Dintr-o privire o zări pe Margaret pe creasta colinei, prea târziu ca să se mai întoarcă din drum. Ducând coşul greu pe braţul său valid, crezuse că poate trece neobservat în coborârea sa spre râu. Dar câinele fetei îl mirosise deja pe al lui.
— Duncan! exclamă tânăra fată. Ei! Duncan Stirling. Pentru ce te eschivezi?
Trebui să se pornească şi să se întoarcă. Cât era de drăguţă cu rochiţa sa scurtă de twed şi pantofiorii de lac! Părul îi strălucea în soare.
Încercă să se scuze.
— Nu te-am văzut, Margaret.
Cu amândouă mâinile, surâzătoare, ea se apăsă pe bastonaşul său, privind ciudata siluetă atât de sărăcăcios îmbrăcată, fruntea mare bombată şi ochii profunzi.
— Doctorul Euen Overton este la pescuit, zise ea. Merg în întâmpinarea lui. Nu l-ai văzut?
El clătină din cap şi ea izbucni în râs: – Nu prea eşti vorbăreţ pentru un băiat cu care am fost colegă de clasă.
— Pariez că este vorba de slujba ta cea nouă care se pare că ţi-a sucit capul.
Cu mare greutate el îşi reprimă o mişcare de nerăbdare şi admise:
— Este o şansă nesperată pe care o am, nu este aşa?
— Încă nu ai această slujbă, îl tachină ea. Oricum nu înainte de reuniunea din această seară.
Şi deodată foarte serioasă, îi spuse: – Iată ceva care îţi va purta noroc. Am găsit-o în vârful colinei.
Şi ea îi întinse o rămurică de mărăcine alb.
— Mulţumesc, Margaret, murmură el.
Luă rămurica înflorită şi o înfundă în buzunarul hainei. O voce puternică răsună deodată în spatele lor. Overton urca în direcţia lor, agitându-şi undiţa în semn de salut. Ei remarcaseră deja pe faţa lui frumoasă, cu trăsături regulate, picăturile de sudoare cauzate de scurta ascensiune.
— Bravo! Margaret, mizerabilă mică, spuse el, eu te caut peste tot de peste 2 ore. Ce maniere! Astfel ai tu grije de mine, invitatul tău?
Apoi, întorcându-se spre Duncan:
— Bună, Stirling. A muşcat?
— Aşa de puţin, că nu merită să vorbim.
Duncan trecu imediat în defensivă. Acest parvenit pretenţios pe care cu atâta uşurinţă l-a depăşit în toate nu uita niciodată să-l trateze cu condescendenţă.
— Cu siguranţă că nu ai pescuit nimic, reluă Overton. Se aplecă peste coşul lui Duncan şi exclamă involuntar:
— Ce este asta? Cinci, şase bucăţi! Şi mari! Şi eu care nu am prins decât o singură bucată!
— Vrei un păstrăv? îl întrebă Duncan.
— Şi încă cum!
Overton, încântat, se repezi.
— Ia-i pe toţi, propuse Duncan amabil.
— Bătrâne, iată ceva şic din partea ta! Dacă nu te deranjează.
— Deloc. Pot prinde păstrăvi ca aceştia când doresc.
În ciuda stăpânirii de sine, Duncan nu se putu opri să nu-şi arate dispreţul pe care îl inspira noul venit.
Dar Overton, ocupat cu transferarea peştilor cu pete gri în propria sa plasă, nu-i acorda nicio atenţie.
— Ai să vezi ce mutră o să facă tatăl tău, când îi voi arăta ce am prins, spuse el, zâmbindu-i lui Margaret.
— Dar, Euen, protestă ea cu blândeţe, nu tu ai prins aceşti păstrăvi!
— La pescuit, ca în foarte multe alte lucruri, totul este permis!
Duncan îşi scutură cizmele pline de noroi.
— Să mergem, este timpul să plec, spuse el. Îşi fluieră câinele, culcat în iarba înaltă.
Overton privi câinele şi întrebă pe neaşteptate:
— Acesta este Rust, faimosul Rust?
— Da, spuse Duncan.
— Ai făcut un lucru extraordinar.
Margaret avu un frison când îşi aduse aminte de accident.
— Trebuia să fie bucăţele după ce l-a călcat camionul, reluă Overton.
— Adevărat, răspunse calm Duncan. Dar bucăţelele s-au lipit foarte bine.
— Ar trebui să te specializezi în puzzle!, spuse Overton cu un surâs.
Apoi schimbă subiectul: – Nu cred că te voi mai revedea, Duncan. Trebuie să mă întorc la Facultate joi pentru concursul Lockhart.
— Concursul burselor? întrebă Duncan.
— Da, răspunse Overton, făcând pe importantul. Asta este teroarea pedagogilor de la Saint-Andrews! Să supravegheze în fiecare primăvară şapte sute de candidaţi pentru medicină.
— Este surprinzător că tu mai eşti încă în viaţă.
Vocea sa era aşa calmă că nici Margaret, nici Overton n-au remarcat amărăciunea.
Câteva secunde mai târziu, Duncan se îndepărtă după ce îşi luă rămas bun de la Margaret.
— Ce tip ciudat! râse Overton.
— Şi tu ai fi ciudat dacă ai avea o infirmitate ca a lui! replică Margaret.
Pe tot drumul de întoarcere, Duncan era torturat de imaginea cuplului format de Overton şi Margaret.
El îi vedea mergând unul lângă altul şi sosind la Stincher Londge, locuinţa colonelului Scott, tatăl lui Margaret. Îi vedea în marele hol luminat de butucii care ardeau în şemineu.
Servitorul în frac cenuşiu aducând ceaiul. Era aşteptat Cinstitul Joe, porecla dată tatălui lui Euen Overton, omul cel mai bogat din Levenford. Margaret turnă ceaiul în ceşti. Şi Overton cu emfază se lăuda cu calităţile lui de pescar.
Euen Overton poseda arta de a-şi aranja ca toate să pară în avantajul lui.
Fiul unic şi răsfăţat al lui Cinstitul Joe, buzunarele îi erau mereu bine garnisite şi fără îndoială acest fapt contribuia mult la aroganţa sa insolentă.
Ştia să-şi ascundă sub un surâs dezarmant manierele care erau departe de a fi distinse.
Duncan îşi amintea de câte ori se aventurase să privească în acest hol. Când era mic, băcanul satului îl încărca de multe ori cu comenzi pentru „Castel”. Este adevărat: Margaret şi el au mers împreună la şcoală. Dar, în aceste aşezări mici din Nord, şcoala locală nu făcea nicio diferenţă în învăţarea fiicei castelanului sau a unei femei de serviciu.
El ajunse la Levenford. Aceasta era o localitate urâtă, care se găsea între un estuar negru, murdar şi oţelăriile din apropierea căii ferate.
Se angajă într-o străduţă îngustă şi se găsi din nou în cotidianul mirosului familiar al mizeriei.
Cât de bine le cunoştea.
Se opri în faţa unui culoar întunecos, ridică zăvorul unei porţi mâncată de carii şi intră la el. Aici, contrastând cu strada şi cartierul, domnea ordinea şi liniştea.
Tatăl lui Duncan era aşezat într-un colţ al camerei. Din întâmplare nu era beat. De aproape zece zile, în onoarea marelui eveniment, Tom Stirling a renunţat, nu fără remuşcări, să bea şi o singură înghiţitură de alcool.
— Iată-te întors, spuse el încetişor, încălzindu-şi palmele la focul din pipa sa de pământ. Maică-ta a pus masa în sală.
Cei doi bărbaţi schimbară o privire complice. Marele Tom nu era bun de nimic, beţivanul localităţii. Treizeci de ani mai înainte era un tânăr strălucitor, secretarul consiliului municipal, intendentul colegiului şi al castelului. În prezent nu se vedea decât silueta sa deşelată urcând scările de piatră, care duceau în cârciuma Leul Roşu. De peste un sfert de secol nu mai lucra deloc. Cu toate acestea fiul său îl iubea.
— S-a tăiat viţelul cel gras pentru tine în această seară, murmură Marele Tom. De ani de zile nu am văzut-o pe maică-ta aşa emoţionată.
Duncan privea fix în flăcările care dansau în şemineu. Îşi vedea viitorul fără nicio speranţă, toate posibilităţile de a evada din această situaţie i se păreau complet pierdute. Auzi deodată zgomot în spatele lui şi se întoarse. Mama sa îl privea.
— Ţi-am călcat costumul albastru, Duncan. Îl vei găsi pe patul din camera ta. Totodată, ţi-am pregătit o cămaşe albă cu guler scrobit. Astă seară trebuie să arăţi bine.
— Grozavă aparenţă! repetă Duncan. Pronunţând aceste două cuvinte cu amărăciune.
Mama ar fi vrut să spună ceva, dar nicio vorbă nu a ieşit dintre buzele ei întredeschise.
Era straniu să constaţi cu câtă forţă domina prin tăcerea ei. Cu toate acestea Martha Stirling era o femeie subţirică şi micuţă. Duncan nu putea să şi-o imagineze pe maica sa decât îmbrăcată cu rochii uzate şi negre care făceau să-i pară faţa mai ridată şi mai palidă dacă acest lucru ar fi fost posibil.
Mâinile împreunate în poală erau roşii, noduroase şi pline de crăpături. Cât erau de elocvente, aceste mâini! Ele arătau 25 de ani de munci grele, de rufe spălate cu leşie, de mii de duşumele frecate şi spălate, de nenumărate crătiţi şi veselă pline de grăsimi, de reparaţii şi de cârpeli cu care Martha şi-a întreţinut bărbatul şi şi-a crescut fiul iubit cu un curaj nebunesc şi de nestăpânit, cu o credinţă fără limite.
— Când vei reveni, Duncan, reluă ea, îţi voi servi un bun dineu. Sper din toată inima că îl vei merita.
În ciuda obişnuitei sale rezerve, Duncan răspunse cu un accent de disperare:
— Îmi este dificil să nu-ţi mărturisesc, dragă mamă, dar trebuie. Eu nu doresc să obţin acest post.
— Pentru ce?
Întrebarea îl atinse ca o lovitură de bici.
— Pentru că detest această muncă.
— Deteşti această muncă? repetă ea neîncrezătoare.
— Aceasta este o muncă fără niciun viitor, care nu duce nicăieri. Dacă o voi accepta, voi fi înlănţuit pe vecie!
— Oh! Duncan! acest lucru este posibil? Pentru mine este o zi tristă să aud pe acela care va ocupa funcţia de secretar al Consiliului municipal calomniind acest post! Şi dacă nu te superi vreau să ştiu cam ce muncă ţi-ar plăcea să faci?
Duncan răspunse pe un ton plin de pasiune:
— Tu ştii foarte bine ce am dorit să fac totdeauna!
O străfulgerare de înţelegere trecu pe faţa ei. Şi atunci cu multă compătimire bătrâna femeie vorbi, ca şi cum ar fi dorit să-l îndepărteze pe fiul ei de un vis copilăresc dar foarte frumos.
— Dragul meu Duncan! Am crezut că ai alungat pentru totdeauna aceste gânduri prosteşti. Trebuie să-ţi dai seama ce poziţie ocupi în viaţă. Noi nu suntem decât nişte muncitori săraci. Şi chiar dacă am fi avut suficienţi bani pentru a-ţi permite să faci ce doreşti!… Nu, eu ştiu ce este bine pentru tine, dragul meu băiat. În toţi aceşti lungi ani, am muncit şi m-am rugat ca tu să poţi ocupa într-o zi acest loc onorabil care tatăl tău, cu slăbiciunea sa, nu l-a putut păstra. Şi în prezent tu eşti pe punctul de a reuşi. Acum, du-te şi te schimbă, băiatul meu. Nu este recomandabil ca să întârzii.
Duncan înăbuşi în el o mulţime de rugăminţi. Probabil, mama sa avea poate dreptate. Ce putea să facă el în mizeria materială şi fizică? Urcă rapid în camera sa, să se schimbe.
Aici, în mansardă era refugiul lui, îşi întoarse privirile spre cărţile lui pe care le-a studiat, de multe ori până la răsăritul soarelui. Degeaba, toate acestea!
Lacrimi calde şi arzătoare i-au venit în ochi.
Aşezat pe bancheta dură, în anticamera primăriei, Duncan auzea voci înfundate venind până la el, şi amărăciunea lui creştea. Ce importanţă mai avea ambiţia sa tenace? Ce conta, această putere, acest talent de a învăţa care îl simţea în el, acest interes pentru ştiinţă care a determinat fiecare din gândurile lui, fiecare aspiraţie a fiinţei lui? Îşi dădea seama şi ştia că posedă o aptitudine rară: aceea de a vindeca. Rust, câinele călcat, pe care l-a readus la viaţă cu mâinile sale. Într-o zi, jucându-se unul dintre colegii lui de şcoală şi-a luxat umărul căzând. Duncan avea încă păstrat în memorie felul în care el a izbutit să repună luxaţia la locul ei, graţie a două, trei mişcări a braţului său valid, scăpând de durere pe copilul în lacrimi…
Uşa se deschise şi Tod, uşierul i-a făcut semn. Prin fumul de tutun, Duncan văzu pe consilierii aşezaţi în jurul mesei lungi de stejar. Nu remarcă decât o privire prietenească, cea a colonelului Scott, tatăl lui Margaret şi preşedinte al Consiliului municipal. Se mai găseau: Troup, antreprenorul de pompe funebre, Leggat, avocat, Simpson, preotul, – toate personalităţi mediocre ale unei mici localităţi. Dar ultimul membru al consiliului, nu era deloc, o personalitate insignifiantă. Joe Overton, supranumit, Cinstitul Joe, miliardar.
Autoritatea sa se întindea până la cel mai mic sătuc din vecinătate. Privindu-l, Duncan simţi că în el avea un duşman!
Colonelul Scott luă cuvântul primul. Surâse lui Duncan pentru a-l linişti.
— Sunt bucuros că te văd, Stirling… Ei, bine! domnilor, eu cred că acesta este noul nostru secretar. Noi îl cunoaştem cu toţii pe Duncan Stirling. Deci aceasta nu este decât o formalitate pe care noi o votăm astăzi.
— Un minut, vă rog! întrerupse Joe Overton lovind cu pumnul în masă. Eu întreb dacă candidatul poate să facă faţă la această funcţie.
— Cum ai căpătat această infirmitate, Stirling? întrebă Troup, micul antreprenor de pompe funebre.
El privea braţul lui Duncan cu o curiozitate bolnăvicioasă.
Duncan îşi înăbuşi răspunsul tăios pe care îl avea pe buze.
— Am contractat poliomielita când aveam 12 ani, se mulţumi să spună.
— Polio şi mai cum?
— Paralizie infantilă, specie de imbecil! mormăi colonelul.
Apoi, întorcându-se spre Duncan:
— Cunoşti condiţiile. Un contract pe 5 ani, susceptibil de a fi prelungit, ceea ce înseamnă practic pentru toată viaţa. Cu un salariu de 30 şilingi pe săptămână pentru început.
— Scuzaţi, întrerupse încă o dată Overton, nu uitaţi că la data când îmi voi pune în aplicare planul meu de electrificare a localităţii Linton, unde sunteţi cu toţi interesaţi, ne va trebui un secretar de încredere.
— Este adevărat, căzu de acord pastorul Simpson, ridicându-şi ochii spre cer.
— Ar mai fi un alt punct pe care vreau să-l aduc în faţa dumneavoastră, continuă Overton. Tatăl candidatului a ocupat altădată acest post. Ce garanţii avem noi că fiul nu va călca pe urmele tatălui?
S-a lăsat o tăcere de mormânt. Duncan simţi o undă de foc care îl trecea. El a înţeles perfect raţiunea acestui duşmănos atac. Din copilărie, el a îndrăznit să-l depăşească pe Euen Overton, preţiosul vlăstar al omului cel mai bogat şi cel mai puternic din ţară. N-a fost iertat niciodată.
Deodată, nervii lui, tensionaţi de săptămâni de supărare şi torturaţi de acest interogatoriu, cedară. Se întoarse spre Cinstitul Joe cu o nesocotită îndrăzneală şi furie.
— Şi dacă noi am vorbi puţin de moralitatea dumneavoastră? ceru el cu o voce tare şi dură. Dumneavoastră care pozaţi în apărător al comunităţii şi cu toate acestea căutaţi fără încetare numai profitul dumneavoastră personal.
— Este o insultă adusă consiliului municipal! strigă Overton.
— Aşa să fie? urmă Duncan. Cum explicaţi că aţi cumpărat un teren aproape pe nimic şi că l-aţi revândut cu un preţ enorm oraşului pentru ca acesta să construiască uzina de gaze?
— Este o minciună! protestă Overton, roşu la faţă de furie.
— Şi cele 20.000 de lire pe care le-aţi câştigat construind biblioteca municipală cu cărămizile şi mortarul dumneavoastră de proastă calitate. Este şi aceasta o minciună?
— Domnilor, domnilor! bâlbâi Troup, tremurând de spaimă. O să suportăm această insultă?
Duncan se întoarse cu sălbăticie spre el:
— Faceţi toţi parte din complot! Localitatea întreagă este la curent cu aceste lucruri. Toată lumea ştie că dumneata realizezi 200 la sută din coşciugele din placaj pe care le vindeţi spitalului!
Timp de un minut, domni o tăcere de moarte în sală, apoi explodă o gălăgie de nedescris.
În zadar, colonelul Scott încercă să adune câteva voci în favoarea lui Duncan.
— Domnilor, domnilor, nu fiţi prea susceptibili. Acesta este privilegiul tinereţii de a spune ceea ce gândeşte!
Vocea sa a fost acoperită de strigătele lui Overton care urla:
— Nu o să ai niciodată această funcţie, Stirling! Atât timp cât voi fi aici, nu o să-l obţii niciodată.
— Nu-l doresc, îi aruncă în faţă Duncan. Prefer să mor de foame decât să-mi pierd respectul de mine însămi.
— Dumneata ai zis-o! Vei muri de foame! aruncă Overton, arătând pumnul. Cariera îţi este terminată aici la Devenford. O să-ţi aduci aminte de aceasta după-amiază când te vei târî în şanţ cerşind.
— Dumneata de asemeni, o să-ţi aduci aminte când numele meu va fi cunoscut foarte departe de aici!
Această ultimă frază lăsă consiliul cu gura căscată.
Au rămas nemişcaţi urmărind cu privirile pe tânărul bărbat care părăsea sala.
Afară, Duncan aproape că se lovi de maşina colonelului Scott. Margaret era la volan. Ea îi făcu semn cu insistenţă: râdea ca o nebună cu lacrimi în ochi.
— Duncan, exclamă ea. Neil Todd mi-a povestit tot. Trăgea cu urechea la uşă. Sunt bolnavă de râs!
Din nou o apucă un râs nestăpânit. Încă sub impresia scenei violente la care a luat parte, Duncan cu maxilarele puternic strânse, tremura tot. Se simţi jignit constatând că Margaret a îndrăznit să transforme în farsă ceea ce pentru el era o tragedie.
— Aceasta nu este pentru mine o glumă, Margaret, spuse Duncan cu un aer posomorât.
— Nu, bineînţeles. Dar nu ai greşit refuzând acest post? Ce ai să faci acum?
— Nu ştiu. Dar de ce sunt sigur, este că voi lupta cu toate forţele mele!
Stupefiată, ea îl privea, şi un gând îi străfulgera prin ochii ei albaştri, strălucitori.
El, în acest scurt timp, o privea cu intensitate. Cât era de încântătoare! Frumoasă din toate punctele de vedere, ca o prinţesă din alte vremuri. Simţi deodată dorinţa să-i împărtăşească toate speranţele sale. Şi îi spuse aproape fără voia sa.
— Margaret, nu-ţi bate joc de mine. Tot timpul am dorit să devin medic. Vezi, asta simt eu, trebuie să îngrijesc şi să vindec. Doresc să reuşesc! Ah! Ştiu! Am un handicap teribil, dar acest lucru nu mă va opri. Eu voi fi un medic mai bun decât alţii.
— Nu te-ai putut gândi la aceasta mai înainte.
— Am făcut-o. M-am gândit până am devenit aproape nebun.
Urmă o tăcere. Tânăra şi-a dat seama ce însemna această vocaţie pentru Duncan şi se simţi profund stânjenită.
— Dacă ai putea merge măcar la Universitatea Saint-Andrews! spuse ea. Euen Overton o să te ajute. O să scriem unchiului meu, care este decanul facultăţii.
Interesul pe care îl simţea în cuvintele ei îl umplea de bucurie.
— Este foarte generos din partea ta că vrei să mă ajuţi! Dar am planul meu. La el mă gândesc de luni de zile.
— Care este acesta?
— Nu mă întreba nimic, murmură cu încetineală. Este o nebunie: Am o şansă la un milion ca să reuşesc.
Din nou se lăsă liniştea Apoi Margaret surâse şi aşeză o mână pe umărul lui Duncan, ca şi cum ar fi vrut să-i dea siguranţă.
— Sunt sigură că totul va fi bine. Dumnezeule! Lumina s-a stins în sala de consiliu. Reuniunea este terminată. Repede, Duncan, trebuie să nu te găsească aici!
Nu era totuşi modul care îl dorea el pentru a se despărţi. Dar şi-a dat seama că nu era cazul s-o compromită rămânând cu ea. Ar fi preferat să-şi exprime sentimentele pe care le simţea pentru ea. Dar cuvintele nu-i veneau pe buze. Îi strânse mâna şi îngână un banal la revedere.
Apropiindu-se de casă, se simţea nervos şi cuprins de frisoane fierbinţi. Atunci când intră în bucătărie, tatăl lui încetă să se mai balanseze cu fotoliul.
— Maică-ta a plecat să te întâlnească de aproape 20 minute, zise Marele Tom. Ea nu mai putea să aştepte. S-a dus să afle ştirile cele bune.
— Ştiri bune? repetă Duncan.
Şi în câteva cuvinte, îi povesti ce se întâmplase.
O ciudată linişte se lăsa, întreruptă numai de tic-tacul bătrânului orologiu. Apoi Marele Tom se ridică îndreptându-şi statura, întinse încetişor mâna şi dându-i fiului său o lungă şi fermă strângere de mână. Nu schimbară nicio vorbă. Duncan exclamă cu vehemenţă:
— Tată. Nu este important să faci ceea ce ai dorinţa să faci?
— Da, flăcăule, nimic nu este mai important.
— Joia următoare, la Universitatea Saint-Andrews are loc concursul pentru acordarea de burse. Este o competiţie liberă, oricine poate lua parte, tot aşa de bine poate concura fiul unui duce ca şi un necunoscut ca mine. Se acordă trei burse de studiu. Şi indiferent care din cele 3 este obţinută aduce libertatea, libertatea de a studia medicina! Nu am decât o infimă şansă, dar chiar dacă ar trebui să mor, o voi încerca.
Marele Tom îşi contemplă băiatul. Se vedea mândrie în privirea sa. Umplu cu whisky două pahare şi ridicând pe al său:
— Beau pentru tine, băiatul meu! Pentru Duncan Stirling, doctor în medicină. În zece ani vei fi cel mai bun medic al ţării, şi dracu’ să-i ia pe cei care mă vor contrazice!
Bău alcoolul dintr-o înghiţitură, apoi sfărmă paharul în şemineu.
În acel moment, uşa se deschise brusc şi un val de vânt puternic intră în cameră. Martha Stirling, palidă, crispată stătea în prag. Ochii ei sclipitori au văzut imediat whisky pe masă.
— Am impresia că v-am deranjat! spuse ea.
Marele Tom, încurcat, mormăi o scuză.
— Era de aşteptat din partea ta! urma ea cu amărăciune. Dar să-l antrenezi la băutură şi pe propriul tău fiu!
— Mamă! exclamă Duncan făcând un pas înainte. Fii atentă ce spui!
— Dar tu? ai fost atent la ce ai spus acum o oră?
Aşadar, ea ştia. Stătură faţă în faţă un bun moment.
— Niciodată, niciodată, reluă Martha Stirling nu m-aş fi gândit că am să aud din partea fiului meu! După atâtea speranţe, după atâtea rugăminţi. Nu ai decât un singur lucru de făcut. Să te duci la domnul Overton. Îi vei explica că tu retractezi tot ce ai zis.
— Nu voi retracta nimic, întrerupse Duncan, nici măcar un singur cuvânt. Îmi pare rău că te supăr, mamă, dar decizia mea este deja luată.
— Mereu aceleaşi prostii, nebunia ta de a dori să devii medic, nu este aşa?
El admise cu o mişcare din cap. Furia şi decepţia îl făcea să tremure. Ea, care nu se gândea decât la fericirea fiului ei, la viitorul său, nu putea să înţeleagă această idee fixă.
— Pentru ultima oară, îţi vei cere scuze Consiliului municipal?
— Nu, mamă.
— Atunci totul s-a sfârşit între noi. Vei părăsi această casă chiar în seara aceasta. Şi odată părăsită, să nu mai revii niciodată!
Marele Tom, mergea de la soţia sa la fiul său, încercând să protesteze. Dar ea îl îmbrânci fără menajamente.
— Rămâne aşa cum am zis! reluă ea adresându-se lui Duncan. Dacă pleci acum, pleci pentru totdeauna!
Timp de un lung moment, ochii lui Duncan au rămas fixaţi pe maică-sa, apoi spuse cu calm.
— Va fi cum vrei tu, mamă!
Paralizată de durere şi amărăciune, bătrâna femeie rămase nemişcată.
În camera sa, din mansardă, Duncan îşi făcu o bocceluţă din hainele şi cărţile lui. În bucătărie, jos, îl găsi pe tatăl său şi câinele care îl aşteptau.
Dregându-şi vocea, Marele Tom se căuta în buzunar.
— Doresc să-ţi dau ceva, Duncan, băiatul meu. Nu este prea mult. N-am bani deloc. Dar am mereu asta.
Era ceasul său şi lanţul care, înaintea lui, a aparţinut tatălui său. Ceasul era din aur şi lanţul din argint foarte vechi. Acest tezaur trecea din generaţie în generaţie şi, în ciuda mizeriei, niciodată n-a fost vândut sau amanetat.
— Nu, protestă Duncan, nu pot să accept.
Marele Tom îşi obligă fiul să primească preţiosul cadou exprimându-şi iubirea printr-o presiune de mână.
— Adio, băiatul meu, şi noroc!
— Adio, tată.
Duncan îşi aruncă pe umăr bocceaua.
— Adio, mamă! strigă el.
Nu-i parveni niciun răspuns.
Pe drum, aproape două sute de kilometri separau Levenford de Saint-Andrews. Duncan a făcut 20 kilometri în această noapte. Spre ora 4 dimineaţă se întinse la marginea unui gard viu. Cu ochii fixaţi pe un pal colţ de lună argintie care se vedea printre norii care se fugăreau cu repeziciune, nu putea să doarmă. În buzunare nu avea decât puţin mărunţiş. A rupt-o cu trecutul; iar calea de întoarcere la căminul familial închisă pentru totdeauna. Cu cât se gândea mai mult, cu atât se vedea sub trăsăturile unui nebun pretenţios. Credea că poate să joace zaruri cu destinul lui. Dar zarurile nu cumva erau trucate? Singur curajul i-a mai rămas neatins.
Ziua următoare, mai făcu treizeci de kilometri. Evitând localităţile, a avut grije să meargă numai pe drumuri de ţară şi poteci. La prânz, cumpără puţină pâine dintr-o localitate, mâncă un prânz uşor udat cu apa unui izvor din apropiere.
Locurile înconjurătoare îl umpleau de bucurie. Nu putea să-şi ia ochii de la munţii cu pini verzi şi pajişti cu brebenei galbeni, de la prospeţimea câmpiei străbătută cu apa râurilor care se lansau în torente vesele spre vărsare. Ici şi colo, fermele albite de praf făceau pete deschise în mijlocul micilor câmpuri cultivate cu grije. Aproape de drum, o turmă de oi mergea liniştită.
Dar după amiază, în mijlocul unei văi, Duncan simţi primele picături de ploaie. În scurt timp se afla în plin potop. Un vânt pătrunzător îl tăia.
La lăsatul serii, era la marginea oraşului Linton. Unica stradă era pustie, biroul poştei şi magazinele erau deja închise, toate uşile caselor erau ferecate. Duncan se hotărî să nu meargă mai departe şi să-şi caute un adăpost prin împrejurimi. În sfârşit, se opri în faţa casei medicului localităţii. Era o casă frumos construită din cărămizi cenuşii şi pe o tăbliţă el citi: Doctor Augus Murdoch, Medicină generală şi chirurgie. La dreapta casei, Duncan remarcă un mic grajd. Tremurând, se refugie înăuntru şi punându-şi bocceaua jos, încercă să se usuce. Nu după mult timp, uşa se deschise şi o fetişcană cu capul acoperit de o broboadă, se grăbi să se pună la adăpost de ploaie.
În graba sa, ea îl lovi, răsturnă pe Duncan şi se opri, observându-l surprinsă.
— Vă rog să mă scuzaţi, spuse el. Mi-am luat libertatea să mă opresc în…
— Coteţ… spuse ea, privindu-l drept în ochi pe tânărul bărbat. Am venit să dau de mâncare găinilor.
Ea adaogă cu aceeaşi modestie:
— Sunteţi ud de tot. Veniţi să vă uscaţi în bucătărie.
— Nu, vă rog.
Orgoliul îl împiedica să accepte. Dar cum ea insista, o urmă, traversând grădina mergând în urma ei.
Ea deschise uşa din spatele casei şi împinse pe Duncan în bucătărie. O femeie de serviciu se ridică la intrarea lor.
— Aşezaţi-vă cât mai aproape de foc, spuse tânăra fată. Când îmbrăcămintea va fi uscată, o să vă dăm ceva de mâncare. După aceea, dacă doriţi, puteţi să vă continuaţi drumul mai departe.
Duncan o ascultă, privind-o cu insistenţă. Probabil că avea cam 18 ani; era curată şi îngrijită, silueta ei graţioasă şi tenul său avea acea culoare frumoasă care arăta o sănătate perfectă. Părul ei era pieptănat cu simplitate. Dar ce l-a frapat mai mult în toată fizionomia ei, erau albastru ochilor mari, profunzi care priveau lucrurile şi oamenii cu calm şi înţelegere.
În situaţia în care se găsea Duncan, această linişte îl irita.
— Oferiţi totdeauna de mâncare cerşetorilor care trec prin faţa casei? întrebă el.
— Da. De fapt am crezut că şi dumneata erai unul din ei până când aţi intrat în casă. În general cerşetorii nu sunt niciodată îndrăzneţi, cel puţin nu înainte de a fi mâncat.
— Nu cred că am spus că îmi este foame.
— Vă este foame, sper că nu negaţi!
El lupta contra unei stranii slăbiciuni. Bucătăria era confortabilă şi plină de mirosurile felurilor de mâncare care se preparau.
— Cu ce probleme aţi venit pe aici? întrebă ea pe un ton amical. Aş dori să ştiu cine sunteţi şi unde mergeţi.
El simţi pentru ea o pornire de afecţiune, ca şi cum ea ar fi fost surioara lui.
— Merg la Saint-Andrews, răspunse el.
— Pentru a studia ce? insistă ea cu o privire devenită dintr-o dată strălucitoare.
Nu mai putea să se eschiveze. Răspunse scurt:
— Medicina.
Ea bătu din mâini:
— Este extraordinar! Tata va fi încântat, când ai să i-o spui. Se va întoarce din circuitul său în câteva minute.
— Este medicul localităţii? întrebă Duncan.
— Este singurul doctor pe o rază de zeci de kilometri, de jur împrejur.
În acest timp auziră scârţâitul pneurilor pe pietrişul din curte şi trântitul unei portiere.
Câteva secunde mai târziu, doctorul Murdoch intră.
Era un om scund morocănos cu figura roşie, biciuită de vânturi, zbârcită de vârstă şi muncă.
Avea cu siguranţă vreo 60 ani, dar mustaţa şi-o menţinea cu mândrie şi ochii săi cenuşii erau ageri. O veche şapcă de vânătoare îi acoperea capul până la urechi şi era învăluit de o pelerină enormă care aproape îi acoperea cizmele greoaie.
— Jeanne, Jeanne! Dineul este gata? Îmi este aşa de foame că aş mânca şi un bou.
Îşi dădu deodată seama de prezenţa lui Duncan, se opri, îl fixă cu ochii de jos în sus. Scoţându-şi pelerina şi în acelaşi timp continuă să-l inspecteze pe Duncan.
— Să vedem, să vedem, cine este acest vizitator? În aparenţă, încă un vagabond! Jeanne, mă vei ruina dacă aduci pe oricine. Şi dumneavoastră, tinere domn, ce aveţi de spus?
— Nimic, replică Duncan.
Se ridică în timp ce medicul vorbea, şi faţa sa luă o înfăţişare din ce în ce mai dură.
— Crezi că o să accept acest răspuns în propria mea casă din partea unui tânăr pe care vântul l-a împins în bucătărie? urlă doctorul Murdoch.
— Pot să plec tot aşa de repede cum am intrat, spuse Duncan. Şi el a făcut un pas spre uşă.
— Halt, zbieră Murdoch. Specie de mic imbecil, crezi că sunt în stare să las afară un om sau un animal pe o noapte ca asta? Nu am făcut decât să glumesc. Dar, Dumnezeule, ai un caracter mizerabil. Şi, pe cuvântul meu, îmi place asta!
Duncan se întoarse încetişor. Se simţi deodată slab şi ameţit. Se clătină, apucat de tremurătură care făcea să-i clănţăne dinţii.
Murdoch se repezi spre el, îl ajută să se aşeze într-un fotoliu şi cuvintele sale se făcură mai blânde.
— Să vedem! Să vedem! Nu-mi place ce văd. O să capeţi o frumoasă pneumonie dacă nu te schimbi imediat. Jeanne! Mergi imediat şi caută câteva din lucrurile mele.
Duncan, după ce şi-a pus îmbrăcămintea uscată, şi-a spălat mâinile şi faţa cu apă caldă, s-a simţit un alt om, cu toate că murea de foame.
— Dineul este gata, spuse el. Pentru a-ţi pedepsi insolenţa, dracu’ să mă ia, dacă nu am să-ţi fac onorurile sufrageriei!
Aşezat la masă între doctorul Murdoch şi fiica sa, Duncan se simţi mai întâi stângaci şi stingher. Dar când s-au adus felurile de mâncare şi le-a pus pe masă, uită tot restul şi mâncă cum n-a mai mâncat niciodată.
S-a servit bulion ca în Scoţia, urmat de o friptură moale şi sucoasă, provenind din mieii ciobanilor de pe deal, apoi cartofi prăjiţi la foc şi napi din curte. Ca desert, o tartă cu coacăze însoţită de smântână aşa groasă că rămânea pe lingură. Bătrânul doctor îşi observă musafirul şi o stranie milă se citea în privirile sale.
— Încă puţină smântână, domnule… domnule?
— Mă numesc Stirling, murmură Duncan, Duncan Stirling.
— Duncan Stirling, repetă Murdoch. Iată un nume neaoş scoţian. Haide, nimic nu este mai bun decât un bun dineu pentru a te pune pe picioare.
La sfârşitul mesei, Duncan scoase un suspin de satisfacţie, dar foarte repede, aruncă o privire ruşinată amfitrionului său.
— Cred că mi-a fost foarte foame! spuse el.
Murdoch plesni din limbă.
— Nu ai făcut decât să urmezi singura şi unica mea reţetă: Mănâncă când îţi este frig şi ţine dietă când te doare burta.
Pe Jeanne o apuca un râs nebun când îşi auzi tatăl ce spune.
— Scuză-mă, tată, spuse ea într-un sfârşit… Dar apropos de reţete, domnul Stirling se duce la Saint-Andrews pentru ca să studieze medicina.
— Cu adevărat? exclamă doctorul Murdoch.
Duncan îi susţinu privirea fără să clipească.
— Cel puţin vreau să încerc, spuse el.
— Da, în ciuda braţului meu stâng infirm…
— Te-ai înscris deja?
— Mi-am aranjat totul.
— Hm… şi ai achitat taxele?
Duncan surâse.
— Mă surprindeţi, doctore Murdoch. Credeţi că se pot face studii gratuite într-o facultate scoţiană?
— Nu, nu, bineînţeles, răspunse medicul, surâzând la rândul său.
Din când în când noi mergem la Saint-Andrews, Jeanne şi cu mine. De acolo îmi cumpăr medicamentele şi cărţile. Când ne vom mai duce o să venim să te vedem. Unde locuieşti?
Duncan ezită.
— Eu… eu nu am decis încă nimic. Va trebui să-l întreb pe decan să-mi recomande undeva o cameră.
— Doctorul Inglis? întrebă Murdoch. Îl cunosc foarte bine. În felul acesta, oriunde vei fi, suntem siguri că o să te găsim.
Duncan înţelese că gazda sa era mult mai subtilă decât părea. Doctor Murdoch schimbă brusc subiectul.
— Apropo de cărţi, spuse el, cât de puţin curios ai fi, poate totuşi ţi-ar plăcea să-ţi arăt câteva lucrări de care sunt mândru. În timp ce Jeanne părăsea încăperea, doctorul Murdoch se apropie de rafturile bibliotecii încărcate de cărţi şi îl ţinu pe Duncan sub farmecul povestirilor sale, vorbindu-i despre cărţile sale cele mai dragi arătându-i-le pe cele mai rare.
În sfârşit, puse o mână pe umărul lui Duncan.
— O să-ţi petreci noaptea aici, îi spuse el. Jeanne ţi-a pregătit o cameră şi Hamish te va conduce mâine dimineaţă la Saint-Andrews. Nu, nu-mi mulţumi! Eşti întotdeauna binevenit aici. Deocamdată, îţi doresc noapte bună. Este târziu, şi, de altfel, pot să pariez pe tot ce vrei că voi fi chemat în cursul acestei nopţi. Se aşteaptă încă un bebeluş în familia Davidson, aproape de gura râului Strath. Deja am adus 5 pe lumea asta şi nu aş vrea să-l scap pe cel de-al şaselea.
Când bătrânul medic îl părăsi, Duncan rămase un moment nemişcat, cu gâtul strâns de emoţie. Apoi merse s-o întâlnească pe Jeanne în bucătărie. Ea îl privea surâzând.
— Îmbrăcămintea este uscată acum, îi spuse ea. O să le calc. Vor fi gata mâine.
— Mulţumesc. Sunteţi… Sunteţi aşa de bună, domnişoara Murdoch.
— Nu trebuie să-mi spuneţi domnişoară. Chemaţi-mă Jeanne. Dar, mi-am adus aminte, iată o floricică de mărăcine alb. A căzut din buzunarul vestei. Am pus-o bine pentru dumneavoastră în caz că aceasta reprezintă un porte-bonheur.
— Da, cu adevărat, răspunse Duncan cu emoţie. Pentru nimic în lume nu aş fi vrut s-o pierd.
— Este un suvenir?
— Ea mi-a fost dată de cea mai dulce şi minunată fată din lume.
— Şi ea vă iubeşte… mult?
El începu să râdă, scăpat de timiditatea sa proverbială şi răspunse:
— Când voi reuşi, după ce îmi voi face un renume şi voi avea cea mai bună clientelă din Edinburgh, poate mă va iubi. Până atunci, este suficient că eu…
Duncan se opri brusc.
— Sunt fericită, murmură Jeanne, foarte fericită pentru dumneavoastră. Într-o zi, eu ştiu că această fată va fi mândră de dumneavoastră.
Ploaia a încetat în cursul nopţii şi furtuna se îndepărtase. În zori, condus de Hamish, servitorul doctorului, Duncan părăsi Lintonul. Ca toţi ţăranii de la munte, Hamish avea o mare neîncredere în toţi oamenii pe care nu îi cunoştea.
Un mormăit care însemna; se pare că mergeţi la Universitate? a fost toată conversaţia pe care a susţinut-o Duncan pe tot parcursul a 90 minute, cât a durat drumul care l-au făcut împreună… Dar Duncan se bucură de această tăcere. Bunătatea gazdelor sale de peste noapte îl emoţionase foarte mult. În acest timp, intră în mahalalele vechiului oraş, de la marginea mării, şi văzând siluetele clădirilor Universităţii în a căror linii gotice care se profilau pe cerul limpede, nu a putut să-şi stăpânească un fior de bucurie. El umblă mult timp în jurul zidurilor Universităţii. Nu văzu decât puţini studenţi, anul şcolar nu începea decât săptămâna viitoare. În această tăcere, bătrânele edificii cu turele, înconjurate de peluze bine tunse şi întreţinute, dădea o impresie de măreţie şi un calm infinit.
