci, căpitane? Ceţi pasă? Pleci şi pe mine mă laşi singur!
— Ce să vă fac, dacă aţi întârziat? în tot cazul, nu veţi fi singur; aveţi un pacient care vă aşteaptă. Şi, făcândui un semn amical cu mina, urcă în maşină.
Capitolul III.
O DISCUŢIE DESPRE CRIME PERFECTE
Când autoturismul opri în faţa inspectoratului, era ora şase fără un sfert. Întrun sfert de oră, întocmi raportul cu privire la cele petrecute în noaptea precedentă. Apoi, o dată terminată această formalitate, se îmbrăcă şi coborî în stradă. Dacă cu un sfert de oră mai înainte, când se înapoiase la IGM, trecătorii erau rari, acum strada trepida de forfota pietonilor grăbiţi să prindă un mijloc de locomoţie care săi ducă la timp spre treburile lor. Era un spectacol care niciodată nu ia reţinut atenţia, dar în această dimineaţă îl amuza. Sg opri săi contemple câteva minute pe întârziaţi, a căror majoritate o formau reprezentantele sexului mai mult sau mai puţin slab, apoi se decise să pornească spre locuinţa sa.
Ajunse acasă la ora şase şi jumătate. Se dezbrăcă şi, cu halatul de casă pe mină, se îndreptă spre baie. Dar se răzgândi: „Dacă fac un duş la ora asta, sa dus dracului bunătatea de somn… mai bine lasă… ts
Tot ceşi mai amintea Apostolescu – când a fost trezit din somn de intervenţia ceasului deşteptător, la ora nouă şi jumătate – era că mai înainte cu trei ore sa băgat în pat şi şia pus capul pe pernă. Atât şi nimic mai mult! Dacă nar fi avut în faţa sa mărturia mută, dar certă, a ceasului carel trezise, ar fi înclinat să creadă, că abia a aţipit. În sfârşit, navea de ales; trebuia să se scoale! îşi opri pentru o clipă privirile asupra ceasului,. Care continua săl privească candid, îi trase o înjurătură printre dinţi şi sări fulgerător dintre cearcealuri. Când ieşi din baie, cu halatul pe umeri, se duse în bucătărie de unde, după ceşi prepară o cafea turcească tare şio puse la fiert pe focul mic al aragazului, intră în casa pentru a se îmbrăca.
Când, după câteva minute reveni în bucătărie, se felicită pentru felul în care a apreciat timpul necesar fierberii cafelei, aceasta tocmai începuse să se ridice în ibric. Închise focul, îşi umplu o ceaşcă mare cu cafea şi, după ce îşi aprinse o ţigară, începu să savureze cu o vădită satisfacţie licoarea aromată.
Când ajunse la Inspectorat, era ora zece. O jumătate de oră lucră încordat la rezolvarea unor lucrări de rufină, apoi se rezemă de spătarul fotoliului de la masa sa de lucru şi îşi aprinse o nouă ţigară, fixând cu o privire absentă tavanul biroului său.
Adevărul era că navea niciun chef să mai treacă pe la sinucigaşul din noaptea precedentă, dar apucase săşi dpa întâlnire cu procurorul Pastia şi nu se făcea să se lase aşteptat. În sfârşit, luă o hotărâre eroică şi, ridicânduse, se îndreptă către biroul şefului său.
Colonelul Gherasim îl primi imediat şil pofti să ia loc întrun fotoliu din faţa biroului său. Apoi, după cel văzu instalat în fotoliu, i se adresă surâzător:
— Ce mai faci, domnule Nicu? Parcă nu eşti în apele tale!
— Ce să fac, tovarăşe colonel, mor de plictiseală! Nam nimic serios de lucru… De aproape o lună de ’ zile nu anchetez decât coţcării de mâna a treia…
— Dacă am putea reducg la zero activitatea noastră antiinfracţionistă, am putea să afirmăm că întradevăr neam adus şi noi aportul la munca de educare a cetăţenilor noştri. Dar, din păcate, lucrurile nu stau chiar aşa. Mai sunt încă mulţi indivizi care vor să se căpătuiască pe spinarea oamenilor cinstiţi. Dacă te îndoieşti de această tristă realitate, discută cu colegii tăi de la „Econo mic“. Tu vrei însă altceva, spuse zâmbind Gherasim, probabil niscaiva crime: perfecte. Nu?
— Exact, tovarăşe colonel! exclama Apostolescu cu convingere. Astami doresc»…
— Apropo, Nicule, am citit mai deunăzi o antologie franceză din cei mai buni scriitori de romane poliţiste, al cărei autor ajunge la o concluzie deosebit de interesantă, şi anume că nu există crime perfecte. Şi, fără să ţină seama de privirile sceptice ale căpitanului Apostolescu, continuă: Când o crimă perfectă a fost dovedită, îşi pierde principala caracteristică, şi anume perfecţiunea, care presupune, de altfel, tocmai excluderea elucidării. Chiar dacă făptaşul scapă de sub rigorile legii, mitul crimei perfecte a fost zdrobit.
— Vreţi să spuneţi că vinovatul poate scăpa de pedeapsa pe care o merită, numai datorită lipsei de competenţă a anchetatorului?
— Întocmai! De exemplu, dacă un deces firesc – provocat de o moarte naturală, o sinucidere, un accident etc. — se dovedeşte a fi până la urmă o crimă premeditată, iar făptaşul reuşeşte să scape, totuşi, de sub acuzare, cui i se poate imputa faptul că societatea nu poate izola acest pericol social dacă nu anchetatorului?
— Şi atunci, care este deosebirea dintre o crimă evidentă şi una care – premeditată fiind – tinde să împingă anchetatorii spre concluzia că au dea face cu un deces natural sau accidental?
— Omorul care se evidenţiază, ca atare, chiar de la deschiderea anchetei nare nevoie de comentarii, iar cealaltă, categoric, repet, dacă se dovedeşte a fi o omucidere, poate fi numită cvasiperfectă.
— Înseamnă asta că crimele perfecte sunt numai nişte utopii, plecate din fertila imaginaţie a scriitorilor de romane poliţiste?
— Dacă ne referim la literatură, crima perfectă se prezintă, de cele mai multe ori, ca o naraţiune a criminalului care a reuşit să inducă în eroare poliţistul însărcinat cu elucidarea cazului. În fond, este un monolog al romancierului transpus în situaţia făptaşului –, care are grijă ca, până la sfârşitul povestirii, vinovatul să sufere un accident. Astfel, apare aspectul pozitiv şi moralizator al intrigii, când fărădelegea nu poate fi sancţionată de justiţie, imanenta dreptate îşi spune cu vântul.
— Şi, dacă lăsăm literatura de o parte, şi ne referim la situaţii aievea? întrebă Apostolescu, captivat de verva şefului său.
— Din păcate, spre deosebire de divertismentul produs de literatură, în care soluţiile alese de autor nu fac rău nimănui, în viaţa reală se închid dosarele unor cazuri de omucidere, iar criminalul, astfel încurajat, poate să treacă la făptuirea unei noi crime. Să sperăm că în activitatea noastră nam întâlnit niciodată cazuri de acest fel. Dar, lăsând de o parte teoretizarea crimei, spuse Ghe rasim privinduşi ceasul de la mână, ce intenţii ai pentru astăzi?
— Pentru că nam nimic presant de făcut, mă gândeam să fac o plimbare prin Piaţa Unirii, poatemi găsesc vreun client în exerciţiul funcţiunii
— Te referi la pickpockets?
— Dă. Dar, în prealabil, va trebui să trec pe la un sinucigaş. Am întâlnire acolo cu procurorul Pastia.
Şi Apostolescu îşi puse şeful la curent cu sinuciderea care avusese loc, în noaptea precedentă, în strada D.
— Foarte bine, treci mai întâi pe la sinucigaşul tău şi apoi dute prin Piaţa Unirii, deoarece în ultimele săptămâni sa semnalat atât o recrudescenţă a furturilor de portmonee şi portvizite, cât şi un trafic intens de lucruri furate. Mai cu seama, te rog să fii atent la cei care oferă spre vânzare butelii de aragaz.
— Bine, dar specula cu butelii este o afacere de care se ocupă colegii noştri de la Economic…?
— Cu condiţia să nu fie furate… înainte de a fi speculate, îl întrerupse Gherasim.
— ^eles! Să trăiţi! spuse Apostolescu sculânduse şi îndreptânduse spre uşă.
— Apropo de teoria crimei perfecte, vezi cum e sinuciderea de care miai vorbit adineauri! adaugă Gherasim în momentul când Apostolescu deschidea’ uşa pentru a ieşi.
— Nam eu norocul sămi cadăn lăbuţă o crimă perfectă, tovarăşe colonel!
— Vezi să nai cumva ghinionul de a trece pe lângă noroc, replică râzând colonelul Gherasim.
Capitolul IV. OPINII DIFERITE
Evaluarea urmărilor incendiului la lumina zilei, când umbrele nopţii erau înlăturate, avu ca rezultat concluzia că pagubele erau de o importanţă minoră. Întradevăr, cu excepţia perdelelor arse, a ferestrelor sparte, a giurgiuvelelor afumate, precum şi a scrumului şi a unor resturi carbonizate care sg depuseseră pe aşternutul de pat şi pe covor, se putea spune că dezordinea a fost provocată mai ales de jetul de apă lansat de pompieri pentru stingerea incendiului.
Procurorul Pastia – care discuta cu locotenentul Ol teanu – se întoarse spre Apostolescu şil urmări cu privirea cum inspecta cu atenţie obiectele din cameră.
— Cei, căpitane? E ceva care nu se învârţeşte rotund? întrebă Pastia când întâlni ochii lui Apostolescu.
— Da, e ceva care mă contrariază… Mă intrigă faptul că această explozie, cu gaz metan, a avut un efect atât de redus…
Vă amintiţi urmările pe care lea avut explozia aceea din strada F? La semnul afirmativ făcut de procuror, Apostolescu îşi îndreptă privirile către locotenentul Ol teanu, carel asculta plin de interes, şi continuă: La etajul patru al unui bloc cu şase nivele, a avut loc o explozie de gaz m£tan, datorită unei neglijenţe; urmarea a fost că, exceptând parterul, toate celelalte etaje au fost „suflate“, sub formă de cărămizi şi moloz, prin toate străzile învecinate.
Locotenentul Olteanu, surprins de spusele lui Apostolescu, se uită spre procuror, pentru a verifica dacă interlocutorul său nu exagera, dar şi acesta confirmă spusele căpitanului.
— Sunt de acord cu constatarea dumitale, dar nu înţeleg de ce acorzi atâta importanţă acestui aspect? Probabil că în momentul declanşării exploziei gazele înmagazinate în încăpere se aflau întro concentraţie minimă.
— Întocmai, asta mă şi întrebam! Oare a existat suficient gaz metan în cameră pentru a ucide un om? şi, întorcânduse spre locotenentul de miliţie, îl întrebă: Sa primit raportul medicolegal?
— Nu, tovarăşe căpitan, pot să vă spun că, azi dimineaţă, după ce aţi plecat cu tovarăşul procuror, eu am rămas aici şi lam asistat pe medicul legist. Astfel, sunt în măsură să vă redau concluziile sale preliminare, pe care dânsul le consideră, însă, ca sigure.
— Te ascultăm, tovarăşe locotenent, spuse Pastia.
— Ma asigurat că victima întruneşte, în mod aparent, toate caracteristicile generale ale morţii cauzate de inhalarea şi respectiv intoxicarea cu oxid de carbon.
— Deci temerea tovarăşului căpitan că victima nar fi avut suficient oxid de carbon pentru o asfixie poate fi înlăturată, spuse Pastia privind semnificativ spre Apostolescu.
Căpitanul Apostolescu, care ascultase cu atenţie relatarea locotenentului Olteanu, îşi reluă plimbarea prin încăpere fără să facă vreun comentariu. Inspectă baia, chicineta, vestibulul şi, revenind în dormitor, închise uşa care ducea la vestibul. Apoi, sub privirile amuzate ale procurorului, se lăsă întrun genunchi şi începu să examineze tocul uşii. După ceşi strecură degetele în spaţiul existent între uşă şi parchet, s£ ridică în picioare şil întrebă pe Olteanu:
— Spunemi, te rog, ai găsit în faţa uşii ceva care să acopere spaţiul dintre uşă şi parchet? şi, văzând efortul de concentrare al locotenentului, îl ajută: de exemplu, un covor sau un sul făcut din hârtie de ziar?
— Nu, tovarăşe căpitan, vă asigur că na existat nimic din toate astea. De altfel, în cameră nu este decât un singur covor, şi acesta, după cum se vede, ¡este bine fixat în mijlocul camerei, de masa care se află deasupra sa. În ceea ce priveşte prezenţa altor obiecte sub uşă este exclusă, chiar dacă nu leam remarcat azi noapte ar trebui să le vedem acum şi nu este cazul!
— În definitiv, ce importanţă acorzi acestui fapt? întrebă procurorul Pastia.
— Mă întreb de ce sinucigaşul a pierdut, probabil, aproape o oră cu operaţia de tăiere şi lipire a şuviţelor de ziar pe giurgiuvea şi tocul ferestrei – pentru a înlătura posibilitatea scurgerii de gaze în exterior, printro fantă de numai câţiva milimetri – şi a neglijat astuparea unui orificiu cu mult mai mare? Ma refer la spaţiul de aproximativ 20 de milimetri dintre uşă şi parchet! adăugă Apostolescu.
— Datorită deformării profesionale sar părea că suspectezi tot ce te înconjură şi nu mar surprinde dacă întro zi mai bănui şi pe mine de vreo fărădelege! spuse cu ironie Pastia. Dar, lăsând asta de o parte, pentru a te edifica mai bine, te rog să te transpui în situaţia sinucigaşului nostru. Crezi că în situaţia ta, presupusă, de candidat la moarte, nai putea să fii atât de inhibat încât să încurci ordinea importanţei problemelor? Mai precis, să omiţi astuparea unui spaţiu mare sub uşă, pentru a închide, în’schimb, spaţiul dintre fereastră şi tocul ei, care este neglijabil? Sau să consideri – în mod logic de altfel – că scurgerea de gaze pe sub uşă nare nicio importanţă, deoarece acestea vor fi reţinute oricum de a doua uşă, care duce spre palier?
— Ceea ce spuneţi dumneavoastră este posibil, întradevăr, victima putea să omită astuparea spaţiului de sub uşă… spuse gânditor Apostolescu. Am reţinut însă acest amănunt deoarece prezenţa unui sul – dintrun material oarecarle – sub uşă ar fi exclus orice intervenţie exterioară. Aşa însă…
— Cred că ai început să exagerezi, căpitane! spuse cu o nuanţă de enervare în glas Pastia. Dacă victima a decedat în urma inhalării de oxid de carbon, respectiv gaz metan, de ce vrei să mai pierdem timpul cu un caz atât de banal?
— Tovarăşe procuror, îmi este greu să vă răspund, dar flerul meu îmi spune că, aici, ceva nu este în regulă…
— Cje anume consideri suspect? întrebă procurorul cu nerăbdare.
Făcânduse ca nu observă anxietatea procurorului, Apostolescu începu să vorbească pe un ton neutru:
— Tovarăşe procuror, constat că în această afacere sunt câteva probleme care, luate izolat, pot primi răspunsuri satisfăcătoare. Astfel, se exclude posibilitatea ca victima să fi putut provoca incendiul, deoarece în momentul declanşării exploziei era decedată, după cum apreciază medicul legist. Deci, trebuie să admitem o intervenţie exterioară: cineva a format numărul de telefon al victimei şi soneria electrică a aparatului începe să funcţioneze întrun mediu inflamabil, ceea ce provoacă incendiul. Cine putea să provoace, prin acest gen de telecomandă, incendiul? Răspunsul poate avea două variante: prima, o minte conştientă de situaţia existentă în locuinţa victimei provoacă incendiul şi, secundo, un beţiv – care a chefuit până la acea oră – dă telefon unui amic deal său, pentru al invita la un pahar de vin, şi, datorită „oboselii“, acţionează, cu totul întâmplător, telefonul victimei. Sunt gata să consider acceptabilă ultima ipoteză, deoarece şi eu sunt adesea deranjat noaptea de cheflii care vor săşi anunţe soţiile, la ora patru dimineaţa, că în cel mult jumătate de oră şedinţa se termină şi vor pleca spre casă…
— Deci, admiţi că explozia putea să se datoreze hazardului? interveni Pastia.
— Desigur! Dar să mergem mai departe. De ce a uitat victima să astupe şi spaţiul de sub uşă? întradevăr, starea psihologică a unui sinucigaş ar putea explica această omisiune…
— Atunci…? îl întrerupse nerăbdător Pastia.
— Atunci, dacă luăm izolat fiecare din cele două aspecte, totul este în ordine. Privindule însă împreună, am impresia că acest concurs de coincidenţe mai trebuie analizat.
— Deci îţi menţii suspiciunilg anterioare?
— Da, tovarăşe procuror, şi vă propun să mai aşteptăm până la completa clarificare a cauzelor care au determinat moartea victimei. Dacă a fost un act voluntar, ce a împins victima la această decizie? Iar dacă este un act criminal, cine la comis şi cu ce scop? De aceea, am săl rog pe colegul meu Olteanu să ne spună ce a stabilit, până acum, despre personalitatea victimei.
Locotenentul Olteanu, care până atunci ascultase în tăcere discuţia dintrg Apostolescu şi Pastia, îşi scoase dintrun buzunar al vestonului un carneţel şi începu să relateze:
— Victima se numeşte: Soculescu Andrei, vârsta 43 de ani, lucra ca tehnician la o cooperativă de reparat aparate de radio şi televizoare şi era despărţit de soţia lui de 3 luni. Soţia, Soculescu Elena, este încadrată în aceeaşi cooperativă unde lucra şi victima…
— A fost înştiinţată de moartea soţului ei? îl întrerupse Apostolescu.
— Am trimis un subofiţer so anunţe, dar na găsito la cooperativă. O colegă „binevoitoare“ ia şoptit emisarului nostru că şia făcut un bilet de voie pentru a se duce să verifice o unitate în subordine, dar în realitate a plecat să se coafeze. În această situaţie, omul meu a lăsat vorbă la colegele ei ca, atunci când aceasta se va înapoia, să i se comunice că este aşteptată la locuinţa soţului ei. Vă raportez, de asemenea, că în urma discuţiilor pe care leam avut cu vecinii victimei a rezultat că Soculescu era un om liniştit şi politicos. Discutând în continuare cu vecinii, care locuiesc în imediata apropiere a apartamentului victimei, a rezultat că ieri noapte, înainte de producerea exploziei, din locuinţa lui Soculescu sau auzit muzică şi zvon de glasuri caracteristice unei petreceri.
— Vedeţi, spuse Apostolescu adresânduse lui Pastia, miaţi argumentat mai înainte că victima putea, datorită surescitării provocate de actul pe care îl pregătea, să omită astuparea spaţiului de sub uşă. Acum vă rog sămi spuneţi, este logic ca un om să se sinucidă după ce a chefuit o noapte întreagă? Putem considera că este firesc ca, sub starea euforică produsă de alcool, un om săşi dorească autosuprimarea?
— Să ştii, căpitane, răspunse cu multă bunăvoinţă Pastia, că am întâlnit adesea oameni care, sub influenţa alcoolului, intrau întro stare depresivă şi se considerau cele mai nefericite fiinţe din lume. De ce nam admite că şi victima noastră sa aflat întro astfel de dispoziţie?
Considerând contraargumentul procurorului ca suficient de logic, Apostolescu începu să se plimbe gânditor prin încăpere. Când ajunse în dreptul ferestrei, privi în stradă şi, stând cu spatele la interlocutorii săi, spuse:
— Tovarăşe locotenent, cea mai rezultat din investigaţiile întreprinse?
— Unul dintre locatarii imobilului, Marin Ghezzo, sa înapoiat acasă pe la ora unsprezece noaptea şi…
Capitolul V. CERTITUDINEA
— Un moment! Veniţi să vă arăt ceva interesant! spuse Apostolescu pe un ton victorios.
Olteanu rămase un moment interlocat de întrerupere, apoi, urmat de Pastia, se apropie de locul undei chemase Apostolescu.
— Ge sa mai întâmplat căpitane? întrebă cu un calm stăpânit Pastia.
— Uitaţivă aici! spuse Apostolescu, indicândule cu vârful degetului arătător un cui mic, bătut în partea superioară a ramei de lemn a geamului.
— Nu înţeleg! Ce doreşti cu acest cui? spuse Pastia pe un ion care nu mai lăsa niciun dubiu că insistenţele lui Apostolescu începuseră săl enerveze.
— Dacă am să vă demonstrez că acest cui a fost bătut în ramă ulterior lipirii hârtiei de ziar, o să consideraţi că avem dea face cu o acţiune firească?
— Cum aţi ajuns la concluzia asta, tovarăşe căpitan? întrebă Olteanu, deşi, la fel ca şi Pastia, nu reuşea să sesizeze importanţa descoperirii făcute de Apostolescu.
— Nu există niciun fel de îndoială că acest cui a fost bătut după lipirea hârtiei. Dacă el ar fi fost fixat în lemnul ferestrei înainte de lipirea hârtiei, atunci aceasta trebuia să fie perforată de floarea cuiului, care evident este mai mare decât tija acestuia. Ei bine, nu sa întâmplat aşa. Vă rog să priviţi şi dumneavoastră, spusg Apostolescu dândui procurorului lupa sa de buzunar.
Procurorul luă lupa oferită de Apostolescu şi trăgând un scaun sub fereastră, se urcă pe el şi începu să examineze hârtia, respectiv cuiul care o perforase. După ce coborî de pe scaun, Olteanu preluă lupa şi începu să examineze şi el hârtia lipită pe fereastră.
— Nu înţeleg, de ce dai atâta importanţă momentului când a fost bătut acest cui?
— Ca să vă răspund sincer, nici eu nu pricep cu ce scop a fost bătut cuiul în fereastră şi de ce atâmă încă o bucăţică de aţă carbonizată de el? Tot ceea ce pot să vă spun însă este că fixarea acestui cui nare aparent nicio legătură cu sinuciderea şi totuşi a fost bătut. De ce? Să fi fost o superstiţie a victimei? Nu, asta nui o explicaţie! Dar, atât timp cât constatăm că acest cui a fost fixat în timpul derulării mecanismului de sinucidere, putem considera că na avut niciun rol în evenimentul petrecut?
în timp ceşi argumenta punctul de vedere, ochii lui iscoditori continuau să scotocească încăperea. Deodată se întrerupse şi se îndreptă către o toaletă cu oglindă, care se afla în imediata apropiere a ferestrei. Scoase o batistă din buzunar şi, despăturindo, apucă cu ea o perie de cap de pe măsuţa toaletei. Ceru apoi lupa de la locotenentul Olteanu şi începu să privească cu ea peria pe care o ţinea cu batista. După câteva minute de examinare, ridică privirile către interlocutorii săi, carel urmăreau contrariaţi, şi spuse cu convingere:
— Am dovada că sinuciderea pe care o anchetăm reprezintă în realitate un act exterior voinţei victimei, mai exact o crimă premeditată!
Procurorul Pastia, care – în urma discuţiei purtate în contradictoriu cu Apostolescu – începuse să aibă propriile sale suspiciuni, întrebă pe un ton neutru:
— Cum ai ajuns la această certitudine?
— Dacă priviţi dosul periei de cap, veţi putea vedea urmele imprimate de floarea cuiului în lemnul acesteia. Deci această ustensilă a fost folosită în loc de ciocan. Tovarăşe locotenent, se adresă Apostolescu lui Olteanu, în casa asta există vreun ciocan?
— Da, tovarăşe căpitan. În acest sertar – spuse Olteanu arătând servanta – sunt tot felul de scule de mână, inclusiv câteva ciocanş de mărimi diferite.
— Atunci, vă rog sămi spuneţi care dintre dumneavoastră şiar strica o perie de cap, atât timp cât are la dispoziţie un ciocan? O sămi răspundeţi, poate că, dacă tot teai hotărât să mori în următoarea jumătate de oră, ce importanţă mai poate avea stricarea unui obiect care şi aşa nu va mai fi folosit? Am dreptate? Şi, văzând tăcerea colegilor săi, continuă: sau, datorită comodităţii, victima na vrut să mai facă cei doi paşi care o despărţeau de servantă, în care se afla ciocanul, şi sa folosit de primul obiect pe care la zărit. Aşai?
— Întradgvăr, este posibil ca victima, datorită comodităţii, să fi folosit, în locul unui ciocan, primul obiect care la avut la îndemână, confirmă Pastia, în timp ce se întreba: „în fond, ceo urmări Apostolescu?“
— Deci sunteţi de acord că victima a dat dovadă de o stare de comoditate sau chiar indolenţă excesivă? Bineînţeles, ne referim numai la momentul din care a început să se deruleze sinuciderea sa…
— Ascultă, căpitane, nu ne mai mânca sufletul şi spune ce vrei! ¡exclamă exasperat Pastia.
— Să vă conving că, contrar tuturor aparenţelor, victima nu era comodă şi nici nepăsătoare… spuse cu un aer candid Apostolescu.
— Tovarăşe căpitan – interveni Olteanu, în timp ce Pastia privea surprins spre Apostolescu –, neaţi demonstrat şi convins că victima, cu puţin timp înainte de a deceda, a dat dovadă de multă impasibilitate, iar acum vreţi să ne argumentaţi contrariul…?
— Altfel, cum naiba poate fi interpretat faptul că victima, exasperant de comodă, conform comportării pe care presupunem că a avuto, sa apucat săşi şteargă amprentele de pe minerul periei…?
— Interesant! Deosebit de interesant! exclamă Pastia.
— Cine foloseşte o perie incomodă pentru baterea unui cui, când are la dispoziţie un ciocan? Cine altul decât cel care nu ştie unde se află acest ciocan! Cine era interesat în ştergerea unor amprente dacă nu cel care avea toate motivele să înlăture urmele trecerii sale! în concluzie, continuă Apostolescu, avem dea face cu o omucidere premeditată, în care criminalul a încercat să ne inducă în eroare prin regizarea unei sinucideri. Dovada este că, după lipirea hârtiei, deci când în mod firesc actul aşazisei sinucideri era în plină desfăşurare, în cameră cu victima mai era cineva. Acel cineva în loc să oprească – cum era normal – gestul victimei, la tolerat. Ba mai mult, sa apucat de un lucru complet ilogic şi aparent inutil: să bată un cui inofensiv în rama geamului… Poate careva din dumneavoastră sămi demonstreze că nam dreptate?
— Tovarăşe căpitan, spuse Olteanu privindul cu admiraţie, acum sunt complet convins de veridicitatea observaţiei dumneavoastră, cu o singură remarcă: de ce acordaţi atâta importanţă acestui banal cui? Aveţi vreo presupunere asupra utilizării care i sa acordat?
— Dacă aş şti ce funcţie a îndeplinit acest cui, probabil că am face un salt important înainte. Deocamdată însă sunt obligat să mă rezum numai la remarcarea lui… Dar pentru a nu mai pierde timpul cu nişte presupuneri pur teoretic, te rog să reiei relatarea pe care ţiam întrerupto.
— Spuneam, reîncepu Olteanu după ceşi consultă din nou carneţelul, că unul dintre locatarii imobilului, Marin Ghezzo, care sa înapoiat acasă pe la ora unsprezece noaptea, sa întâlnit la intrarea în imobil cu tovarăşul inginer Traian Gheorghiu, când ultimul pleca. A mai menţionat că tovarăşul Gheorghiu venea de la Andrei Soculescu…
— De undel cunoştea pe acest Gheorghiu şi de unde ştia că a fost la Soculescu? îl întrerupse Apostolescu.
— Tovarăşul Ghezzo este încadrat la aceeaşi cooperativă unde lucra victima şi unde activează şi inginerul Gheorghiu, răspunse Olteanu.
— Şi de unde ştia că acest Gheorghiu venea de la Soculescu? interveni Pastia.
— Am pus şi eu această întrebare martorului, care mia relatat că, oprinduse în holul imobilului ca să dea mâna cu inginerul Gheorghiu, acesta ia spus că a fost în vizită la Soculescu…
— Tovarăşe Olteanu, îl întrerupse cu un aer preocupat Apostolescu, spuneai mai înainte că din depoziţia vecinilor lui Soculescu rezultă că azinoapte sa chefuit în apartamentul victimei. Ţiau putut preciza până la ce oră a ţinut petrecerea?
— Din declaraţiile lor a reieşit că cheful a început cu puţin înainte de miezul nopţii şi sa terminat, probabil, în jurul orei unu dimineaţa.
— Perfect! Asta înseamnă că inginerul Gheorghiu ne va putea spune cine a mai rămas la Soculescu după plecarea sa… Sar putea ca depoziţia martorului să fie hotărâtoare pentru prinderea criminalului, spuse convins Pastia.
— Tovarăşe procuror, consideraţi că asasinul făcea parte din grupul celor care au chefuit cu victima? întrebă Olteanu.
— Evident, doar aceştia sunt ultimii oameni care au văzut victima în viaţă. Nu?
— Ai stat de vorbă cu inginerul Gheorghiu? întrebă Apostolescu.
— Nu, tovarăşe căpitan, nam avut când. Discuţiile pe care leam purtat cu vecinii victimei miau luat aproape trei ore. De altfel, am urcat în acest apartament numai cu câteva minute mai înainte de venirea dumneavoastră, răspunse pe un ton de scuză Olteanu.
— Dar nuţi fac nicio imputare! spuse Apostolescu bătândul încurajator pe umăr. Din contră, ţin să te felicit pentru felul în care ai lucrat până acuma.
