Viewing Single Post
AnnaE
#0

MANUAL DE DESCOMPUNERE

 

Variaţiuni pe tema morţii

 

I. Perseverăm în viaţă tocmai pentru că nu se sprijină pe nimic, pentru că îi lipseşte până şi umbra unui argument. Moartea, în schimb, este prea exactă; toate argumentele sunt de partea ei. Misterioasă pentru instinctele noastre, în faţa cugetului nostru ea se profilează limpede, lipsită de prestigiile şi de farmecele amăgitoare ale necunoscutului.

Acumulând întruna mistere găunoase şi monopolizând nonsensul, viaţa inspiră mai multa spaimă decât moartea; de fapt, ea este marele Necunoscut.

Unde poate duce atâta vid şi inexplicabil? Ne agăţăm de zile pentru.că dorinţa de a muri este prea logică, deci ineficace. Dacă viaţa ar avea un singur argument în favoarea ei — desluşit, de o evidenţă indiscutabilă — s-ar spulbera; instinctele şi prejudecăţile se destramă în contact cu Rigoarea. Tot ce respiră se hrăneşte cu inverificabilul; un supliment de logică i-ar fi funest existenţei — efort spre Absurd… Daţi un scop precis vieţii; ea îşi pierde instantaneu farmecul. Inexactitatea ţelurilor o face superioară morţii; — un grăunte de precizie ar coborâ-o la trivialitatea mormintelor. Căci o ştiinţă pozitivă a sensului vieţii ar depopula pământul într-o singură zi şi niciun smintit n-ar izbuti să reînsufleţească aici improbabilitatea fecundă a Dorinţei.

II. Putem clasifica oamenii potrivit celor mai capricioase criterii: după toane, înclinaţii, vise ori glande. Ne schimbăm ideile precum cravatele; căci orice idee, orice criteriu vine din exterior, din configurările şi accidentele timpului. Există însă ceva care vine din noi înşine, care este noi înşine, o realitate invizibilă, dar lăuntric verificabilă, o prezenţă insolită şi dintotdeauna, pe care o putem concepe în orice clipă, neîndrăznind niciodată s-o admitem, şi care nu are actualitate decât înainte de consumarea ei: aceasta e moartea, adevăratul criteriu… Şi tot ea, dimensiunea cea mai intimă a tuturor fiinţelor vii, desparte umanitatea în două ordine ireductibile, atât de depărtate unul de altul, încât distanţa dintre ele este mai mare decât aceea dintre un vultur şi o cârtiţă, dintre o stea şi un scuipat. Prăpastia ce desparte două lumi incomunicabile se cască între omul care are conştiinţa morţii şi cel care n-o are deloc; totuşi amândoi mor; dar unul îşi ignoră moartea, celălalt o ştie; unul nu moare decât o clipă, celălalt nu încetează să tot moară… Condiţia lor comună îi situează exact la antipozi unul faţă de altul; la cele două extremităţi şi în interiorul uneia şi aceleiaşi definiţii; ireconciliabili, ei îndură acelaşi destin… Unul trăieşte ca şi cum ar fi etern; celălalt îşi gândeşte necurmat eternitatea şi o neagă în fiecare gând.

Nimic nu ne poate schimba viaţa, ci doar insinuarea treptată în noi a forţelor care o anulează. Nici surprizele creşterii şi nici eflorescenţa talentelor noastre nu îi adaugă vreun principiu nou; ele îi sunt fireşti. Şi nimic din ceea ce-i firesc n-ar putea face din noi altceva decât ceea ce suntem.

Tot ce prefigurează moartea adaugă un caracter de noutate vieţii, o modifică şi o amplifică. Sănătatea o conservă ca atare, într-o sterilă identitate; în timp ce boala este o activitate, cea mai intensă din câte poate desfăşura un om, o mişcare frenetică şi… staţionară, cea mai bogată cheltuială de energie fără gest, aşteptarea ostilă şi pasionantă a unei fulguraţii ireparabile.

III. Împotriva obsesiei morţii, tertipurile speranţei ca şi argumentele raţiunii se vădesc ineficace: insignifianţa lor exacerbează doar pofta de a muri. Pentru a triumfa asupra acestei pofte nu există decât o singură metodă: aceea de-a o trăi până la capăt, de a-i îndura toate deliciile, toate chinurile, de a nu face nimic pentru a o eluda. O obsesie trăita până la saturaţie se anulează în propriile-i excese. Tot insistând asupra infinitului morţii, gândirea ajunge să-l uzeze, să ne inspire faţă de el dezgust, prea-plin negativ care nu cruţă nimic şi care, înainte de a compromite şi de a deprecia prestigiile morţii, ne dezvăluie găunoşenia vieţii.

Cine nu s-a dedat desfătărilor spaimei, cine n-a savurat în gând primejdiile propriei sale aboliri şi n-a gustat din crudele şi dulcile prăbuşiri, nu se va lecui nicicând de obsesia morţii: va fi chinuit de ea tocmai pentru că îi va fi rezistat; — pe când acela care, deprins cu disciplina ororii, şi meditându-şi putregaiul, s-a redus deliberat în cenuşă, acela va privi spre trecutul morţii — şi el însuşi nu va fi decât un înviat care nu mai poate trăi. „Metoda” sa îl va fi lecuit de viaţă şi moarte deopotrivă.

Orice experienţă capitală este nefastă: straturile existenţei n-au densitate; cine le scormoneşte, arheolog al inimii şi al fiinţei, se pomeneşte, odată ajuns la capătul cercetărilor, în faţa unor adâncuri goale. Zadarnic va regreta găteala aparenţelor.

Tot astfel şi Misterele antice, pretinse revelaţii ale secretelor supreme, nu ne-au lăsat nimic în materie de cunoaştere. Iniţiaţii făcuseră fără îndoială legământ să nu transmită nimic; e totuşi de neconceput ca printre ei să nu se fi aflat nici un singur flecar; ce poate fi mai potrivnic firii omeneşti decât o asemenea încăpăţânare în păstrarea secretului? Adevărul e că nici nu existau secrete; existau nişte rituri şi frisoane. Vălurile o dată îndepărtate, ce puteau ei descoperi afară de nişte prăpăstii fără consecinţă? Nu există iniţiere decât în neantşi în ridicolul de a fi viu.

…Şi mă gândesc la un Eleusis al inimilor dezamăgite, la un Mister curat, fără zei şi fără vehemenţele iluziei.

 

Demisie

Era în sala de aşteptare a unui spital: o bătrână îmi explica bolile ei… Controversele oamenilor, uraganele istoriei; — fleacuri în ochii ei: doar boala ei domnea în spaţiu şi în durată. „Nu pot mânca, nu pot dormi, mi-e frică, aici trebuie să fie puroi”, debita ea mângâindu-şi falca grijuliu, cu mai mult interes decât dacă ar fi depins de ea soarta întregii lumi. Acest exces de atenţie, faţa de sine din partea unei cumetre decrepite m-a lăsat întâi nehotărât între spaimă şi greaţă; apoi am părăsit spitalul până să-mi vină rândul, hotărât să renunţ pentru totdeauna la durerile mele…

„Cincizeci şi nouă de secunde din fiecare minut de-al meu, rumegam de-a lungul străzilor, au fost închinate suferinţei sau… ideii de suferinţă. De ce oare n-am avut o vocaţie de piatră! «Inima»: izvor al tuturor chinurilor… Aspir la starea de obiect… binecuvântarea materiei şi a opacităţii. Zburatăceala unei gâze mi se pare a fi o operaţie de apocalips. Făptuieşti un păcat ieşind din tine… Vântul, nebunie a aerului! Muzica, nebunie a tăcerii! Capitulând în faţa vieţii, această lume a uzurpat neantul… Abdic de la mişcarea şi de la visele mele. Absenţă! Tu vei fi singura mea glorie… Fie «dorinţa» ştearsă pe veci din dicţionare şi din suflete. Fug din faţa farsei ameţitoare a zilelor de mâine. Şi dacă mai păstrez unele speranţe, am pierdut pentru totdeauna facultatea de a spera.”

 

Cheia rezistenţei noastre

Cel care ar ajunge, datorită unei imaginaţii copleşite de milă, să înregistreze toate suferinţele, să fie contemporanul tuturor chinurilor şi spaimelor dintr-o clipă anume, acela — presupunând că asemenea fiinţă ar putea exista — ar fi un monstru de iubire şi cea mai mare victimă din istoria inimii. Dar este inutil să ne închipuim o asemenea imposibilitate. N-avem decât să ne examinăm pe noi înşine, să practicăm arheologia spaimelor noastre. Înaintăm în supliciul zilelor pentru că nimic nu ne opreşte din mers în afară de propriile noastre dureri; durerile celorlalţi ni se par explicabile şi susceptibile de a fi depăşite: suntem încredinţaţi că ceilalţi suferă pentru că n-au destulă voinţă, curaj sau luciditate. Orice suferinţă, afară de a noastră, ni se pare îndreptăţită sau ridicol de inteligibilă; altminteri, doliul ar fi singura constantă în versatilitatea sentimentelor noastre. Dar nu purtăm doliu decât pentru noi. Dacă am putea înţelege şi iubi infinitatea agoniilor care se perindă în jurul nostru, toate vieţile care sunt nişte morţi ascunse, ne-ar trebui tot atâtea inimi câte făpturi care suferă. Iar dacă am avea o memorie miraculos de actuală, care să păstreze prezentă totalitatea suferinţelor noastre trecute, am muri sub o asemenea povară. Viaţa nu-i posibilă decât datorită deficienţelor imaginaţiei şi memoriei noastre.

Toată puterea noastră stă în uitări şi în incapacitatea de a ne reprezenta pluralitatea destinelor simultane. Nimeni n-ar putea supravieţui înţelegerii instantanee a durerii universale, fiecare inimă  nefiind plămădită decât pentru o anumită cantitate de suferinţă. E ca şi cum nişte limite materiale ne-ar îngrădi puterea de a îndura; totuşi, expansiunea fiecărei dureri le atinge şi uneori le depăşeşte: prea deseori aceasta e originea prăbuşirii noastre. De aici decurge impresia că fiecare durere, fiecare tristeţe sunt infinite. Şi sunt într-adevăr, dar numai pentru noi, pentru hotarele inimii noastre; şi dacă ea ar avea dimensiunile spaţiului nesfârşit, suferinţele noastre ar fi şi mai întinse, pentru că orice durere se substituie lumii şi oricărei tristeţi îi trebuie un alt univers. Zadarnic se căzneşte raţiunea să ne arate proporţiile infinitesimale ale accidentelor noastre; ea eşuează în faţa înclinaţiei noastre pentru proliferarea cosmogonică. Astfel, adevărata nebunie nu se datorează niciodată hazardurilor sau dezastrelor creierului, ci concepţiei false despre spaţiu pe care şi-o făureşte inima…

 

Gânditori crepusculari

Atena se stingea, iar o dată cu ea şi cultul cunoaşterii. Marile sisteme îşi trăiseră traiul: limitându-se la domeniul conceptual, ele refuzau intervenţia zbuciumului, căutarea eliberării şi a meditaţiei dezordonate asupra durerii. Cetatea muribundă îngăduind convertirea accidentelor omeneşti în teorie, orice — un strănut, sau moartea — înlocuia vechile probleme. Obsesia remediilor marchează sfârşitul unei civilizaţii; căutarea mântuirii, pe acela al unei filosofii. Platon şi Aristotel cedaseră acestor preocupări numai dintr-o nevoie de echilibru; după ei, ele vor triumfa pretutindeni.

Roma, în asfinţire, n-a cules de la Atena decât ecourile decadenţei şi reflexele istovirii acesteia. Când grecii îşi preumblau îndoielile de-a lungul şi de-a latul Imperiul, zguduirea acestuia şi a filosofiei era un fapt virtual consumat. Toate întrebările părând legitime, superstiţia limitelor formale nu mai stăvilea desfrâul curiozităţilor arbitrare. Infiltrarea epicureismului şi a stoicismului era uşoară: morala înlocuia edificiile abstracte, raţiunea degenerată devenea instrument al practicii. Pe străzile Romei, preconizând fel de fel de reţete de „fericire”, mişunau epicurienii şi stoicii, experţi în înţelepciune, nobili şarlatani iviţi la periferia poeziei, pentru a lecui o oboseală incurabilă şi generalizată. Lipseau însă din terapeutica lor mitologia şi anecdotele stranii care, în condiţia bicisniciei universale, aveau să constituie vigoarea unei religii indiferente la nuanţe: venită mai de departe decât ei. Înţelepciunea este ultimul cuvânt al unei civilizaţii care trage să moară; nimbul amurgirilor istorice, istovirea transfigurată în viziune asupra lumii, ultimă toleranţă înainte de apariţia altor zei, mai proaspeţi — şi a barbariei; ea este, de asemenea, o vană încercare de melodie printre horcăielile sfârşitului, care se înalţă de pretutindeni. Căci înţeleptul – teoretician al morţii limpezi, erou al nepăsării şi simbol al ultimei etape a filosofiei, a degenerării şi a vacuităţii sale – a rezolvat problema propriei morţi… şi a suprimat în consecinţă toate problemele. Înzestrat cu trăsături ridicole neobişnuite, el este un caz-limită, pe care îl întâlnim în perioade extreme ca pe o confirmare excepţională a patologiei generale.

Aflându-ne în punctul simetric agoniei antice, pradă aceloraşi rele şi stăpâniţi de farmece deopotrivă de neiertătoare, vedem cum marile sisteme sunt abolite de perfecţiunea lor limitată. Şi pentru noi, totul devine materie supusă unei filosofii lipsite de demnitate şi rigoare… Destinul impersonal al gândirii s-a răzleţit în o mie de suflete, în o mie de umilinţe ale Ideii… Nici Leibniz, nici Kant, nici Hegel nu ne mai sunt de niciun ajutor. Noi am venit, cu propria noastră moarte, la porţile filosofiei; putrede şi nemaiavând nimic de apărat, ele se deschid de la sine… Paragrafelor li se substituie strigăte: rezultă de aici o filosofie a adâncului sufletesc, a cărei intimitate s-ar recunoaşte în aparenţele istoriei şi decorurile timpului.

Şi noi căutăm „fericirea”, fie din frenezie, fie din dispreţ: dispreţuind-o, înseamnă că totuşi n-am uitat-o, şi o refuzăm gândindu-ne la ea; şi noi căutăm „izbăvirea”, fie şi prin simplul fapt că nu ne-o dorim. Şi dacă suntem eroii negativi ai unei Ere prea coapte, prin însuşi acest fapt îi suntem contemporani: A-ţi trăda epoca sau a fi adeptul ei exprimă — sub o contradicţie aparentă — unul şi acelaşi act de participare. Sfârşelile de apogeu, subtilele decrepitudini, aspiraţia la aureole intemporale — toate ducând la înţelepciune, — cine nu le-ar recunoaşte în sinea lui? Cine nu-şi simte dreptul de a afirma orice în vidul care îl înconjoară, înainte ca lumea să piară în zorile unui absolut sau ale unei noi negaţii? Un zeu ameninţă întotdeauna la orizont. Ne aflăm la marginile filosofiei, de vreme ce acceptăm sfârşitul ei. Să facem în aşa fel încât zeul să nu se statornicească în gândurile noastre, să ne mai păstrăm îndoielile, aparenţele de echilibru şi ispita unui destin imanent, orice aspiraţie arbitrară şi fantastă fiind preferabilă adevărurilor inflexibile. Schimbăm remediile şi nu găsim nici unul cât de cât eficace sau potrivit, pentru că nu credem nici în alinarea după care jinduim; nici în plăcerile pe care le urmărim. Înţelepţi versatili, noi suntem epicurienii şi stoicii Romelor moderne…

 

Bun-rămas filosofiei

M-am rupt de filosofie în momentul când mi-a fost cu neputinţă să descopăr la Kant vreo urmă de slăbiciune omenească, un accent autentic de tristeţe; la Kant şi la toţi filosofii. Faţă de muzică, de mistică, de poezie, activitatea filosofică trădează o sevă subţiată şi o profunzime suspectă, care nu ispitesc decât firile timide şi călii. De altminteri, filosofia — nelinişte impersonală, refugiu în preajma unor idei anemice — constituie recursul tuturor acelora care evită exuberanţa corupătoare a vieţii. Aproape toţi folosofii au sfârşit bine: iată argumentul suprem împotriva filosofiei. Chiar şi sfârşitul lui Socrate n-are nimic tragic: este o neînţelegere la mijloc, fiind vorba de sfârşitul unui pedagog. — Iar dacă Nietzsche, la rândul lui, s-a prăbuşit, el şi-a ispăşit extazele de poet şi vizionar, nicidecum raţionamentele.

Nu putem eluda existenţa prin explicaţii; putem doar s-o îndurăm, s-o iubim ori s-o urâm, s-o adorăm ori să ne temem de ea, în acea alternanţă de fericire şi de groază care exprimă ritmul însuşi al fiinţei, oscilaţiile, disonanţele, vehemenţele sale amare sau sprinţare.

Cine nu-i expus, prin surprindere sau din necesitate, unei derute irefutabile, cine nu-şi înalţă atunci mâinile în rugă spre a le lăsa apoi să cadă şi mai goale decât răspunsurile filosofiei? S-ar zice că misiunea ei este aceea de a ne ocroti atâta vreme cât inadvertenţa soartei ne îngăduie să drumeţim în afara confuziei şi să ne părăsească de îndată ce suntem siliţi să ne cufundăm într-însa. Şi cum să fie altfel când vedem cât de puţin a preluat filosofia din suferinţele omenirii. Exerciţiul filosofic nu-i fecund; nu-i decât onorabil. Nu rişti nimic ca filosof: o meserie fără destin, care umple cu cugetări voluminoase ceasurile neutre şi libere, ceasurile refractare şi la Vechiul Testament, şi la Bach, şi la Shakespeare. S-au materializat oare vreodată aceste cugetări într-o singură pagină comparabilă cu o exclamaţie a lui Iov, cu o spaimă din Macbeth sau cu altitudinea unei cantate? Universul nu se discută; se exprimă. Iar filosofia nu-l exprimă. Adevăratele probleme nu încep decât după ce l-a: parcurs sau epuizat, după ultimul capitol al unui imens tom ce pune punctul final ca semn de abdicare în faţa Necunoscutului, în care se înrădăcinează toate clipele noastre şi cu care trebuie să luptăm pentru că este în mod firesc mai imediat, mai important decât pâinea cea de toate zilele. Aici filosoful ne părăseşte: duşman al dezastrului, el este cuminte ca raţiunea însăşi şi la fel de prudent ca ea. Iar noi rămânem în tovărăşia unui ciumat de pe vremuri, a unui poet cunoscător al tuturor delirurilor şi a unui muzician al cărui sublim transcende sfera inimii. Începem să trăim cu adevărat doar la capătul filosofiei, pe ruinele ei, când am înţeles cumplita-i nulitate şi faptul că e zadarnic să recurgi la ea, că nu-i de niciun ajutor.

 

(Marile sisteme nu sunt în fond decât nişte tautologii strălucite. Care-i avantajul să ştii că natura fiinţei constă în „voinţa de a trăi”, în „idee”, sau în fantezia lui Dumnezeu ori a Chimiei? Simplă proliferare de cuvinte, subtile deplasări de sens. Ceea ce este refuză cu repulsie strânsoarea verbului, iar experienţa intimă nu ne dezvăluie nimic dincolo de clipa privilegiată şi inexprimabilă. De altminteri, fiinţa însăşi nu-i decât o pretenţie a Nimicului.

Nu definim decât din disperare. E nevoie de o formulă; ar trebui chiar mai multe, măcar pentru a da spiritului o justificare şi neantului o faţadă.

Nici conceptul şi nici extazul nu sunt operante. Când muzica ne cufundă până în „intimităţile” fiinţei, noi ieşim iarăşi repede la suprafaţă: efectele iluziei se risipesc, iar cunoaşterea se vădeşte nulă.

Lucrurile pe care le atingem şi cele pe care le concepem sunt la fel de îndoielnice ca simţurile şi raţiunea noastră; nu suntem siguri decât în universul nostru verbal, maniabil după voie — şi ineficace. Fiinţa este mută, iar spiritul flecar. Asta se cheamă a cunoaşte.

Originalitatea filosofului se reduce la inventarea unor termeni. Cum nu există decât vreo trei, patru atitudini în faţa lumii — şi cam tot atâtea feluri de a muri, — nuanţele care le diversifică şi le multiplică nu depind decât de alegerea, vocabulelor, lipsite de orice deschidere metafizică..

Suntem aruncaţi într-un univers pleonastic, unde întrebările şi răspunsurile se echivalează.)

Întoarcere la elemente

Dacă filosofia n-ar fi făcut niciun progres de la presocratici încoace, n-am fi avut niciun motiv să ne plângem. Exasperaţi de harababura conceptelor, sfârşim prin a ne da seama că viaţa noastră se agită veşnic în elementele cu care presocraticii alcătuiau lumea, că pământul, apa, focul şi aerul ne condiţionează, că această fizică rudimentară dezvăluie cadrul încercărilor noastre şi principiul pătimirilor noastre. Complicând aceste câteva date elementare, noi am pierdut — fascinaţi de decorul şi edificiul teoriilor — înţelegerea Destinului, care totuşi, neschimbat, este acelaşi ca în primele zile ale lumii. Existenţa noastră, redusă la esenţa ei, continuă să fie o luptă împotriva elementelor dintotdeauna, luptă pe care ştiinţa noastră n-o îmblânzeşte nicidecum. Eroii din toate timpurile nu sunt mai puţin nefericiţi decât eroii lui Homer, şi dacă au devenit personaje, aceasta-i numai pentru că au pierdut din suflu şi din măreţie. Cum s-ar putea oare ca rezultatele ştiinţelor să schimbe poziţia metafizică a omului? Şi ce sunt sondajele în materie, observaţiile şi roadele analizei pe lângă imnurile vedice şi tristeţile de auroră istorică strecurate în poezia anonimă?

De vreme ce decadenţele cele mai elocvente nu sunt în stare să ne explice nefericirea mai bine decât bâiguielile unui cioban, şi când, la urma urmei, rânjetul unui idiot ascunde mai multă înţelepciune decât investigaţia laboratoarelor — nu-i oare nebunie curată să urmăreşti adevărul pe căile timpului — sau prin cărţi? Lao-Zi, redus la câteva lecturi, nu-i mai naiv decât noi care am citit totul. Profunzimea este independentă de învăţătură. Noi traducem pe alte planuri revelaţiile epocilor revolute, sau exploatăm intuiţii originare prin ultimele achiziţii ale gândirii. Astfel, Hegel este un Heraclit care l-a citit pe Kant, iar Plictisul nostru un eleatism afectiv, ficţiunea diversităţii demascate şi revelate inimii…

Attachments
Eseuri de Emil Cioran.doc 1.13 Mb . 189 Views