În acest spaţiu infinit
Ţi-am rămas dator o stare de spirit
Mai elevată şi asta din cauza ta.
Nu că aş voi să-ţi reproşez ceva, dimpotrivă,
Ia-o drept compliment, adus frumuseţii tale
Care — s-o spun pe şleau — prosteşte.
Nu, nu pe purtător, ce te uiţi aşa la mine?
Pe spectator, pe mine în cazul tău, ori al meu,
Ah, logica şi poeţii de azi!
Sint spectatorul dezlănţuirii tale de forţe astrale.
Planetă nedescoperită,
Şi dintr-o dată am dat eu peste ea,
Eu care bănuiam că trebuie să mai existe ceva
În acest spaţiu infinit,
Dar totul s-a întâmplat pe neaşteptate,
Şi iată-mă spectatorul frumuseţii, buimac —
Şi oricât mă scrutam — ideile nicăieri !
Tocmai când voiam să fac şi eu pe firoscosul...
Şi-aşa ţi-am rămas dator o stare de spirit
Mai elevată, culmea e că nici acum n-o găsesc.
Unde am pus-o? Unde mi-o fi capul, doamne?
Îmi vine să vorbesc o limbă străină,
De pildă limba florilor,
Pe care le-am cules azi singur.
De fapt, nici eu nu înţeleg ce spun,
Totul îmi vine pe buze de-a gata,
Ca vorbele cu sensuri uitate
Dintr-un descântec ciudat, auzit de la o babă...
Vreau să-mi fac o descântotecă mare de dragoste.
Dă-mi şi tu o mână de ajutor,
Pune placa, pune-ţi buzele,
Pielea feţii, coada ochilor la lucru.
Părul, dă-i drumul pe spate,
Fă aşa ca şi când ai mătura cu el totul,
Inclusiv pe mine,
Prăfuitul — nu vezi ce sentimental sunt ?
Asta ca să faci vînt,
Foarte trebuincios în vrăji,
Joacă, fă-te frumoasă,
Fă ce ştii — n-o să te învăţ eu.
Sînt într-o stare
Că am trecut în partea cealaltă,
Mai inspirat decât trebuia,
Nu ştiu dacă înţelegi.
Şi totul cântă în jur,
Tu eşti o vrăjitoare, eu zgripţuroiul
Cel calare pe-o coadă de mătură
Şi darnic în declaraţiile de dragoste.
Ghici unde bat ?
Pe cine vreu să tapez de-un sărut ?
Află de la mine
Că dacă n-ar mai fi şi lucruri de-astea
Absolut dumnezeieşti,
Deşi sunt de la natură,
Aşa pretinde natura.
Mulţumesc,
Eşti atît de plină de şocuri electrice.
Ce s-ar întimpla, ce s-ar întimpla ?
Lasă că ştii tu.
I-auzi cum arde focul în sobă,
Mai arde cineva cu noi, îţi dai seama.
Ceva care vine din pămînt, de milioane de ani —
Nu vreau să fac filozofie...
Stai, unde te duci ?
Mă refeream la gazul metan, bogăţie naturală,
Arde odată cu noi
O părticică din trecutul geologic.
Du-te şi pupă soba, le rog eu, aş lua-o
În braţe şi-aş dansa cu ea,
Dacă n-aş avea pe cineva gata să meargă
Cu mine în jocul cel mai copilăresc...
Ştii ce, hai să încercăm... ori de-a ce
Se mai joacă azi copiii ?
De-a v-aţi ascunselea — nu,
Că ne-am mai pierdut o dată,
De-atîtea ori,
Ar însemna să cobim, hai să ne jucăm
„De-a v-ati vaţelea!”
Nu ştiu cum e, eu am inventat cuvîntul,
Ţi-l fac cadou,
Tu dă-i un conţinut, sensul major,
Demn de epoca noastră şi hai să-l jucăm,
Chiar dacă nu-l nimerim dintr-o dată
Dar va fi atît de frumos,
Încât chiar şi peste douăzeci, treizeci de ani
Numai să se pronunţe ,,De-a v-aţi vaţelea"
Şi toată lumea să tresară,
Să vezi ochi sticlind
Şi cineva să rostească plin de regret:
Eh, alte vremuri pe-atunci, domnule!
Mai exista poezie cît de cît,
Abia inventase Sorescu descântoteca,
Iar tinerii ştiau să se iubească al naibii de frumos.
Pe soba de teracotă două căprioare
Cu picioarele dinainte în aer,
Saltul se va termina mîine-poimîine...
Simt neliniştea ta,
Ca o reţea de nervi, de gînduri,
De dorinţe şi amărăciuni în care m-am învăluit.
Învăluit în carnea ta,
Sînt la adăpost de mine însumi...
Ieri două căprioare ne-au tăiat drumul,
Săltând sprintene una alături de alta,
Ca doi sâni. Doi sâni ai naturii mame.
Iată natura mamă în salt, am spus,
Şi-am pus fruntea înfierbîntată pe golul
Dintre cele două căprioare,
Şi-am zburat şi nu m-am mai întors.
Acum văd imaginea lor luată la cald,
Pe soba care încălzeşte muntele înzăpezit.
Mereu ne vom lovi de tablă,
La fiecare gest de-aducere aminte,
Când dai să-ţi duci gîndul
Dintr-o parte într-alta,
Căutând o poziţie comodă...
Numai aburul va proteja neliniştea noastră,
Vremea câinoasă, când nu se vede la doi paşi.
Soldaţii trec încolonaţi şi abia nimeresc drumul,
Dorinţa lor s-a transmis, am înregistrat-o.
Şi somnambulii pe acoperişul ud, nici nu le e teamă,
Bâjbâie fără să bâjbâie, bâjbâie mergînd la sigur,
Dansează învăluiţi în 365 de fire de păr blond,
Lung şi romantic, că iese din strofe.
Şi trece o maşină de pompieri,
Fără să-i vadă, deşi ardeau;
De la un fir de păr s-a întins pălălaia,
Lucru nemţesc inflamabil,
Descrisă, această ieşire
Ar putea da ceva destul de prozaic,
Însă nu sunt de acord, căci depinde cine descrie.
Dacă nu vezi toate rădăcinile visului,
Închide mai bine ochii,
Şi, sub sărutul din aer,
Vei simţi frumuseţea pămintului.
El le face pe toate
Cu cea mai mare naturaleţe...
Căprioare, pompieri încolonaţi...
Doi tineri, erau tineri pe cuvântul meu de onoare,
Suiţi pe acoperişul de tablă al pădurii,
Dat cu verde crud, alunecos din cauza ceții,
Mergând mână în mână, nu-i deloc banal,
Căci să vezi ce urmează — acasă în cer, vezi ?
Se duceau în cer să mănânce dude albe.
Şi era ziua a cincea, de fapt a-ntâia,
Iar de la facerea lumii nici prima, nici ultima.
Avusese loc o răpire din cotidian.
Detectivi particulari îşi dădeau cu degetele-n ochi,
Să culeagă probe.
Să culeagă proba contrarie.
N-au găsit dudul, ascuns între nouri
Şi-acum se făceau că plouă,
Chiar ploua.
Natura transmitea mesaje cifrate,
Ei transmiteau tot un fel de poezii
Dar mai clare,
Pentru inamic, imaginaţia lor e cu parametri,
Adică măsurabilă,
Şi cineva a zis, cu ochii închişi :
,.Mereu ne vom izbi de tablă".
Şi chiar aşa era, suna tabla.
Ah, casele cu acoperişurile lor cu tot
Atît de plate şi totuşi incomode,
Şi paşii îndrăgostiţilor alunecând
Cu vîntul vânăt odată.
Cu acel fâşâit ca de roţi pe asfaltul ud.
Cum poate ţine de cald un cuvînt,
Spui că te-ai hrănit o zi
Cu acest dimpotrivă,
Care punea capăt, risipea nişte nelinişti.
Sigur că s-au aşezat lucrurile.
Când mai treci spre Ardeal
Să iei seama la straturile de gresii,
Şisturi cristaline, ori ce-or fi,
Ca flori de piatră presate şi aranjate după cotor,
Stînci-broşură.
Când mergi spre Sinaia vezi nişte munţi-carte.
Exact aşa s-au petrecut lucrurile
Şi cu sentimentele mele,
Deşi eu n-am avut timpul geologic la dispoziţie
Să aranjez totul frumos.
Sigur, îmi va fi dat şi acest timp
Dar cui prodest ?
Nici tu nu vei mai fi — în forma aceasta perfectă,
Sculptată şi de mine, în treacăt,
Să le vezi, să le citeşti
Sentimentele presate,
Şi nici eu nu mă voi mai afla-n spatele lor.
Să suflu cald, să gâfâi, să clipesc.
Atunci va fi trist
Şi, oricum, păcat de stratificare.
Însă munţii fi-vor tot munţi.
Dar şi o lună e ceva, cresc din adânc năluci,
Se luptă cu vrăjitoarele.
Una frumoasă îmi e foarte îndatorată,
I-am împrumutat o mătură,
Şi e obligată (moral) să-mi vrea binele,
Cît poate ţine la o vrăjitoare obrazul?
Nu te speria, e o idee care tot fâlfâie
Şi n-o pot prinde de coadă, de coada de păuniță
Şi ce e al tău a fost pus de-o parte.
Ne-a simţit prin preajmă.
Cum simt eu ideca aceea,
Şi totul se tulbura pentru o clipă, se făcea şoaptă.
Urechile îmi ţiuiau,
Ca şi când s-ar fi pregătit să recepteze
Şi undele care nu se aud
Şi dacă suna telefonul, erai ori tu ori eu,
Care mă căutam cu neliniştea ta.
Ah! de cîte ori nu m-am dorit sculptor în carne vie
(Modestia mi-a plăcut întotdeauna).
Brâncuşi ar fi trebuit să cioplească şi-un pat
Dintr-o albie de râu, poate că a şi făcut-o,
Să luăm bine seama pe ce dorm pietrele de râu,
Muzele atât de tandru adormite.
Nu ştiu de ce te văd
Spălând pânza într-un râu de munte,
Cu minunile cele-zise pulpe în apă,
Şi eu să-ţi spun „Te iubesc" de pe mal,
Iar tu să nu-ţi vezi capul din treabă.
Iar eu să vorbesc cu tine la telefon,
Care pentru tine să fie o floare la ureche — o muşcată —
Iar firul — chiar firul apei,
Instalat de instalatorul zis dumnezeu.
Spui că s-a scris piesa vorbită la telefon ?
Bine, dar eu aş meşteri-o mai bine,
Te rog să-mi dai cit mai des telefon.
În numărul meu n-am admis nici un zero
Şi să rugăm pe cineva să înregistreze,
Iar la urmă să ne dea benzile
Să le facem discuri de lună plină,
Discuri pentru descântotecă,
Să înceapă să se învârtă de câte ori plouă
Şi oamenii se simt singuri şi au nevoie
De o iubire neconsfinţită decât prin ea însăşi,
Spusă pe şleau şi pe firul apei,
Pe nemâncate, pe îmbrăcate ori pe pielea goală —
Ce e mai frumos decât trupul omenesc?
O poveste luată din viaţă,
Mai potrivit spus ar fi — ciupită din viaţă,
Care să se termine ca toate poveştile,
Stereotip: Şi-am încălecat pe-o şa
Şi-oi mai încăleca
Şi aici placa să fie puţin uzată
Şi să se tot repete.
Iar cineva din off, exasperat, să strige : Căsătoriţi-i domnilor,
Oameni buni, căsătoriţi-i pe aceşti neisprăviţi,
Să termine odată povestea.
Nu pot să fac decât gesturi,
Cuvintele n-au sunet, buzele rotunjesc nişte vorbe
Pentru respiraţia cărora nu mai e aer.
După-amiaza asta o trecem la nopţi, şi pe aceasta.
Poate că tot de aici vine şi numele de nopţi albe,
Numai că acolo aurora boreală
E mai mult decât un clipici.
Pe linişte toate se aud mai bine,
Ascultăm, strămutaţi undeva la marginea lumii,
Trec paşii lucrurilor nefăcute,
Ori ni s-a părut ?
Te ia şi frica. Marea e groaznică zici,
Din senin îţi şi dă o stare.
Acum şi ea e departe, am rupt-o
Ca pe o foaie de hârtie,
Pe care am fi scris „Marea există",
Acum e pe undeva cocoloşită marea,
(ca şi „Marea există")
Şi numai starea ne-a rămas,
Starea aceea de care vorbeai,
Şi pe care eu dau s-o pipăi,
Să văd dacă şi ea e sărată.
M-am tot jucat cu sărurile, în ultima vreme,
Joacă de copii sărind pe sărite
Ca să sclipească tot felul de imagini,
Întâmplări ale noastre şi ale altora,
Când vor fi numai ale altora,
Ferească dumnezeu,
N-or mai avea nici un gust, ori tu ce crezi ?
Ce-o să ne spunem noi,
Când n-om mai avea ce ne spune ?
Acum iată nu ne ajung cuvintele,
Nu ne ajunge aerul pentru ele,
Ne ajutăm de braţe,
De toate celelalte, de-a valma.
Merg cu picioarele tale,
Parcă merg în cârji, ori pe picioroange,
Care mă înalţă deasupra tuturor stărilor
(Păstrez din istorie expresia ,,Starea a treia",
Nu vrei să ţi-o dau ţie, dacă tot am păstrat-o) ?
Mă înalţă deasupra turlelor cu sfirc,
Sus în cer, aproape că dau noroc cu cel de sus.
Dumnezeu să ne ierte !
Şi vorbim un timp despre rai
(El zice că nu există,
Eu susţin contrariul, ori, hai, treacă de la mine,
Există, aşa cu intermitenţe, când este când nu este).
Aproape că ajungem la uite-o nu e
Şi în adâncul sufletului
Tare mă tem că amândoi avem dreptate.
Este rai, dar nu suficient,
Însă aceasta e o problemă mai delicată.
Ţine de viitor.
(În viitor va fi mai mult rai,
Obţinut din rău,
Prin transformarea
Revoluţionară
A lui ă în a şi a lui u în i).
Iar noi ţinem de prezent,
Cum te văd şi cum mă vezi.
Cum te văd şi cum mă vezi?
Că şi aici trebuie puţină lumină.
Am avut un moment, când mă rătăcisem în oglinzi
Şi-ai zis
Că dacă mă mai uit mult acolo, îmi închizi oglinzile,
Deşi gîndurile-mi nu urmăreau imaginea,
Se uitau la tine,
După o absenţă întreceai iarăşi aşteptările
Şi constatam,
Uitându-mă la mine,
Că-ţi vin bine vestmintele colorate
Pe pielea de culoarea castanei coapte.
Scoasă din foc cu mâna altuia,
A mea — şi nu mă plâng —
Ca şi când mie mi-ar fi venit bine
Că doar mă uitam la mine în oglinda
(Pe care tu voiai s-o întorci
Cu faţa la perete),
Într-un fel de narcisism generos.
Ne oglindim unul într-altul,
Dacă vei reţine asta
Din toată această psihologie vărsată,
— Vezi că mai e şi pe jos —
Mi-au mai alunecat nişte gânduri,
Se gudură la picioarele tale.
Marş! trimite-le acasă,
Să vadă acea maternitate perfectă,
Dacă vei reţine măcar atât, tot e ceva...
Mai, închide ochii.
Mă voi odihni pe pleoapele tale,
Ca un fluture care trăieşte o zi,
Dar a avut noroc de-o zi bună şi lucrătoare.
