AnnaE
#0

CAPITOLUL I

 

 

 

Se mai simţea încă ameţit de băutură atunci când ieşind din vagonul de dormit şi, împreună cu Ismay, porni de-a lungul peronului înspre biroul de bagaje. Mai simţea încă povara acelei amărăciuni care, asemenea unei substanţe corosive îl rosese – beat sau treaz – în ultimele trei săptămâni. Peronul se legăna uşor sub paşii lui; semiîntunericul rece al dimineţii, care umplea bolţile înalte ale gării, se îngrămădea în jurul lui ca o ceaţă densă pe mare. Nu vedea nimic. Mergea automat ca un om adormit. La un moment dat se opri.

— Un cufăr de voiaj, îl auzi pe Ismay explicând, – adus de la trenul cu paturi din Londra. Pe numele Leith.

Funcţionarul scoase creionul de după ureche şi parcurse lista.

— A fost înregistrat pentru Aureola, – răspunse el. Exact. Omul de la agenţia Slade a şi venit.

Apoi strigă fără să întoarcă capul:

— Slade!

Un om cu faţa brăzdată se grăbi spre ei. Avea un carnet de chitanţe prins de haina de culoare bej. Salută ducând degetul la chipiul cu insignă aurită.

— Domnul dr. Leith; da domnule. Lăsaţi totul în seama mea. Mă veţi găsi cu bagajele dumneavoastră pe Cheiul Princess. La orele 10 fix. Să vă dau chitanţa.

Mâzgăli ceva pe o foaie albastră, o rupse neglijent şi după ce se uită nehotărât de la unul la altul, în cele din urmă o întinse lui Ismay.

— Semnaţi aici, domnule. Nu, aici unde vă arăt, vă rog. – Cu unghia îngălbenită de tutun trase apăsat un semn pe hârtia boţită. Mai aveţi şi altceva?

Ismay clătină din cap şi se întoarse nehotărât ca să-i înmâ neze lui Leith chitanţa. Dar se răzgândi. Şi în timp ce semna cu grijă „H. Leith”, se adresă hamalului:

— Sunt mulţi călători?

— Opt în cursa asta domnule. Toate cabinele sunt ocupate. O afacere bună pentru agenţia Slade Brothers – da, foarte bună domnule.

Judecând după satisfacţia acestui umil slujbaş ai fi zis că omul era cel puţin acţionarul principal al companiei. Apoi cu un aer de proprietar rosti pompos:

— Se află printre călători şi Lady Fielding împreună cu invitaţii ei.

Leith asculta cu o figură indiferentă, dar îşi frământa mâinile nervos în buzunarele trenciului. Un fior îl cuprinse; trecuse de la baia de aburi din compartimentul de tren pe peron, unde era frig şi curent. Nu dormise de loc; îşi simţea capul greu; scrâşnetul brusc al unei locomotive care se puse în mişcare îi pricinul un spasm nervos în obrazul stâng.

— Pentru Dumnezeu, Ismay – izbucni el furios, – cât timp o să mai stăm aici?

Ismay se întoarse imediat către el:

— Am terminat, Harvey, am terminat. – rosti acesta cu vocea lui potolită, liniştitoare.

Harvey pufni supărat:

— Dacă ţii neapărat la trăncăneala ta mondenă, să plecăm barem din curentul ăsta blestemat.

— Plecăm îndată, – spuse Ismay repede. – Chiar în clipa asta. – Dădu hamalului un şiling şi în timp ce porneau împreună, îşi scoase ceasul din buzunar. – E ora nouă. Putem lua gustarea la Adelphi.

— N-am nevoie de nicio gustare.

Ismay aruncă o privire fugară spre tovarăşul său, cu o umbră de zâmbet.

— Atunci hai să ne aşezăm undeva ca să omorâm timpul ce-l mai avem de aşteptat.

— Pentru ce să ne aşezăm?

Împăciuitor, Ismay surâse din nou. Ieşiră din gară pe Lime Street şi acolo, pe trotuar, învăluit în pânza fină a ploii, dinaintea clădirilor înnegrite de funingine şi a tramvaielor ce treceau zdrăngănind alene, înconjurat de viaţa tulbure a acestui oraş somnolent de provincie, Ismay se opri locului.

— Ei bine, – observă el pe un ton pe care îl dorea cât mai rezonabil – nu cunosc toate posibilităţile oraşului Liverpool la ora aceasta. Îmi închipui că nu sunt prea grozave. Afară de asta mai şi plouă. Nu vrei nici să mănânci şi nici să stăm undeva. Vaporul pleacă abia la zece treizeci. Atunci poate îmi spui tu ce ai vrea să facem?

O clipă Leith păru că meditează la această propunere cu un aer de ironie distantă.

— Ce vreau, – repetă el mecanic, ca şi cum nu era pe deplin conştient de ceea ce spune. – Vreau să ştiu ce naiba caut eu aici. – Se opri, apoi ochii îi căzură pe chipul necioplit, permanent plin de bunăvoinţă al celuilalt.

— Îmi pare rău, Ismay – spuse rar, umezindu-şi buzele – nu sunt cu totul în apele mele… vezi… Nu-şi mai putu stăpâni nervii şi izbucni: – Pentru numele lui Dumnezeu, nu te mai holba aşa la mine. Să mergem la blestematul acela de debarcader dacă trebuie. Oriunde, numai să nu stăm locului.

Porniră mai departe, croindu-şi drum pe străzile ude, prin şuvoiul dens de slujbaşi şi dactilografe, purtându-şi paşii obosiţi pe lângă prăvălii, cafenele, birouri ce se deschideau la ora aceea, pe lângă taxiurile şi şoferii care îi invitau fără succes. Alături de statura mică, îndesată a lui Ismay, îmbrăcat cu eleganţa oarecum pretenţioasă a omului care a reuşit în viaţă, Leith, cu mersul lui repezit oferea un contrast izbitor, aproape dureros. Era înalt, osos, îmbrăcat prost, aproape sărăcăcios, iar slăbiciunea dădea mişcărilor sale o bruscheţe agresivă. Avea faţa foarte palidă, nebărbierită, trăsăturile fine tăiate parcă în piatră. Asprimea imobilă a expresiei de pe faţa lui părea mistuită de un foc lăuntric. Era ca un fel de provocare aprinsă zvârlită vieţii – amară, distantă, austeră. Şi totuşi, ochii săi mari şi întunecaţi îl trădau. Ardea în el o durere adâncă, străbătută în răstimpuri de o undă fugară de bunătate şi înţelegere. Avea sprâncenele fine şi arcuite: sensibilitate şi inteligenţă. Da, sensibilitate, acel sentiment îngrozitor ai disperării. Iar acum această minte, limpezită de aerul umed şi rece, era chinuită de un singur gând ce, revenea ca o obsesie. De ce mă aflu aici? Numai din cauza lui Ismay, da, pentru că s-a ţinut scai de mine. Eu nu vreau să plec. Nu vreau să plec. Nu vreau… Nu doresc decât să fiu lăsat în pace, să fiu de capul meu, să uit – asta vreau. Şi mai ales să fiu singur… Singur! Dar nu era singur; şi nici nu putea să uite: lucrurile cele mai banale şi fără legătură îl duceau inevitabil la trecut făcându-l să sufere. Chiar în faţa lui două fete, probabil dactilografe, se îndreptau spre birou cu pas vioi, schimbând confidenţe cu voce tare şi într-un fel provocător, despre cuceririle lor din ajun. Chicoteau vesele şi frânturi de fraze zburau înapoi spre el ca nişte pale de aer stătut, îngreţoşându-l.

— Al meu a fost tare drăguţ, să ştii. Lucrează în branşa textilă, mă rog. Cel puţin aşa spunea. Şi orchestra cânta „Crede-mă dacă vrei”.

— Al meu avea coşuri, cam prea multe. Dar dacă ai fi văzut ce maniere avea. Mamă Doamne! Şi ce spilcuit era.

Pentru Harvey, cufundat într-o introspecţie morbidă, feţele acestora, vesele, acoperite cu fard ieftin, mărginirea lor, trupurile moi, debile, înzestrate grotesc cu organe de reproducere, reprezentau un fel de coşmar, un simbol caricatural al omenirii. Aceste fiinţe, şi altele asemenea lor ar fi putut să profite de pe urma lui. El le-ar fi salvat – da, acesta era cuvântul; un cuvânt frumos, strălucitor. Dar ele nu vroiau să profite, nu vroiau şi fie salvate, cel puţin deocamdată. Ce caraghios, al naibii de caraghios! Îi venea să râdă, să se oprească în mijlocul caldarârrmlui umed, să-şi lase capul pe spate şi să râdă, să râdă în hohote.

Deodată Ismay spuse:

— Aproape că am ajuns – şi satisfăcut arătă fâşia de apă a fluviului Mersey care se zărea în depărtare, între două acoperişuri de case ce coborau de-a lungul străzii pietruite pe care apucaseră. Leith, cu capul plecat şi umerii aduşi, nu răspunse nimic.

Coborâră panta trecând de-a lungul ferestrelor cu geamuri murdare îndărătul cărora se puteau bănui otgoane, compasuri şi diferite aparate de navigaţie; lăsară în urmă un labirint de ulicioare murdare din vecinătatea docurilor şi după cinci minute ajunseră la Cheiul Princess. Aici îi aştepta omul cu bagajele, care se repezi la ei îndată ce-i văzu, de parcă se cunoşteau de când lumea.

— Şalupa e aici – raportă el imediat şi încetând să-şi frece mâinile, desemnă cu un aer de stăpân o mică barcă cu motor care, legănându-se uşor pe apă, se lovea de marginile debarcaderului.

— Bagajele dumneavoastră se află la bord. Totul e în regulă, domnule. În perfectă regulă.

— Bine – spuse Ismay şi o apucă înainte, călcând terenul cu paşi grijulii.

Se urcară la bord, lăsându-l în urmă pe omul cu faţa brăzdată şi cu chipul vag recunoscător sprijinit de balustrada debarcaderului şi îşi făcură loc prin grămada de cuiere şi geamantane de piele, lăzi şi pleduri strânse în curele, ca să treacă dincolo de un grup de oameni care îi urmăreau cu ostilitatea iritată adresată unor străini, după care se opriră, în tăcere, la proră.

Apele galbene şi tulburi ale fluviului alunecau domol, înspumate pe alocuri de vârtejuri; în mijlocul fluviului se găseau ancorate din loc în loc vapoare cu flancuri de oţel, încărcate cu mărfuri; mai departe, înfruntând vântul, câteva şlepuri se târau alene, iar râul îşi urma drumul său neabătut spre mare, mereu mai departe, în larg.

În liniştea din jur nu se auzea decât clipocitul apei, loviturile îndepărtate ale ciocanelor pneumatice, scârţâitul stins al lanţurilor unei macarale, pentru ca brusc totul să se trezească la apariţia neaşteptată şi zgomotoasă a unui bac mecanic ce se îndrepta grăbit, ca o raţă speriată, înspre malul celălalt. Apoi, parcă în semn de simpatie, şalupa scoase un şuierat de sirenă după care îşi strânse otgoanele şi se depărtă de chei.

Leith fu străbătut iarăşi de un fior la senzaţia că părăseşte pământul. Umezeala apei îl învălui şi se simţi cuprins de o stranie nelinişte. Privirile aţintite în depărtare erau atrase ca de un magnet de silueta unui vas de vreo trei mii de tone, cu pavilionul albastru înălţat pentru plecare, cu fumul desprins ca un nouraş subţire din coşul cafeniu închis, şi hublourile închise care luceau metalic în lumina cenuşie şi rece. Desluşi cu greu numele înscris pe pupă – Aureola. Era un vas mic, construit anume pentru transportul mărfurilor, dar altminteri un vapor frumos, cu prora ascuţită, pupa fină şi coca alungită şi graţioasă.

— Aşadar, iată-ţi rabla, – murmură Ismay rupând tăcerea, plină de tact ce-o păstrase până atunci. – Aureola – un nume frumos. Aureola! Silabisi cuvântul, gustându-i savoarea. – Sună bine, sunt sigur că asta este un semn bun.

Tocmai pentru că simţea şi el frumuseţea şi ritmul acestui nume, Harvey se sili să protesteze, izbucni apoi într-un râs sarcastic:

— Cât entuziasm, Ismay! Uite ce lumină mistică învăluie; prora şi se învolburează ca un nimb în jurul catargului. Pariez că te aştepţi să mă întorc şi eu cu un nimb în jurul frunţii. Purificat şi gata s-o iau de la început.

Se întrerupse părându-i parcă rău de cele pronunţate. Era la capătul puterilor, cu nervii întinşi la limită; simţea nevoia să bea ceva; da, asta era, trebuia să bea ceva ca să se liniştească. Îşi dădea seama de agitaţia ce-l stăpânea şi cu luciditatea omului de ştiinţă îi puse un diagnostic exact. Dar ce mai contau toate acestea acum? Totul se sfârşise!

Şi totuşi era ciudată, foarte ciudată această exaltare inexplicabilă ce-şi făcea loc în mintea lui tulbure, pe măsură ce barca se apropia de Aureola.

Se feri la o parte, fără să se uite la pasagerii care păreau să fie patru la număr şi se urcau acum la bord: o femeie mică şi

 

 

grasă, un bărbat mai în vârstă cu o înfăţişare necioplită; un alt bărbat înalt, foarte agitat care sporovăia într-una; şi la urmă o femeie tânără – dar Leith încercă să nu le dea nicio atenţie. După ce urcă scara care îl duse pe punte aruncă o privire în jur ca un om care aşteaptă ceva, fără să ştie ce anume. Totuşi nu văzu pe nimeni, în afară de un steward, de care Ismay se apropie imediat. Exaltarea lui se stinse brusc şi apatia îl cuprinse din nou. Îi urmă pe Ismay şi pe steward pe coridorul care ducea la cele câteva cabine destinate pasagerilor de pe vapor, se aplecă uşor şi păşi cu indiferenţă în cabina sa. Se lăsă să cadă pe o banchetă şi începu să cerceteze posomorât celula albă, dată cu email strălucitor, în care urma să stea claustrat următoarele patru săptămâni.

Îl auzi vag, ca de la mari depărtări, pe Ismay vorbind cu stewardul şi tot aşa i se păru că-i vede ieşind împreună. Nu-i păsa dacă au plecat sau au rămas înăuntru. Nu, asta nu era deloc adevărat; şi mai presus de orice – da, mai ales acum – trebuie să recunoască adevărul: era vorba despre serviabilitatea lui Ismay, care venise tocmai de la Londra ca să pună totul la punct; era ceva care depăşea cu mult simpla prietenie ce-i legase la spital. Ismay era un om de treabă, poate cam rigid, dar bineînţeles era un lucru pe deplin justificat din partea unui chirurg plin de succese.

Succese! Se cutremură de acest cuvânt şi rămase cu privirea pierdută la patul pe care trebuia să-l ocupe, un pat alb ca un linţoliu şi îngust ca un sicriu. Au mai existat cândva trei sicrie lungi şi negre, sicriele a trei oameni, care au fost duse la groapă cu întreaga panoplie sinistră a morţii. El nu le-a văzut niciodată, dar aşa cum stătea acum, îi răsuna parcă în urechi metopeea ecteniilor care urca din valuri, surdă şi sepulcrală. Îşi duse mâna ostenită la frunte. N-a auzit nicio ectenie. Niciodată. Nu cumva era nebun ori beat? Strânse din fălci, apoi un zgomot neaşteptat îl făcu să-şi ridice capul brusc. Era Ismay care revenea singur. După ce închise uşa cabinei, se uită la el cu o privire hotărâtă:

— Acum eu te las, Harvey. Şalupa e gata de plecare.

— Ai lipsit mult timp – spuse Harvey încet. – Unde ai fost?

Urmă o scurtă tăcere.

— Am vorbit cu cineva – cu stewardul, – răspunse Ismay în cele din urmă. – I-am spus… i-am explicat starea în care te găseşti.

Harvey îl privi fix.

— Ai să încerci, Harvey – continuă Ismay grăbit. – Mi-ai făgăduit doar că ai să încerci.

— Să încerc, ce anume? Ţi-am spus că nu mai încerc nimic. Las altora plăcerea de a încerca. Eu unul am terminat.

— Ascultă, Harvey, nimeni nu se gândeşte… De câte ori să-ţi mai repet – orice om normal ştie…

— Ce ştiu ei toţi? – strigă Harvey cu amărăciune. Nimic. Toată adunătura aceea de dobitoci. – Obrazul îi fu din nou cuprins de un spasm dureros şi chinuitor; continuă apoi cu o furie sălbatică: – „luaţi din apa asta colorată de trei ori pe zi, apoi veniţi la mine marţea viitoare. Da, stimată doamnă, două guinee, vă rog”. Nişte porci cu toţii, nişte porci ignoranţi, lacomi şi încrezuţi.

— Stai puţin…

— Se bălăcesc mereu în aceeaşi mocirlă. Răscolesc cu râtul în gunoiul ignoranţei. Ani şi ani de-a rândul fac acelaşi şi acelaşi lucru. Rămân orbi în faţa adevărului. Orbi pentru vecie.

Glasul lui Ismay deveni stăruitor:

— Dar mai dă-o încolo, omule, fii rezonabil. Este vorba de tine… de viitorul tău. La asta trebuie să te gândeşti.

— Viitorul meu?

— Un viitor strălucit.

— Cine spune asta?

— O spun eu. Şi o ştii şi tu. Pentru Dumnezeu, Harvey, nu distruge totul.

— E ca şi distrus. Făcut ţăndări. Iar ţăndările îmi aparţin mie şi fac cu ele ce cred eu de cuviinţă.

— Dar nu te gândeşti la omenire? – strigă Ismay. – N-ai decât să fii ironic dacă vrei. Admit şi asta. Dar sunt convins că ai să realizezi lucruri mari. O simt. Ai scânteia geniului în tine… Ei da, aşa cum o avea Pasteur. Sunt absolut convins. Nu te lăsa copleşit de deznădejde. Ar fi prea groaznic.

Abia stăpânindu-şi emoţia se aplecă înainte şi repetă, aproape implorându-l:

— Nu te gândeşti la omenire?

— Omenirea! – Harvey râse batjocuritor. – Urăsc pe toţi fiii de căţea pe care i-a durut burta vreodată.

Se lăsă o tăcere tulburată doar de zgomotul surd al paşilor pe puntea superioară; apoi deodată Ismay îşi dădu seama cu un fel de jenă de emoţia care îl copleşise. Căută să-şi vină în fire şi să-şi alunge îngrijorarea de pe faţă.

— Atunci nu am nimic de adăugat – declară pe tonul lui obişnuit. – Acum trebuie să plec. Dar te cunosc prea bine ca să nu fiu neliniştit. Tot ce-ţi trebuie acum este acest spaţiu nemărginit. Patru săptămâni nu e prea mult, dar e suficient. Mi-am recăpătat încrederea. Vezi, am impresia că te cunosc mai bine decât te cunoşti tu însuţi.

— Mă cunoşti tu, cum să nu? – rânji Harvey. – O Doamne!

După o nouă tăcere Ismay întinse mâna:

— La revedere.

— La revedere – spuse Harvey scurt; ezită o clipă apoi adăugă încet, cu faţa întoarsă şi cu un fel de vagă remuşcare: – Îţi mulţumesc.

— Să te întorci sănătos… şi gata s-o iei iarăşi de la început. – Ismay îi zâmbi încurajator; apoi uşa se închise în urma lui şi paşii se stinseră pe coridor.

Înapoi… gata s-o ia iarăşi de la început? Şedea acolo singur, aşa cum îl lăsase Ismay, stăpânit tot mai mult de convingerea că n-o va mai lua niciodată de la început. Dar ce importanţă mai avea asta? Totul a trecut, s-a terminat definitiv; iar până una-alta simţea nevoia să bea ceva; această nevoie era atât de puternică încât numai la gândul acesta îi lăsa gura apă. Era uimitor cât de mult l-a ajutat alcoolul. În definitiv era un drog despre care gândea în felul acesta – un medicament util pe care-l aplicase deliberat la propria sa condiţie pentru a-şi atenua suferinţa sufletească şi zbuciumul minţii sale chinuite. Judeca lucrurile la rece. El nu era ceea ce se cheamă un beţiv, ci un om de ştiinţă care nu se lasă influenţat de vreun banal cod moral şi care nu recunoaşte altă virtute decât adevărul – acel adevăr pe care îl cautase întotdeauna – inaccesibil pentru imbecili, adevărul absolut şi unic, care implică libertatea de a-ţi făuri destinul potrivit voinţei tale. Acest gând lucid îi aducea o consolare oarecum amară.

Stătea nemişcat, tânjind după băutură, simţind cum tremurul uşor al degetelor urcă de-a lungul braţelor cuprinse de un spasm nervos. Dar, în chip straniu, cu o încăpăţânare îndârjită întârzia momentul de a-şi satisface dorinţa. Va bea după ce vaporul se va pune în mişcare, nu înainte. Şi continuă să aştepte ca vasul să pornească.


Teatru radiofonic Gran Canaria de A.J.Cronin .....https://youtu.be/EVD9q_SUHyw

Attachments
Gran Canaria de AJ Cronin.doc 2.5 Mb . 210 Views