PDF Doamna cu garoafe de AJ Cronin carti de citit autori straini

Capitolul I

 

 

 

 

În acea zi umedă de noiem-

brie numai miniatura lui Holbein putuse atrage în sala Vernon atâţia amatori şi negustori. Căci întrecea cu mult ca interes şi valoare toate celelalte obiecte puse în vânzare. Era de altfel foarte cunoscută sub numele de Doamna cu garoafe[1]. Faptul că familia Kneller din Wroxon Abbey acceptase să se despartă de ea, constituia un eveniment cu totul neaşteptat. Miniatura o reprezenta pe domnişoara de Quercy, fata unui ambasador al Franţei la Curtea lui Henric al VIII-lea. Holbein o pictase în 1532, la puţină vreme după reîntoarcerea ei din Bâle la Londra şi regăseai în acel tablou cea mai bună manieră a maestrului, din epoca cea mai fericită şi mai fecundă a sa.

Când la ora patru şi jumătate fix miniatura a fost scoasă la licitaţie, Galeria era plină până la refuz. Primele oferte lansate pe un ton de politeţe cordială şi un pic şireată, începură de la două mii de lire şi urcară foarte repede la cinci mii. După o mică pauză, ajunseră la şapte mii. Apoi urmă o nouă şovăire. În sfârşit competiţia continuă într-o cadenţă alternată, semn că numai doi concurenţi se mai înfruntau. La nouă mii patru sute, urmă o nouă pauză.

— Nouă mii patru sute de lire!

Funcţionarul însărcinat cu preţuirea tablourilor care trona pe estrada sa roşie, plin de o binevoitoare atenţie, cu părul bine pieptănat şi cu o perlă înfiptă în cravată, repetă cifra pe un ton de rugă stăruitoare fixându-şi privirea pe chipul impasibil al lui Bernard Rubin. Oferta era dirijată împotriva lui Rubin; dar acesta nu părea a se gândi câtuşi de puţin să accepte sfidarea. Cu un ochi abia vizibil de sub borul pălăriei, făcu simplu, în trecere, un mic semn furios. Imediat funcţionarul care se ocupa cu preţuirea tablourilor, strigă:

— Nouă mii cinci sute!

O ripostă aproape imperceptibilă ţâşni din celălalt colţ al sălii.

— Nouă mii şase sute! strigă funcţionarul cu o voce angajantă.

— Nouă mii şapte sute.

Cuprins de o mânie ascunsă, Rubin îi urmărise mişcarea. Dar din nou, în faţă, replica abia se auzi.

— Nouă mii opt sute! zise funcţionarul întorcându-se spre Rubin.

De data asta însă Rubin îşi spusese ultimul cuvânt.

Suma pe care şi-o fixase fusese depăşită şi chipul lui căpătă o expresie de indiferenţă stoică. Bătrânul Rubin îşi datora succesul în comerţul cu antichităţi însuşirii pe care o avea de a şti, aproape la centimă, când trebuia să se oprească.

— Nouă mii opt sute! repetă funcţionarul anuncând o privire interogativă asistenţei.

Nimeni nu mişcă.

— Nouă mii opt sute pentru prima oară… pentru a doua oară…

Tăcere. Ciocanul căzu fatidic şi sonor.

— Nouă mii opt sute pentru a treia oară! Adjudecat domnişoarei Lorimer.

Catherine Lorimer se ridică de pe scaunul ei din spatele mesei lungi şi traversând marea sală cu arhitectură pompoasă, se îndreptă spre uşa deschisă. Când trecu, unii dintre negustori mormăiră câteva felicitări; ea nu le răspunse decât printr-un surâs abia schiţat şi nu le acordă nicio atenţie. De altfel nici n-ar fi ştiut, în acel moment, ce să le spună. În ciuda unei energii căpătată cu preţul unor experienţe dure, acele ultime secunde i se păruseră interminabile şi după acea crudă tensiune, o durea inima. Se jurase că va avea miniatura şi dacă Rubin ar mai fi supralicitat, ar fi fost silită să se declare învinsă.

În timp ce cobora scara, Bernard Rubin se apropie de ea şi o însoţi în tăcere. Avea în el ceva enigmatic. Maşina sa, o limuzină neagră şi argintie, de o dimensiune şi de un lux extraordinare – Rubin nu-şi refuza niciodată plăcerea de a se folosi de primul lucru apărut indiferent oât ar fi costat – îl aştepta la marginea trotuarului. Se opriră o clipă în pragul uşii. Se şi simţeau cuprinşi de agitaţia şi de zgomotul străzii, de luminile şi de tumultul Londrei şi nu mai păstrau în minte din sala de licitaţie, decât o imagine ireală şi îndepărtată.

— Nu cumva din întâmplare, avem acelaşi drum? întrebă Rubin.

Era felul lui de a se oferi să conducă pe cineva. Bătu ora cinci. Catherine sa decise brusc să nu se mai întoarcă la birou ci să se ducă acasă. Făcu semn că acceptă să fie condusă. O ploaie vijelioasă o făcu să tremure. Se vârî repede în maşină. Pe King Street nu avansară aproape deloc, dar când ajunseră în Picadilly fu şi mai rău: o mişunare de autobuze şi de taxiuri. Siliţi să se oprească şi să pornească din nou, izbutiră totuşi să ajungă în Curzon Street. De sub sprâncenele dese şi proeminente, ochii lui Rubin o priveau pe Catherine cu o expresie de şiretenie şi de ironie.

— Ai mers prea departe, domnişoară Lorimer, murmură el.

— Vrei să spui prea departe pentru dumneata?

Rubin surâse cu blândeţe.

— Poate, poate, concedă ei pe un ton nonşalant.

Tăcu un moment pentru a-şi contempla magnificul diamant care strălucea în degetul mic de la mâna stângă.

— Probabil că afacerile dumitale merg admirabil, domnişoară Lorimer, din moment ce poţi plăti un asemenea preţ…

— Într-adevăr, nu merg prea rău, răspunse Catherine cu cel mai firesc glas.

— Perfect! Foarte bine! Sunt cât se poate de fericit. Fiindcă noi, ăştilalţi negustori de opere de artă, ne aflăm într-o situaţie foarte tristă. Nu bani, nu cilenţi, nu afaceri! În vreme ce dumneata, oferi pur şi simplu, zece mii de lire pentru un minuscul Holbein. Complimentele mele. E aproape prea frumos ca să fie adevărat.

Buzele Catherinei se şi întredeschiseseră pentru a riposta, dar preferă să tacă. Surâse doar, un surâs vag care crea în jurul ei o barieră de tăcere şi cu o privire îndepărtată, se aşeză comod pe scaun. Expresia hotărâtă care n-o părăsea niciodată, acum era şi mai pronunţată. Sub aparenţa sa calmă se ghicea totuşi o fire deosebit de impulsivă, gata întotdeauna de elanuri, iar prin ochii ei întunecaţi trecură nişte scânteieri fugare care trădau o vitalitate neistovită. Chipul în schimb, purta amprenta melancoliei iar ridul care-i brăzda fruntea înaltă dezvăluia griji mari şi necazuri îndelungate. Avea trăsături fine, un ten luminos, păr frumos castaniu, nişte ochi bruni şi calzi, o faţă ovală şi palidă. Dinţii îi erau atât de albi încât îi luminau cu o prospeţime aparte cel mai mic surâs. Încă nu împlinise treizeci şi cinci de ani. Atitudinea sa liniştită, gravitatea sa gânditoare şi felul în care îşi controla orice gest, trădau, un nu ştiu ce, impenetrabil şi aproape neliniştitor.

Rochia de lână era de o culoare închisă, foarte simplă, aleasă vizibil în grabă şi fără prea mare grijă. Pălăria pe care o purta, dată puţin spre spate, era lipsită de eleganţă. Era limpede că nu dădea nicio importanţă ţinutei sale. Numai pantofii, făcuţi pe măsură şi dintr-o piele foarte fină, dezvăluiau mica vanitate pe care o simţea pentru picioarele sale care erau lungi şi frumoase.

— Fireşte, observă răutăcios Rubin, dacă poţi conta pe un beneficiu de… să zicem zece la sută şi mai ales pe o plată imediată, cu banii jos…

Catherine îşi înălţă brusc capul.

— Îţi mulţumesc, Rubin. Dacă m-am înverşunat astfel să cumpăr acest tablouaş de Holbein, am făcut-o pentru că trag nădejde să mă aleg cu un câştig frumos.

— Un câştig frumos? Crezi că încă se mai poate realiza aşa ceva? Aici, în orice caz, e dificil. Nu, nu aici, ricană el parodiind un cântec popular: „Aici nu vei găsi nimic…”

— Tot ce se poate, mărturisi Catherine. Dar ascultă-mă, Rubin, şi încetează să mă mai tachinezi. Luna viitoare mă voi duce cu miniatura la New-York şi i-o voi vinde lui Brandt. El se află acum în Argentina, dar se va întoarce în 12 decembrie. Îmi va cumpăra acest Holbein şi-mi va da pe el douăzeci de mii de lire.

— Aha, deci e vorba de Brandt, spuse Rubin pe un ton plin de respect. Eşti o femeie cu cap de negustor, dar ca să ţi-o spun deschis, draga mea, eu n-aş fi înfruntat un asemenea risc.

— Pot să mi-l ofer, răspunse Catherine pe un ton cordial.

— Respectele mele.

Şi Rubin se înclină uşor.

— Sigur că-ţi cunoşti posibilităţile mai bine decât mine.

O privi din nou cu o insistenţă curioasă în care se amesteca un sentiment de respect involuntar. Dar ea îşi reluase expresia serioasă şi liniştită vrând desigur să indice astfel că acea discuţie durase destul. Tăcură deci până în clipa în care Rubin ce nu voia să-i dea impresia că fusese indiscret, găsi un alt subiect de discuţie.

— Ce mai face nepoata dumitale, mica actriţă Nancy Sherwood?

Catherine îşi schimbă imediat înfăţişarea şi trăsăturile ei exprimară cea mai însufleţită tandreţe.

— Face bine. Tocmai s-a logodit.

— Da? Şi cine e fericitul muritor?

Catherine îşi muşcă buzele.

— Voi afla şi eu astăzi. Sunt invitată la serata ei ca să-l cunosc. Ce epocă ciudată! În tinereţea mea lucrurile se petreceau altfel.

— Dar, draga mea, eşti încă tânără, o întrerupse Rubin cu căldură.

— Îţi mulţumesc mult! Ştiu ce vreau să spun… Nancy pleacă pentru două săptămâni la Nisa ca să se odihnească un pic înainte de a interpreta noul rol şi ni-l aduce pe viitorul soţ ca şi cum ar fi fost vorba de o poşetă pe care şi-a cumpărat-o!

— Da, da, în ziua de astăzi treaba asta merge repede, zise Rubin râzând, dar în fond cântecul e acelaşi.

Când maşina intră pe Curzon Street şi se opri în faţa casei unde locuia Catherine, Rubin mai încercă un ultim şiretlic.

— Deci ai găsit un plasament sigur pentru Holbein…

În timp ce Catherine se ridica o bătu încetişor pe mână. – Dacă nu izbuteşti să te descotoroseşti de el, poate că ar fi un frumos dar de nuntă.

Aceste cuvinte ironice încă îi mai răsunau în urechi Catherinei când intră în apartamentul ei. Locuia în vecinătatea unui luxos imobil modern. Splendoarea rece a edificiului îi ofensa gustul, dar cartierul îi convenea pentru afacerile sale căci profesia ei îi cerea o adresă măgulitoare. Portarul îi deschise uşa şi o însoţi până la lift. Un al doilea servitor, la fel de galant ca şi primul, o conduse până la etajul şase, salutând-o.

De origine modestă şi ducând o viaţă foarte simplă, Catherine se amuza de toată acea punere în scenă şi simţea adesea o bucurie copilărească în faţa aparatului pneumatic care-i aducea scrisorile, ca şi în faţa ciorapilor albi ai valetului. Dar în seara aceea era complet absorbită de gânduri. Cu sprâncenele încruntate, îşi aduse aminte de vorbele lui Rubin şi se întrebă până la ce punct bătrâna vulpe era la curent cu dificultăţile sale financiare. În sfârşit, cu un oftat, îşi spuse că nu putea şti nimic precis.

În clipa în care trecu pragul apartamentului său, trăsăturile i se destinseră şi Catherine păru dintr-odată tristă şi preocupată. Se gândi la ziua grea pe care o avusese. După o discuţie laborioasă dar sterilă, cu un client, abia dacă avusese timp să mănânce. Apoi urmaseră frigurile licitaţiei. Acum avea o violentă durere de cap care-i dădea o stare de ameţeală şi un frison îi stăbătu trupul obosit. Cu un gest nervos îşi smulse pălăria din cap şi o aruncă pe divan împreună cu mănuşile. Pe urmă, se îndreptă spre mica ei bucătărie pentru a-şi face un ceai şi a-şi fierbe un ou.

După un sfert de ceas, în faţa ceştii de ceai şi a păhăruţului de ou, amândouă goale, măsură neantul vieţii sale. Plătea patru sute de lire pe an chiria apartamentului şi alte şase sute pentru magazin. Iar acum dăduse zece mii pe o simplă miniatură. Iar masa n-o costase nici patru pence. Izbucni brusc în râs până în clipa în care ochii i se umplură de lacrimi. Erau nişte lacrimi amare şi dacă le-ar fi dat frâu liber s-ar fi prăbuşit în ea însăşi hohotind de plâns. Intră în odaia sa. Era o cameră liniştită care nu conţinea decât câteva mobile alese cu gust. Scoţându-şi pantofii se trânti într-un fotoliu şi-şi aprinse o ţigară. Fuma rar numai când era fericită sau foarte tristă. Şi în seara aceea se simţea abandonată de toţi. În ultima vreme afacerile sale merseseră foarte prost. În negoţul de antichităţi exista o continuă mişcare de flux şi reflux. Cunoscuse şi ea ca şi alţii prosperitatea; acum însă se afla la pământ şi nu mai avea nicio nădejde să se redreseze. Sigur că va continua să lupte cu mult curaj; îşi şi impusese toate restricţiile cu putinţă. Neputând economisi nimic cu cele două locuinţe, renunţase la maşină şi sacrificase tot ceea ce nu-i era strict necesar. Totuşi situaţia se înrăutăţea din ce în ce. Semeaţă, îşi interzise să se mai gândească multă vreme la încurcăturile sale băneşti. Va avea tot timpul pentru acest lucru luni, când urma să aibă o întrevedere la Bancă cu domnul Farrer. În momentul de faţă, tristeţea sa avea cauze mai profunde şi mai intime. Se simţea atât de îngrozitor de singură! În ochii prietenilor mai apropiaţi şi ai rudelor sale, în ochii întregii lumi viaţa sa fusese încununată de succes. Îşi aminti de vremea începuturilor, se revăzu fată tânără de şaptesprezece ani, după ce părăsise şcoala, în casa pe jumătate goală din Tulse Hill. Nu era pe atunci decât o mică şi timidă dactilografă la „Twis şi Wardrop”, articole de fier engros. În acel bazar de categorie superioară i se dăduse un loc de ucenică pentru că tatăl său cunoştea pe unul dintre proprietari, ca şi el un fervent adorator al celor bisericeşti. Dar în ciuda acestei recomandări de fiecare dată când domnul Twis îi adresa cuvântul sau domnul Wardrop îşi încrunta sprâncenele, o apuca tremuratul. Mai târziu viaţa sa se schimbase în bine. Acum conducea magazinul Antica de pe King Street cu sucursale în St. James şi în Park Avenue din New-York şi era renumită pentru gustul şi competenţa sa. Era considerată drept specialistă în aranjarea stilurilor vechi ca şi în toate problemele privind artele decorative şi pictura. Se prea poate ca dintre toate femeile care se ocupau cu negoţul de antichităţi din lumea întreagă, să fi fost cea mai cunoscută. Totuşi, toate acestea nu trezeau în ea decât gânduri sumbre. Reuşise pentru că era înzestrată cu o voinţă de fier, pentru că strânsese din dinţi şi se hotărâse la orice sacrificiu. Ca să-şi facă o carieră impusese inimii sale tinere şi temătoare, disciplina cea mai severă şi cele mai crunte privaţiuni. Voise cu orice preţ să parvină, să devină cineva. Acum îşi atinsese scopul şi orgoliul său era satisfăcut. Dar vai! Ca orice lucru ajuns la capăt, totul i se părea găunos şi zadarnic…

Telefonul aflat alături începu să sune. Cu un gest obosit – căci unul dintre chinurile vieţii sale consta în a fi tot timpul la dispoziţia acelui instrument de tortură – ridică receptorul. Era mama sa care o sunase din confortabila vilişoară în care o instalase Catherme în urmă cu cinci ani, la Wimbledon.

— În sfârşit, ai venit, Catherine…

Chiar şi la telefon bătrâna doamnă Lorimer vorbea adesea pe tonul de reproş al unei femei părăsite.

— Prin ce miracol am fericirea să te găsesc? Toată ziua am încercat să te prind! Se pare că n-ai timp nici să schimbi câteva cuvinte cu bătrâna ta mamă. Aproape niciodată!

— Dar nu te-am sunat ieri seară? întrebă Catherine cu indulgenţă.

— Da, dar totuşi… replică bătrâna doamnă pe un ton supărat. Alo, alo. Mă auzi?

— Da, mamă, te aud.

— Bine, dar nu mai pleca! Am o mulţime de lucruri să-ţi spun. Aşteaptă o clipă… mi le-am notat. Unde-mi sunt ochelarii? A, îi am pe nas! Deci pentru început, spune-mi, vii aici împreună cu Nancy şi cu logodnicul ei?

— Da, probabil…

— Bine, draga mea. Acum ascultă… Aş vrea să-mi aduci câteva fleacuri: nişte lână, migdale pralinate, prăjituri cu ciocolată şi un roman nou şi frumos. Să nu uiţi mai ales migdalele pralinate, Catherine. Da, şi să-mi mai cumperi şi nişte pastă de anşoa. Îmi place atât de mult pe feliile de pâine prăjită! E nemaipomenit de bună în serile de iarnă, cu ceai, când stau în colţul şemineului. Ascultă, Catherine… Mă auzi? Şi lâna cu fir triplu de care am nevoie pentru noul meu şal, am uitat să-ţi spun…

Catherine care asculta cu răbdare, surâse uşor.

— Foarte bine, mamă, ordinele tale vor fi executate.

— Ordine! Nici pomeneală!

Imediat vocea căpătă un accent plângăcios.

— Îţi cer câteva fleacuri şi tu eşti gata imediat să te superi. Felul cum o tratezi pe bătrâna ta mamă, depăşeşte orice limită… Dacă ar mai fi trăit sărmanul tău tată…

Obişnuita aluzie la mormântul patern o făcu pe Catherine să tresară.

— Haide, mamă, o întrerupse ea împăciuitoare, nu m-ai înţeles…

Urmă o pauză.

— Nu mai vrei să discuţi cu mine?

— Nici pomeneală de aşa ceva, mamă.

— Bine.

Pe fir se auzi un slab oftat de uşurare.

— De altfel era şi firesc. Mă auzi? Domnişoara asta nătângă de la centrală ne întrerupe mereu… Noapte bună. Domnul să te aibă în pază, draga mea! Şi nu uita migdalele pralinate…

Catherine puse telefonul la loc, clătinând din cap.

Bine că mama sa, de când avea casa ei, devenise mai înţelegătoare fiindcă era obsedată de ideea că e o veşnică victimă. Îi plăcea să se plângă atingând adesea limita suportabilului.

Dar aruncând o privire asupra ceasului, Catherine îşi izgoni din minte, cu hotărâre, orice preocupare. Adunându-şi întreaga energie, trecu în sala de baie şi dădu drumul robinetelor. Deşi n-ar mai fi vrut să iasă nicăieri, nu voia pentru nimic în lume s-o decepţioneze pe Nancy. Îşi scoase repede hainele şi se cufundă în apă. În vreme ce trupul său se înviora în apa limpede a băii, Catherine se gândea la nepoata sa şi, pe nesimţite, ridurile i se şterseră de pe frunte; un surâs plin de tandreţe îi înflori pe buze.

O adora pe Nancy, fiica surorii sale mai mari, Grâce, care se măritase împotriva voinţei mamei sale, cu Joe Sherwood. Grâce cunoscuse alături de Joe cincisprezece ani de fericire. Dar conform unei sumbre preziceri uitată de multă vreme, amândoi îşi găsiseră o moarte obscură şi neaşteptată într-un accident de automobil, pe un drum de ţară. Din acea tristă zi, Catherine îşi asumase sarcina să aibă grijă de Nancy care nu era pe atunci decât o fiinţă plăpândă în vârstă de paisprezece ani. Catherine o copleşise cu solicitudinea sa, o dăduse la o şcoală de artă dramatică şi, cedând insistentelor sale rugăminţi îi îngăduise, cu douăsprezece luni mai înainte, să se urce pe scenă.

În debordanta ei afecţiune, Catherine ar fi vrut ca toţi cei din jur să-i răsfeţe nepoata. În ochii ei, Nancy era cea mai drăguţă şi mai bună fată din lume şi nimic nu era destul de frumos pentru ea.

I se părea ciudat să vadă că acum era mare, că se întorsese de pe Coasta de Azur pentru a o anunţa cu răceală, că se logodise. Era totuşi lucrul cel mai bun care i se putuse întâmpla şi anume să se mărite, să-şi creeze cât mai repede cu putinţă un cămin şi să-şi petreacă cei mai buni ani ai vieţii între soţ şi între copii. Catherine nu i-ar fi putut dori nimic cu mai multă înflăcărare ca acest lucru şi i-l dorea în seara aceea cu mai multă fervoare ca niciodată.

Ieşind din baie îşi frecţionă cu putere frumoasa ei piele albă. Îi era recunoscătoare trupului ei plin de sănătate care fusese nevoit să-i suporte oboselile şi încercările din ultimii ani.

Se îmbrăcă mai încet ca de obicei alegându-şi o rochie pe care şi-o cumpărase în timpul ultimei sale călătorii la Paris. În general nu se sinchisea câtuşi de puţin de toaleta sa. Socotea că nu avea nici vreme nici vreun motiv special să chelituiască bani pentru a fi elegantă; adopta adesea chiar o ţinută neglijentă care-i făcea pe cei din jur să surâdă pentru că li se părea că văd în această ţinută o manifestare de originalitate din partea unei femei bogate şi atât de copleşită de succes. Acum însă voia să fie frumoasă pentru Nancy.

La ora opt şi jumătate era gata şi în faţa oglinzii înguste de Vauxhall aşezată deasupra măsuţei de toaletă, constată că în ciuda urmelor de oboseală care-i marcau chipul, nu era deloc de neprivit. Câteva umbre mici îi subliniau ochii, dar tenul ei pe care nu-l dădea cu niciun fel de fard, era proaspăt şi luminos. Culoarea frumoasă a buzelor sale care se închideau peste albul strălucitor al dinţilor, dezvăluia un sânge curat şi viguros.

Afară ploaia încetase să mai cadă. Asfaltul, uscat de un vânt uşor, invita la plimbare. Nu exista nimic pe lume care să-i placă mai mult Catherinei, decât să meargă pe jos, pe străzile liniştite, dar gândindu-se la pantofii ei de seară, rezistă tentaţiei.

Luă deci un taxi pentru a se duce la Adelphi unde locuia Nancy, la ultimul etaj al unei case vechi, în vecinătatea lui John Street. Nu exista ascensor în acel imobil care adăpostea mai ales birouri şi în timp ce urca scara, Catherine şi distinse rumoarea glasurilor. Când frumoasa cameristă a lui Nancy îi deschise uşa şi după ce valetul special angajat pentru această împrejurare o scăpă de mantou, văzu că cele două camere în anfiladă erau pline de lume şi pline de fum de ţigară şi de larmă. Catherine nici n-apucă bine să facă trei paşi că Nancy se şi năpusti spre ea îmbrăţişând-o cu multă efuziune.

— O, Catherine, strigă ea, cât sunt de fericită că te văd! Îţi simt lipsa în orice zi petrecută fără tine!

Catherine surâse.

— Atunci de ce nu-mi faci câte o scurtă vizită? Te-ai întors totuşi de miercuri la Londra!

— Aş fi venit cu plăcere, scumpo, dar nu poţi să-ţi închipui cât sunt de ocupată cu repetiţiile, cu probatul rochiilor, cu Chris şi cu toate celelalte.

— Îmi dau seama.

Catherine o cercetă cu tandreţe pe Nancy. Cât era de încântătoare în seara aceasta! Deşi nu avea decât douăzeci şi patru de ani, frumuseţea ei zveltă şi rasată ajunsese la deplina sa înflorire. Chipul îi era delicat dar ferm, cu pomeţii înalţi, cu ochii albaştri şi migdalaţi şi cu sprâncene subţiri, arcuite. Părul, decolorat după ultima modă, strălucea ca aurul. Gura mică era roşie, fiindcă fata nu făcuse economie la ruj. Sub o aparenţă de nonşalanţă, o vioiciune electrizantă îi însufleţi trupul delicat.

— Ştii, zise Catherine făcând-o pe severa, eu am crezut întotdeauna că arta îţi va ţine loc de soţ.

— E foarte adevărat, dar asta nu mă va împiedica să mă mărit cu Chris.

— Ca să vezi, răspunse Catherine cu un surâs, aruncând o privire în jurul ei. Dar unde este Chris?

— Pun rămăşag scumpo, că n-ai să-l recunoşti printre invitaţii mei.

— Dacă e un gentlemann, observă Catherine pe un ton amuzat, mi se pare că el ar trebui să mă recunoască!

În aceeaşi clipă, intrară mai mulţi invitaţi. După o năzbâtie la adresa Catherinei, Nancy se grăbi să le iasă înainte. Catherine se îndreptă spre bufet şi se instală într-un fotoliu aproape de un platou plin cu tartine cu caviar. Era prea obosită pentru a se amesteca imediat printre musafiri şi prefera ca mai întâi să întârzie în compania unui sandviş. Avea o nemaipomenită siguranţă pe oare nu o datora atât frecventării societăţii – cu care de altfel era obişnuită – cât simplităţii sale înnăscute, îi plăcea lumea, dar remarca lui Nancy era îndreptăţită; majoritatea prietenilor pe care nepoata sa îi adunase în seara aceea, îi era complet străină. I se păru că recunoaşte pe câţiva dintre ei, pe tânărul actor David Almoner care juca în roluri din Shakespeare şi pe soţia acestuia, Nina George, pianistă, pe fotograful Arnold Rigby, pe John Harris, directorul dramatic de la Radio Londra, apoi pe Tomy Ulrick ale cărui poeme comice, ilustrate de el însuşi, avuseseră un mare succes, deşi Catherinei i se păruseră destul de fade. Dar majoritatea chipurilor nu-i spuneau absolut nimic. Bău un pahar de şampanie şi mâncă un sandviş. Bufetul era excelent. Aprecia cu atât mai mult acele gustări cu cât, în general, nu putea să şi le ofere.

Invitaţii se succedau întruna. Intrară David Chesham, autorul piesei Noapte cu lună în Arcadia în care trebuia să apară Nancy, urmat îndeaproape de Sam Bertram, celebrul Bertie, care-i eclipsa pe toţi ceilalţi directori de spectacole. Amândoi au fost primiţi de Nancy cu o explozie de bucurie. Bertram îi adresă Catherinei un mic semn în care se citea o profundă prietenie şi care arăta că va veni în curând să-i ţină companie. Ba îi răspunse printr-un surâs. Îl cunoştea pe Bertie de câţiva ani, îi furnizase adesea decorurile necesare montării unei piese şi aprecia natura lui robustă şi jovialitatea sa de scoţian de treabă.

Hărmălaia crescu. În toiul tumultului, Ulrich începu să recite unul din poemele sale iar Nina George improviză la pian un acompaniament vesel. Catherine începu a se simţi obosită când brusc, auzi lângă ea un glas ce se deosebea de toate celelalte prin tonul său calm şi de asemenea, prin accentul său american.

— Mi se pare că noi doi suntem singurele fiinţe rezonabile de aici.

Catherine se întoarse mirată. Un bărbat slab şi puţin cam palid stătea în picioare lângă ea, într-o atitudine nepăsătoare, cu mâinile în buzunare răspunzând privirii sale curioase cu un surâs plin de maliţie.

Era brunet şi bine clădit şi putea să aibă cam treizeci şi cinci de ani. O cicatrice fină şi albă îi tăia buza superioară puţin mai plină ca cealaltă şi-i dădea chipului său o expresie de încăpăţânare şi de răceală. Siguranţa plină de linişte pe care o dezvăluiră cuvintele sale, nu-i plăcu deloc Catherinei.

— Vrei să spui că eu sunt aici numai de formă? întrebă ea ridicând uşor din sprâncene.

— Câtuşi de puţin, replică el, dacă acest lucru nu-ţi convine…

— Atunci dumneata eşti aici ultimul reprezentant al unei omeniri înţelepte şi suferinde…

El începu să râdă şi o veselie discretă îi însufleţi micile riduri pe care le avea în jurul ochilor.

— Sunt uluit, domnişoară Lorimer. Mi se pare că ai mult mai mult spirit decât mi-a spus Nancy. Şi dacă o auzi, ai şi aşa destul.

Catherine rămase stupefiată.

— Cred că nu vrei să spui că dumneata eşti…

— Ba da, răspunse el cu o mică înclinare a capului şi cu un râs scurt. Sunt Chris Madden. Hai, nu fă mutra asta posomorâtă. Ştiu bine că nu sunt câtuşi de puţin demn de Nancy, dar voi face eforturi imense ca să fiu.

Cu un gest mecanic, Catherine strânse mâna ce se întindea spre ea şi dădu să se aşeze.

— Cât sunt de proastă! spuse ea. Dar nu m-aş fi aşteptat ca Nancy să se mărite cu un american!

— Da, nici eu, replică el pe acelaşi ton liniştit, nu m-aş fi gândit vreodată că voi sfârşi prin a lua de soţie o englezoaică.

Catherine fu nevoită să-şi spună că lecţia nu era nemeritată. Roşi şi-l examină pe ascuns. Cu multă uşurinţă şi sânge-rece, el continuă: – Numai că vezi, totul se întâmplă altfel de cum ai prevăzut. Când am întâlnit-o pe Nancy la Nisa… Dumnezeule, nu voi uita niciodată acea clipă! Era un soare strălucitor, nu ca ceaţa voastră de aici, pur şi simplu mi-am pierdut răsuflarea! Şovăi, dar îşi regăsi calmul. – Da, continuă el, acest lucru s-a petrecut şi cu noi cum se petrece în mod obişnuit de la Adam şi Eva încoace.

— Deci o adevărată idilă…

Tonul pe care Madden rostise acele cuvinte ce păreau să fie un fel de declaraţie, era atât de puţin convingător, încât Catherine strecură în răspunsul ei o notă de îndoială, dacă nu cumva chiar de ostilitate. Poate că era un pic invidioasă pe Madden. Îşi muşcă buzele şi-l măsură din nou cu privirea. La cel de al doilea examen mai sever decât primul, observă că costumul său nu amintea prin nimic de eleganţa din West-End, apoi că atât cămaşa cât şi cravata erau departe de a fi noi. Ochii i se îngustară. Toată solicitudinea sa pentru Nancy i se deşteptă brusc.

— Şi ce ai făcut la Nisa, domnule Madden?

— Mi-am îngăduit o mică vacanţă. A fost prima după foarte multă vreme. Am vizitat Roma, Florenţa şi Veneţia şi pe neaşteptate m-a apucat dorul de Franţa. N-o mai revăzusem de douăzeci şi doi de ani, din timpul războiului. Sunt ani nu glumă, şi totuşi cât de repede au trecut.

— Sigur, zise Catherine cu indiferenţă. Timpul trece repede. Socoţi să stai mai mult la Londra, domnule Madden?

— Asta depinde de Nancy, domnişoară Lorimer. Mi-ar plăcea să ne putem căsători cât mai repede cu putinţă. Dar ea e atât de ocupată cu teatrul… Rolul din noua piesă o tracasează grozav. Prima reprezentaţie urmează să aibă loc peste două săptămâni, la Manchester aşa că-şi petrece zilele cu repetiţiile şi cu pregătirile. Atât timp cât vor dura aceste lucruri, voi rămâne lângă ea, apoi voi încerca s-o conving să vină cu mine în America.

— Toate astea mi se par puţin cam precipitate, domnule Madden, nu crezi?

Catherine arboră un surâs rece. – O iubim cu toţii pe Nancy iar cât despre mine îi sunt profund ataşată…

— O, ştiu! replică el tăindu-i vorba. Nancy mi-a vorbit mult despre dumneata. Te-ai comportat admirabil faţă de ea.

— Numeşte-o cum vrei. Fericirea lui Nancy este totul pentru mine! Îţi dai deci seama că doresc să ştiu şi eu câte ceva despre omul cu care se va mărita.

Păru că se repliază în el, iar chipul îi căpătă o înfăţişare aspră.

— Sunt la dispoziţia dumitale, răspunse el privind în lături.

Urmă o tăcere. Îşi întoarse privirea fiindcă îşi dădu seama că însufleţirea sa îl jignise puţin pe Madden şi-şi reproşă în gând, nerăbdarea de care dăduse dovadă. Dar, se întrebă ea enervată, cum ar fi putut proceda altfel? Îi fu un pic ciudă pe Nancy că nu-i spusese nimic. Se aşteptase să întâlnească un bărbat cu totul diferit, un bărbat căruia nu i-ar fi fost greu să-i citească gândurile şi să-i cunoască viaţa. Dar acel străin, acel american ce-ţi tăia cheful de discuţie, care i se impusese cu atâta lipsă de jenă, îi inspira nu antipatie ci un soi de neîncredere la care de dragul lui Nancy, trebuia să mediteze îndelung. Cufundată în astfel de gânduri se simţi destul de prost alături de el, când iată că Nancy, apropiindu-se de ei, le adresă un surâs luminos.

— Mă bucur să văd că aţi şi făcut cunoştinţă! Acum, după ce-ai văzut ce-i mai rău, ce părere ai, Catherine? Nu-i aşa că e înfricoşător?

Madden o privi pe Nancy şi chipul lui îşi regăsi buna dispoziţie.

— Mă tem într-adevăr că mătuşa ta mă găseşte înfricoşător. Partea proastă e că eu nu eram pregătit să descopăr o domnişoară Lorimer atât de tânără şi de frumoasă iar ea, la rândul ei, mi se aştepta să aibă de a face cu un personaj atât de necioplit. Trebuie să-ţi mărturisesc că încă n-am isprăvit disputa.

— E teribil de trufaşă, zise Nancy, dar după ce o cunoşti mai bine nu mai este chiar aşa.

Catherine se sili să surâdă. Se simţea la capătul nervilor.

— Vorbind serios, scumpo, să ştii că mi-ar plăcea să te înţelegi cât mai bine cu Chris. N-ai să crezi, dar e cu totul alt om când îl cunoşti de aproape. Ai să-ţi dai seama de acest lucru dacă mergem sâmbătă la Wimbledon.

— Foarte bine, sunt gata la orice, răspunse Catherine cu o nuanţă de sarcasm destul de surprinzătoare la ea.

— În orice caz te-am avertizat, încheie Nancy plină de încredere. Şi acum veniţi amândoi să ne distrăm!

Dar deşi se strădui să se stăpânească totuşi, Catherine nu izbuti să fie în ton cu ei. Avea o ciudată senzaţie de nesiguranţă şi de rău.