I
Trei dimineaţa. Simt secunda de faţă, apoi pe cealaltă, fac bilanţul fiecărui minut.
De ce toate astea? — Pentru că m-am născut.
Punerea în cauză a naşterii ţine de un tip special de veghe.
*
„De când sunt pe lume” – acest de când mi se pare încărcat de un înţeles atât de înfricoşător, încât devine de neîndurat.
*
Există o cunoaştere care anulează orice consistenţă şi importanţă a ceea ce facem: pentru ea, totul e lipsit de temei, în afară de ea însăşi. Atât de pură, încât are oroare până şi de ideea de obiect, ea exprimă acea ştiinţă supremă potrivit căreia a săvârşi sau a nu săvârşi o faptă este totuna şi care e însoţită şi ea de o satisfacţie ieşită din comun: cea de a putea repeta, cu fiecare ocazie, că nu merită să pui suflet în nici un gest pe care-l faci, că nimic material nu e de natură să înnobileze ceva, că „realitatea” ţine de absurd. O astfel de cunoaştere ar trebui să fie numită postumă: ea are loc ca şi cum subiectul cunoscător ar fi viu şi neviu, fiinţă şi amintire a fiinţei. „Ţine deja de trecut”, spune el despre tot ce face, în chiar momentul actului, care e astfel privat pentru totdeauna de prezent.
*
Nu alergăm spre moarte, ci fugim de catastrofa naşterii, zvârcolindu-ne, supravieţuitori care încearcă s-o uite. Frica de moarte nu e decât proiecţia în viitor a unei spaime care-şi are începutul în prima noastră clipă.
Nu ne place, desigur, să socotim naşterea un rău: n-am fost oare învăţaţi că ea e supremul bine, că răul se găseşte la sfârşitul, şi nu la începutul vieţii noastre? Răul, adevăratul rău e totuşi în urma, nu înaintea noastră. E ceea ce i-a scăpat lui Cristos, ce a înţeles Buddha: „Dacă n-ar exista pe lume trei lucruri, o, ucenici, Desăvârşitul n-ar apărea pe lume…” Şi, înainte de bătrâneţe şi de moarte, el aşază faptul naşterii, izvor al tuturor slăbiciunilor şi al tuturor nenorocirilor.
*
Putem suporta orice adevăr, oricât de zdrobitor, cu condiţia să înlocuiască totul, să conţină tot atâta vitalitate cât speranţa căreia i s-a substituit.
*
Nu fac nimic, se înţelege. Dar văd cum trec orele – şi asta e preferabil încercării de a le umple. Nu trebuie să ne ostenim cu o operă, trebuie doar să spunem ceva care să se poată murmura la urechea unui beţiv sau a unui muribund.
*
Nimic nu dovedeşte mai bine cât de mult a decăzut omenirea ca imposibilitatea de a găsi fie şi un singur popor, un singur trib la care naşterea să mai provoace doliu şi bocet.
*
Să te răzvrăteşti împotriva eredităţii înseamnă să te răzvrăteşti împotriva a miliarde de ani, împotriva primei celule.
*
Există un zeu la originea, dacă nu la capătul, oricărei bucurii.
*
Niciodată în largul meu în imediat, nu mă seduce decât ceea ce mă precedă, ceea ce mă îndepărtează de prezent, clipele fără număr în care n-am existat: nenăscutul.
*
Nevoie fizică de dezonoare. Mi-ar fi plăcut să fiu odraslă de călău.Cu ce drept vă apucaţi să vă rugaţi pentru mine? N-am nevoie de mijlocitor, am să mă descurc singur. Partea unui nenorocit, aş primi, poate, dar din partea nimănui altcuiva, fie el şi sfânt. Nu pot tolera ca alţii să se preocupe de propria-mi mântuire. Dacă mă tem de ea şi-ncerc să-i scap, nimic mai supărător ca rugăciunile voastre! Duceţi-vă cu ele de-aici; oricum, nu suntem în slujba aceloraşi zei. Dacă ai mei sunt nevoinici, am toate motivele să cred că nici ai voştri nu sunt mai grozavi. Presupunând totuşi că ei sunt aşa cum vi-i imaginaţi, tot le-ar lipsi puterea să mă vindece de o spaimă mai veche decât propria-mi memorie.
*
Ce lucru jalnic o senzaţie! Poate nici extazul însuşi nu e mai mult.
*
Să desfacă, să des-zidească e singura sarcină pe care şi-o poate fixa omul, dacă aspiră, aşa cum o arată totul, să se deosebească de Ziditor.
*
Ştiu că naşterea mea e o întâmplare, un accident ridicol, şi totuşi, de uit de mine, mă port ca şi cum ea ar fi un eveniment capital, indispensabil mersului şi echilibrului lumii.
Să fi comis toate crimele, în afara celei de a fi tată.
*
Ca regulă generală, oamenii aşteaptă dezamăgirea: ei ştiu că nu trebuie să se neliniştească, că, mai devreme sau mai târziu, ea va veni, oferindu-le răgazul necesar să se poată ocupa de problemele momentului. Cu dezmeticitul e altfel: pentru el, dezamăgirea survine în acelaşi timp cu actul; n-are nevoie s-o pândească, e acolo. Eliberându-se de succesiunea lucrurilor, el a devorat posibilul şi a făcut inutil viitorul. „Nu vă pot întâlni în viitorul vostru, le spune el celorlalţi. N-avem nici măcar o singură clipă care să ne fie comună.” Asta fiindcă pentru el întregul viitor e deja acolo.
Când simţim sfârşitul în punctul de pornire, mergem mai repede ca timpul. Iluminarea, dezamăgire fulgerătoare, răspândeşte o siguranţă care-l transformă pe dezmeticit în mântuit.
*
Mă eliberez de aparenţe şi, cu toate acestea, mă-ncurc în ele; sau mai degrabă: mă găsesc la jumătatea distanţei dintre aceste aparenţe şi ceea ce le neagă, ceea ce n-are nici nume, nici conţinut, ceea ce nu e nimic şi este totul. Pasul decisiv dincolo de ele n-am să-l fac niciodată. Firea mă obligă să plutesc, să mă eternizez în echivoc, şi, dacă mi-aş propune să mă hotărăsc într-un sens sau în celălalt, aş pieri prin propria-mi salvare.
*
Capacitatea mea de a fi dezamăgit depăşeşte înţelegerea. Ea e cea care mă face să-l înţeleg pe Buddha, dar tot ea mă împiedică să-l urmez.
*
Ceea ce nu ne mai poate înduioşa nu mai contează şi nu mai există. Ne dăm seama de ce trecutul nostru încetează atât de repede să ne aparţină, pentru a lua înfăţişare de poveste, de ceva ce nu mai priveşte pe nimeni.
*
În cel mai adânc colţ al sufletului, să aspiri să fii la fel de sărac, la fel de vrednic de milă ca Dumnezeu.
*
Adevărata legătură dintre fiinţe nu se stabileşte decât prin prezenţa mută, prin aparenta ne-comunicare, prin schimbul misterios şi fără cuvinte care seamănă cu rugăciunea interioară.
*
Ceea ce ştiu la şaizeci de ani ştiam la fel de bine la douăzeci. Patruzeci de ani ai unei lungi, inutile munci de verificare… Că totul e lipsit de consistenţă, de temei, de justificare, sunt de obicei atât de sigur, încât cel care ar îndrăzni să mă contrazică, chiar dacă e omul pe care-l stimez cel mai mult, mi-ar apărea ca un şarlatan sau un idiot.
*
Încă din copilărie, percepeam scurgerea orelor, independente de orice raport, de orice fapt şi de orice eveniment, disjuncţia timpului de tot ce nu era el, existenta lui autonomă, statutul său singular, autoritatea, tirania sa. Amintesc cum nu se poate mai clar după-amiaza în care, pentru prima dată, în faţa universului gol, nu mai eram decât scurgere de clipe răzvrătite împotriva propriei funcţii. Timpul se desprindea de fiinţă pe seama mea.
*
Spre deosebire de Iov, eu nu mi-am blestemat ziua în care m-am născut; pe celelalte, în schimb, le-am afurisit pe toate…
*
Dacă moartea n-ar avea decât laturi negative, ar fi un act irealizabil.
*
Totul este; nimic nu este. Şi o formulă, şi cealaltă sunt purtătoarele unei egale împăcări. Anxiosul, spre nenorocirea sa, rămâne între ele două, înfricoşat şi perplex, mereu la discreţia unei nuanţe, incapabil să se fixeze în siguranţa fiinţei sau a absenţei faptului de a fi.
*
Pe acea coastă normandă, la o oră atât de matinală, n-aveam nevoie de nimeni. Prezenţa pescăruşilor mă deranja: i-am gonit cu pietre. Şi am înţeles că ţipetele lor, de o stridenţă supranaturală, erau exact ceea ce-mi trebuia, că numai înspăimântătorul putea să mă liniştească şi că doar pentru a-l întâlni mă trezisem înaintea răsăritului.
*
A fi în viaţă – sunt deodată izbit de ciudăţenia acestei expresii, ca şi cum nu s-ar aplica nimănui.
*
De fiecare dată când ceva nu merge şi când mi-e milă de mintea mea, mă cuprinde o irezistibilă dorinţă de a proclama. Atunci înţeleg din ce meschine abisuri apar reformatorii, profeţii şi mântuitorii.
*
Mi-ar plăcea să fiu liber, total liber. Liber ca un mort din faşă. Dacă în luciditate intră atâta ambiguitate şi zbucium este pentru că ea e rezultatul faptului că nu am ştiut cum să ne folosim insomniile.
*
Obsesia naşteri, transpunându-ne înaintea propriului trecut, ne face să pierdem gustul viitorului, al prezentului şi chiar al trecutului.
*
Rare sunt zilele în care, proiectat în postistorie, să nu asist la ilaritatea zeilor ieşind din episodul omenesc.
E cu adevărat nevoie de o viziune de rezervă, atunci când cea a Judecăţii de Apoi nu mai mulţumeşte pe nimeni.
*
O idee, o fiinţă, orice lucru care se întrupează îşi pierde înfăţişarea, devine grotesc. Frustrare a rezultatului. Să nu evadezi niciodată din posibil, să te complaci în postura de etern veleitar, să uiţi să te naşti.
*
Adevărata, unica neşansă: aceea de a vedea lumina zilei. Ea îşi are obârşia în agresivitatea, în principiul de expansiune şi de furie localizat în origini, în elanul spre rău care le-a agitat. Când revezi pe cineva după mulţi ani, ar trebui să te aşezi unul în faţa celuilalt şi să nu spui nimic ore în şir, pentru ca, profitând de tăcere, consternarea să se poată autosavura.
*
Zile atinse miraculos de sterilitate. În loc să mă bucur, să mă felicit, să convertesc această ariditate în sărbătoare, să văd în ea o ilustrare a desăvârşirii şi maturităţii, ca şi a detaşării mele, mă las cotropit de ciudă şi de proastă dispoziţie, atât e de tenace în noi omul pe care-l ştim, secătura agitată, incapabilă să se aşeze în umbră.
*
Sunt atras de filozofia hindusă, al cărei scop esenţial este de a învinge eul; şi tot ce fac şi tot ce gândesc nu înseamnă decât eu şi suferinţă cumplită a eului.
*
Câtă vreme acţionăm, avem un scop; acţiunea o dată terminată, ea nu are pentru noi mai multă realitate decât scopul pe care-l urmăream. Nu exista deci nimic cu adevărat coerent în toate acestea, nu era decât joc. Dar există şi din aceia care au conştiinţa acestui joc chiar în timpul acţiunii: ei trăiesc concluzia în premise, rezultatul în virtual, subminând gravitatea prin însuşi faptul că există.
Viziunea nonrealităţii, a carenţei universale este rezultatul combinat al unei senzaţii cotidiene şi al unui fior neaşteptat. Totul e joc – fără această revelaţie, senzaţia pe care o purtăm cu noi pe firul zilelor n-ar mai avea acea amprentă de evidenţă de care au nevoie experienţele metafizice pentru a se deosebi de contrafacerile lor, indispoziţiile. Pentru că orice indispoziţie nu e decât o experienţă metafizică avortată.
*
Când curiozitatea pe care o încercăm în faţa morţii ni se epuizează, închipuindu-ne că nu mai avem nimic altceva de vămuit din asta, ne îndreptăm atenţia spre naştere, ne pornim să înfruntăm un abis la fel de fără sfârşit…
*
Chiar în acest moment, mi-e rău. Acest eveniment, crucial pentru mine, este inexistent, chiar de neconceput, pentru restul fiinţelor, pentru toate fiinţele. În afară de Dumnezeu, dacă acest cuvânt poate avea vreun înţeles.
*
Auzim din toate părţile că, din moment ce totul e inutil, să faci bine ceea ce faci nu reprezintă un bine. Totuşi, tocmai asta e bine. Ca să ajungi la această concluzie şi ca s-o înduri, nu trebuie să exerciţi nici o profesie; cel mult, pe aceea de rege, ca Solomon.
*
Reacţionez ca toată lumea şi chiar ca aceia pe care-i dispreţuiesc cel mai mult; dar îmi repar greşeala, deplângând orice faptă pe care o comit, bună sau rea.
*
Unde-mi sunt senzaţiile? Au dispăru în… mine, şi ce e oare acest eu, dacă nu suma acestor senzaţii volatilizate?
*
Extraordinar şi nul – aceste două adjective se aplică unui anumit act şi, după aceea, la tot ce rezultă din el, vieţii în primul rând.
*
Clarviziunea e singurul viciu care te face liber – liber într-un pustiu.
*
Pe măsură ce trec anii, descreşte numărul celor cu care ne putem înţelege. Când nu vom mai avea pe nimeni căruia să ne adresăm, vom fi în sfârşit aşa cum eram înainte de a eşua într-un nume.
*
Când refuzi lirismul, e un chin să înnegreşti o pagină: la ce bun să scrii ca să spui exact ceea ce aveai de spus?
*
E foarte greu să accepţi să fii judecat de cineva care a suferit mai puţin ca tine. Şi cum fiecare se crede un Iov nerecunoscut…
*
Îmi doresc un confesor ideal, căruia să-i spun tot, să-i mărturisesc tot, doresc un sfânt blazat.
*
De atâta amar de vreme de când se moare, viul a căpătat probabil obişnuinţa de a muri; fără de care nu s-ar explica de ce o insectă sau o rozătoare, şi chiar omul, ajung, după câteva sclifoseli, să crape atât de demn.
*
Paradisul nu era suportabil, altfel primul om s-ar fi obişnuit cu el; nici această lume nu este, de vreme ce se regretă paradisul sau se speră un altul. Ce-i de făcut? Unde să mergem? Foarte simplu: să nu facem nimic şi să nu ne ducem nicăieri.
*
Sănătatea e desigur un bun; numai că acelora care o posedă le-a fost refuzată şansa de a-şi da seama de ea, o sănătate conştientă de sine fiind o sănătate compromisă sau pe punctul de a fi. Cum nimeni nu se bucură că e lipsit de infirmităţi, putem vorbi fără nici o exagerare de o dreaptă pedepsire a celor sănătoşi.
*
Unii au parte de nenorociri; alţii, de obsesii. Care sunt mai de plâns?
*
Nu mi-ar plăcea ca oamenii să fie drepţi în privinţa mea: aş putea să mă lipsesc de orice, în afară de tonicul injustiţiei.
*
„Totul e durere” – formula budistă, modernizată, ar da: „Totul e coşmar.”
În acelaşi fel, nirvana, chemată să pună capăt unei suferinţe şi mai răspândite, ar înceta să fie un mijloc rezervat numai unora, ca să devină universală asemeni coşmarului însuşi.
*
Ce înseamnă o crucificare unică, pe lângă aceea, cotidiană, pe care o îndură cel care suferă de insomnie?
*
Pe când mă plimbam, la oră târzie, pe aleea mărginită de copaci, o castană mi-a căzut la picioare. Zgomotul pe care l-a făcut spărgându-se, ecoul pe care l-a trezit în mine, precum şi o emoţie în vădită disproporţie cu acel incident mărunt m-au cufundat în miracol, în beţia irevocabilului, ca şi cum nu mai existau întrebări, ci numai răspunsuri. Eram ameţit de mii de certitudini neaşteptate, cu care nu ştiam ce să fac…
Puţin a lipsit astfel să intru în contact cu divinul. Dar am socotit că-i mai bine să-mi continuu plimbarea.
*
Nu ne mărturisim altcuiva mâhnirile decât ca să-l facem să sufere, ca să le ia asupra lui. Dacă am vrea să-l legăm de noi, nu i-am împărtăşi decât suferinţele noastre abstracte, singurele pe care se reped să le accepte toţi cei care ne iubesc.
*
Nu-mi iert faptul că m-am născut. E ca şi cum, strecurându-mă în această lume, aş fi profanat o taină, aş fi călcat cine ştie ce legământ important, aş fi comis un păcat de o gravitate fără seamăn. Totuşi, mi se întâmplă să fiu mai puţin tranşant: naşterea îmi pare atunci o calamitate pe care aş fi nemângâiat să n-o fi cunoscut.
*
Gândirea nu e niciodată nevinovata. Ne ajută să ne rupem lanţurile tocmai pentru că e nemiloasă, pentru că înseamnă agresiune. Eliminând ce are ea mai rău şi chiar demonic, ar trebui să renunţăm la însăşi ideea mântuirii.
