Indreptar patimas de Emil Cioran
I
Cu rîvnă şi amar, cercat-am să culeg roadele cerului - şi n-am putut.
Ele se înălţau spre nu ştiu ce alt cer, cînd mîinile le înfruptam în rodnicia lor.
Crengile bolţilor se apleacă în nădejdile rugilor noastre; acestea potolindu-se, ele îşi pierd fructele.
Nici flori nu înfloresc pe cer şi nici poame nu rodesc. La el acasă, Dumnezeu neavînd ce păzi, de necaz şi de urît, pustieşte grădinile omului.
Nu, nu; nu pe aştri îmi voi orbi văzul. Destul mi-am pierdut din lumină cerşind pomana înălţimilor. Sătul de tot felul de ceruri - mi-am lăsat sufletul biruit de podoabele lumii.
„Apoi a pus heruvimi cu sabie de flacără ca să păzească drumul spre pomul vieţii“ (Facerea, 3, 24).
Pe acest drum am cerşit de multe ori. Şi trecătorii, mai săraci ca mine, întindeau palme deşarte în care lăsam să cadă obolul nădejdilor. Şi cum mergeam aşa în gloată năpăstuită, cărarea se-nfunda prin mlaştini şi umbra crengilor de rai se pierdea în fără-urma lumii.
Nu cu sfială şi cu răbdare ne vom înstăpîni în ce-a scăpat strămoşului fatal. Cuget de foc ne trebuie - şi ascuţind arme şi nebunii, heruvimii ostili se vor topi de para sufletului nostru.
Atotputernicul ne-a închis căile sale? Sădi-vom atunci alt pom, pe aici, pe unde el n-are paznici, nici săbii şi nici flăcări. Vom naşte paradisul la umbra caznelor - şi blînd ne-om odihni sub ramuri pămîntene, ca îngeri ai desăvîrşirii de o clipă. El să rămînă cu o veşnicie fără nimeni; noi mai departe vom păcătui, muşcînd din merele ce putrezesc sub soare. Îndrăgind ştiinţele greşelii, vom fi asemenea Lui, şi - prin durerile Ispitei - mai mari chiar.
Crezut-a El prin moarte să ne facă robi şi să-i slujim. Dar noi pe îndelete ne-am îndătinat în viaţă.
A trăi: a te specializa în eroare. A rîde de adevărurile sigure ale sfîrşirii, a nu luan seamă absolutul, a transforma moartea în glumă şi-n întîmplare nesfîrşitul. Nu poţi respira decît în afundurile iluziei. Simplul fapt de-a fi e copleşitor de grav, faţă de care Dumnezeu e biată jucărie.
Înarmaţi de accidentele vieţuirii, vom pustii siguranţele crude ce ne pîndesc. Vom da buzna în certitudini, ne vom năpusti în adevăruri, ne vom învrăjbi cu luminile neavenite. Vreau să trăiesc, şi peste tot îmi sare duhul împotrivă, apărător al pricinilor nefiinţei.
…Astfel, iubitor de sine, scoate omul spada în cruciada erorilor.
Pe semeni îi cunosc. Adesea mi-am citit în ochii lor absenţi şi goi nerostul soartei sau mi-am odihnit răzvrătiri în pauzele privirii lor. Dar zbuciumul lor nu mi-e străin. Ei vor, ei vor neîncetat. Şi cum nimic nu e de vrut, paşii mei călcau în urmele lor ca-n spini, cărarea mea şerpuia prin noroiul dorinţelor lor, înălbindu-le, printr-un nimb de nefolosinţi, căutarea lor fără folos.
Ei nu ştiu că raiul şi iadul sînt înfloriri ale clipei, ale clipei înseşi, că nimic nu este peste tăria extazului inutil. N-am întîlnit în mersul lor muritor oprirea eternă pe arcurile clipitelor.
Văd un arbore, un zîmbet, un răsărit, o amintire. Nu sînt fără margini în fiece din ele? Ce mai aştept peste acel definitiv văz, peste incurabilul văz al fulgerului temporal?
Oamenii sufăr de viitor, se reped în viaţă, fug în timp, caută. Şi nimic nu mă doare mai mult decît ochii lor căutători, zadarnici, dar lipsiţi de zădărnicie.
Eu ştiu că totul e final, că există doar o clipă, fiecare clipă, că pomul vieţii e răbufnirea de veşnicie, reversibilă în actele fiinţei.
Şi astfel nu mai vreau nimic. Adesea, cînd stau în nopţi, în nopţi mari ce ridică în faţa minţii fundurile lumii, cum aş şti dacă sînt sau nu mai sînt? Şi mai poţi fi atunci sau poţi să nu fii? Sau, prins în nedesluşirile muzicii, pierdut în ele, curăţit de întîmplările respiraţiei, cum te-ai asemui semenilor?
A nu avea decît o ţintă: să fii mai inutil ca muzica. În ea nu afli nici pe este şi nici pe nu este. Unde te găseşti ca victimă învolburată a farmecului ei? Dar nu-i ea un nicăieri sonor?
Oamenii nu ştiu să fie fără de folos. Ei au drumuri de urmat, puncte de atins, nevoi de împlinit. Ei nu gustă nedesăvîrşirea, cînd „rostul“ vieţii e extazul acestei nedesăvîrşiri! Dar cum să le dezvăluim suprafeţele acestei taine, cum să-i încîntăm de luciul unui mister şi să-i îmbătăm de-o fascinaţie atît de simplă? Îmi vin în minte anumite nopţi şi anumite zile…
Tăcerile nocturne în grădinile Sudului… Spre cine se apleacă palmierii? Crengile lor par idei obosite. Altădată, cînd în sînge purtam mai mult alcool şi mai multă Spanie, furia mea le-ar fi întors spre cer, patima ar fi îndreptat vertical oboseala lor terestră şi zvîcnirile inimii le-ar fi împins spre vecinătăţi de stele. Acum, sînt fericit să mă separ de aştri prin ramuri gînditoare, să gust în adierile lor o singurătate blîndă, să mă nimicesc în splendoare pe un pămînt divinizat în noapte.
Dacă am trăi în grădini, religia n-ar fi posibilă. Lipsa lor ne-a împins în dorul raiului. Spaţiul fără flori şi arbori îndeamnă ochii spre cer şi aminteşte muritorilor că primul lor străbun a poposit vremelnic în veşnicie şi-n umbră de pomi. Istoria e negaţia grădinii.
Nădejdile le datoresc nopţilor. Pe aripi de întunerec, întinderi nu mai existau şi, singur între materie şi vis, ridicam aromele decepţiei la miresme de fericire. Nimic nu mi se pare imposibil în noapte - acest posibil fără timp. Totul se prea poate - dar viitorul nu este. Ideile devin paseri de gînd - şi unde zboară ele? Într-o veşnicie vag tremurătoare, ca un eter ros de reflexii.
…Aşa am ajuns să privesc soarele cu un interes ciudat. Prin ce neînţelegere i-au răpit oamenii turburările şi le-au transformat în binefaceri? Ce lipsă de poezie a degradat în monstru utilitar un astru pur? Nu ne-am apropiat cu toţii prea omeneşte de razele lui şi, crezîndu-l sursă de real, i-am acordat prea multă realitate? De ce vom fi proiectat scopul pînă şi pe cer?
Nu ştiu pînă unde soarele este. Dar ştiu prea bine cît nu mai sînt sub el. - Cine, pe ţărmuri de mare, în ceasuri de-a rîndul, cu ochii întredeschişi, paralel vremii, orizontal pe vis şi disparent ca spuma instantanee pe nisipul înaurit, n-a resimţit amestecul de fericire şi neant al risipei de strălucire - acela nu cunoaşte nici una din primejdiile pe care frumuseţea le-a adus în lume.
Credeam a fi tînăr sub soare, şi m-am pomenit fără vîrstă. Şi dacă-n miez de nopţi mai aveam ani, în amiezi nu-i mai aveam. Toate vîrstele fug şi rămîi fiinţă şi nefiinţă, prestigiu vibrant în nihilismul mistic al însoririlor.
4. Cum scoboram din cetatea ardeleană
Cum scoboram din cetatea ardeleană, în nu ştiu care oră a înserării şi care an al tinereţii, nefericit şi dornic de nefericiri, prea încrezut pentru a mă gîndi la soare - revelaţia apusului mi-a frînt subit mîndria genunchilor. Membrele mele se întîlneau cu oboselile amurgului, şi ce mai rămînea ca soare între petele inimii a-ngenuncheat la poalele unei agonii de aur. Şi recunoştinţa mea trimisă astrului se îndrepta şi spre Egiptul propriului suflet.
De atunci am tămîiat necontenit moartea şi soarele - ca strănepot al cine ştie cărui trîndav de pe malurile imemoriale ale Nilului.
5. Precum iubeşti cărţile
Precum iubeşti cărţile pe care era să plîngi, sonatele ce ţi-au tăiat suflarea, parfumurile ce-ţi şoptesc de renunţare, femeile rătăcite între corp şi suflet - aşa cu mările: te-ndrăgosteşti de cele ce unduiesc înecul.
N-am căutat în Mediterana poezie, nici violenţe, nici vîrtejuri cumplite de valuri. Acestor chemări aflat-am răspuns pe stîncile Bretaniei. Dar cum aş uita o mare în care mi-am lăsat gîndurile?
Într-o memorie mai scurtă decît presimţirea de veşnicie a efemerei, aş păstra încă icoana şi recunoştinţa albastrului inuman al mării decadente. Pe malurile ei s-au prăbuşit împărăţii - şi cîte tronuri ale sufletului…
Cînd aerul şi-a suspendat neliniştea şi nemărmurirea meridiană a netezit valurile într-un luciu abstract, atunci ştiu ce e Mediterana: realul pur. Lumea fără cuprins: baza efectivă a irealităţii. Doar spuma - actualitate a nimicului - continuă ca o străduinţă spre fiinţă…
Nici unul n-avem putinţe mai mari decît să plecăm în larg. Fără dor de ancorare. Rostul nestatorniciei nu-i oare a epuiza marea? Nici un val să nu supravieţuiască odiseei inimii. Un Ulise - cu toate cărţile. O sete de larg plecată din vrafuri, o rătăcire erudită. A şti toate valurile…
6. Pietate estetică
Pietate estetică: a purta un respect religios aparenţelor, a călca pe pămînt fără nostalgia cerului, a crede că totul e posibilitate de floare - şi nu de absolut.
De n-ai regretat nicicînd că n-ai aripi, pentru a nu pîngări natura cu paşii cruzi ai omului, n-ai iubit niciodată acest pămînt. De cîte ori l-am descoperit, de cîte ori l-am simţit în inimă şi nu sub tălpi, aştrii spre care priveam în dezrădăcinări se transformau în ceară şi se topeau într-un sînge care uita atuncea cerul. Poţi zări în sus oricît ai vrea, nu vei cunoaşte înduioşarea din întîlnirile rare cu pămîntul ce-l dispreţuieşti în mers. Dar, faţă-n faţă cu el, în patru ochi cu trecerile lui, ce suspin de îndurerare frăţească, de amar intim nu te leagă într-o îmbrăţişare mişcătoare! Destul mi-am chinuit ochii cu voi, îngeri, sfinţi şi bolte!
Acum vreau să-nvăţ respectul bulgărilor. Putea-voi să privesc în jos cu patima ce-mi ridica pleoapele în fioruri verticale? Ce viciu şi ce chinuri în viciu împins-au ochiul în supranatural? Religia îl opreşte de la menirea lui firească: să vadă. De la creştinism încoace ochii nu mai văd.
Acelaşi om, ce merge în vîrfurile picioarelor pe lespezile bisericii, scuipă în grădini - cînd numai sub ramuri bucuria gîndurilor amestecate-n simţuri ar trebui să ridice un templu şi să urzească o mitologie a senzaţiei.
Ce să fac cu cerul, care nu ştie ce-i veştejirea sau chinul şi extazul înfloririi? Vreau să fiu cu lucrurile menite firii şi să mor cu ele, în aceeaşi măsură menite muririi. De ce v-am vorbit vouă de stingere, aştri nestinşi? Am căutat prea mult nimicul în altă parte. Dar mă întorc pe tărîmurile unde suflă ostenelile. Pe ele să umblu ca un schimnic setos de păcat.
7. Din tot ce-i fugar
Din tot ce-i fugar - şi nimic nu-i altfel - culege prin senzaţii esenţe şi intensităţi. Unde să cauţi realul? N-ai unde. Doar în gama emoţiilor. Ce nu se ridică la ele e ca şi cum n-ar fi. Un univers neutru e mai absent decît unul fictiv. Numai artistul face lumea prezentă şi numai expresia salvează lucrurile din irealitatea lor fatală.
Din ce-ai trăit, ce reţii? Bucuriile şi durerile fără nume - dar cărora le-ai găsit unul.
Viaţa nu ţine decît durata fiorurilor noastre. În afară de ele, ea-i pulbere vitală.
Ce vezi, ridică la rangul de vedenie; ce auzi, la nivelul muzicii. Căci: în sine, nimic nu este. Vibraţiile noastre constituiesc lumea; destinderile simţurilor, pauzele ei.
Precum Nimicul devine Dumnezeu prin rugăciune, aşa aparenţa – fire prin expresie. Cuvîntul fură prerogativele neantului nemijlocit în care trăim, îi răpeşte fluiditatea şi nestatornicia. Cum ne-am descurca în desişul senzaţiilor, de nu le-am opri în forme - în ce nu este? Astfel le atribuim fiinţă. Realitatea e aparenţă solidificată.
Zbuciumul negativ al cărnii, protestele biblice ale sîngelui, icoana morţii imediate şi vraja dezastruoasă a bolii - pălesc în faţa deznădejdii ce emană din splendorile lumii. Şi de mi-aş aminti durerea cea mai precisă şi mai sfredelitoare, şi cea mai sigură înnebunire a materiei supusă eului, ele sînt şterse faţă de chinul extatic al împodobirilor terestre. Cînd singur în munţi sau în mări, în tăceri calme sau sonore, sub brazi nostalgici sau palmieri imanenţi, simţurile se ridicau cu lumea deasupra timpului, fericirea de-a fi în frumuseţe şi siguranţa de-a o pierde în timp mă sfîşiau crunt, că peisajul se risipea în substanţa echivocă şi sublimă a unei nemîngîiate admiraţii. Numai urîţenia e nedureroasă. Dar farmecul aparenţelor care compromit înălţimile e mai zguduitor ca toate iadurile născocite de blîndeţea omului. Nu caznele acestuia m-au scos din lume, ci din a fi văzut prea adesea raiul pe pămînt, simţurile mele s-au topit în nenoroc. De ce-n desăvîrşirea clipei absolute, un murmur de vremelnicie mă întorcea spre cruzimile timpului?
De-ai văzut un migdal înflorit scuturîndu-se blînd sub insinuările brizei şi cerul iremediabil sudic scoborît între ramurile lui, ca ochiul să nu închipuie altceva deasupra înfloririi imediate - atunci te-ai scuturat şi tu de clipe, ca să cazi mai amarnic în deşerturile vremii.
Frica de un sfîrşit de fioruri mi-a otrăvit raiul simţirii, căci nimic n-ar trebui isprăvit în simţurile împlîntate-n fire. Splendorile lumii m-au junghiat mai aspru ca furiile cărnii, şi-am sîngerat în fericiri mai rău ca-n deznădejdi.
Rarefierea mistică a timpului în nimicul absolut al frumuseţii… Cu el să-mi hrănesc aşteptările sîngelui, cu ondulaţiile şi răsfrîngerile armonioase ale eternei inutilităţi. Rosturi există numai în aparenţele pentru care ai vrea să mori… Vor lua petalele locul ideilor?
Timpul cere altă sevă, vinele alt murmur, carnea alte înşelăciuni… O lume directă - şi cu totul nefolositoare; trandafiri la îndemîna fiecăruia, şi pe care nimfele cugetului n-ar îndrăzni să-i culeagă…
De ce vom fi căutat mîntuiri în alte lumi, cînd unduirile acesteia te pot înveşnici în nimiciri mai dulci? - Voi smulge un neant îmbătător din toate înfloririle şi-mi voi crea un pat de adormiri pe corolele cîmpurilor. Şi nu voi mai fugi în stele şi nici nu mă voi adăposti în depărtări lunare.
Nirvanizarea estetică a lumii: a atinge supremul în supreme aparenţe. A fi nimic şi tot în spuma imediatului. Şi a te-nălţa la marginile eului, în nemijlocit şi în fugar.
8. Doctrinele n-au vlagă
Doctrinele n-au vlagă, învăţăturile-s stupide, convingerile ridicole şi înfloriturile teoretice sterpe. Din tot ce sîntem, nu-i viaţă decît în tăriile sufletului. Cu ele, de nu faci superfluă muzica şi nu ridici urîtul la rangul de oracol, în ce taină te vei îngropa? Nu răzbate în puls misterul însuşi al materiei şi nu ne cheamă ritmul lui la melodiile nedescifrabilului?
Sînt treaz şi nu ştiu în ce să cred; întunecat de acorduri, mai puţin. Dar de ce, cînd stau aşa, absent de credinţe, viaţa se preschimbă-n eu, şi eu sînt peste tot?
Finalul muzicii lăuntrice e o topire într-un andante cosmic. Vijelia care suna trompete în idei se linişteşte, şi-un calm orizontal se prelinge ca o absenţă însorită.
…Adesea mi-am simţit sufletul alături de trup. Adesea l-am simţit departe, adesea fără rost şi fără căpătîi. Şi cum l-aş fi urmat, în înălţări subite, smuls din aşternutul inimii? Nu-i rostul lui să rătăcească în albiile simţurilor? Ce-l împinge atunci spre întinderi, în care nu pot să-l urmez? Oamenii îl au, dispun de el, el e al lor.
Numai eu rămîn sub mine…
Lasă-ţi sufletul fără pază; cum o ia razna spre cer! Direcţia lui firească e o vitregie. Prin ce mreji îl voi lega de pămînt? De-ar prinde furtunile lui patima lucrurilor ce trec şi, înfrînîndu-l, să-i pun cătuşele trupului! Ajunge o clipă de neseamă şi-n focuri se sloboade spre alte lumi. De unde să vină văpaia subită ce-l surghiuneşte-n meleaguri cereşti, în timp ce rămîi victimă lîng-un corp în părăsiri?
E o zvîcnire ucigaşă ce-nvinge legăturile terestre, o sete de fericire în afară de fericiri, un dor de leşin astral, de pierzanie în fremătări, de înec în spume de regrete divine. Ce aripi au mijit tainic în el, ca dintr-o dată să tresalte dincolo de soare şi-n zborul lui să lase-n urmă izvoarele luminii, cuprins de-o viaţă fără înţeles, dincolo de viaţă?
Ai vrea să mori de mii de ori - şi el se sfîşie în vastul nicăieri.
…Am căutat tihnele sufletului în peisagii, în surîsuri, în idei. Dar el, hoinar, nu le ţinea tovărăşie, ci flutura pe creştetele lumii. - Cînd va scoborî clocotul lui în preajma nefiinţelor de fiecare zi? De-aş avea alt suflet. Un suflet mai zadarnic!
9. Eu ştiu că undeva în mine
Eu ştiu că undeva în mine un diavol nu poate muri. Nu-mi trebuie urechi ascuţite pentru subtile chinuri, nici gust pentru oţetul sîngelui, doar tăcerea surdă în care se înfiripă un văicărit prelung. Atunci cunosc primejdia. Şi cum mă întorc spre Răul despotic şi umilitor, el se ridică în văzduh, în creier, în ziduri - divinitate subită, aspră şi ruinătoare.
Stai încremenit şi-aştepţi. Te aştepţi. Dar ce să faci cu tine? Ce să-ţi spui, împrejmuit de-atît nespus?
Ce trece prin tăcere? Cine trece? E răul tău trecînd prin tine, în afară de tine, e-un pretutindeni al tainei tale negative.
Să te gîndeşti spre ce vei fi? Regretele tale n-au viitor. Şi nici un viitor nu-i al tău. În timp nu mai ai loc, în timp zace groaza.
Şi atunci pleci. Plecînd te uiţi. În mers eşti altul şi fiind - nu mai eşti.
10. Două atribute are omul
Două atribute are omul:: singurătatea şi orgoliul. El vieţuieşte pe pămînt ca să le scoată în vileag. - Dar apare religia: un sistem de leacuri ce sapă existenţa. De ce-o fi născocit-o individul? Ce nevoie a organizat atîta otravă?
Zăresc soarele şi mă întreb: de ce religia totuşi? Mă-ntorc spre pămînt - şi înhăitîndu-mă-n năprasnele lui - nu înţeleg de ce-aş fugi de el.
De cîte ori am tulit-o spre cer, amarul sublunar îmi surîdea şi scoboram spre el, cu rîvniri însetate. Cînd se va înnăduşi de idealuri, atunci nemaiavînd loc nici pentru a fi mîndru, nici pentru a fi trist, îl voi părăsi. Dar cîtă vreme el rămîne spaţiul chinurilor inspirate, ce-aş căuta aiurea?
Religia încearcă să ne lecuiască de rele - care dau un preţ vieţii. Singurătatea şi orgoliul sînt rele pozitive. Absenţa - prin care devii mai mult.
N-am fost sigur în parfumatele nesiguranţe ale pămîntului, decît în extazele fără credinţă. Inima mi se vărsa pe-ntregul lumii - şi n-aştepta nici un răspuns. Freamăt de rugăciune îndestulat de propria-i tărie.
Mîinile s-au împreunat prea mult spre un cer absent: cînd se vor întoarce ele spre infinitul dulce şi amar al vremii? Extazul introspectiv al argilei, pămîntul atins de narcisism…
Omul n-a inventat o eroare mai preţioasă şi o iluzie mai substanţială ca eul. Respiri, închipuindu-te unic; inima-ţi bate, fiindcă eşti tu. Cum ai sta vertical în panteism? Sau cum ai fi, cu un Dumnezeu deasupra ta? - În orice formă de religie, nu poţi rodi în fire.
Am vrut să mă mîntui. Şi toate credinţele muritorilor mi-au cerut lepădarea de mine. De la Vede, prin Buddha şi Cristos, n-am descoperit decît vrăjmaşi ai necesităţii mele. Mi-au oferit salvarea în absenţa mea; cu toţii mi-au cerut să mă lipsesc de mine. Să fiu ei, sau Dumnezeul lor, să fiu anonim în nimic - cînd mîndria îmi voia numele şi în neant.
Şi nu numai atît. Îmi mai cereau să-nving durerea. Dar fără ea nu-i gust în fire: sare a vieţii; insuportabilul ei - sîngele existenţei.
Să iubesc, să am milă, să aştept, să mă desăvîrşesc. O scară a monotoniei, cînd n-ai vrut să fii un dobitoc sub cer şi nici un milog în zarea stearpă a unui oarecare absolut.
Să-mi pierd suferinţa în alţii? Să tot descopăr semeni şi iarăşi semeni! Să fiu fericit grădinărindu-le prostia, cultivîndu-le josnicia - şi omorîndu-mi avîntul spre dispreţ?
Eul e operă de artă ce se hrăneşte din suferinţa la a cărei potolire ţinteşte religia. Dar nobleţea omului e una singură: estet al propriei individualităţi. Prin chin să statornicească frumuseţea mărginirii lui şi prin arderi să urzească substanţa ei.
Omul e artă întrucît e mîndru şi singur. El foloseşte pămîntul ca pretext mai valabil - măiestririi existenţei lui - decît cerul.
Religiile n-au simţ pentru farmecul nimicului imanent, pentru aparenţă ca atare. Lor le e străină pieirea în sine şi vraja inutilităţii. Lor le e străin pămîntul. De aceea vor ele să ne mîntuie de eu, de cea mai ciudată înflorire sub soare.
Existenţa individuală e de-o atracţie atît de cruntă, fiindcă s-a născut dintr-o ruptură de echilibru, dintr-o inegalitate a fondului originar al vieţii. Religiile vor să niveleze felurimea; să suprime individuaţia. Sensul mîntuirii e dispariţia pronumelui.
Nu îndur alt absolut în afară de accidentul meu. Că s-a întîmplat să fiu, iluzia fiinţei mele mi se pare înţelesul meu suprem. Nimic nu voi îndrepta din această întîmplare.
Fiecare din noi e un convalescent nativ al propriei individuaţii. Întrucît nu te tămăduieşti de ea, şi rămîi în tine fără leac, eşti om.
Să te topeşti în natură, în omenire, în Dumnezeu? Dar înaintea oricărei vreri, te-ai înecat în tine.
Visam c-am murit în toate, îmi căutam oasele prin aştri - şi m-am pomenit la picioarele Eului, bocindu-mi identitatea.
Umbra - faţă de vis - exprimă un plus vag de existenţă. După ce-ai născocit lumi şi le-ai pierdut prin spaţii, te trezeşti cu dorul a ceva ce-ar fi - Eul - umbră de fire într-o lipsă generală de fire.
Religiile mi-au arătat cărarea fericirii, cu preţul meu. Dar iluzia de-a fi aici e mai întăritoare decît împăcarea de-a nu fi nicăieri, de-a fi prin ceruri.
…Şi atunci m-am întors spre pămînt şi-am renunţat la mîntuire.
11. „Adevărul nu visează niciodată“
„Adevărul nu visează niciodată“, a spus un filozof oriental. - De aceea nu ne priveşte el. Ce-am face cu minora lui realitate? El nu există decît în minţi de dascăli, în superstiţii de şcoală, în vulgaritatea tuturor uceniciilor.
Dar în cugetul întraripat de infinitul său, visul e mai real ca toate adevărurile.
Lumea nu este; ea se creează de fiece dată, un fior de început ne scormone jăratecul sufletului. Eul e un promontoriu în nimic ce visează un spectacol de realitate.
Curajul te aşează între un fiind şi nefiind - sburător între lumi care sînt şi nu sînt. Pînă-s laş, toate există, dar în armură de cavaler al duhului turtesc brazdele firii şi calc seminţele iluziei.
Lucrurile ce se văd ni le-am insuflat de bunăvoie. Nu-i existenţa un confort al respiraţiei? - Cum a fi pare preferabil contrariului său, ne-am creat obişnuinţa lui şi ne simţim mai bine-n el. Ce interes ne-ar paşte să ştim că-l nălucim numai, că-l vieţuim în prelungirea semitreziei noastre?
Lumina spaţiului, de unde se împrăştie ca o pieire graţioasă? Din soare? - Din răsfrîngerea pe un fond albastru a arderilor sîngelui. Tot din ele se presară-n nopţi scînteile înmărmurite.
Universul e un pretext dinamic al pulsului, o autosugestie a inimii.
12. Zîmbetul e incompatibil cu legea cauzalităţii
Zîmbetul e incompatibil cu legea cauzalităţii: atîta fascinaţie de inutilitate emană el. Prin valoarea lui „teoretică“, el e simbol al lumii.
Diferenţa între cauză şi efect, ideea că un lucru ar putea fi sursa altuia sau c-ar avea o legătură efectivă cu altul, satisface un mediocru gust de inteligibil. Cînd ştii, însă, că obiectele nu sînt, ci plutesc într-un tot aerian, legăturile între ele nu dezvăluiesc nimic, nici pentru poziţia şi nici pentru esenţa lor. Lumea nici nu s-a născut, nici n-a murit, nici nu s-a oprit la un punct şi nici nu devine alta cu sprijinul timpului - ci se răsfaţă fără rost într-un nedefinit De-a pururi. Biruitor fugar al veşnicei evanescenţe, doar Eul se înşală cu folos din cînd în cînd.
Prin umbre îşi poartă el povara distinctei existenţe şi pătează de realitate albul nimic ce-l înconjoară. Figurilor ce par a vieţui, forţa lui de vis le pompează seva şi le-nfiripă-n fiinţe. Căci viaţa-i o întrezărire a duhului dornic de fire, prizonier fără scăpare al neclintitei irealităţi.
Gîndurile s-au îndrăgostit trecător de existenţă - şi ne mîndrim că sîntem. Şi paşii noştri, lipsiţi de sfială visătoare, pîngăresc umbrele, călcînd pe ele cu încredere şi siguranţă. O clipă de trezire, doar; şi mrejele realului vulgar s-au desfăcut, spre-a vedea ce sîntem: închipuiri de propriu gînd.
13. Să fie o linguşire
Să fie o linguşire pe care mîndria şi-o oferă sieşi, cînd cred a înţelege pe Caligula?
Suetoniu, vrînd să-l defăimeze şi să-i demaşte nebunia, lunecă într-un prinos involuntar: „El (Caligula) suferea îndeosebi de insomnie, căci nu dormea mai mult de trei ore pe noapte; şi această odihnă nu era completă, ci turburată de vedenii ciudate: odată, între altele, visă că sta de vorbă cu fantoma mării“.
Acelaşi istoric ne spune că nu-şi săruta pe gît soţia sau amantele fără a le aminti că-i în puterea lui să le reteze capul.
Nu ascundem cu toţii în mocirla sufletului dorinţe posibile ca mărturisiri doar în gură de siniştri împăraţi? A-ţi face calul consul - nu-i aici o judecată valabilă asupra oamenilor?
Şi apoi într-un imperiu aşa de mare, ar fi fost lipsă de gust să mai crezi în semeni.
Împăraţii romani ai decadenţei, monştri inspiraţi de geniul plictiselii, au avut atîta stil în nebunie, că esteţii lumii sînt măscărici de bîlci şi poeţii improvizatori de umbre.
De trăiam în Roma infiltraţiilor creştine, aş fi păzit statuile zeilor agonizanţi sau apăram cu pieptul nihilismul cezarilor. Vraja decadenţei este sugestia de ondulaţie a ostenelilor istorice şi nevoia de-a suplini prin absurdităţi vidul gloriei şi prin nebunie apusul măreţiei. Oricît te-ar ademeni văzduhurile, în sînge se scaldă strămoşii demenţei.
Cruzimea e imorală pentru contemporani; ca trecut, ea se transformă în spectacol, asemenea durerii închise într-un sonet. Lepra însăşi devine un motiv estetic, dacă istoria o trece în paginile ei.
Numai clipa-i divină, infinită, iremediabilă. Clipa ce-o trăieşti.
Cum o să am milă de victimele lui Caligula? Istoria-i o lecţie de inumanitate. Nici un strop de sînge din trecut nu turbură acest acum în care sînt. Mai mult mă înduioşează fantoma acelei mări, ce îngrozea visurile nefericitului împărat.
Nedreapta istorie vorbeşte cu mai mare precădere de prigonitorii creştinilor decît de martiri. În orice memorie Neron e viu şi seducător; ne amintim de el cu mai multă emoţie. Şi din a-l fi defăimat două milenii, e mai puţin banal decît Isus. - Pilat cu o simplă întrebare a rămas în lumea filozofilor, care nu se ruşinează a-l cita, pe cînd Ioan Evanghelistul, neavînd îndoieli, n-a putut supravieţui adoraţiei. Creştinii l-au lichidat prin iubire. Iuda a devenit un simbol; trădarea şi sinuciderea i-au acordat o veşnică actualitate, pe cînd Petru a rămas o piatră de biserică.
Astăzi ştim cu toţii că Ana şi Caiafa aveau dreptate; ei nu puteau judeca altfel. În teatrul pătimirii de la Oberammergau, cum priveam drama antică cu ochi creştini şi necreştini, în obiectivitatea dezabuzării eram tot atît de partea Mîntuitorului ca şi a călăilor lui. Ana şi Caiafa aveau caracter, erau ei; de-ar fi înţeles pe Isus, s-ar fi anulat. Cu întrebările lor atît de raţionale, numai nebuni ar fi admis răspunsurile sublime şi inexacte ale Mielului.
Întocmai ca orice creştin de astăzi sau de mîine, nu pot muri pentru Isus. Nebun de el, mai puţin. Sacrificiul lui a dat toate roadele şi nici unul. Am ajuns cu toţii neutri. Creştinismul e pe sfîrşite şi Isus scoboară de pe cruce. Pămîntul iar se va întinde în faţa omului şi, înainte ca acesta să descopere alte erori, vid de credinţă, îi va sorbi aromele fără pedeapsa cerului.
E greu de precizat data la care bisericile vor ajunge simple monumente, şi crucile, purificate de simbolul sîngelului iudaic, vor surîde inutil curiozităţii estetice. Pînă atunci, sîntem încă siliţi să suportăm în revenirile sufletului adierile înăbuşitoarei credinţe.
De cîte ori creştinismul se lasă pe îndoielile mele, o neprielnicie dureroasă ia locul fastului sceptic şi al răscolirilor aromate. În el nu pot respira. Miroase a îmbîcseală. Mă astup. Mitologia lui e uzată, simbolurile vide, făgăduinţele lui neavenite. Sinistră rătăcire de două mii de ani! În mobilierul vechi al sufletului, acolo mai trezeşte el un vag ecou, în încăperi cu ferestre închise, cu aer macabru, în prăfuirile vieţii. Nu mi-a fost de vreun folos, în nici un moment al turburărilor, în nici o înfundătură a neliniştii. Am apelat la el într-o doară, ştiind de la-nceput ce neputinţă ascunde un trecut, prea trecut.
Acest creştinism - atît de înduioşător în a-numite blîndeţi trecătoare - nu cuprinde nici o cultură a mîndriei, nici o exasperare a patimilor şi nici o umbră de înmulţire a eului. În asprele singurătăţi la care te obligă zborul cugetului, de-ai lua preceptele lui în ajutor, te-ai ruina-n anonimat, te-ai prăbuşi în ceilalţi. Există-n el atîţia germeni de descompunere, aşa de puţin aer curat - o religie fără munţi, de coline fără piscuri, de mări pentru flămînzi!
Cînd se apropie de mine, îmi trebuie rezerve de muzică pentru a opri emanaţiile otrăvitoare ale vecinătăţii lui. Cu el nu pot face casă. Sau atunci o transform în farmacie.
Am căutat în cărţi, în peisaje, în melodii şi-n patimi, leacuri pentru răul sufletului, căci cele îmbiate de creştinism sînt veninuri mieroase cu care oamenii mor neştiind că răul sufletului e creştinismul însuşi.
Citind orice profet al Vechiului Testament, sîngele deodată e mai activ în vine, pulsul se face simţit, muşchii te împing la faptă, la hotărîri, la ocări. Acolo, omul e de faţă. În Noul, te moleşeşti sub un farmec nimicitor, sub insinuări de untdelemn divin adormitor. Evangheliştii sînt maeştri ai uciderii voinţei, a poftelor, a eului. Cu Sf. Ioan visez perini pe care să plîng slăbiciunile creaturii sau mîngîieri cu vameşi, paradisuri şi femei stricate. Omenirea n-a cunoscut o sursă de isterie mai durabilă, mai nesecată şi mai echivocă. Veacuri de-a rîndul în leşinuri creştine, omul s-a consolat de propriile lui leşinuri. Dar azi? Ce-ar putea plictisi mai rău ca ele? Un spectacol iritant, fără surprize, fără emoţii, nimic din creştinism nu vibrează în setea de viu, de absolut imediat şi întăritor. La izvoarele lui buzele rămîn uscate şi, oricîte icoane am săruta, ochii, evlavia, nădejdile ard mai stăruitor spre alte orizonturi. Miragiile Iordanului şi-au istovit nuanţele şi-n tot cuprinsul lui nu se mai află putinţă de văzduh. Miresmele Răstignirii s-au răsfirat spre-un cer ale cărui surse nu mai adapă nici o sete şi nici un muritor. Pe cine fură încă universul lui Isus?
Leacurile orientale au îmbălsămat omul două mii de ani. Catolicismul - iudaism latin - a presărat o funingine străbătătoare pe exuberanţa Mediteranei. Cum a putut el „înflori“ pe ţărmurile ei divin însorite? Creştinismul e o reacţiune împotriva soarelui, iar sub forma catolică un atac paragrafic contra lui. Nu-i rostul echivoc al oricărei religii să apere omul de sursele vieţii? Isus s-a substituit pe-ndelete Astrului naiv - şi secole de-a rîndul în cîmpul privirii dornice de nesfîrşit şi de căldură s-a aşezat trupul descărnat al celui mai îndemînatic vizionar. Prin lacrimi, omul nu mai zărea nimfe senzuale şi fericite, ci scheletul agăţat, mustrînd dulcile zădărnicii. Catehisme şi testamente au scopit fiinţa de timp. Că lectura lor n-a inspirat scîrbă de infinitul putred al creştinismului, ce-ndurerat ar fi soarele de-ar afla-o! Ar mai îngădui el un singur creştin sub raza lui?
Sufletul Spaniei s-a ferecat cu voia prin catolicism. I-a fost lui frică de-a rămîne faţă-n faţă cu soarele? I-a fost lui frică de-a fugi în soare?
Italia a construit biserici, din teama de-a deveni superficială din prea multă lumină. Să fie pentru ea creştinismul un mormînt care s-o apere de cer - de cerul terestru, vacant, prin fericire, de Dumnezeu? - Căci există un cer al pămîntului, un azur care nu ucide, dar pe care omul riscă a-l prea îndrăgi. De acesta i-a ferit pe sudici pacostea creştină. Şi-n locul lui i-a amăgit cu închipuiri deşarte şi periculoase, hrănind imaginaţia exaltată de primăveri eterne cu aiureli de raiuri invizibile.
Fără creştinism, popoarele sudice ar fi fost osîndite la fericire. De ce n-au suportat ele osînda? Două mii de ani, ochii nu le-au folosit la nimic. Au trăit din nevăzut - în mijlocul splendorii. Cristos le-a oferit ce nu se vede. Nici o floare, numai spini; nici un surîs, numai căinţe. Aparenţele lumii s-au transformat în esenţe de chin, iar greşeala - mireasmă a nimicniciei - în păcat. Farmecele s-au degradat în remuşcări. Totul a devenit moral. Nici un loc pentru vraja inutilei fiinţări.
…Aşa se explică de ce lemnul Crucii a putrezit şi faimoasele piroane s-au ruginit de nepăsarea noastră.
14. Din roadele morţii m-am înfruptat
Din roadele morţii m-am înfruptat mai des decît din ale vieţii. Nu întindeam mîini lacome să le culeg şi nici foamea nu le storcea seva cu nerăbdări vajnice. Ele creşteau în mine, prin grădinile sîngelui se desfătau înfloririle lor. Visam uitarea pe tărîmul apelor sufletului, născoceam mări liniştite de nefiinţă şi de pace - şi mă trezeam în valuri mărite de sudorile spaimei.
Voi fi plămădit din substanţe pentru rodiri funebre. Cînd vreau să-nmuguresc, în primăvara mea descopăr moartea. Ies în soare, ahtiat de infinit şi de nădejdi - şi Ea scoboară pe dulceaţa razelor. În întuneric, ca muzică roteşte-n preajma mea şi mor de măreţia morţii-n noapte.
Eu nu sînt nicăieri; prin ea sînt peste tot. Din mine se nutreşte şi mă nutresc din ea. Niciodată n-am vrut să trăiesc fără să vreau să mor. Mai încleştat în ce sînt: în viaţă sau în moarte?
15. Dorinţa de a dispărea
Dorinţa de a dispărea, fiindcă lucrurile dispar, mi-a înveninat atît de aspru setea de a fi, că-n mijlocul sclipirilor vremii suflarea mi se-năbuşea şi asfinţitul firii mă-nvăluia cu sumedenie de umbre. Şi cum vedeam timpul în toate, speram a le scăpa toate de timp.
Nevoia de a înveşnici fiinţele prin adoraţie, graba de-a le ridica prin exces de inimă din pieirea lor firească mi se părea singura istovire de preţ. Nu ştiu să fi iubit ceva şi să nu-l fi urît din a nu-l putea scuti prin zarva de foc a sufletului legii lui de nimicire. Am vrut ca toate să fie. Şi toate nu erau decît în vremelnicele mele friguri. Lumea-mi scăpa, căci lumea nu era. Lacrimile neplînse nu se-nchegau în invizibil pentru mizeriile de aici; ele mureau în mine, triste de ineficienţa extazului. De ce în timp nu se înlănţuiesc „guri de rai“? Sau în mine nu s-a sălăşluit destulă veşnicie?
Cu lumea trebuie să fii darnic. Să te cheltuieşti risipindu-i fiinţă. Ea nu-i nicăieri. Prin dărnicia noastră respiră ea. Înseşi florile n-ar fi flori fără surîsul nostru. O zgîrcenie a darurilor noastre reduce natura la idee şi, cu surdină-n simţuri, arborii nu mai înfrunzesc. Sufletul întreţine înfăţişările pe care-i geloasă realitatea. Căci lumea-i modificarea - în afară - a singurătăţii noastre.
Adoraţia a îndumnezeit pe Dumnezeu. Tot ea face din privelişti umbre de absolut. Efluvii de senzaţii pălesc cerul în faţa pămîntului; farmecele firii se hrănesc din melodiile sufletului şi armoniile aştrilor le asculţi în văgăuni.
Am slujit în viaţă la mai mulţi stăpîni şi din fiece clipă mi-am făcut chip cioplit. De-ar şti lucrurile stinse cît le-am iubit, ar căpăta un suflet numai să mă plîngă. Nimic din ale lumii n-am defăimat prin nepăsare. Şi astfel am alunecat înfrigurat şi trudnic pe nimicul ei.
În gîndurile din care lipsea pămîntul răzbătea chemarea humei şi melodia ei. Eram, ca Apostolul, îngropat cu Isus în Dumnezeu - şi-un clipit al celei mai întîmplătoare trecătoare mă-ncetăţenea pe dată-n timp. La marginea lepădării, culegeam flori, şi inima în dezlipiri schiţa semne nevăzute de îmbrăţişare. - Stăpîn mi-a fost Tatăl şi poate şi Fiul, Diavolul şi Timpul, Veşnicia şi celelalte pierzări. M-am închinat feţelor lumii împătimit în ascultări, rob al zadarnicului, supus al idolilor. Căci devenirea-i înşiruire de temple prin care am îngenuncheat fugarnic, lăsîndu-mi urma prin ruina lor şi rămînînd cu ăst suflet - ruină de saţiu.
De ce nu-i inima în stare să mîntuiască lumea? De ce nu mută ea lucrurile într-o nestrămutare parfumată?
Îmi vin în minte vorbele acelui prieten, la poalele nu mai ştiu căror Carpaţi: „Tu eşti nefericit, fiindcă viaţa nu-i eternă“.
16. Deodată universul se-nvăpaie
Deodată universul se-nvăpaie în ochii tăi. Sclipirile lor aruncă stele în fapt de ziuă. Dogoreala sufletului a descins cerul.
Prin ce minune se încinge eul în răcorile spaţiului? Şi cum se reazemă atîta suflet pe-un timp ca oricare altul?
Ţi-ai ridicat mărginirea la tot şi semnele totului te-mpodobesc cu greul lor. Capăt nu mai ai, într-o lume ce nu-i un căpătîi.
Singur ai fost şi singur vei rămîne. Pe veci. Prin simţurile tale ţîşnind neînţelesul, nu circulă veselia materiei şi nici ţărmuririle dulci ale sănătăţii. Dragostea ţi-a fost scrisă în negru pe tablele ursitei: cu nici o muritoare să nu uiţi nesfîrşitul.
Desfată-te-n potrivnicie şi-n osîndă; fii aprig în timpul putred. Cu nici o cheie nu vei deschide vreo poartă de rai. Nefericirea-i vestala ce-ţi priveghează focul nestins al nenorocului. Îngroapă-te de viu în el, sapă-ţi mormînt în temeinica lui flacără; căci nici o amăgire sub cer nu te va face paralel soartei. Iubirea te înfundă şi mai rău în ea, iubirea - suprem dezastru al ursirii.
A fi pe creştetul tău nu-i uşor. A fi pe-al lumii, mai puţin. De-aş fi un port al navigaţiilor eului! Dar sînt mai mult ca lumea şi lumea nu-i nimic!
17. Am citit slova omului.
Am citit slova omului. I-am cutreierat paginile, i-am răsfoit ideile. Ştiu pînă unde au ajuns neamurile şi ce departe au mers în ispita duhului. Unele au pătimit pentru iscodirea unor formule, altele pentru ivirea unor eroi sau pentru sleirea urîtului prin credinţe. Toate şi-au cheltuit zăcămintele din frica de stafia vidului. Şi cînd n-au mai crezut în nimic, vitalitatea nemaiputînd susţine pîlpîirea înşelăciunilor fecunde, s-au predat tînjirii de apus, lîncezelii spiritului istovit.
Ce-am învăţat de la ele, curiozitatea devorantă ce mă purta prin meandrele devenirii - e-o apă moartă ce răsfrînge hoiturile gîndului. Furiilor neştiinţei datorez tot ce ştiu. Cînd tot ce-am învăţat dispare, atunci gol, cu lumea goală-n faţă, încep să înţeleg totul.
Am fost tovarăş cu scepticii Atenei, cu descreieraţii Romei, cu sfinţii Spaniei, cu gînditorii nordici şi cu brumele de jăratec ale poeţilor britanici - dezmăţat al pasiunilor inutile, închinător vicios şi părăsit al tuturor inspiraţiilor.
…Şi la capătul lor, m-am reîntîlnit pe mine. Drumul l-am reluat fără ei, explorator al ignoranţei proprii. Cine face ocolul istoriei se prăvăleşte crunt în sine. La marginea trudelor de gînd, omul rămîne mai singur decît la început, surîzător inocent virtualităţii.
Nu isprăvile-n timp ale făpturii te vor pune pe urmele împlinirii tale. Vitejeşte-te cu clipa, fii necruţător cu osteneala ta, nu oamenii îţi vor dezvălui tainele ce zac în neştiinţa ta. În ea se-ascunde lumea. E destul să taci în ascultare, ca-n ea să auzi totul. Nu există nici adevăr şi nici greşeală, nici obiect şi nici închipuire. Reazemă-ţi urechea pe lumea ce mocneşte undeva în tine, şi care nu trebuie să se arate ca să fie. În tine există totul, şi spaţiu din belşug pentru continentele cugetului.
Nimic nu ne precede, nimic nu coexistă, nimic nu ne urmează. Izolarea făptuirii e izolarea totului. Fiinţa e un nicicînd absolut.
Cine poate fi într-atît lipsit de mîndrie încît să-ngăduie ceva în afară de el? Că înaintea ta au răsunat cîntece, sau că după tine nopţile vor continua în poezie, cu ce forţă ai suporta-o?
Dacă pe înfrîngerea timpului, într-un miracol de prezenţă, nu sînt contemporan cu facerea şi desfacerea firii, atunci ce-am fost şi sînt nu-i nici măcar fiorul unei uimiri firave!
18. Ieri, azi, mîine.
Ieri, azi, mîine. Categorii de servitori. Am bătut cărările oamenilor şi n-am întîlnit decît de-aceştia. Slugi şi slujnice.
Priviţi cuvintele cu care anticipează încleştările leşinului frecvent - şi dumiriţi-vă!
Dragostea creşte în ardorile banalităţii şi se micşorează în trezirile inteligenţei. Dobitocia extatică se repetă cu uşurinţă, căci nici o piedică nu intervine dintr-un creier luciu. „Creşteţi şi vă înmulţiţi“ - poruncă într-un univers de slugi, deschise spre patima orizontală şi incapabile de voluptăţi fără tăvăliri.
Impermeabil muzicii - omul atinge extazul pe burtă şi se desfată c-un scîncet în treacăt, numind fericire esenţa echivocă a absolutului din şira spinării.
…Şi astfel te învîrţi în furnicarul infinit muritor, cu ieri, cu azi, cu mîine - şi cauţi punţi înspre zădărnicia imediată a înfierbîntărilor facile. Slujnicele-s gata. Intri şi tu în horă şi, la braţ cu josnicia tuturor, te pleci soartei uşoare şi-ţi uiţi scîrba şi te uiţi.
19. Urîtul parizian, sudic şi balcanic...
Vremea mucegăită pe case, faţade pe care istoria a presărat funingine… Veneţia e întăritoare faţă de lipsa de speranţă plină de farmec a străzilor dizolvante ale Parisului. Trec prin ele, şi toate necazurile legate de şovăielile norocului îmi par legănări subtile, titluri de fală ce mă aşază-n rînd cu oraşul ostenit. În ce să cred aici? În oameni? Dar ei au fost. În idealuri? După atîtea, e o lipsă de stil. Astfel mă odihnesc în ostenelile Franţei şi mă ridic la prestigiul de plictiseală a inimii ei.
Bruma îşi prelinge asupra Parisului umbrele de gînd şi devine mai curînd expresie a istoriei decît a naturii. El e în veacul ceţii. De ce n-o pot închipui sub Ludovici? Ea pare a traduce un moment şi nu o esenţă. Natura ia parte la un asfinţit istoric.
Mă-ntorc spre case şi le privesc. Şi fiecare din ele se-ntoarce spre mine. „Apropie-te, tu nu eşti mai singur ca noi“, e şoapta tovarăşelor mele în zile vide şi-n nopţi prelungi. Te poţi încînta de oraşele Italiei, nicăieri, însă, nu vei fi mai aproape de lucruri ce se integrează-n om.
Cînd tîrziu, purificat de suspine nocturne, te-nvîrţi fără aşteptări şi fără dezamăgiri, în preajma bisericii Saint-Séverin, St.-Etienne-du-Mont sau ceasuri în piaţa St.-Sulpice, în vederea unei dimineţi ce n-o doreşti, cetatea fără oameni se înalţă cu tine spre vastele inutilităţi ale tăcerii. Vei şti tu pînă unde iedera, răzleţită-n locul în care Sena oglindeşte Notre-Dame, s-a oglindit în tine? Adesea am scoborît cu ea înecul virtual al înclinărilor ei melancolice.
Iar în plină zi, sub cutremurul sugestiei de absenţă, vidul rostului tău se înviora de miresme. Acesta-i farmecul Lui, de a turna consolări de frumuseţe peste pacostele incurabile ale sufletului, de-a umple golurile ce se nasc din vieţuirea-n timp, cu impalpabile vrăji. Oraşul te înţelege. Ţi se depune pe răni. Te crezi pierdut: în el te regăseşti. De nimeni n-ai nevoie; el e de faţă. Numai El te poate scuti de-o iubită - ca ea se urcă el în inimă - şi, printr-o stranie rătăcire, oamenii iubesc mai mult aici. Atît am fost în el, că, părăsindu-l, mă voi despărţi de mine.
Prin străzile lui înguste, mă năpădeam de-obscuritate, şi niciodată n-am văzut, ca din fundul lor, un cer mai îndepărtat. Dar pe bulevarde, el se întinde deodată deasupra oraşului şi prelungeşte în indefinitul lui urîtul ce visează pe case gînditoare.
Şi de-aş retrăi toate azururile crescute peste mări mediterane şi pîcle[le] generoase pe landele bretone, laolaltă ele n-ar încălca amintirea lui. Şi cînd vreau să-i definesc farmecul, cad în mine şi mi-l definesc: neputinţa de a fi albastru. - Norii se destramă-ncet; priveşti fîşiile de azur, ce nu se întîlnesc. Ele nu pot compune un cer, ce se caută şi nu se împlineşte. Razele se strecoară răsfirate prin aburi nesiguri şi poposesc într-un spaţiu împînzit. Întindere cenuşie şi albă, ea acoperă veşnic ceva: cerul e dincolo. Parisul n-are „cer“. - Şi cum îl tot aştepţi, te amesteci în negura luminoasă, îţi pierzi în ea un dor dezamăgit de azur, te risipeşti în gama sură şi capricioasă a boltei aparente, cu gîndul vag la un dincolo, pe care nu ştii de îl vrei sau nu. Cerul olandez al Parisului…
Cu el m-am potrivit întotdeauna şi dacă n-am avut cu nimeni acordul aceluiaşi înţeles, l-am avut cu el. Înălţîndu-mi privirea spre nestatornicia lui, în fiece înfăţişare traducea nepotolirile mele. Din ceas în ceas se schimbă, se alcătuieşte şi se dezalcătuieşte - şovăielnicie a altitudinii, demon sceptic de azurări şi-n-nourări. Părăsit prea adesea în amurgul de oameni al Cetăţii, cum aş fi ieşit din imediatul nicăieri al dragostei, fără consolarea vecinei lui înălţimi? El e o toamnă-n floare, un sfîrşit auroral. Îl porţi cu tine sub toate celelalte ceruri.
…Şi cînd sătul de înserările-n amiază, scobori spre sud, pătimind după primăveri, fericirea în revelaţia albastrului îşi găseşte prea devreme otrava îndestulării. Deznădejdea zilelor identice, abuzul de azur, saţietatea de imaculat se înstăpînesc în tine şi priveşti spre sursa mîngîierilor cu ură şi urît. Unde să te ascunzi de-atîta cer, de neînduplecări de soare, de repetarea sinistră a splendorii? Cînd n-ai o inimă pentru atît albastru şi nici spaţiu în gînduri pentru candorile luminii, plictiseala îndulceşte cu veninul şi tăria iradierii crude şi proiectează văgăuni de cuget pe deşertul monoton. Cum ai găsi fericiri să se măsoare cu un asemenea cer? Desăvîrşirea lui omoară un suflet născut în plăsmuiri incerte.
…Aşa te întorci spre Balcanul putred, în care - de nimicnicie - huma fumegă cu oamenii. Răstoarnă-ţi ţeasta îmbătată de parfumuri şi de broderii de gînd, sfarmă-ţi visurile din umbra catedralelor, îndoapă-te cu duhorile în care se tăvălesc zdrenţe umane, şi uită graţiile lucide ale spiritului.
Acel cer nu acoperă pe nimeni, căci el s-a rătăcit cu oameni cu tot. De ce s-or fi oprit pe margini de Dunăre şi-n umbre de Carpaţi fiinţe născute cu cearcăne şi cute, îmbătrînite de neant, sleite de-o nativă neputinţă? Spre Mări Negre lunecă cu toţii, dar ele-s neprimitoare şi-i lasă gură-cască la mal, lipsiţi amarnic de înec. Plin de răzleţiri prin lume, cu ce te-ai alina între atîţia amărîţi? Natura acolo înfloreşte pe cadavre; primăverile surîd pe deznădejdi. Pămîntul negru, fără urma dulce a vreunui pas de fală, ţi se ridică-n sînge. Şi sîngele tău se înnegreşte. Şi tu zăreşti spre cer. Şi cerul devine iad.
Colţ blestemat de lume, timpul a rînjit nemerniciei tale, şi nefericirea ta n-a înduioşat vreo inimă delicată, căutătoare de farmece funebre! - Din priveliştea Balcanilor, universul e o mahala, prin care colindă ţaţe veneriene şi ţigani asasini.
