I
Începutul sfârşitului
Spre sfârşitul unei după-amieze din 1938, bătrânul preot Francis Chisholm urca, şchiopătând, cărarea care duce de la biserica St. Colomban la locuinţa parohială, pe colină. Cu toată infirmitatea sa, prefera poteca aceasta în locul povârnişului mai domol din Mercat Wynd; ajungând la poarta micuţă a grădinii sale, împrejmuită cu ziduri, se opri, cu un aer naiv de triumf, să se odihnească, contemplând priveliştea care întotdeauna îi fusese dragă.
Devale, Tweedul liniştit desena o vastă curbă de argint colorată gălbui de apusul de toamnă. Pe malul râului scoţian, la nord, se zăreşte oraşul Tweedside, cu acoperişurile lui de ţiglă care seamănă cu o paiaţă boită cu roşu şi galben, ascunzând labirinturi de străzi pavate cu pietre rotunde. Cetatea, care apăra vechea frontieră anglo-scoţiană, este înconjurată de metereze înalte de piatră, unde, pe turnurile aduse din Crimeea, pescăruşii cocoţaţi mănâncă mici crabi. La vărsarea râului, un voal de ceaţă învăluia bariera de nisip, acoperind plasele de pescuit întinse şi bărcile legate la ţărm în port, catargele îndreptate către cer, subţiri şi încremenite. În câmpie, apusul se rira spre liniştitele păduri roşcate din Derham, unde privirea lui urmărea zborul greoi al unui bâtlan. Aerul, uşor, străveziu, puţin încărcat de fum şi de mirosul acru al merelor căzute, se înviorase de răcoarea care se lăsase înainte de vreme.
Preotul suspină mulţumit şi pătrunse în grădina sa, foarte mică în comparaţie cu acelea care înconjurau misiunea lui de pe colina Jade Vert Vif, dar mai încântătoare şi, ca toate grădinile din Scoţia, cu arborii ei fructiferi bine îngrijiţi, plantaţi pe spalier pe peretele călduţ, împletea utilul cu plăcutul. Mai ales în colţul de miazăzi, un păr se înfăţişa în toată frumuseţea sa. Şi cum Dugal, tiranul, nu se arăta nicăieri, după ce aruncă o privire prevăzătoare spre fereastra bucătăriei, preotul luă cea mai frumoasă pară din propria livadă şi o ascunse sub sutană. Triumful îi însenină faţa palidă şi zbârcită pe când şchiopăta – un pas mare, unul scurt – pe aleea de pietriş, rezemat în umbrela scoţiană ecosez în culorile tartanului din Chisholm pe care şi-o îngăduise în locul umbrelei vechi şi uzate pe care o lăsase la Pai Tan. Şi iată că în faţa porţii principale staţiona o trăsură.
Figura lui se posomorî puţin câte puţin. Cu toată slăbiciunea memoriei şi felul său distrat care îi pricinuiau necontenit necazuri, îşi aminti imediat de scrisoarea jignitoare a episcopului său, care propunea sau mai bine zis anunţa vizita monseniorului Sleeth, protonotarul apostolic. Se grăbi să prezinte respectele sale oaspetelui.
Monseniorul Sleeth îl aştepta în picioare; era brun, chipeş, distins şi puţin stingherit. Stătea cu spatele la şemineul rece – nervozitatea sa juvenilă sporea şi demnitatea sa ecleziastică era oarecum şocată de mobila mai mult decât modestă a camerei în care se afla. Ar fi vrut să descopere aici o notă personală, un porţelan frumos, un obiect lăcuit sau cel puţin o amintire din Extremul Orient. Examina interiorul acesta gol şi banal, linoleumul de proastă calitate, scaunele umplute cu câlţi şi şemineul ciobit, unde, cu un ochi dezaprobator, remarcase o sfârlează rătăcită printre banii strânşi din colectă. Totuşi, se hotărâse să fie amabil. Expresia lui se îmblânzi când opri cu un gest graţios scuzele părintelui Chisholm.
*
— Menajera dumneavoastră mi-a arătat camera mea. Sper că nu vă voi deranja dacă mă veţi găzdui aici câteva zile. Ce zi frumoasă! Ce colorit!… Venind pe drum de la Tynecastle, mi-am imaginat că niciodată nu am părăsit dragul meu San Morales.
Privea în depărtare pe fereastră cu un aer afectat. Bătrânul îşi stăpâni cu greu un surâs, când sesiză la Sleeth frapanta imitare a abatelui Tarrant şi evidenta influenţă a seminarului. Eleganţa, privirea ageră şi chiar simţul intuitiv făceau din el o copie absolut identică a sus-zisului abate.
— Sper că nu veţi fi prea rău instalat, murmură el; vom mânca de îndată. Nu ştiu cum s-a făcut, dar aici am luat obiceiul să înlocuim masa de seară cu un ceai scoţian.
Sleeth, cu ochii plecaţi, făcu un gest larg. În aceeaşi clipă, Miss Moffat intră, apucă şnurul vechi şi trase perdelele, apoi începu să aranjeze masa fără să facă vreun zgomot. Nu putu să nu observe cum femeia aceasta întunecată, care-i arunca pe furiş priviri temătoare, se potrivea atât de bine cu ansamblul. Prezenţa ei, cu toată iritarea care i-o pricinuia vederea celor trei tacâmuri, îi îngădui să continue să discute generalităţi.
Când, în fine, se aşezară amândoi la masă, descrise cu entuziasm marmura pe care episcopul o adusese special de la Carrara pentru transeptul noii catedrale din Tynecastle. Apoi se servi copios din omleta cu şuncă şi din rinichii de vacă şi acceptă ceaşca cu ceai servit dintr-un samovar de metal englezesc. În timp ce-şi ungea cu unt a doua felie de pâine prăjită, auzi gazda întrebându-l blând:
— Îngăduiţi ca Andrew să ia masa cu noi?
Şi îi prezentă monseniorului Sleeth, care ridică brusc capul, un băiat de nouă ani care intrase tiptil în încăpere. Cu faţa prelungă şi palidă, cu trăsăturile încremenite de timiditate, stătea în picioare şi răsucea poala tricoului albastru. După ce ezită o clipă, se aşeză la locul său şi luă cu un gest maşinal cana cu lapte. Se aplecă peste farfurie şi o şuviţă umedă de păr negru, stăpânită cu greu de pieptenele lui Miss Moffat, recăzu pe fruntea lui osoasă, lipsită de graţie. Ochii săi, de un albastru minunat, trădau presimţirea unei crize. Erau umbriţi de o asemenea nelinişte, încât nu îndrăznea să ridice privirea.
Trimisul episcopului se destinse şi-şi aduse aminte de masă. La urma urmei, momentul nu era favorabil. Totuşi, privirea sa revenea dintr-un moment într-altul, cu insistenţă, asupra copilului.
— Vasăzică, te cheamă Andrew?
Simpla decenţă obliga la câteva cuvinte, chiar şi la puţină amabilitate.
— Mergi la o şcoală de-aici?
— Da…
— Ei bine! Să vedem ce ştii.
Cu o bonomie afectată, îi puse câteva întrebări sumare. Copilul, roşu şi mut, prea confuz pentru a gândi, nu manifesta decât o ignoranţă umilitoare.
Monseniorul Sleeth încruntă din sprâncene. „Oribil, gândi el, l-a adunat din pădure.” Luă un alt rinichi, apoi observă că era singurul care se servise din aceste delicatese, căci ceilalţi doi se mulţumeau cu un frugal porridge. Roşi; afişarea acestui ascetism era prea de tot din partea bătrânului.
Poate că Chisholm bănui ce gândea, căci, clătinând din cap, spuse:
— Am fost lipsit atâţia ani de savurosul porridge scoţian, încât acum nu las niciodată să treacă ocazia să mă ospătez.
Sleeth lăsă să treacă remarca fără să răspundă. În curând, cu o scurtă privire, ieşind din mutismul său, Andrew ceru voie să plece. Ridicându-se să mulţumească, lovi cu cotul o lingură care căzu cu zgomot. Pantofii lui butucănoşi sunară greoi când se îndreptă spre uşă.
Liniştea se restabili. Terminând masa, monseniorul Sleeth se ridică şi îşi reluă maşinal locul pe covorul jerpelit din faţa căminului. Cu picioarele depărtate şi mâinile la spate, îl contempla, fără a avea aerul, pe bătrânii său coleg care, şezând încă la masă, părea că aşteaptă ceva.
„Doamne”, gândea Sleeth, „ce jalnică imagine asupra preoţiei prezintă bătrânul acesta, cu sutana pătată, cu gulerul murdar şi faţa pământie şi descărnată!” Pe un obraj, o cicatrice oribilă, nu departe de pleoapa inferioară, părea că-i trage capul într-o parte.
Lăsa impresia că suferă de un torticolis neîncetat, care făcea în acelaşi timp legătură cu piciorul mai scurt. Privirea, de obicei plecată, lua astfel, când o ridica, rareori, o oblicitate pătrunzătoare, ciudată şi tulburătoare.
Sleeth tuşi. Îşi zicea că venise momentul să vorbească şi, cu o falsă bunăvoinţă, se informă:
— De când sunteţi aici, părinte?
— De un an.
— Ah, într-adevăr! A fost un semn de bunăvoinţă din partea Monseniorului să vă trimită, imediat după ce v-aţi înapoiat, în parohia natală.
— Este şi a sa.
Sleeth înclină capul cu un gest delicat.
— Ştiam că episcopul nostru împarte cu dumneavoastră onoarea de a se fi născut aici. Să vedem deci… ce vârstă aveţi? Aproape şaizeci de ani, nu-i aşa?
Părintele Chisholm consimţi, adăugând cu naivă mândrie:
— Nu sunt mai în vârstă decât Anselm Mealey.
Sleeth, auzind această familiaritate, încruntă din sprâncene, apoi surâse uşor a milă.
— Viaţa v-a tratat foarte diferit. Pe scurt, şi el ridică ferm capul, dar fără asprime, episcopul şi cu mine ne gândim că îndelungatele şi credincioasele dumneavoastră servicii ar trebui recompensate, cu alte cuvinte, să ieşiţi la pensie.
Se lăsă o linişte apăsătoare.
— Însă eu nu am de gând.
— Sunt însărcinat cu această neplăcută sarcină – Sleeth fixă cu încăpăţânare tavanul –, să cercetez problema la faţa locului ca să pot face apoi un raport Monseniorului. Se petrec aici lucruri inadmisibile.
— Care?
Sleeth avu o mişcare de nerăbdare.
— Şase, zece, cu duzina! Să vi le spun eu… Apucăturile dumneavoastră orientale?
— Le regret.
O luminiţă se aprinse lent în privirea bătrânului preot.
— Nu uitaţi că am petrecut treizeci şi cinci de ani în China.
— Treburile dumneavoastră parohiale sunt nemaipomenit de încurcate.
— Am făcut datorii?
— Cum aş putea să ştiu? N-am primit de şase luni niciun raport asupra colectelor trimestriale (vocea lui Sleeth se ridica şi devenea mai tăioasă). Totul… este în neregulă. De pildă, când voiajorul casei Bland a trecut acum o lună, aţi plătit nota de lumânări în monedă măruntă.
— Tot aşa am primit şi eu banii!
Preotul privea spre oaspetele său cu un aer gânditor, şi privirea sa părea să treacă prin el, fără să se oprească. Continuă:
— N-am privit niciodată banii ca pe ceva de preţ. Nu i-am avut niciodată, înţelegeţi dumneavoastră… Şi la urma urmei, credeţi că banii ar avea o asemenea importanţă?
Foarte plictisit, monseniorul Sleeth simţi că i se urcă sângele la cap.
— Aste face să se vorbească, părinte… de altfel, se cleveteşte asupra unora dintre predicile dumneavoastră… asupra sfaturilor pe care le daţi… asupra unor puncte de doctrină…
Consultă un carnet legat în marochin pe care-l ţinea în mână.
— Sunt primejdios de originale.
— Imposibil!
— La Rusalii, aţi predicat congregaţiei dumneavoastră: „Să nu vă închipuiţi că împărăţia cerurilor este în cer… o aveţi la îndemână… este pretutindeni şi oriunde”.
Sleeth încruntă dezaprobator din sprâncene, continuând să răsfoiască în carnet.
— Şi apoi… această reflecţie incalificabilă făcută în Săptămâna Patimilor: „Poate că nu toţi ateii merg în infern. Eu am cunoscut unul care nu a ajuns acolo. Infernul este rezervat acelora care au scuipat în faţa lui Dumnezeu!” Şi încă, Cerule, această nelegiuire: „Hristos era un om perfect, însă Confucius era mai interesant!”
Indignat, mai întoarse o pagină:
— Şi incidentul acesta jignitor: una dintre cele mai bune enoriaşe din parohia dumneavoastră, doamna Glendenning, care suferă din pricina obezităţii sale, a venit să vă caute, să vă ceară sfatul ca duhovnicului ei şi dumneavoastră aţi privit-o de sus în jos, recomandându-i: „Mâncaţi mai puţin, porţile Raiului sunt strâmte”. Dar mai e nevoie să continui?
Cu un gest hotărât, monseniorul Sleeth închise paginile carnetului.
— Cu alte cuvinte, vă spun că, după câte se pare, aţi pierdut controlul asupra sufletelor.
— Însă… (preotul se străduia să rămână calm) nu doresc nicidecum să subjug sufletele.
Sleeth se schimbă la faţă. Nu voia cu niciun preţ să se lase antrenat într-o discuţie teologică cu acest bătrân nebun şi infirm.
— Mai este încă problema copilului pe care, din nefericire, l-aţi adoptat.
— Dacă n-aş fi fost eu, cine l-ar fi îngrijit?
— Bunele surori din Ralston. Este cel mai bun orfelinat din dioceză.
Încă o dată, privirea ciudată şi pătrunzătoare a preotului se fixă asupra interlocutorului său:
— V-ar fi plăcut să vă petreceţi copilăria într-un orfelinat?
— Trebuie să privim lucrurile sub un unghi atât de personal? Eu v-am spus că, ţinând chiar seama de împrejurări… situaţia este extrem de precară şi trebuie să-i punem capăt. De altfel (şi depărtă mâinile), dacă veţi pleca, fireşte că va trebui să găsim un loc unde să plasăm băiatul.
— Păreţi hotărât să scăpaţi de amândoi. Şi eu voi fi încredinţat bunelor îngrijiri ale surorilor?
— Fără îndoială că nu. Dumneavoastră vă veţi duce la casa ecleziastică pentru pensionari din Clinton. Veţi beneficia acolo de o pace şi o linişte perfectă.
Bătrânul izbucni într-un râs sec şi scurt.
— Voi avea pace destulă când voi muri. Atât cât voi trăi, n-am nici cea mai mică intenţie să fac parte din colecţia preoţilor bătrâni. Poate să vi se pară ciudat, însă niciodată n-am putut suporta clerul în masă.
Sleeth surâse, şocat.
— Nimic nu mi se pare ciudat venind de la dumneavoastră, părinte. Iertaţi-mă, însă, după reputaţia dumneavoastră, înainte chiar să fi fost în China… viaţa dumneavoastră… era cel puţin originală.
Tăcură. Apoi părintele Chisholm reluă cu o voce blândă:
— Voi da socoteală pentru viaţa mea lui Dumnezeu.
Celălalt plecă ochii, jenat, cu sentimentul că fusese lipsit de tact. Mersese prea departe. Nepăsător din fire, întotdeauna se străduia să se poarte corect şi chiar cu o anumită consideraţie. Avu gentileţea să pară jenat.
— Natural, nu-mi arog dreptul să fiu judecătorul dumneavoastră, cu atât mai puţin inchizitorul. Nimic nu este însă hotărât. Nu pentru asta am venit. Vom decide în cursul zilelor următoare.
Se îndreptă spre uşă.
— Mă duc la biserică. Nu vă deranjaţi, cunosc drumul.
Schiţă un surâs. Ieşi.
Părintele Chisholm rămase la masă, nemişcat, sprijinindu-şi fruntea în mâini, pierdut în gânduri. Se simţea zdrobit de ameninţarea asta care venea pe negândite să-i tulbure liniştea atât de greu câştigată. Resemnarea lui, pusă de mult timp la prea grele încercări, refuza s-o accepte. Se simţi deodată pustiit şi nefolositor, părăsit de Dumnezeu şi de oameni. O dezolare chinuitoare îi apăsa inima. Fleacurile astea meritau oare pedepse atât de grele? Ar fi vrut să strige: „Doamne, Doamne, de ce m-ai părăsit?” Se ridică cu greu şi urcă scara.
La mansardă, deasupra camerei musafirilor, Andrew dormea deja în patul lui. Culcat pe o parte, întinsese pe pernă un braţ plăpând, ca pentru a-l ocroti. Tot privindu-l, părintele Chisholm luă para ascunsă în buzunarul său şi o puse pe hainele chitite pe scaunul de trestie împletită de la capătul patului. Nu putea face mai mult. O briză uşoară agita perdelele de muselină. Se duse la fereastră şi le trase. Stelele tremurau pe cerul rece, iar în lumina acestor stele curba rezistenţei sale se înscria în toată zădărnicia ei, sumă de eforturi infime, fără forţă, nici nobleţe. Trecutul îi părea atât de aproape încât se văzu copil, alergând şi jucându-se aici, în oraşul Tweedside. Gândurile alunecară spre trecut. Dacă viaţa lui ar fi urmat un drum bine definit, prima cotitură decisivă ar duce desigur la oarecare sâmbătă de aprilie, cu şaizeci de ani în urmă, într-o vreme când era atât de fericit încât nu ştia cât este de norocos.
