Poţi spune uşor că universul n-are nici un rost. Nimeni nu se va supăra. — Dar afirmă acelaşi lucru despre un individ oarecare; el va protesta şi va lua chiar măsuri spre a te sancţiona.
Aşa suntem cu toţii: ne scoatem din cauză când e vorba de un principiu general şi nu ne e ruşine să ne izolăm într-o excepţie. Dacă universul n-are nici un rost, scăpat-am careva din blestemul acestei osânde?
Tot secretul vieţii se reduce la atât: ea n-are nici un rost; fiecare din noi găseşte însă unul.
Singurătatea nu te-nvaţă că eşti singur, ci singurul.
Dumnezeu are tot interesul să-şi vegheze adevărurile. Uneori, o simplă smucitură din umeri i le dărâmă pe toate, căci gândurile i le-au surpat de mult. Dacă un vierme e capabil de nelinişte metafizică, şi el îi tulbură somnul.
Gândul la Dumnezeu este un obstacol sinuciderii, dar nu morţii. El nu îmblânzeşte deloc întunericul de care se va fi speriat Dumnezeu pe vremea când îşi căuta pulsul prin teroarea nimicului
Se spune că Diogene s-ar fi ocupat cu falsificarea de bani. — Orice om care nu crede în adevărul absolut are drept să falsifice totul.
Diogene, dacă se năştea după Cristos, ar fi fost un sfânt. — Admiraţia pentru cinici şi două mii de ani de creştinism la ce ne poate duce? Un Diogene duios...
Platon a numit pe Diogene un Socrate nebun. Greu mai poate fi salvat Socrate...
Dacă ar prinde glas agitaţia surdă din mine, fiecare gest ar fi o îngenunchere la un zid al plângerii. Port un doliu din naştere — doliul acestei lumi.
Tot ce nu-i uitare ne uzează substanţa; remuşcarea este la antipodul uitării. De aceea se ridică ea ameninţătoare ca un monstru străvechi ce te răpune din privire sau îţi umple clipele cu senzaţii de plumb topit în sânge.
Oamenii simpli simt remuşcări în urma unui act oarecare; ei ştiu de ce le au, fiindcă motivele le sunt sub ochi. În zadar le-am vorbi de „accese“, ei n-ar putea înţelege tăria unui chin inutil.
Remuşcarea metafizică este o tulburare fără cauză, o nelinişte etică pe marginea vieţii. N-ai nici o vină pe care s-o regreţi, şi totuşi simţi remuşcări. Nu-ţi aduci aminte de nimic, dar te năpădeşte un infinit dureros al trecutului. N-ai făcut nici o faptă rea, dar te simţi responsabil de răul universului. Senzaţii de Satană în delir de scrupul. Principiul Răului în mrejele problemelor etice şi-n teroarea imediată a soluţiilor.
Cu cât eşti mai puţin indiferent în faţa răului, cu atât eşti mai aproape de remuşcarea esenţială. Aceasta-i uneori tulbure şi echivocă: atunci porţi povara absenţei Binelui.
Violetul e culoarea remuşcării. (Ceea ce e straniu în el pleacă din lupta dintre frivolitate şi melancolie, cu triumful ultimei.)
Remuşcarea este forma etică a regretului. (Părerile de rău devin probleme, iar nu tristeţi.) Un regret ridicat la rangul de suferinţă.
Ea nu rezolvă nimic, dar începe totul. Apariţia moralei este identică întâiului freamăt de remuşcare.
Un dinamism dureros face din ea o risipă somptuoasă şi zadarnică a sufletului. — Numai marea — şi fumul de ţigară — ne dau imaginea ei.
Păcatul este expresia religioasă a remuşcării, precum regretul expresia ei poetică. Primul este o limită superioară; ultimul, una inferioară.
Te căieşti de ceva ce s-a întâmplat sub tine... Erai liber să dispui alt curs lucrurilor, dar atracţia răului sau a vulgarităţii a învins reflecţia etică. Ambiguitatea pleacă din amestecul de teologie şi vulgaritate din orice remuşcare.
În nimic nu simţi mai dureros ireversibilitatea timpului ca în ea. Ireparabilul nu-i decât interpretarea morală a acestei ireversibilităţi.
Răul ne dezvăluie substanţa demonică a timpului; binele, potenţialul de veşnicie al devenirii. Răul este abandonare; binele, un calcul inspirat. Nimeni nu ştie diferenţia raţional unul de celălalt. Dar simţim cu toţii căldura dureroasă a răului şi răceala extatică a binelui.
Dualismul lor transpune în lumea valorilor un altul mai adânc: nevinovăţie şi cunoaştere.
Ceea ce deosebeşte remuşcarea de deznădejde, de ură sau de groază este o înduioşare, un patetic al incurabilului.
Sunt atâţi oameni pe care îi separă de moarte doar nostalgia ei! în aceasta, moartea îşi creează din viaţă o oglindă pentru a se putea admira. Poezia nu-i decât instrumentul unui funebru narcisism.
Atât animalele, cât şi plantele sunt triste, dar ele n-au descoperit tristeţea ca un procedeu de cunoaştere. Numai în măsura în care omul îl foloseşte încetează a fi natură. Privind în jurul nostru, cine nu observă c-am acordat prietenia la plante, animale şi la câte minerale! — dar nici unui om.
Lumea nu-i decât un Nicăieri universal. De aceea, n-ai unde să te duci niciodată...
Toate momentele acelea când viaţa tace, ca să-ţi auzi singurătatea... În Paris, ca şi într-un cătun îndepărtat, timpul se retrage, se înghemuieşte într-un colţ al conştiinţei şi rămâi cu tine însuţi, cu umbrele şi luminile tale. Sufletul s-a izolat şi în zvârcoliri nedefinite se ridică la suprafaţa ta, ca un cadavru pescuit în adâncimi. Şi atunci îţi dai seama că mai există şi alt sens al pierderii sufletului decât cel biblic.
Toate gândurile par gemetele unei râme călcate de îngeri.
Nu poţi pricepe ce înseamnă „meditaţia“ dacă nu eşti obişnuit să asculţi tăcerea. Vocea ei este un îndemn la renunţare. Toate iniţierile religioase sunt cufundări în adâncimile ei. Din
misterul lui Buddha am început să bănuiesc în clipa în care m-a apucat frica de tăcere. Muţenia cosmică îţi spune atâtea lucruri, că laşitatea te împinge în braţele acestei lumi.
Religia-i o revelaţie atenuată a tăcerii, o îndulcire a lecţiei de nihilism ce ne-o inspiră şoaptele ei, filtrate de teama şi prudenţa noastră... Astfel se aşază tăcerea la antipodul vieţii.
De câte ori îmi vine-n minte cuvântul: rătăcire, de atâtea ori am revelaţia omului. Şi tot de atâtea ori, parcă au aţipit munţii pe fruntea mea...
Suso ne spune, în autobiografia sa, că şi-a gravat numele lui Isus, cu un stil metalic, în dreptul inimii. Sângele n-a curs în zadar, căci după o vreme descoperă o lumină în acele litere, pe care le acoperă ca să nu le zărească nimeni. — Ce mi-aş scrie în dreptul inimii? — Se prea poate că: nefericire. Şi surpriza lui Suso s-ar repeta la interval de secole, dacă diavolul ar avea lumină măcar pentru emblema lui... În felul acesta, inima omenească ar ajunge reclama luminoasă a Satanei.
Sunt poieni în care îngerii îşi fac vilegiatura. În ele aş semăna flori din marginea deşerturilor, ca să mă odihnesc în umbra propriului simbol.
Trebuie să ai spiritul unui sceptic grec şi o inimă de Iov ca să încerci sentimentele în ele însele: un păcat fără vină, o tristeţe fără motiv, o remuşcare fără cauză, o ură fără obiect...
Sentimente pure — care îşi au echivalentul în a filozofa fără probleme. Nici viaţa şi nici gândirea nu mai au — în felul acesta — vreo legătură cu timpul, iar existenţa se defineşte ca o suspendare. Tot ce se petrece în tine nu se mai poate raporta la nimic, fiindcă nu se îndreaptă nicăieri, ci se epuizează în finalitatea internă a actului. Devii cu atât mai esenţial, cu cât răpeşti „istoriei“ tale caracterul de temporalitate. Privirile spre cer n-au dată, iar viaţa în ea însăşi e mai puţin localizabilă decât neantul.
În dorul după absolut există puritatea unui vag, care trebuie să ne lecuiască de infecţiile temporale şi să ne servească de prototip al neîncetatei suspendări. Căci aceasta nu-i, în fond, decât deparazitarea conştiinţei de timp.
De câte ori mă gândesc la om, mila îmi îneacă gândurile. Şi astfel nu-i pot da de urmă în nici un chip. O frântură în natură te obligă la meditaţii frânte.
Pasiunea pentru sfinţenie înlocuieşte alcoolul în aceeaşi măsură ca muzica. Tot aşa, erotica şi poezia. Forme diferite ale uitării, perfect substituibile. Beţivii, sfinţii, îndrăgostiţii şi poeţii se află iniţial la aceeaşi distanţă de cer sau, mai bine zis, de pământ. Numai căile diferă, deşi toţi sunt pe cale să nu mai fie oameni. — Aşa se explică de ce o voluptate a imanenţei îi condamnă în mod egal.
Timiditatea este un dispreţ instinctiv al vieţii; cinismul, unul raţional. Înduioşarea? Un amurg delicat al lucidităţii, o „degradare“ a spiritului la rangul inimii.
În orice timiditate se află o nuanţă religioasă. Teama că nu suntem ai nimănui, că Dumnezeu este un nimeni, iar lumea opera lui... Neîncrederea metafizică ne creează o neprielnicie în fire şi o jenă în societate. Lipsa de îndrăzneală între oameni — decantarea forţei în dispreţ — pleacă dintr-o vitalitate nesigură, agravată de bănuieli la ce e mai esenţial în lume. Un instinct sigur şi o credinţă hotărâtă îţi dau dreptul să fii obraznic; te silesc chiar. — Timiditatea-i modul de a-ţi învălui un regret. Căci orice îndrăzneală nu e decât forma pe care o ia lipsa de regrete.
De câte ori nu mai ai iluzii, este ca şi cum ai fi servit de oglindă toaletei intime a vieţii. — Mister mai înduioşător ca în dragostea de viaţă nu există; ea singură calcă peste toate evidenţele. Trebuie să nu mai aparţii deloc lumii ca viaţa să-ţi pară un absolut. O perspectivă din cer aşa o proiectează.
Unde apare paradoxul moare sistemul şi triumfă viaţa. Prin el îşi salvează onoarea raţiunea în faţa iraţionalului. Ce e tulbure în viaţă nu poate fi exprimat decât în blestem sau imn. Cine nu le poate mânui mai are la îndemână o singură scăpare: paradoxul — surâs formal al iraţionalului.
Ce-i el din perspectiva logicii dacă nu un joc iresponsabil, iar din a bunului-simţ o imoralitate teoretică? Dar nu ard în el toate irezolvabilele, nonsensurile şi conflictele ce
frământă subteran viaţa? De câte ori umbrele ei neliniştite se mărturisesc raţiunii, aceasta le îmbracă şoaptele în eleganţa paradoxului, spre a le masca originea. Însuşi cel de salon, este el altceva decât expresia cea mai profundă pe care o poate afecta superficialitatea?
Paradoxul nu-i o soluţie; căci nu rezolvă nimic. Poate fi folosit doar ca împodobire a ireparabilului. A voi să îndrepţi ceva cu el este cel mai mare paradox. Fără dezabuzarea raţiunii nu mi-l pot închipui. Lipsa ei de patos o obligă să tragă cu urechea la murmurul vieţii şi să-şi desfiinţeze autonomia în tălmăcirea acesteia. În paradox, raţiunea se anulează pe ea însăşi; şi-a deschis graniţele şi nu mai poate opri năvala erorilor palpitante, a erorilor care zvâcnesc.
Teologii sunt paraziţi ai paradoxului. Fără întrebuinţarea lui inconştientă, ei trebuiau să depună de mult armele. Scepticismul religios nu e decât practica lui conştientă.
Tot ce nu încape în raţiune este motiv de îndoială; dar în ea nu este nimic. De aici avântul rodnic al gândirii paradoxale, care a introdus conţinut în forme şi a dat curs oficial absurdităţii.
Paradoxul împrumută vieţii farmecul unei absurdităţi expresive. Îi întoarce ceea ce ea i-a atribuit dintru început.
Dac-aş fi Moise, aş scoate cu toiagul regrete din stânci. Oricum — este şi acesta un mod de-a stinge setea muritorilor...
Ceea ce-i religios nu-i chestiune de conţinut, ci de intensitate. Dumnezeu se determină ca un moment al frigurilor noastre, aşa încât lumea în care vieţuim devine un obiectiv atât de rar al sensibilităţii religioase prin faptul că n-o putem gândi decât în clipele neutre. Fără „călduri“ nu depăşim câmpul percepţiei, adică nu vedem nimic. Ochii servesc pe Dumnezeu numai când nu disting obiectele; absolutul se teme de individualizare.
Intensificarea nu importă cărei senzaţii este semn de religiozitate. Un dezgust maxim ne dezvăluie Răul (calea negativă spre Dumnezeu). Viciul e mai aproape de absolut decât un instinct nefalsificat, deoarece participarea la divin este posibilă în măsura în care nu mai suntem natură.
Un om lucid îşi măsoară „căldurile“ la fiece pas, spectator al pasiunii proprii, veşnic pe urmele lui, abandonându-se echivoc născocirilor tristeţii sale. În luciditate, cunoaşterea este un omagiu fiziologiei.
Cu cât ştim mai mult despre noi, cu atât îndeplinim cerinţele unei igiene, care consistă în realizarea transparenţei organice. De atâta puritate, vedem prin noi. Ajungi astfel să asişti la tine însuţi.
Sursa isteriei sfinte în mânăstiri nu poate fi decât ascultarea tăcerii, contemplarea spectacolului de linişte al singurătăţii. — Dar palpitaţia lăuntrică a Timpului, pierderea conştiinţei în ondulaţia valurilor temporale? Sursa isteriei laice...
Timpul este un surogat metafizic al mării. Nu te gândeşti la el decât spre a învinge nostalgia ei.
Dacă se admite în univers un infinitezimal real, totul este real; — dacă nu există ceva, nu există nimic. A face concesii multiplicităţii şi a reduce totul la o ierarhie de aparenţe înseamnă a nu avea curajul negaţiei. Distanţa teoretică de viaţă şi slăbiciunea sentimentală pentru ea ne duc la soluţia şovăitoare a treptelor irealităţii, la un pro-contra firii.
Situaţia paradoxală exprimă o indeterminaţie esenţială a fiinţei. Lucrurile nu s-au aşezat. Atât ca situaţie reală, cât şi ca formă teoretică — paradoxul izvorăşte din condiţia nedesăvârşirii. Unul singur, şi ar arunca raiul în aer.
Contingenţa — oazele de arbitrar în deşertul Necesităţii — nu e sesizabilă de formele raţiunii decât prin intervenţia de mobilitate pe care-o introduce neastâmpărul paradoxului. Ce-i el dacă nu o irupţie demoniacă în raţiune, o transfuzie de sânge în Logică şi o suferinţă a formelor?
Semnul hotărâtor că misticii n-au rezolvat nimic, dar au înţeles totul? Avalanşa de paradoxe în preajma lui Dumnezeu, spre a se uşura de teama neînţelesului. Mistica este suprema expresie a gândirii paradoxale. Înşişi sfinţii au folosit acest instrument al indeterminaţiei spre a „preciza“ indescifrabilul divin.
Senzaţii eterice ale Timpului în care vidul îşi surâde lui însuşi.
Melancolia — nimb vaporos al Temporalităţii.
Existenţa demoniacă ridică fiece clipă la demnitatea de eveniment. Acţiunea — moarte a spiritului — emană dintr-un principiu satanic, încât luptăm în măsura în care avem ceva de ispăşit. Mai mult decât orice, activitatea politică e o ispăşire inconştientă.
Sensibilitatea faţă de timp pleacă din incapacitatea de a trăi în prezent. Îţi dai seama în fiece clipă de mişcarea nemiloasă a vremii, care se substituie dinamismului imediat al vieţii. Nu mai trăieşti în timp, ci cu el, paralel lui.
Fiind una cu viaţa, eşti timp. Trăindu-l, mori împreună cu el, fără îndoieli şi fără chin. Sănătatea perfectă se realizează în asimilarea temporală, pe când starea de boală este o disociere echivalentă. Cu cât percepi mai bine timpul, cu atât eşti mai înaintat într-o dizarmonie organică.
În mod firesc, trecutul se pierde în actualitatea prezentului, se însumează şi se topeşte în el. Regretul — expresie a acuităţii temporale, a dezintegrării din prezent — izolează trecutul ca actualitate, îl vitalizează printr-o adevărată optică regresivă. Căci în regret trecutul păstrează o virtute de posibil. Un ireparabil convertit în virtualitate.
Când ştii neîncetat ce agent de distrugere e timpul, sentimentele care se înjghebează în jurul acestei conştiinţe încearcă să-l salveze pe toate laturile. Profeţia este actualitatea viitorului, precum regretul a trecutului. Neputând fi în prezent, transformăm trecutul şi viitorul în prezenţe, încât nulitatea actuală a timpului ne uşurează accesul infinităţii lui.
A fi bolnav înseamnă a trăi într-un prezent conştient, într-un prezent sie însuşi translucid, căci teama de trecut şi de viitor, de ce s-a întâmplat şi de ce se va întâmpla, dilată clipa pe măsura imensităţii temporale.
Un bolnav care-ar putea trăi naiv n-ar fi propriu-zis bolnav, căci poţi fi atins de cancer, dacă n-ai teroarea deznodământului (acest viitor care fuge înspre noi, nu spre care alergăm), eşti sănătos. Nu există boli, ci numai conştiinţa lor însoţită totdeauna de hipertrofia simţului temporal.
Uneori nu ni se întâmplă să pipăim timpul, să-l pierdem printre degete, în excese de intensitate care-l proiectează în conture materiale? Sau alteori să-l simţim ca o adiere subtilă prin firele de păr? Să fi obosit? Caută el vreun culcuş? sunt inimi mai ostenite ca el şi care totuşi nu i-ar refuza azilul...
Răul, părăsind indiferenţa originară, şi-a luat Timpul ca pseudonim.
Oamenii au construit paradisul filtrând eternitatea, din „esenţă“ de veşnicie. Acelaşi procedeu aplicat ordinii temporale ne face inteligibilă suferinţa. Căci, într-adevăr, ce este ea dacă nu „esenţă“ de timp?
După miezul nopţii, gândeşti ca şi cum n-ai mai fi în viaţă sau — în cel mai bun caz — ca şi cum n-ai mai fi tu. Devii o simplă unealtă a tăcerii, a veşniciei sau a vidului. Te crezi trist şi nu ştii că acestea respiră prin tine. Eşti victima unui complot al forţelor obscure, căci dintr-un individ nu se poate naşte o tristeţe care să nu încapă în el. Tot ce ne întrece îşi are sursa în afară de noi. Atât plăcerea, cât şi suferinţa. Misticii au raportat revărsarea de delicii a extazului la Dumnezeu, pentru că nu puteau admite că mărginirea individuală este capabilă de atâta plinătate. Aşa se întâmplă cu tristeţea şi cu toate. Eşti singur, dar cu toată singurătatea.
Când totul se mineralizează, nostalgia însăşi devine geometrie, stâncile par fluide faţă de împietrirea vagului sufletesc şi nuanţele sunt mai prăpăstioase decât munţii. Atunci nu-ţi mai trebuie decât tremurul şi privirea câinilor călcaţi, şi-un ceas hodorogit din alte secole — pernă a unei frunţi înnebunite.
De câte ori mă primblu prin ceaţă, mă dezvăluiesc mai uşor mie însumi. Soarele te înstrăinează, căci descoperindu-ţi lumea, te leagă înşelăciunilor ei. Dar ceaţa este culoarea amărăciunii.
Accesele de milă sunt precedate de o stare de slăbire generală, în care umbli cu teama de a nu cădea în toate obiectele, de a nu te topi în ele. Mila este forma patologică a
cunoaşterii intuitive. Cu toate acestea, nu poate fi aşezată în rândul bolilor, ea fiind un leşin... vertical. Cazi în direcţia propriei singurătăţi.
Nopţile albe — singurele negre — te fac un adevărat scafandru al Timpului. Cobori, cobori spre lipsa lui de fund... Scufundarea muzicală şi nedefinită spre rădăcinile temporalităţii rămâne o voluptate neîmplinită, fiindcă nu putem atinge marginile timpului decât sărind din el. Saltul acesta ni-l face însă exterior; îi percepem marginile, dar nu în experienţa lui. Suspendarea îl transformă în irealitate şi-i răpeşte sugestia de infinit — decor al nopţilor albe.
Somnul n-are alt rost decât uitarea timpului, a principiului demonic ce veghează în el.
În biserici mă gândesc adesea ce lucru mare ar fi religia dacă n-ar fi credincioşii, ci numai neliniştea religioasă a lui Dumnezeu, de care ne vorbeşte orga.
Mediocritatea filozofiei se explică prin faptul că nu se poate cugeta decât la o temperatură scăzută. Când eşti stăpân pe febră, orânduieşti gândurile ca păpuşile; tragi ideile de aţă şi publicul nu se refuză iluziei. Dar când orice privire spre tine însuţi e un incendiu sau un naufragiu, când peisajul lăuntric e o devastare somptuoasă de flăcări evoluând la orizontul mărilor — atunci dai drumul gândurilor, coloane turmentate de epilepsia focului interior.
Dacă aş şti c-am fost trist o singură dată din cauza oamenilor, de ruşine aş depune armele. Ei pot fi uneori iubiţi sau urâţi şi totdeauna compătimiţi, dar atenţia unei întristări e o concesie degradantă. Clipele de generozitate divină, în care i-am îmbrăţişa pe toţi, sunt inspiraţii rare, adevărate „graţii“.
Iubirea de oameni este boală tonică şi în acelaşi timp ciudată, fiindcă nu-i sprijinită de nici un element din realitate. Un psiholog iubitor de oameni n-a existat până acum şi desigur nu va exista niciodată. Cunoaşterea nu merge în sensul umanităţii. — sunt însă pauze ale lucidităţii, recreaţii ale cunoaşterii, crize ale ochiului necruţător, care îl pun în situaţia stranie a iubirii. Atunci ar dori să se întindă în mijlocul străzii, să sărute tălpile muritorilor,
să dezlege curelele încălţămintei negustorilor ca şi cerşetorilor, să se târâie prin toate rănile şi însângerările, să atârne de privirea criminalului aripi de porumb — să fie ultimul om din dragoste!
Cunoaşterea de oameni şi dezgustul fac din psiholog, de bine, de rău, o victimă a propriilor lui cadavre. Căci pentru el orice iubire este o ispăşire. — Oamenii pe care i-a anulat cunoaşterea mor în tine; victimele dispreţului tău putrezesc în inima ta. Şi întreg acest cimitir care prinde viaţă în delirul de dragoste, în spasmele ispăşirii tale!
Sublimul este incomensurabilul ca sugestie de moarte. Marea, renunţarea, munţii şi orga — în moduri diferite şi totuşi în acelaşi fel — sunt încoronarea unui sfârşit, care deşi se consumă în timp, destrucţia lui este totuşi dincolo de el. Căci sublimul e o criză temporală a eternităţii.
Ceea ce-i sublim în exemplul lui Isus derivă din rătăcirea prin timp a veşniciei, din nemăsurata ei degradare. Tot ce e însă scop în existenţa Mântuitorului atenuează ideea de sublim, care exclude aluziile etice. Dacă s-a coborât de bunăvoie ca să ne salveze, atunci el ne poate interesa numai în măsura în care gustăm estetic un gest etic. Dimpotrivă, dacă trecerea lui printre noi este numai o greşeală a veşniciei, o ispitire inconştientă de moarte a perfecţiunii, o ispăşire în timp a absolutului, atunci proporţiile enorme ale acestei inutilităţi nu se înalţă sub semnul sublimului? — Estetica să mai salveze crucea, ca simbol al veşniciei.
Nu există o plăcere mai mare ca aceea să crezi c-ai fost filozof — şi nu mai eşti.
A suferi înseamnă a medita o senzaţie de durere: a filozofa — a medita asupra acestei meditaţii.
Suferinţa-i ruina unui concept; o avalanşă de senzaţii, care intimidează orice formă.
Totul în filozofie este de rangul al doilea, al treilea... Nimic direct. Un sistem se construieşte din derivări, el însuşi fiind derivatul prin excelenţă. Iar filozoful nu-i mai mult de un geniu indirect.
Nu putem fi atât de generoşi cu noi înşine, încât să nu ne zgârcim în libertatea ce ne-o acordăm. De nu ne-am pune piedică, de câte ori fiece clipă n-ar fi altceva decât o supravieţuire! Nu se întâmplă de multe ori să rămânem noi înşine doar prin ideea limitelor noastre? O biată amintire a unei individualizări trecute, o zdreanţă a propriei individuaţii... Ca şi cum am fi un obiect ce-şi caută un nume într-o natură fără identitate. — Omul e făcut — ca toate vietăţile — pe măsura unor anumite senzaţii. Or, se întâmplă ca ele să nu-şi mai facă loc una alteia, în succesiunea normală, ci să năpădească toate într-o furie elementară, roind în jurul unei epave — din plenitudine — care e eul. Unde să mai fie loc atunci pentru pata de vid care e conştiinţa?
Este atâta crimă şi poezie în Shakespeare, că dramele lui par concepute de un trandafir în demenţă.
Oricâtă amărăciune ar fi în noi, ea nu-i atât de mare încât să ne poată dispensa de amărăciunile altora. Iată de ce lectura moraliştilor francezi este balsamică în orele târzii. Ei au ştiut totdeauna ce înseamnă a fi singur între oameni; rar de tot ce e singurătatea în lume. Până şi Pascal n-a putut învinge condiţia lui de om retras din societate. O suferinţă ceva mai redusă, şi-am fi înregistrat doar o mare inteligenţă. — între francezi şi Dumnezeu s-a interpus totdeauna salonul.
Două lucruri m-au umplut neîncetat de o isterie metafizică: un ceas care stă şi un ceas care umblă.
Cu cât oamenii te interesează mai puţin, cu atât devii mai timid în faţa lor, iar când ajungi să-i dispreţuieşti, începi să te bâlbâi. — Natura nu-ţi iartă nici un pas peste inconştienţa ei şi-ţi urmăreşte toate cărările orgoliului, împânzindu-le de regrete. Cum s-ar explica altcum că oricărui triumf peste condiţia de om i se asociază o părere de rău corespunzătoare?
Timiditatea împrumută fiinţei umane ceva din discreţia intimă a plantelor, iar unui spirit agitat de el însuşi o melancolie resemnată care pare a fi aceea a lumii vegetale. sunt gelos pe un crin numai când nu-s timid.
Dacă suferinţa n-ar fi un instrument de cunoaştere, sinuciderea ar fi obligatorie. Şi viaţa însăşi — cu inutilităţile ei sfâşietoare, cu bestialitatea ei obscură, care ne târâie în erori pentru a ne spânzura din când în când de câte un adevăr, cine ar putea-o suporta, de n-ar fi un spectacol de cunoaştere unic? Trăind primejdiile spiritului, ne mângâiem prin intensităţi de lipsa unui adevăr final.
Orice eroare este un fost adevăr. Nu există însă una iniţială, deoarece între adevăr şi eroare distanţa e marcată doar de pulsaţie, de animaţia lăuntrică, de ritmul secret. Astfel, eroarea-i un adevăr care nu mai are suflet, un adevăr uzat şi care aşteaptă să fie vitalizat.
Adevărurile mor psihologic, nu formal; ele îşi menţin valabilitatea, continuând nonviaţa formelor, deşi pot să nu mai fie valabile pentru nimeni.
Tot ce-i viaţă în ele se petrece în timp; eternitatea formală le aşază într-un vid categorial.
Pentru un om, cam cât „ţine“ un adevăr? Nu mai mult ca o pereche de ghete. Doar cerşetorii nu le schimbă niciodată. Întru cât eşti însă în rând cu viaţa, trebuie să te primeneşti încontinuu, căci plinătatea unei existenţe se măsoară după suma de erori înmagazinate, după cantitatea de ex-adevăruri.
Nimic din ceea ce ştim nu rămâne neispăşit. Orice paradox, curaj de gând sau indiscreţie a spiritului le plătim scump mai curând sau mai târziu. Este de un farmec straniu această pedeapsă care urmează oricărui progres al cunoaşterii. Ai sfâşiat un văl ce acoperea inconştienţa naturii? îl vei ispăşi într-o tristeţe a cărei sursă n-o vei bănui. Şi-a scăpat un gând plin de răsturnări şi ameninţător? sunt nopţi ce nu pot fi umplute decât de evoluţiile căinţei. Ai pus prea multe întrebări lui Dumnezeu? Atunci, de ce te miră povara răspunsurilor ce nu le-ai primit?!
Indirect, prin consecinţe, cunoaşterea-i un act religios.
Ispăşim cu voluptate spiritul şi cu toată abandonarea în inevitabil. Cum dezintoxicarea de cunoaştere este imposibilă, deoarece o cere organismul, incapabil de-a se obişnui cu doze mici, — să facem şi din actul reflex o reflexie. În felul acesta, setea infinită a spiritului îşi află o ispăşire echivalentă.
Cultul frumuseţii seamănă unei laşităţi delicate, unei dezertări subtile. N-o iubeşti oare fiindcă te scuteşte de-a trăi? Sub impresia unei sonate sau unui peisaj, ne dispensăm de viaţă cu un zâmbet de bucurie dureroasă şi de superioritate visătoare. Din centrul frumuseţii, totul este în urma noastră şi nu putem privi spre viaţă decât întorcându-ne. Orice emoţie dezinteresată, neasociată imediatului existenţei, încetineşte mersul inimii. Într-adevăr, organul timpului, care-i inima, ce-ar mai putea marca în amintirea veşniciei care e frumuseţea?!
Ceea ce nu aparţine timpului ne reţine respiraţia. Umbrele eternităţii, ce se apleacă de câte ori singurătatea este inspirată de un spectacol de frumuseţe, ne taie suflarea. Ca şi cum am pângări nemărmurirea prin aburii respiraţiei noastre!
Când toate lucrurile ce le-aş atinge ar deveni triste, când o privire furişată spre cer i-ar împrumuta culoarea mâhnirilor, când n-ar exista ochi uscaţi în preajma mea şi aş evolua pe bulevarde ca prin mărăcini, că urmele paşilor mei le-ar sorbi soarele spre a se îmbăta de durere, atunci aş avea dreptul şi mândria să afirm viaţa. Orice aprobare ar avea de partea ei mărturia infinitului de suferinţă şi orice bucurie sprijinul amărăciunilor. E urât şi vulgar a scoate o afirmaţie întăritoare din ce nu e plenitudine de rău, durere şi mâhnire. Optimismul este un aspect degradant al spiritului, fiindcă nu pleacă din febră, din înălţimi şi ameţeli. Tot aşa o pasiune ce nu-şi extrage tăria din umbrele vieţii. În scuipat, în gunoi, în tina anonimă a uliţelor zace un izvor mai curat şi nesfârşit mai rodnic decât în împărtăşirea blândă şi raţională din viaţă. Avem destule vine prin care să urce adevărurile, destule vine în care plouă, ninge, bate vântul, apun şi răsar sori. Şi-n sângele nostru nu cad stele spre a-şi recăpăta sclipirea?
Nu-i loc sub soare ca să mă reţină şi nici umbră să mă adăpostească, fiindcă spaţiul devine vaporos în avântul rătăcitor şi-n fuga nesăţioasă. Ca să rămâi undeva, ca să-ţi ai „locul“ tău în lume, trebuie să fi împlinit miracolul de a te fi aflat în vreun punct al spaţiului, negârbovit de amărăciuni. Când te găseşti într-un loc, nu faci decât să te gândeşti la altul, încât nostalgia se conturează organic într-o funcţie vegetativă. Dorinţa de altceva, din simbol spiritual, devine natură.
Expresie a avidităţii de spaţiu, nostalgia sfârşeşte prin a-l anula. Cine suferă numai de pasiunea Absolutului n-are nevoie de această lunecare orizontală pe întinderi. Existenţa staţionară a călugărilor îşi are sursa în canalizarea verticală, spre cer, a acestor doruri vagi după veşnic alte locuri şi alte depărtări. O emoţie religioasă n-aşteaptă consolare de la spaţiu; mai mult, ea nu-i intensă decât în măsura în care îl asimilează unui cadru de căderi.
Când nu-i loc în care să nu fi suferit, ce alt motiv poţi invoca în sprijinul rătăcirii? Şi ce o să te lege de spaţiu, când albastrul întunecat al nostalgiei te dezleagă de tine însuţi?
Dacă omul n-ar fi ştiut introduce un delir voluptuos în singurătate — de mult s-ar fi aprins întunericul.
Descompunerea cea mai oribilă, într-un cimitir necunoscut, este o icoană palidă pentru părăsirea în care te afli când, din aer sau de sub pământ, o voce neaşteptată îţi dezvăluie cât eşti de singur.
Să n-ai cui să spui niciodată nimic! Numai obiecte; nici o fiinţă. Şi năpăstuirea singurătăţii nu pleacă decât din sentimentul că eşti înconjurat de lucruri neînsufleţite, cărora n-ai ce să le spui.
Nu din extravaganţă şi nici din cinism umbla Diogene cu un felinar, în plină zi, să caute un om. Ştim noi prea bine că din singurătate...
Când nu-ţi poţi aduna gândurile şi te supui, înfrânt, argintului lor viu — ca aburul se risipeşte lumea şi cu ea tu însuţi, că pari a asculta la marginile unei mări ce şi-a retras apele lectura propriilor memorii scrise într-o altă viaţă... Încotro aleargă mintea, spre ce nicăieri îşi dizolvă graniţele? Se topesc gheţari în vine? Şi-n ce anotimp al sângelui şi-al spiritului te afli?
Mai eşti tu însuţi? Nu-ţi zvâcnesc tâmplele de teama contrară? Eşti altul, eşti altul...
... Cu ochii pierduţi spre celălalt în melancolia neprihănită a parcurilor.
Despre orice — şi-n primul rând despre singurătate — eşti obligat a gândi negativ şi pozitiv în acelaşi timp.
Fără tristeţe ne-am da noi seama, în aceeaşi vreme, de trup şi de duh? Fiziologia şi cunoaşterea se întâlnesc în ambiguitatea ei constitutivă, încât nu eşti mai prezent ţie însuţi şi mai solidar cu tine ca-n clipele de tristeţe. Va fi aceasta — ca şi conştiinţa — un agent de înstrăinare de lume, un factor de exterioritate; cu cât ne îndepărtează însă de toate, cu atât coincidem mai mult cu noi. Seriozitatea — tristeţe fără accent afectiv — ne face sensibili numai la un proces raţional, căci neutralitatea ei n-are adâncimea care asociază capriciile viscerelor vibraţiei spiritului. O fiinţă serioasă este un animal ce îndeplineşte condiţiile de om; opreşte-i o clipă mecanismul de gândire; nu va observa ce uşor a redevenit animalul de altădată. Răpeşte-i însă tristeţii reflexia; va rămâne destulă imbecilitate sumbră ca zoologia să nu te accepte.
A lua lucrurile în serios înseamnă a le cântări fără a participa; a le lua în tragic — a te angaja în soarta lor. Între seriozitate şi tragedie (această tristeţe ca acţiune) este o mai mare deosebire decât între un funcţionar şi un erou. — Filozofii sunt bieţi agenţi ai Absolutului, plătiţi din contribuţiile mâhnirilor noastre. Din a lua lumea în serios şi-au făcut o profesie.
Tristeţea — în forma ei elementară — este o genialitate a materiei. Inspiraţie primară fără gânduri. Trupul şi-a înfrânt condiţia şi tinde la o participare „superioară“ lui, iar în formele reflexive ale tristeţii procesul este completat de o descindere a spiritului prin vine, ca pentru a ne arăta cât de organic ne aparţinem.
Răpindu-ne firii şi redându-ne nouă, tristeţea-i o izolare substanţială a firii noastre, în deosebire de împrăştierea ontologică a fericirii.
În „accesele“ de milă se manifestă o atracţie secretă pentru „proastele maniere“, pentru murdărie şi degradare. Orice monstruozitate este o perfecţiune faţă de lipsa „bunului-gust“ al milei, acest rău cu aparenţele reale ale blândeţii.
În mormanul de pete şi de devieri ale naturii sau în rafinamentul vicios al minţii, nu veţi găsi o perversiune mai întunecoasă şi mai frământată ca mila. Nimic nu ne abate de la frumuseţe mai mult decât „accesele“ ei. Şi dac-ar fi numai frumuseţea! Dar virtuţile subterane ale acestui viciu ne întorc de la rosturile noastre esenţiale şi consideră depravare tot ce nu emană din gustul prăbuşirii, din mlaştini şi din putregai, întinderi ale milei şi pretexte ale voluptăţii ei infernale.
Nici o patologie n-a studiat-o fiindcă este o boală practică, şi ştiinţa a fost totdeauna în serviciul primăriilor. Cine-ar adânci tulburările lăuntrice, iadul iubirii perverse de oameni, — ar mai putea întinde mâna vreunui milostiv?
Rostul gânditorului este să întoarcă viaţa pe toate părţile, să-i proiecteze feţele în toate nuanţele, să revină neîncetat asupra ascunzişurilor ei, să-i bată în jos şi-n sus cărările, de mii de ori să privească acelaşi aspect, să nu descopere noul decât în ce-a văzut nelămurit, aceleaşi teme să le treacă prin toate membrele, amestecându-şi cugetele-n trup — să zdrenţuiască astfel viaţa gândind-o până la capăt.
Nu-i revelator pentru ce e nedefinibil în insuficienţele vieţii că numai cioburile unei oglinzi sfărâmate pot să ne redea icoana ei caracteristică?
După ce ţi-ai dat seama că oamenii nu-ţi pot oferi nimic şi continui totuşi a-i întâlni, este ca şi cum ai fi lichidat cu orice superstiţie, dar mai crezi în fantome. Dumnezeu, pentru a obliga pe singuratici la laşitate, a creat zâmbetul, anemic şi aerian la fecioare, concret şi imediat la femei pierdute, înduioşător la bătrâni şi irezistibil la muribunzi. De altfel, nimic nu dovedeşte mai mult că oamenii-s muritori ca zâmbetul, expresie a echivocului sfâşietor al vremelniciei. De câte ori zâmbim, nu este ca la o ultimă întâlnire, şi nu-i zâmbetul testamentul aromat al individului? Lumina tremurătoare a obrazului şi a buzelor, umiditatea solemnă a ochilor transformă viaţa într-un port, în care vapoarele pleacă în larg fără destinaţie, transportând nu oameni, ci despărţiri. Şi viaţa ce-i, dacă nu locul despărţirilor?
De câte ori mă înduioşează un zâmbet, mă îndepărtez cu o povară de ireparabil, căci nimic nu descoperă mai înfiorător ruina care aşteaptă omul ca acest simbol aparent de fericire şi care exprimă mai crud unei inimi desfrunzite freamătul de vremelnicie al vieţii,
decât horcăitul clasic al sfârşitului. — Şi de câte ori îmi zâmbeşte cineva, descifrez pe fruntea luminoasă chemarea sfâşietoare: „Apropie-te, vezi prea bine că şi eu sunt muritor!“ — Sau când ochii mi s-au întunecat de noaptea mea, glasul zâmbetului îmi flutură pe lângă urechi avide de implacabil: „Priveşte-mă, este pentru ultima oară!“
... Şi de aceea zâmbetul te opreşte de la singurătatea din urmă, şi oricât nu te-ar mai interesa colegii de respiraţie şi de putrefacţie, te-ntorci spre ei ca să le sorbi secretul, să te îneci în el şi ei să nu ştie, să nu ştie ce grei sunt de vremelnicie, ce mări poartă şi la câte naufragii nu ne invită frământarea inconştientă şi incurabilă a zâmbetului lor, la ce ispite de dispariţie te supun, deschizându-şi sufletul spre tine şi tu ridicând — cu freamăt şi îndurerare — lespedea surâsului!
Germinaţia fiecărui adevăr ne pune corpul la teasc. Ne stoarcem viaţa de câte ori cugetăm, încât un gânditor absolut ar fi un schelet ce şi-ar ascunde oasele în... transparenţa gândurilor.
Paloarea e culoarea ce-o ia gândirea pe faţa omenească.
Destin nu există decât în acţiune, fiindcă numai în ea rişti totul, fără să ştii unde vei ajunge. Politica — în sensul de exasperare a ceea ce-i istoric în om — este spaţiul fatalităţii, abandonarea integrală forţelor constructive şi destructive ale devenirii.
Şi în singurătate rişti totul, dar aici fiind în clar cu ce se va întâmpla, luciditatea atenuează iraţionalul soartei. Îţi anticipezi viaţa, îţi trăieşti destinul ca un inevitabil fără surprize, căci, într-adevăr, ce-i singurătatea dacă nu viziunea translucidă a fatalităţii, maximum de luminozitate în agitaţia oarbă a vieţii?
Omul politic renunţă la conştiinţă; singuraticul, la acţiune. Unul trăieşte uitarea (şi asta e politica); celălalt o caută (şi asta-i singurătatea).
O filozofie a conştiinţei nu poate sfârşi decât într-una a uitării.
Un om care practică o viaţă întreagă luciditatea ajunge un clasic al deznădejdii.
Femeia ce priveşte spre ceva oferă o imagine de o rară trivialitate. Ochii melancolici te invită, dimpotrivă, la o distrugere aeriană, şi setea de impalpabil pe care ţi-o satisface funebrul şi parfumatul lor azur te împiedică să mai fii tu însuţi. Ochi ce nu zăresc nimic şi din faţa cărora dispari, ca să nu le pătezi infinitul cu obiectul prezenţei tale. Privirea pură a melancoliei este modul cel mai ciudat prin care femeia ne face să credem că a fost cândva tovarăşa noastră în Rai.
Melancolia este o religiozitate fără nevoia Absolutului, o lunecare din lume fără atracţia transcendentului, o slăbiciune pentru aparenţele cerului egală insensibilităţii la simbolul acestuia. Posibilitatea ei de a se dispensa de Dumnezeu — deşi îndeplineşte condiţiile iniţiale ale apropierii de el — o transformă într-o voluptate, care se satisface creşterii ei proprii şi slăbiciunilor ei repetate. Căci melancolia este un delir estetic, suficient sieşi, steril în mitologie. Nu vei găsi în ea nimic străin unui vis legănat, căci nu generează nici o imagine peste cursul etericei sale destrămări.
Melancolia-i o virtute la femei şi un păcat la bărbaţi. Aşa se explică de ce aceştia au folosit-o spre cunoaştere...
Există în unele surâsuri feminine o aprobare duioasă, care te îmbolnăveşte. Ele se încuibă şi se depun pe fondul necazurilor zilnice, exercitând un control subteran. Femeile — ca şi muzica — trebuie ocolite în receptivităţile tulburi care măresc până la leşin pretextele de înduioşare. Când vorbeşti despre teamă, despre teama însăşi, în faţa unei blonde spiritualizate de paloare şi care-şi apleacă ochii pentru a suplini prin gest mărturisirea, surâsul ei frânt şi amar ţi se rostogoleşte-n carne şi-şi prelungeşte prin ecouri chinul său imaterial.
Surâsurile sunt o povară voluptuoasă pentru cel ce le împarte şi pentru cel ce le primeşte. O inimă atinsă de delicateţe greu poate supravieţui unui surâs duios. Tot aşa, sunt priviri după care nu te mai poţi hotărî pentru nimic.
Un fulg rătăcitor prin aer este o imagine de zădărnicie mai sfâşietoare şi mai simbolică decât un cadavru. Tot aşa, un parfum neobişnuit ne face mai trişti decât un cimitir, precum o
indigestie — mai gânditori decât un filozof. Şi mai mult decât catedralele, nu ne face mai religioşi mâna unui cerşetor ce ne arată drumul de urmat într-un oraş mare şi-n care ne-am pierdut?
Începi a te nelinişti de Timp, cu mult înainte de a-i citi pe filozofi, privind atent, într-un moment de oboseală, faţa unui om bătrân. Brazdele adâncite de necazuri, de speranţe şi de năluciri se înnegresc şi se pierd parcă fără urmă într-un fond de întuneric, pe care „faţa“ îl ascunde cu greu, mască nesigură a unui abis îndurerat. În fiece cută pare a se fi adunat vremea, a se fi ruginit devenirea, a fi îmbătrânit durata. Nu atârnă timpul în ridurile bătrâneţii şi nu e fiecare cută un cadavru temporal? Faţa omenească este folosită de demonia vremii ca o demonstraţie de zădărnicie. O poate cineva privi senin în amurgul ei?
Înclină-ţi ochii spre un bătrân când n-ai Ecleziastul la îndemână, faţa lui — de care el poate fi perfect străin — te va învăţa mai mult ca înţelepţii. Căci sunt încreţituri care dezvelesc acţiunea Timpului mai nemilos decât un tratat de zădărnicie. Unde să găseşti cuvinte care să zugrăvească eroziunea lui implacabilă, înaintarea lui destructivă, când peisajul deschis şi accesibil al bătrâneţii ţi se oferă la toate colţurile ca o lecţie decisivă şi o sentinţă fără apel?
Neastâmpărul copiilor în braţele bunicilor să nu fie oroarea instinctivă de Timp? Cine n-a simţit în sărutul unui bătrân inutilitatea infinită a timpului?
De oameni mă separă toţi oamenii.
De-aş alerga ca un nebun în căutarea mea, cine-mi spune că nu-mi voi ieşi niciodată în cale? Pe ce maidan al universului mă voi fi rătăcit? Mă duc să mă caut acolo unde se aude lumina... , căci de mi-aduc bine aminte, iubit-am altceva decât sonoritatea transparenţelor?
Cui nu i se pare că după fiece amărăciune luna a devenit mai palidă şi razele soarelui mai sfioase şi că devenirea îşi cere scuze, schilodindu-şi ritmul, — aceluia îi lipseşte baza cosmică a singurătăţii.
