CARTEA ÎNTÂI

 

CAPITOLUL I

 

 

 

Când se trezi Martha, încă nu se luminase de ziuă şi era un frig de crăpau pietrele. Rafale de vânt îngheţat, venind dinspre Marea Nordului, izbeau în zidurile casei şi pătrundeau în cele două odăi prin crăpăturile ivite în urma unor vechi lăsări de teren. În depărtare se auzeau valurile spărgându-se de ţărm. În rest, niciun zgomot.

Martha zăcea nemişcată în patul din bucătărie. Se încordase toată, ca să se poată feri de apropierea lui Robert. De nenumărate ori, peste noapte, o treziseră zvârcolelile şi accesele lui de tuse. O vreme mai rămase pe gânduri, apoi luă hotărârea să înfrunte şi această nouă zi, înăbuşindu-şi ciuda împotriva bărbatului ei. Cu o sforţare, se dădu jos din pat.

Sub tălpile goale, pietrele pardoselii păreau de gheaţă. Îşi trase hainele pe ea cu mişcările iuţi ale unei femei voinice care nu împlinise nici patruzeci de ani. Dar efortul o obosi, făcând-o să gâfâie. Acum nu-i mai era foame – ciudat cum de câteva zile îi trecuse foamea cumplită care o chinuise atâta! În schimb îi era rău de moarte. Târându-şi picioarele până la chiuvetă, dădu drumul la robinet. De pe ţeavă nu se desprinse nicio picătură; apa îngheţase.

O clipă se simţi pierdută şi rămase locului, apăsându-şi cu mâinile bătătorite burta umflată şi privind prosteşte la zorile care mijeau şovăielnic. Până departe, în vale, se desluşeau uliţele minerilor. În dreapta, întunecat, oraşul Sleescale. Dincolo de el era portul, cu o singură lumină, rece şi ea, iar apoi marea, încă şi mai rece. Spre stânga – turnul de extracţie de la gura minei Neptun 17, profilat ca o spânzurătoare pe cerul palid al răsăritului. Silueta lui aspră domina oraşul, portul şi întinsul apelor.

Cutele de pe fruntea Marthei se adânciră. Greva ţinea de mai bine de trei luni. La gândul mizeriei îndurate, femeia se întoarse brusc de la fereastră şi se apucă să aprindă focul. Dar asta nu era o treabă uşoară, ţinând seama că nu avea decât lemne ude, aruncate de valuri la ţărm şi adunate de Sammy cu o zi înainte. Hughie îi adusese şi el nişte resturi de cărbune din halda de steril, dar erau mai mult gunoaie, îi venea rău la gândul că ea, Martha Fenwick, deprinsă întotdeauna să ardă cărbune de Silkstone şi să vadă-n sobă un adevărat foc de miner, trebuia acum să se chinuie cu ciurucuri.

În cele din urmă izbuti totuşi să facă focul. Ieşi pe uşa din dos şi, izbind cu ciudă, sparse gheaţa care se prinsese iar pe butoiul cu apă. Umplu ceainicul, se întoarse în bucătărie şi-l puse pe foc.

Trecu mult până să fiarbă apa. Într-un târziu dădu în sfârşit în clocot, şi Martha îşi turnă o ceaşcă plină. Ţinând-o cu amândouă mâinile, se aşeză pe vine în faţa focului şi începu să soarbă câte-o înghiţitură. Apa fierbinte o încălzi, răspândindu-i în trupul amorţit plăpânde şuvoaie de viaţă. Nu era la fel de bună ca ceaiul; nici vorbă că ceaiul era de o mie de ori mai gustos; şi totuşi, era bună şi apa fiartă. Simţea oarecum că-şi „revine”. Limbile de flăcări care jucau în jurul lemnelor verzi luminară o fâşie rămasă dintr-un ziar vechi cu care aprinsese focul: „Deputatul Keir Hardie a întrebat în Camera Comunelor dacă guvernul nu intenţionează – date fiind proporţiile mizeriei din nord – să ia măsuri pentru a da şcolilor posibilitatea de a hrăni copiii nevoiaşi. I s-a răspuns că guvernul nu-şi propune să lase alimentarea copiilor pe seama autorităţilor şcolare”. Citi ziarul într-o doară, sorbind înghiţitură cu înghiţitură apa fierbinte. Faţa ei suptă, numai piele pe os, nu exprima nimic – nici interes, nici nemulţumire; pur şi simplu nimic. Era de nepătruns ca taina morţii.

Deodată, se întoarse. Da, se trezise şi Robert. Stătea culcat pe o parte, cu faţa rezemată în palmă, după cum îi era obiceiul, şi se uita la ea. Se simţi din nou cuprinsă de ciudă. De la el i se trăgeau toate, toate, absolut toate. Îl apucă tusea, şi Martha ştiu că până atunci se stăpânise, de teamă să n-o supere. Nu era o tuse aspră, seacă, ci una adâncă, domoală, vlăguită de ani şi ani. Era o tuse intimă. De fapt se putea spune că-i semăna lui: nu-l chinuia, pusese stăpânire pe el oarecum cu blândeţe. Îi umplea gura de flegmă. Rezemându-se în cot, Robert scuipă într-o bucăţică de ziar. Martha turba văzându-l mereu cum împarte ziarul Tit-Bits în pătrate, pe care le tăia meticulos, metodic, folosind cuţitul ei vechi de bucătărie cu plăselele de os. Îşi pregătea un stoc întreg, pe care-l împrospăta la timp, înainte de a i se sfârşi. Îi cunoştea obiceiul: scuipa în pătrăţelul de hârtie, cerceta rezultatul, apoi îl împăturea şi-l punea pe foc… Îl zvârlea în foc cu un fel de optimism. Când era culcat arunca hârtiuţele peste marginea patului… Le ardea mai târziu, când se scula.

Martha se simţi deodată năpădită de ură împotriva lui şi împotriva tusei care-l întruchipa. Şi totuşi, se ridică, umplu iar cana cu apă clocotită, şi i-o dădu în mână. El o luă fără niciun cuvânt.

Între timp se mai luminase. Primul lucru pe care-l amanetaseră fusese ceasul acela frumos ca un templu de marmură, câştigat de tatăl ei ca premiu la mult disputatele campionate de popice. Fusese un om grozav tatăl ei şi un adevărat campion! Aşa, după ochi, Martha zicea că trebuie să fie ora şapte. Luă un ciorap lung de-al lui David, şi-l înfăşură în jurul gâtului, îşi puse şapca bărbătească, devenită a ei acum, apoi îşi trase pe ea paltonul jerpelit. Paltonul ăsta, măcar, era ceva, era al ei. Ea nu umbla şi nici nu umblase vreodată înfăşurată într-un şal. Orice s-ar fi întâmplat, era şi avea să rămână o femeie demnă… toată viaţa.

Fără să-i adreseze un cuvânt, fără să-i arunce lui Robert măcar o privire, Martha ieşi, dar de astă dată pe uşa din faţă. Încordându-şi trupul ca să înfrunte vitejeşte săgeţile vântului, porni spre oraş pe povârnişul străzii Cowpen. Era mult mai frig afară, se lăsase un ger aspru. Mahalaua Teraselor era pustie, nu se vedea ţipenie de om. Trecu de cârciuma Bun găsit, apoi de Middlerig, pe lângă scările pustii ale institutului minier, pe care îngheţase scuipatul atâtor oameni – mărturie a dezbaterilor îndârjite din ultima vreme. Pe peretele lateral scria cu cretă: „Mare miting la ora trei”. Era scrisul pontatorului Charley Gowlan – un om zdravăn cât muntele, dar beţiv şi păcătos.

O scutură un fior de frig. Încercă să iuţească pasul, dar nu putu. Copilul din pântecele ei, neînsufleţit încă, greu ca plumbul, o trăgea, o apăsa în jos, o îndoia de şale. Să fii în starea asta! Şi când? Avea, doar, trei băieţi mari; până şi prâslea, David, mergea pe cincisprezece ani. Şi când colo, să rămână iar grea! Strânse pumnii. Fierbea de indignare. Tot el fusese de vină, că venise acasă pe trei cărări, şi încăpăţânat, tăcut, o supusese, făcându-şi voia cu dânsa aşa beat cum era.

Mai toate prăvăliile din oraş erau închise. Multe n-aveau să deschidă nici mai târziu. Nici măcar cooperativa, unde-şi pierduse creditul după ce întinsese coarda la maximum. Dar parcă ce mai conta asta, de vreme ce avea în pungă un preţios ban de aramă? Câte nu putea să cumpere cu moneda aceea de doi peni! Şi la Masters era de două zile închis; primise prea multe obiecte amanet – printre care şi lucrurile ei bune. De data asta, firma cu cele trei bile de alamă nu era dătătoare de speranţă. Şi nici Murchison, Dobbs ori Bates. Toţi închiseseră prăvăliile, toţi erau speriaţi. Pe toţi îi cuprinsese spaima de tulburări.

Coti pe strada Lamb, trecu peste drum de măcelăria Ramage şi apoi prin îngustul pasaj Scut, către abator. Când se mai apropie, se lumină la faţă. Un bărbat într-o cămaşă cu mânecile suflecate şi încins cu un şorţ de piele mătura curtea. Era Hob.

— Azi ai ceva, Hob? întrebă cu glas liniştit.

Rămase locului, aşteptându-l să ridice ochii spre ea.

Hob o văzuse cu mult înainte, dar se încăpăţâna să stea cu nasul în jos, măturând de zor băltoacele de pe ciment. Ieşeau aburi din braţele lui roşii şi asudate. Marthei nu-i păsa. Hob era băiat bun. Şi pe urmă, o cunoştea şi avea să facă el tot ce putea. Aşteptă.

— Nu ţi-a rămas vreo fărâmă, Hob?

Nu cerea mult, doar vreo bucată de prisos, un rest de măruntaie sau bojoci, ceva care de obicei se arunca la gunoi.

Hob se opri din măturat într-un târziu, dar nu se uită la ea. Îi era ciudă că trebuie s-o refuze.

— N-am nimic pe aici.

Martha se uită ţintă la el. Omul clătină din cap.

— Nimic, nimic. Ramage ne-a pus să tăiem vitele aseară la şase şi să cărăm totul la prăvălie. Cine ştie?! O fi auzit că mai împart pe la oameni câte-un ciolan, fiindcă mi-a tras o săpuneală de-am crezut că nu mai scap teafăr!

Femeia îşi muşcă buzele. Vasăzică Ramage le tăiase orice putinţă de a pune o supă la fiert sau de a prăji şi ei o bucată de ficat. Pe chip i se aşternu îngrijorarea. Hob continua să măture în duşmănie.

Martha se îndepărtă, gânditoare. Iuţind din ce în ce pasul, se întoarse iar prin pasajul Scut şi de-a lungul străzii Lamb, apucând-o către port. Înţelesese situaţia dintr-o privire. Rămase locului, în timp ce vântul îi înfoia fusta, iar faţa pişcată de ger îi trăda deznădejdea. Nici vorbă să capete măcar o scrumbie; deşi, după multă amărăciune sufletească, se hotărâse să ceară de pomană de la familia Macer. Vasul Annie Macer era ancorat, în şir cu celelalte, îndărătul digului colţuros. Toate aveau plasele strânse, neatinse. „Se vede că din pricina vremii proaste”, gândi lenevos Martha, şi ochii i se îndreptară către valurile întunecate care se zbăteau dincolo de dig. Niciun vas de pescari nu ieşise azi în larg.

Martha se întoarse fără grabă şi porni către casă, cu spinarea încovoiată. Acum era mai multă lume pe stradă. Oraşul începea să se dezmorţească. Câteva căruţe se hurducau pe pavaj. Trecu pe lângă ea Harkness de la şcoala din strada Bethel – un omuleţ cu cioc, ochelari cu ramă de aur şi îmbrăcat într-un palton gros; apoi un slujbaş de la Consiliul comunal, mergând grăbit şi suflându-şi în palme; pe urmă nişte muncitoare de la fabrica de frânghii, cu galenţi în picioare. Toată lumea o evita cu grijă, îi ocolea până şi privirea. Nu ştiau cine e. Ştiau însă că e din mahalaua Teraselor, izvorul necazurilor, mălura care de trei luni rodea oraşul. Târându-şi picioarele, Martha începu să urce dealul spre casă.

În faţa brutăriei lui Teasdale, un camion tras de un cal aştepta să fie încărcată pâinea pentru clientelă. Dan Teasdale, băiatul brutarului, scotea mereu din casă câte-un coş plin cu franzele proaspete. Când ajunse în dreptul brutăriei, pe Martha o izbi aburul dulce de pâine caldă venind dinspre subsol. Se opri fără voie. Simţea că leşină de poftă. Tocmai atunci, Dan ieşea grăbit cu coşul încărcat. O văzu. Văzu şi foamea cumplită din ochii ei. Băiatul păli, şi un fel de groază îi împăienjeni ochii. Fără să stea pe gânduri, îi puse în mână o franzelă.

Martha nu spuse nimic, nici măcar o vorbă, dar, urcând pe strada Cowpen spre uliţa Sevastopol, ochii ei, care nu plângeau niciodată, erau învăluiţi într-o ceaţă – ceea ce la alţii ar fi fost lacrimi de recunoştinţă. Îi era simpatic Dan, un flăcău cumsecade care lucra şi el în mina Neptun. Acum însă, de când cu greva, îl ajuta pe taică-su; el mâna calul şi ducea pâinea pe la clienţi. Adeseori schimba câte-o vorbă cu David al ei. Gâfâind de pe urma urcuşului, Martha ajunse în pragul casei. Tocmai când pusese mâna pe clanţă, o opri glasul vecinei, Hannah Brace:

— Alice a lui madam Kinch are aprindere la plămâni.

Martha dădu din cap. De o săptămână, copiii din mahalaua lor cădeau la pat răpuşi de pneumonie.

— Spune-i lui madam Kinch că o să trec pe la ea mai târziu, îi răspunse Martha intrând în casă.

Ai ei erau sculaţi şi îmbrăcaţi; şi Robert, şi băieţii se strânseseră tuspatru în jurul focului. Dar, ca de obicei, ochii ei se opriră mai întâi asupra lui Sammy. Băiatul îi răspunse cu zâmbetul lui prietenos, care-i încreţea faţa, înecându-i ochii mici albaştri sub arcadele sprâncenelor. Nu era vesel zâmbetul lui Sammy şi trăda destulă amărăciune. Era băiatul cel mai mare, lumina ochilor ei; tăia cărbune la Neptun, deşi nu împlinise decât nouăsprezece ani.

— Ia te uită, spuse Sam făcându-i cu ochiul lui David. Ia uită-te pe unde a umblat maică-ta şi cu ce s-a ales. A făcut ea ce-a făcut, şi-a şterpelit o pâine pentru tine!

David zâmbi conştiincios din colţul lui. Era un băieţandru sfrijit, tăcut, cu o faţă albă şi prelungă, gravă şi încăpăţânată. Cum stătea aşa aplecat deasupra vetrei, omoplaţii împungeau prin haină. Ochii lui mari şi negri aveau de obicei o expresie iscoditoare; acum însă, curiozitatea îi pierise în bună parte. Era în vârstă de paisprezece ani şi mâna caii de la vagonete în sectorul Paradis al minei Neptun. Muncea nouă ore pe zi în subteran, făcând naveta între frontul de lucru şi gura puţului, dar acum participa la grevă şi era rupt de foame.

— Ei, ce ziceţi, băieţi? continuă Sam. Nenea Sammy se antrenează pentru un număr senzaţional: „Scheletul ambulant”. Slăbeşte treizeci de livre pe săptămână, aplică „sfaturile pentru femeile corpolente”, ţine cură straşnică de slăbire, şi când colo, mama voastră intră pe uşă cu un ospăţ întreg în braţe. Ce se face bietul Sammy? Vai de capul lui! Nu-i aşa, măi Hughie?

Sprâncenele negre ale Marthei se încruntară.

— Aveţi mare noroc că puteţi mânca şi atâta, spuse ea începând să taie jimbla.

Toţi o priveau fascinaţi; chiar şi Hughie îşi ridică ochii de la ghetele vechi de fotbal, pe care le peticea. Şi doar nu era treabă uşoară să-i abaţi gândurile lui Hughie de la fotbal! Era nebun după sportul ăsta. Juca centru înaintaş în echipa oraşului Sleescale (şi băgaţi de seamă că n-avea decât şaptesprezece ani!) când nu împingea la vagonete în sectorul Paradis al minei Neptun. Hughie nu-i răspunse lui Sam. Nu vorbea niciodată prea mult; era tăcut din fire, mai tăcut chiar decât taică-su, renumit pentru zgârcenia lui la vorbă. Dar acum se uita la pâine.

— Vai, iartă-mă, mamă, spuse Sammy sărind şi luându-i farfuria din mână. Nu ştiu ce-am avut de-am neglijat buna-cuviinţă. „Permiteţi-mi, vă rog, spuse Ducele înveşmântat în splendida uniformă a regimentului de husari din Tyneside”.

Glumind astfel, îi oferi lui taică-su farfuria.

Robert luă o felie, se uită la ea, şi apoi la Martha.

— Dacă ai primit-o de la epitropi, atunci mie nu-mi trebuie.

Martha îi înfruntă privirea.

— Te întreb dacă pâinea asta ai primit-o de la epitropi, repetă el întrebarea, cu vocea sugrumată a unui om înfrânt.

Ea continua să-l privească, gândindu-se la nebunia lui de a sacrifica până şi bruma lor de economii pentru sprijinirea grevei. Îi răspunse sec:

— Nu.

Sammy interveni cu o veselie zgomotoasă:

— Parcă are vreo importanţă; bănuiesc că, oricum, o s-o mâncăm cu toţii.

Cu aceeaşi veselie îndrăzneaţă înfruntă şi privirea lui taică-su.

— N-are rost să gândeşti aşa, tată. Toate lucrurile au un sfârşit. Şi la urma urmei, mie nici nu-mi pare rău. Eu vreau să lucrez, nu să şed aşa degeaba, de parcă n-aş avea mâini, şi să aştept să ne aducă mama de-ale gurii. Apoi, către David: Ei, domnule conte, luaţi un dumicat, vă rog. Nu vă codiţi. Altfel, tot îl aruncă, credeţi-mă.

Martha îi smulse farfuria din mână.

— Nu pot să sufăr glumele astea, Sammy. Nu se cade să-ţi baţi joc de o mâncare cinstită!

Se încruntă la el, dar tot lui îi dădu bucata cea mai mare. Îi întinse apoi o felie lui Hughie, păstrând pentru ea porţia cea mai mică.

 

 

 

 

 

CAPITOLUL II

 

 

 

Ora zece. David îşi luă şapca din cui, se strecură afară şi porni agale pe caldarâmul desfundat al uliţei Inkerman. Toate uliţele minerilor din Sleescale erau botezate după glorioasele victorii din războiul Crimeii. Uliţa cea mai de sus, pe care locuia David, se numea Inkerman; a doua Alma; mai la vale era uliţa Sevastopol, iar ceva mai jos, unde locuia Joe, era uliţa Balaclava. David se ducea la Joe să vadă dacă nu vine „să facă un tur”.

Vântul se mai muiase, şi pe neaşteptate se ivi soarele dintre nori. Revărsarea abundentă de lumină îl încântă pe David, deşi îi lua ochii, nedeprinşi cu ea. Înainte de grevă, de multe ori i se întâmpla ca iarna să nu vadă soarele zile în şir. Dimineaţa, când cobora în puţ, era întuneric; seara, când ieşea, tot întuneric.

Dar acum era o zi frumoasă, deşi cam rece. Îi umplea toată făptură de o lumină ciudată. Strălucirea asta îi evoca, într-un fel neînţeles, rarele zile când îl lua taică-su la pescuit, pe Wansbeck în sus. Departe de bezna şi murdăria din mină… crângurile verzi de aluni… bolborosiri de apă cristalină…

— Priveşte, tată, priveşte! exclama el emoţionat când dădea cu ochii de vreun smoc de ciuboţica-cucului.

Coti pe uliţa Balaclava. Ca şi celelalte uliţe din mahala, Balaclava se întindea pe vreo jumătate de kilometru. Era o adunătură de case murdare de piatră, mai toate negre de funingine, dar mânjite şi tărcate strâmb cu câteva bidinele de var, acolo pe unde oamenii încercaseră să tencuiască crăpăturile mai noi şi mai mari. Hornurile pătrate păreau ameţite de băutură, atât erau de hâite şi dărâmate; din pricina tasării terenului, şirul lung de acoperişuri, altădată ordonat, unduia acum ca o mare cu valuri. Drept garduri, curţile aveau împrejmuiri din traverse de cale ferată putrezite, din buturugi despicate şi bucăţi ruginite de tablă ondulată

— Toate astea proptite cu mormane de zgură de steril de la mină. Fiecare curte avea closetul ei, şi fiecare closet căldarea lui de tinichea. Closetele apăreau ca nişte gherete de santinelă printre şirurile de case, la capătul cărora se aflau nişte cocioabe ridicate de mâini nedibace pe maidanul plin de hârtoape, alături de şine. Cam pe la mijloc era gura puţului Neptun 17, şi îndărătul ei se întindea monotonia bărăganului Snook, puţin în pantă şi văluros pe alocuri. Era o pârloagă plină de băltoace şi şanţuri, brăzdată de fostele exploatări la zi ale minei Neptun, de acum un veac. În mijlocul pârloagei se căsca Groapa Scursorilor. De altfel, tot bărăganul Snook era legat de puţuri. Peste tot se înălţau răsuflătorile puţurilor, se revărsa sterilul din pufuri, se ridicau turnurile de extracţie de la gura puţurilor, totul vorbea numai de puţuri. Pe acest fundal, o frânghie cu rufe spălate te izbea ca un afront. Şirul acesta de rufe în culori vii – care albastre, care roşii

— Contrasta puternic cu posomorâta monotonie a bărăganului sordid, dând întregului tablou o frumuseţe brutală, perversă.

Lui David îi erau toate prea bine cunoscute şi nu-l încântau. Acum îi plăceau parcă şi mai puţin. Tot şiragul de case mohorâte, construite spate în spate, era învăluit într-un aer de apatic şi înfrângere. Câţiva cărbunari – Leeming Boxerul, Keeker Howe, Bob Ogle şi încă vreo doi care în vremuri bune alcătuiau „cenaclul cartoforilor” – şedeau cu spatele rezemat de zid. Acuma nu jucau, pentru că le lipseau bănuţii, dar şedeau pe vine, ca şi cum ar fi jucat. Şedeau fără să schimbe o vorbă. Bob Ogle, care era tovarăş cu David în schimbul întâi de la sectorul Paradis, îl salută în timp ce-şi mângâia căţeluşa pe cap.

— Cum o mai duci, Davey? i se adresă Leeming Boxerul.

— Cum o mai duci tu, Boxerule? zise David.

Ceilalţi mineri îl priveau pe David cu un fel de curiozitate, identificându-l în mintea lor cu taică-su, Robert, care-i făcuse să părăsească lucrul. Dar în faţa lor stătea un băiat palid, îmbrăcat într-un costum ponosit, care pe deasupra îi rămăsese şi prea mic, legat la gât cu un fular de bumbac şi încălţat cu galenţii grei de la mină, ghetele fiindu-i amanetate. Nu-şi tunsese părul de multă vreme, şi încheieturile slabe ale mâinilor contrastau cu palmele umflate de muncă.

Le simţea privirea iscoditoare şi o înfrunta liniştit, îndreptându-se, cu o poză puţin sfidătoare, către casa cu numărul 19 – unde stătea Joe Gowlan.

Deasupra uşii era o firmă, pe care scria cu litere strâmbe: „Închiriem biciclete. Pompe funebre. Pensiune”. David intră.

Joe şi cu taică-su, Charley Gowlan, tocmai îşi luau gustarea de dimineaţă. Pe masa de lemn se afla un castron cu plăcintă cu carne, alături un ceainic mare, o cutie de lapte condensat, începută, şi o franzelă, din care rupseseră vreo două hălci. Pe masă era o dezordine de necrezut; aceeaşi dezordine domnea în toată casa – două odăi unite de o scară perpendiculară. Murdărie, răvăşeală, mâncare din abundenţă, un foc care duduia în sobă, haine răspândite peste tot, vase nespălate, miros de lenjerie murdară, de bere, prăjit, sudoare. Din toate se degaja senzaţia unei promiscuităţi confortabile.

— A, bună, băiete! Cum te mai simţi azi? îl întrebă Charley Gowlan înfundând o bucată mare de carne în gura lui cât o şură.

Avea cămaşa de noapte băgată în pantaloni, bretelele îi atârnau peste burta proeminentă, în picioare îşi pusese papucii de casă, tăiaţi dintr-un covor vechi. Gesticulând cu pumnul roşu, uriaş, în care ţinea cuţitul, îl salută amabil din cap pe David. Charley era întotdeauna amabil. Charley Gowlan Mătăhălosul, pontatorul de la Neptun, era tare prietenos. Păcătosul ăsta se bătea pe burtă cu toată lumea; se avea bine şi cu muncitorii, şi cu Barras. Îi plăcea să facă de toate, de la gospodărie – dat fiind că rămăsese de trei ani văduv – şi până la vânătoarea de iepuri sau braconajul de somoni pe Coquet în sus.

David se aşeză, privindu-i pe Joe şi pe Charley cum mănâncă. Aveau o poftă grozavă: fălcile tinere ale lui Joe clefaiau metodic. Charley plescăia din buzele groase, întinzând pe pâine sosul sleit al plăcintei. Oricât de tare se ţinea David, simţi că dinţii i se strâng şi-i lasă gura apă. Deodată, când erau pe sfârşite, Charley încetă brusc curăţirea rămăşiţelor din castron şi i se adresă de parcă atunci i-ar fi dat prin gând:

— Nu vrei să razi ce-a rămas pe fund, băiete?

David clătină din cap: un imbold ascuns îl făcu să refuze.

— Am luat gustarea de dimineaţă, zâmbi el.

— Ah, bine, dacă ai mâncat, desigur…

Ochii mici ca de porc, împlântaţi în obrazul lui rotund şi mare cât un obroc, clipiră şiret. Când termină masa, întrebă:

— Şi ce mai zice taică-tu, acum, când e mai mult ca sigur că suntem bătuţi?

— Nu ştiu.

Charley linse cuţitul şi oftă de mulţumire.

— Eh, am avut multe necazuri. Eu unul nu le-am dorit. Şi nici Heddon nu le-a dorit. Nu e niciunul printre noi care să le fi dorit. Auzi vorbă, să stârneşti o furtună pentru nişte echipament de protecţie, şi pentru un spor de salariu – o jumătate de peni la tonă! Eu am zis din capul locului că-i o prostie.

David se uită la el. Charley pontatorul măsura producţia cărbunarilor; vasăzică era şef acolo la gura puţului. Lucra mână-n mână cu Heddon, agentul sindical de la Tynecastle. Ştia el bine că nu e vorba numai de echipamentul de protecţie şi de sporul de o jumătate de peni la tonă. David rosti gânditor:

— Dar e multă apă în sectorul de la Băltoacă.

— Ha! Apă!

Charley zâmbi atotştiutor, cu gura lăţită. Munca pe care o îndeplinea nu-l silea niciodată să intre în adâncuri; el ponta vagonetele la suprafaţă, când ajungeau scârţâind la rampa de la gura puţului. Îi dădea mâna să facă pe atotştiutorul. Continuă:

— Sectorul Paradis a fost dintotdeauna o groapă umedă. Apa nu-i acolo doar de ieri, de-alaltăieri şi nu cred să fie mai rău la Băltoacă decât în altă parte. Doar nu s-o fi speriind tat-tu de-o picătură de apă, ce naiba?!

Conştient de rânjetul batjocoritor al lui Charley, David îşi înghiţi cu un efort indignarea.

— Munceşte în apă de douăzeci şi cinci de ani, aşa că nu văd cum s-ar putea speria, spuse indiferent.

— Da, asta aşa e, ştiu şi eu prea bine. Bravo, băiete, că ţii cu tat-tu! Dacă nici tu n-oi ţine, Dumnezeu ştie cine ar mai face-o. Şi să nu crezi că eu îţi găsesc vreo vină din asta. Eşti băiat cu cap, zău!

Charley râgâi zgomotos, se ridică, apoi se trânti greoi pe scaunul de lângă foc, căscă, se întinse şi începu să-şi umple pipa de lut, tare afumată.

Joe şi cu David ieşiră.

— Lui ce-i pasă, că doar nu-l obligă nici dracu’ să coboare în sectorul Paradis! comentă Joe obraznic de îndată ce închise uşa în urma lor. Nu i-ar strica deloc boşorogului să tot stea prin băltoace, cum sunt eu silit s-o fac.

— Nu-i vorba numai de umezeală, Joe, insistă David. Tu ştii ce zice taică-meu.

— Ştiu, ştiu! M-am săturat de când tot aud, şi pot să-ţi spun, Davey, că s-au săturat şi ceilalţi băieţi. Taică-tu are tot felul de idei în privinţa Băltoacei. El crede că ştie toate celea de-a fir-a-păr!

— În orice caz, ştie foarte multe, ascultă-mă pe mine, spuse David cu multă însufleţire. N-a pornit el la grevă doar aşa, ca să se distreze.

— El nu! Dar unii dintre băieţi, da, răspunse Joe. Se plictisiseră să mai muncească în apă şi li s-a părut că ar fi plăcut să mai schimbe puţin. Acuma, că le-a ieşit pe nas, şi-ar da şi capul, numai să poată începe iar lucrul. Oho, şi încă cum! Chiar dacă-n Băltoacă ar fi apă până-n tavan!

— Mă rog!… N-au decât să înceapă.

— Păi chiar asta or să şi facă, poţi să fii sigur, îi răspunse Joe cu acreală. Aşteaptă numai până la trei, când au mitingul. Dar nu te propti tu pe picioarele dindărăt. Poţi să mă crezi că mi s-a urât şi mie, ca şi ţie. Cu prima ocazie, o şterg de-aici. N-o să-mi putrezească mie oasele în gaura asta păcătoasă. Vreau să fac rost de ceva biştari şi plec în lumea largă.

David rămase tăcut. Se simţea indignat şi chinuit de gândul că viaţa îi era potrivnică în toate privinţele. Şi el ar fi vrut să scape de la Neptun, dar nu în acelaşi chip ca Joe. Îşi amintea că Joe mai fugise o dată de acasă, şi-l adusese înapoi Roddam, subofiţerul de poliţie. Plângea în hohote, dar taică-su tot l-a croit cu cureaua.

Continuară drumul în tăcere. Joe mergea fudul, cu mâinile în buzunare, făcând paradă de foiţa lui şi legănându-se ca un boxer. Era un flăcău bine făcut, cu doi ani mai în vârstă decât David. Avea umerii laţi şi voinici, spinarea dreaptă, părul negru, cârlionţat, şi ochii negri, vioi. Joe avea un fizic foarte plăcut şi era pe deplin conştient de acest lucru. Privirea îl arăta sigur de sine, chiar felul în care-şi punea şapca, şmechereşte, într-o parte, trăda îngâmfare, tupeu, agresivitate.

Curând, reluă vorba:

— În viaţă, dacă vrei să te distrezi trebuie să ai bani, nu glumă! Şi – te întreb eu: ce, în mină poţi să faci bani? Pe dracu’! În orice caz, bani serioşi nu poţi scoate. Ei, şi eu unul vreau să mă distrez. Pentru asta am nevoie de loz. Eu vreau să văd lumea, să-mi trăiesc viaţa. Tu da, ai noroc. Probabil c-ai să mergi la Tynecastle. Taică-tu vrea să te trimită la colegiu. Ni se pare că şi asta-i o idee fixă pe care şi-a băgat-o în cap. Eu însă trebuie să-mi port singur de grijă. Şi să vezi tu dacă n-o să-mi port, zău aşa! Ştii care-i şmecheria? Să ajungi primul la potou, că de nu, ţi-o ia altul înainte.

Brusc, puse capăt trăncănelii şi-l bătu pe David zdravăn pe umăr. Îi zâmbi, şi zâmbetul lui era prietenos, simpatic. Când voia, Joe ştia să fie prietenos şi simpatic ca nimeni altul. Ochii lui negri frumoşi radiau o prietenie care-ţi încălzea inima şi ţi-l înfăţişau ca pe omul cel mai apropiat, regele băieţilor de treabă.

— Hai, Davey, mergem la bărci. Punem o undiţă la mal, şi pe urmă vâslim în larg, să vedem ce putem prinde.

O luară pe jos pe strada Cheiului, apoi săriră de pe faleză pe malul nisipos. Înapoia lor se întindeau nişte dune înalte, formate din nisip amestecat cu bălăriile şi păpurişul din Sărătură. Lui David îi plăceau dunele. În timpul verii, uneori, sâmbăta, după ce ieşeau din schimb şi taică-su se ducea la cârciuma Bun găsit, să bea un rând cu ortacii, David se afunda în păpuriş. Stătea de unul singur şi asculta cântecul ciocârliei. Lăsa cartea din mână şi scruta bolta azurie, în căutarea punctuleţului care se înălţa în văzduh. Şi acum îi dădea inima ghes să se culce în păpuriş. Îl apucase iar ameţeala, îi căzuse ca un bolovan la stomac felia groasă de pâine caldă înfulecată cu lăcomie. Dar Joe ajunsese la dig. Urcară pe dig şi se duseră în port. Câţiva băieţi din mahalaua Teraselor căutau cărbuni în apa murdară, scăzută acum, înaintea fluxului. Legaseră de o prăjină o căldare veche, ciuruită. Scormoneau fundul după bucăţele de cărbune, căzute de pe şlepuri în vremea când activitatea era în toi. În lipsa alocaţiei distribuite de mină de două ori pe lună, râcâiau acum mâlul să găsească resturi de care altădată nici nu s-ar fi sinchisit. Joe se uita la ei, dispreţuindu-i în taină. Rămăsese locului, cu mâinile înfipte în buzunare, cu picioarele larg desfăcute. Îi privea de sus. Pivniţa lui era plină de cărbuni ca lumea, furaţi de la gura puţului. Îi furase chiar el, alegând bucăţile cele mai bune din morman. Pântecele îi era plin de mâncare, şi încă de mâncare bună. De asta avusese grijă taică-su, Charley. Există o singură cale s-o scoţi la capăt: să pui mâna pe lucrurile care-ţi trebuie, să le cauţi, să le înşfaci, nu să stai tremurând de frig, leşinat de foame, şi să dai din colţ în colţ, cu slaba nădejde că o să se îndure ceva să-ţi pice de la sine în căldare.

— Bună, Joe băiatule! strigă linguşitor Ned Softley. Era prostovanul care supraveghea ventilatorul sectorului Paradis. Nasul lung i se înroşise de ger, şi trupul puţintel îi era scuturat de frisoane. Râse îmbietor. N-ai o ţigară, frate Joe? Mor să trag şi eu un fum.

— Îmi pare al naibii de rău, exclamă Joe înţelegător şi pe dată mărinimos, dar asta-i ultima, frate Ned!

Scoase o ţigară de după ureche, o privi trist şi o aprinse cu cel mai amabil regret. Dar cum se întoarse Ned cu spatele, Joe rânji. Bineînţeles că avea un pachet întreg de Woodbine în buzunar. Dar ce, era prost să-i spună lui Ned? Ferit-a Sfântul! Rânjind încă, îşi relua plimbarea alături de David, când un strigăt îl făcu să se întoarcă brusc.

Era strigătul lui Ned, un geamăt ascuţit, de protest: după trei ceasuri de trudă sub şfichiuirile vântului, izbutise aproape să-şi umple sacul şi tocmai dădea să-l încarce în spinare şi să pornească spre casă. Dar Jake Wicks fusese mai iute de mână. Jake, o huidumă de vreo şaptesprezece ani, aşteptase liniştit să pună mâna pe cărbunele lui Ned. Ridică sacul de jos şi, sfidându-i pe băieţi cu priviri bătăioase, porni nepăsător spre capătul portului.

Ceata flăcăilor se porni pe un cumplit hohot de râs. Zău dacă s-a pomenit mai mare comedie! Auzi, să ia Jake bucăţelele strânse de Ned Softley şi să plece cu ele aşa, ca nimic, în timp ce Ned ţipa şi scâncea în urma lui ca un apucat! Mai mare haz nici că se putea! Şi cel mai tare dintre toţi râdea Joe.

Lui David însă nu-i venea să râdă. Se făcuse alb ca varul la faţă.

— Nu-i drept să ia cărbunii ăia, murmură el. Sunt ai lui Softley, care a muncit pentru ei.

— Aş vrea să văd şi eu cui i-ar da mâna să-l oprească, răspunse Joe înecându-se de râs. Doamne, ia uită-te la mutra lui Softley, uită-te numai niţel…

Tânărul Wicks înainta de-a lungul debarcaderului, cărând cu uşurinţă sacul. Softley se ţinea plângând după el, urmat de o gloată de zdrenţăroşi care se tăvăleau de râs.

— E cărbunele meu, se smiorcăia Softley întruna, cu lacrimile prelingându-i-se pe obraji. Eu l-am cules din noroi, zău că da, ca să aibă mama foc în vatră…

David îşi încleşta pumnii şi făcând un pas într-o parte îi tăie calea lui Jake Wicks. Acesta se opri brusc.

— Ce-i mai fi vrând şi tu? întrebă el băţos.

David scrâşni din dinţi.

— Îs cărbunii lui Ned. Nu poţi să-i iei aşa. Nu-i frumos. Şi nici drept.

— Ei, nu mă-nnebuni! făcu Wicks netulburat. Şi cine mă opreşte?

— Eu.

La toţi le pieri râsul. Jake lăsă cu grijă sacul jos.

— Tu, mă?

David încuviinţă scorţos din cap. Era atât de încordat, încât nici nu mai putea vorbi. Fierbea de mânie văzând nedreptatea pe care i-o făcea Jake lui Ned.

Jake Wicks era cogeamite flăcăul, cântărea pe puţin zece kilograme mai mult decât David şi era cu un cap mai înalt. Şi pe urmă, era aproape un bărbat, în orice caz fuma, înjura şi bea cot la cot cu bărbaţii. Dar lui David nu-i păsa. Nimic nu mai conta, absolut nimic, decât atât: să nu-l persecute Wicks pe Softley.

Adresându-i obişnuita provocare la bătaie, Wicks întinse pumnii. Îi strânse unul peste altul şi-l pofti pe David să-i despartă dacă poate.

David iscodi faţa rotundă, buboasă a lui Jake, străjuită de o claie de păr câlţos. Îl vedea acum mai bine ca oricând. Printre coşurile de pe pielea lui bolnavă, David distingea punctele negre, murdare. Zări un urcior care începea să-i umfle pleoapa stângă. Apoi, cu iuţeala fulgerului, desfăcu dintr-o lovitură pumnii lui Jake şi-l pocni drept în nas.

Straşnică lovitură! Toată lumea văzu cum pumnul drept îi turti nasul lui Jake, de-l podidi sângele. Gloata urlă, şi pe David îl trecu un fior de bucurie sălbatică.

Jake se dădu înapoi, scutură din cap cum face un câine ud, şi apoi se năpusti orbeşte, agitându-şi braţele ca o moară de vânt.

Tocmai atunci, cineva care stătea mai la o parte şi se uita îi preveni cu un strigăt:

— Păzea, băieţi!

Uite-l pe Plânsa!

David avu o clipă de şovăială, întoarse puţin capul, şi în clipa aceea pumnul lui Jake îl izbi drept în tâmplă. Deodată văzu totul ca printr-o ceaţă misterioasă, simţi că i se învârteşte capul; un moment i se păru că se prăbuşeşte în adâncul minei, atât de brusc îl învăluise întunericul, atât de tare îi vuiau urechile. Pe urmă leşină.

Băieţii îi mai aruncară o privire lui David, apoi se împrăştiară în grabă. Şi Ned Softley se grăbi să plece, dar îşi luă cărbunii.

Între timp se apropie Plânsa. Se plimbase pe ţărm, privise la jocul valurilor pe nisip. Lui Iisus Plânsa îi era tare dragă marea. În fiecare an îşi lua de la mină zece zile concediu, pe care le petrecea la Whitley Bay, plimbându-se în sus şi-n jos pe mal. Purta în faţă şi-n spate câte o pancartă cu citatul lui preferat: „Iisus plâns-a pentru păcatele lumii”. Acelaşi citat stătea scris cu litere de aur şi pe frontispiciul casei lui. De aceea, deşi de fapt se numea Clem Dickery, oamenii îl ştiau de Iisus Plânsa, ori mai pe scurt Plânsa. Spre deosebire de ceilalţi mineri, Plânsa nu locuia în mahalaua Teraselor. Nevastă-sa, Susan Dickery, făcea plăcintă cu carne de berbec şi o vindea într-o dugheană de la capătul străzii Lamb. Deasupra plăcintăriei locuiau el. Susan îndrăgise un citat mai sever: „Pregăteşte-te, căci fi-vei chemat în faţa Domnului”. Îl avea tipărit pe toate pungile în care ambala marfa. De aici se născuse la Sleescale şi zicala: „Mănâncă plăcintă de la madam Dickery şi pregăteşte-te să fii chemat în faţa Domnului”. Dar plăcintele erau foarte bune. Lui David îl plăceau. Şi-i plăcea şi Clem Dickery. Plânsa era un mic fanatic, dar liniştit de felul lui. Şi cel puţin nu era ipocrit.

Când îşi reveni, clipind năuc, David îl văzu pe Plânsa aplecat asupra lui, pocnindu-i palmele şi veghindu-l întristat şi grijuliu.

— Mi-a trecut, zise David ridicându-se într-un cot, dar încă lipsit de vlagă.

Neobişnuit de discret, Plânsa nici nu pomeni de încăierare, în schimb îl întrebă de când n-a mai mâncat.

— De azi-dimineaţă, îi spuse David. Am luat gustarea…

— Te poţi ţine pe picioare?

David se ridică de-a binelea, sprijinindu-se de braţul lui Plânsa. Se clătină, dar căută să-şi mascheze nesiguranţa cu un zâmbet.

Plânsa îl privi sumbru. El nu ocolea adevărul, aşa că-i spuse:

— Eşti slăbit de nemâncare. Vino acasă la mine.

Ţinându-l de braţ, îl conduse încet pe David, peste dunele de nisip, până în strada Lamb.

În bucătărie la Plânsa, David se aşeză la masă. Aici se ţineau faimoasele „întruniri din bucătărie”. De pe pereţi, tablourile alegorice colorate ţipător îşi trimiteau flăcările: TRÂMBIŢA DIN ZIUA DE APOI, SCAUNUL JUDECĂŢII DE APOI, CALEA BINELUI ŞI CALEA RĂULUI. Toate tablourile erau semănate cu sumedenie de îngeri blonzi, asexuaţi, defilând ţanţoşi în veşmintele lor imaculate, în sunetele trâmbiţelor de aur. Îngerii erau scăldaţi în lumină; dar nu lipsea nici bezna: printre ruine de coloane corintiene răgeau fiarele întunericului năpustindu-se asupra gloatei tremurătoare înghesuite pe marginea gheenei.

Pe poliţa căminului atârnau smocuri de ierburi şi alge, puse la uscat. Plânsa cunoştea toate buruienile de leac, le strângea cu osârdie, fiecare la timpul potrivit, căutându-le cu luare-aminte pe sub gardurile vii şi iscodindu-le cu răbdare pe sub stânci. Acum stătea lângă foc. Pusese nişte muşeţel să fiarbă într-un ceainic mic, pestriţ. Când a fost gata ceaiul, a umplut o ceaşcă şi i-a oferit-o lui David. Apoi, fără o vorbă, a plecat şi l-a lăsat singur.

David bău fiertura. Era amară, dar aburul era parfumat. Îl încălzea, îl îmbărbăta şi-l mângâia. Îi şterse amintirea dureroasă a încăierării, dar îl făcu să simtă ghearele foamei. Tocmai atunci se deschise uşa, şi Plânsa se întoarse însoţit de nevastă-sa. Era ciudat cât de mult semăna cu el. Mică de statură, curată şi îngrijită, îmbrăcată în negru de sus până jos, cu mişcări puţine şi cumpănite, mai avea comun cu soţul şi expresia serioasă şi liniştită a feţei. În tăcere, aşeză dinaintea lui David o farfurie cu două plăcinte calde cu carne de berbec şi turnă cu grijă pe fiecare nişte sos fierbinte dintr-o căniţă smălţuită.

— Mănâncă-le încet, îl sfătui blând.

Apoi se trase lângă bărbatul ei. După o clipă de şovăială, David se aşternu pe mâncare. Cei doi soţi se ţineau deoparte, dar nu-l scăpau din ochi.

Plăcintele erau minunate, sosul – gustos şi picant. După ce înghiţi şi ultima farâmiţă dintr-o plăcintă, David ridică deodată ochii şi îi văzu cu privirile aţintite asupra lui. Plânsa rosti cu glas scăzut un alt citat din Biblie: „Eu te voi hrăni şi pe tine, şi pe ai tăi. Şi El îi mângâie şi le grăi cu inimă bună”.

David încercă să-şi exprime recunoştinţa printr-un zâmbet; dar ceva neînţeles, poate mirarea în faţa bunătăţii lor neaşteptate, îi puse un nod în gât. În sinea lui se blestemă singur pentru asta, dar n-avea încotro. Îl năpădi un val de simţiri, amintirile atâtor necazuri prin care trecuse şi el, şi toţi ceilalţi în ultimele trei luni. Îl apucă groaza amintindu-şi cum se caliceau la fiecare cheltuială, cum amanetaseră tot, cum se iscase duşmănia ascunsă dintre părinţii lui – maică-sa mânioasă, taică-su încăpăţânat.

David n-avea decât paisprezece ani. Cu o zi înainte mâncase un nap din grădina lui Liddle. În lumea asta plină de bogăţii şi frumuseţi, el umblase pe câmp şi scormonise pământul ca jivinele, să-şi astâmpere foamea cu un nap.

Îşi sprijini capul în mâna firavă. Pe neaşteptate, se născu în sufletul lui năzuinţa pătimaşă de a face ceva… ceva care să pună capăt la toate astea… ceva care să lecuiască omenirea şi s-o înalţe. Trebuia s-o facă, şi avea s-o facă. O lacrimă i se prelinse pe obraz şi picură în sosul de plăcintă. Pe pereţi, îngerii suflau în trâmbiţă. David îşi suflă nasul, ruşinat.