Prolog: Să fie un blestem?

ŢĂRILE ŞI NAŢIUNILE sunt diferite. Asemănătoare şi diferite. România intră şi ea, fireşte, în acest joc al asemănărilor şi deosebirilor. Nu cumva este totuşi şi mai diferită? Cu alte cuvinte, nu se situează oare mai „excentric“, sub tot felul de aspecte, în raport cu ceea ce ar fi o medie sau o relativă normalitate europeană?

Modul extravagant în care s-a derulat psihodrama politică din vara anului 2012 a lăsat impresia că ţara e defectă. Desigur, cei care privesc din afară sunt mai impresionaţi decât românii, obişnuiţi cât de cât cu ei înşişi, dar până şi printre români exasperarea creşte. Ceva nu merge în România, şi nu doar sus, în clasa politică, şi nu doar de ieri, de alaltăieri. Să fie un blestem?

 Nu, e doar o istorie. Dar poate că înseamnă acelaşi lucru.

Întârzierea

TOTUL ÎNCEPE CU O ÎNTÂRZIERE impresionantă. Statele româneşti – Ţara Românească şi Moldova – se încheagă abia spre mijlocul secolului al XIV-lea, ultimele, şi de departe, de pe cuprinsul Europei. Întârziere politică şi instituţională împletită cu o întârziere culturală de aceeaşi amploare. Până târziu, în secolul al XIV-lea, teritoriul viitoarelor ţări române nu produce nici un fel de text, nici un document, toate informaţiile care îl privesc – puţine – provenind strict din afară: uluitoare absenţă, exploatată la un moment dat ca argument în favoarea teoriei imigraţioniste, potrivit căreia românii ar fi venit cândva de altundeva, exact când şi exact de unde aproape că nici nu mai contează. Chiar dacă lucrurile nu stau aşa, rămâne întrebarea ce au făcut totuşi până spre anul 1300. Evul Mediu începe în spaţiul românesc atunci când în Occident se apropie de sfârşit. A fost, din pornire, un handicap. La 1300, ţaratul bulgăresc avea o istorie de câteva secole şi se afirmase în unele perioade ca o „mare putere“ regională, cu ambiţii imperiale (de unde şi titulatura de ţar a cârmuitorilor săi). Şi Serbia avea o istorie. Ungaria, să nu mai vorbim: coroana Sfântului Ştefan, cu alte cuvinte Ungaria Mare, exista deja la anul 1000. Polonia, de asemenea, se afirmase ca o putere însemnată. Cehia se număra printre ţările componente ale Imperiului German, iar atunci când principatele române abia apăreau pe harta Europei, regele ei Carol I devenea împărat al Sfântului Imperiu (sub numele de Carol IV), şi fonda la Praga o universitate (cu o jumătate de mileniu înaintea universităţilor româneşti). Venite târziu, principatele române sunt şi rămân ţări mici, inevitabil dependente de puterile mai mari (domnitorii români puteau să-i bată din când în când pe regii Ungariei sau ai Poloniei, rămâneau însă vasalii acestora, nedepăşind condiţia de „principi“, şi n-ar fi visat nici un moment să-şi spună regi). Populaţie rară, structură socio-economică puţin evoluată, cu o pondere a populaţiei rurale printre cele mai ridicate din Europa (şi aşa a rămas până astăzi). Întârzierile se depăşesc uneori. Dar, în genere, ierarhiile nu se răstoarnă atât de uşor. Când eşti la urmă, ai „şanse“ mari să rămâi tot acolo.

Situarea la margine a teritoriului care alcătuieşte astăzi România este o trăsătură care explică multe, şi poate fi urmărită secole de-a rândul. Pentru grecii antici, ca şi pentru romani, lumea civilizată se sfârşea, mergând spre nord, la Dunăre. Nu avem nici un fel de documente scrise din Dacia anterioară stăpânirii romane, după cum nu avem nici din Dacia părăsită de romani după ceva mai mult de un secol şi jumătate. De altfel, pentru romani, Dunărea forma în Europa Centrală şi Răsăriteană frontiera care separa Imperiul de lumea „barbară“. A.D. Xenopol nu ezita să afirme că anexarea teritoriului dacic ar fi fost o „greşeală“ a împăratului Traian. L-a contrazis, patriotic, C.C. Giurescu: poporul român nu putea fi consecinţa unei greşeli! Greşeală sau nu, ataşarea Daciei (de fapt, doar a unei jumătăţi din spaţiul locuit de geţi şi de daci) nu a durat prea mult, iar actualul teritoriu românesc a rămas – cum îi era destinul – tot „afară“. La o margine a Imperiului bizantin, succesor al Imperiului roman. Iar atunci când Occidentul se aşază în avangarda mersului istoriei, ţările române – se putea altfel? – se află tot la margine. Dar tot la margine sunt, privind dinspre extremitatea cealaltă a continentului, şi în raport cu marile ansambluri geopolitice est-europene: Imperiul otoman şi, mai târziu, Imperiul rus. Este, într-un fel, o zonă „vagă“ a Europei, având, indiferent de unde am privi, o condiţie de frontieră. Aici se întâlnesc la un moment dat cele trei mari imperii: Imperiul otoman, Imperiul habsburgic, Imperiul rus. Între ele, principatele române: diminuate, devastate, ocupate periodic, rămân în fiinţă, singurele ţări mici care supravieţuiesc în această parte a Europei.

Condiţia aceasta de frontieră a avut o dublă consecinţă, cu totul contradictorie. O accentuată închidere şi o tot atât de accentuată deschidere. Relativa izolare a unui spaţiu aflat în afara regiunilor bine conturate ale Europei, departe de centrele de „iradiere“ politică, economică şi culturală, dar şi „penetrabilitatea“ unui teritoriu aflat în drumul tuturor („în calea răutăţilor“, cum spunea cronicarul) şi prea puţin structurat. Rezultatul a fost, pe de o parte, o civilizaţie – îndeosebi rurală – conservatoare şi persistentă, dar şi receptivitatea, cel puţin a unei elite, în faţa unei diversităţi de influenţe externe. Acceptare şi respingere, respingere şi acceptare, într-un joc fără sfârşit. Dacă o asemenea combinaţie – cu semne perfect opuse – este greu de înţeles, cu atât mai rău; nu vom pretinde că România ar fi uşor de descifrat.

Partea de deschidere – de totală deschidere – se verifică şi prin amestecul atât de caracteristic sintezei etnolingvistice româneşti, departe de mitologia curentă a originilor, axată pe criteriul purităţii (romane, dacice sau daco-romane). Rezultatul e până la urmă relativ omogen, dar elementele care s-au combinat pe parcursul istoriei pentru a-l crea pe „român“ sunt de o nespusă diversitate. „Geto-dacii“, denumire unificatoare construită artificial de istoricii moderni, erau departe de a constitui o masă omogenă; coloniştii romani au venit de pretutindeni (ex toto orbe romano, cum spune istoricul Eutropius); apoi, timp de o mie de ani, au trecut pe aici o mulţime de popoare, amestecându-se mai mult sau mai puţin cu populaţia autohtonă. E greu de spus cât „sânge roman“ au românii, dar că au mai mult sânge slav decât roman este de domeniul evidenţei (de fapt, „sânge roman“ nu au practic deloc; în Dacia nu s-au instalat colonişti de la Roma, ci „provinciali“, romanizaţi în bună măsură, dar nu romani la origine. Până şi Traian, împăratul cuceritor, era spaniol, primul „provincial“ ajuns în fruntea Imperiului). Aşezarea străinilor printre români n-a încetat nici după întemeierea ţărilor româneşti, fără a mai vorbi de Transilvania, care, integrată în regatul ungar, a ajuns să aibă o structură fundamental „trietnică“ (români, maghiari, germani).

Limba română ilustrează cât se poate de convingător proporţiile considerabile ale amestecului. Este, evident, o limbă romanică: totuşi, cea mai puţin latină dintre limbile latine. Coloratura germanică a limbilor latine occidentale se limitează la nu prea multe cuvinte. În schimb, româna are o puternică încărcătură slavă: o mulţime de cuvinte, adesea esenţiale (în ciuda faptului că, odată cu „relatinizarea“ declanşată în secolul al XIX-lea, nu puţine au fost practic eliminate sau marginalizate). Pe locul următor se situează cuvintele de origine turcă, unele provenind probabil de la cumani (inclusiv atât de „românescul“ cioban), altele, ca rezultat lingvistic al multiplelor raporturi politice, economice şi culturale întreţinute cu Imperiul otoman; şi fondul turcesc a fost drastic redus în urma modernizării din secolul al XIX-lea; cuprinde însă, de pildă în gastronomie, destule vorbe la care românii n-au avut cum să renunţe (inclusiv sarmaua, cea mai naţională specialitate culinară). Se adaugă cuvinte greceşti, ungureşti (neam, pronunţat frecvent în spirit autohtonist, e din sursă maghiară) şi de diverse alte origini. Mai târziu, „relatinizarea“ s-a făcut tot cu material stăin: au intrat în română un număr imens de noi cuvinte, marea majoritate preluate din franceză.

Elita românească, în toate epocile, a împrumutat masiv. Toate modelele politico-culturale sunt de import. Iniţial, s-a preluat modelul slavo-bizantin: bizantin, prin filieră slavă. De fapt, sud-slavă, şi, mai precis, bulgărească. Nu numai că românii, ortodocşi, au scris timp de secole cu caractere chirilice, precum slavii ortodocşi, dar au folosit iniţial slava veche ca limbă de cultură: în biserică, în cancelaria domnească, în primele scrieri religioase sau istorice (şi asta, până pe la 1600). În realitate, „slava veche“ este „mediobulgara“ (care nu prea e numită aşa de autorii români fiindcă ar dovedi o stare iniţială de dependenţă faţă de un vecin pe care, mai recent, românii se învăţaseră să-l trateze cu condescendenţă). Într-un fel, nu e deloc exagerat să spunem că, prin modelul oferit, inclusiv prin limba folosită de elite, Bulgaria a jucat la începutul Evului Mediu un rol asemănător cu cel pe care îl va avea Franţa, mai târziu, în secolul al XIX-lea, în procesul modernizării societăţii româneşti.

Modelul ulterior este cel turco-fanariot, desăvârşit în secolul al XVIII-lea. Românii (fireşte, elita) continuă să scrie cu caractere chirilice, acum însă în limba română, folosesc ca limbă de cultură limba greacă şi se îmbracă în veşminte orientale, oarecum turceşti. De fapt, şi în mediul aristocratic, şi în cel urban, grecii se tot înmulţesc şi ajung să ocupe poziţii-cheie în plan politic (începând cu domnitorii, numiţi de Înalta Poartă, originari cei mai mulţi din Fanar, cartierul grecesc al Istanbulului); cultural şi economic, se petrece o adevărată simbioză româno-grecească. În secolul al XIX-lea, aristocraţia şi burghezia din principate aveau, în bună măsură, sânge amestecat, românesc şi grecesc. Aproape un fenomen de „grecizare“! (După „bulgarizarea“ din faza iniţială.)

SLĂBICIUNEA STATULUI a fost – şi în bună măsură a rămas până astăzi – o trăsătură specifică a istoriei româneşti. Nu trebuie confundat un stat puternic cu un stat condus autoritar sau arbitrar (asemenea state sunt foarte adesea slabe, sub aparenţa de soliditate). Un stat puternic e un stat care reuşeşte să prindă corpul social într-o reţea completă şi eficientă de instituţii şi de reguli. Un stat care reuşeşte să pună principiile de guvernare şi interesul colectiv deasupra intereselor personale şi de grup. Ţările române au fost prea sărace, cu o structură socială prea sumară şi „patriarhală“: boieri şi ţărani, prea instabile în interior şi prea supuse în afară pentru a reuşi cu adevărat să-şi consolideze structurile de stat.

Modul cum se petrecea succesiunea la tron ilustrează mai bine ca orice funcţionarea defectuoasă a mecanismului. Nici nu merită să-i amintim „regulile“, vagi şi oricum prea puţin respectate. Până la urmă, în fruntea ţărilor române ajungea cine putea. Cu preţul conflictelor interne şi al intervenţiilor din afară, solicitate adesea de competitori. Condiţia eliminatorie ar fi fost ca domnitorul să fie totuşi „os domnesc“, din familia Basarabilor, în Ţara Românească, şi a Muşatinilor, în Moldova. Dar cum intrau în discuţie şi fiii naturali, cu descendenţii lor cu tot… Ioan Vodă „Armeanul“, zis cel Cumplit, zis şi cel Viteaz, se socotea fiu natural al lui Ştefăniţă, aşadar, nepot al lui Ştefan cel Mare; sigur e doar că mama lui era armeancă. În Ţara Românească, când un domnitor îşi spune Basarab, e mai probabil că nu e, şi tocmai de aceea îşi spune: Neagoe Basarab, Matei Basarab… Cazul faimos e al lui Mihai Viteazul, fiu natural, şi postum pe deasupra, al domnitorului Petraşcu cel Bun. Nicolae Iorga a protestat cu indignare atunci când P.P. Panaitescu a afirmat că nici vorbă nu poate fi de aşa ceva. Într-adevăr, detaşat de originea princiară, făuritorul primei uniri şi marele simbol naţional al românilor rămânea fiul unei grecoaice (aşadar, nici măcar român) şi al unui tată necunoscut (eventual, un „gelep“, negustor străin, dacă am da crezare spuselor cronicarului Radu Popescu). C.C. Giurescu avea să tranşeze disputa, asigurând că Mihai „e în primul rând fiul faptelor sale“ (!). Desăvârşita neorânduială a urcărilor în scaun explică şi desele schimbări de domnie. Unii îi alungau pe ceilalţi. Încă un record românesc: cele două principate prezintă, şi de departe, cea mai mare instabilitate politică dintre toate ţările Europei. Au profitat turcii, ajungând să arbitreze între pretendenţi (după principiul „cine dă mai mult“) şi în cele din urmă (odată cu epoca fanariotă, 1711–1821) numindu-i direct pe domnitori, întocmai unor funcţionari otomani.

Instabilitatea generează arbitrar; e responsabilă nu mai puţin şi de absenţa unor proiecte de anvergură. Statul lua mult – printr-o fiscalitate ridicată –, dar oferea puţin. Voievozii – cei care prindeau o domnie ceva mai lungă – înălţau biserici, dar nu mult mai mult decât atât. Bisericile sunt de altfel singurele construcţii medievale cât de cât conservate (de fapt, cele mai multe dintre ele refăcute radical). Până şi „palatele“ princiare erau modeste şi faptul că nici unul n-a mai rămas în picioare arată atât precaritatea construcţiilor, cât şi flagranta lipsă de continuitate.

Generatoare de modernitate, oraşele româneşti se dezvoltă încet. Nivelul de urbanizare se situează în ţările române mult sub media Europei Occidentale şi e destul de modest chiar în contextul jumătăţii răsăritene a continentului. Compoziţia etnică a oraşelor reflectă o altă particularitate, marca lor „neromânească“ fiind foarte pronunţată. În Transilvania, parte a regatului ungar, germanii şi maghiarii sunt net majoritari în mediul urban; dar şi în Ţara Românească şi Moldova, etnicii „neromâni“ sunt numeroşi: germani, unguri, armeni, greci, evrei… cu o pondere care diferă de la un grup etnic la altul, de la o regiune la alta sau de la o perioadă la alta, dar în ansamblu rămâne tot timpul ridicată; le revine, în orice caz, în bună măsură, exercitarea ocupaţiilor specific urbane: meşteşuguri şi comerţ.

Spre Occident.

Contribuţia străinilor

AJUNGEM ÎN SECOLUL AL XIX-LEA, epoca modernizării României. Există în istoriografia românească tentaţia exagerării împrumuturilor occidentale anterioare. Sunt reale, dar strict punctuale. Nu modifică sistemul, nu modifică structural societatea românească. Procesul acesta se petrece abia în secolul al XIX-lea, perioada cea mai intensă fiind cuprinsă între 1830 şi 1860. Modernizarea este echivalentă cu occidentalizarea. Civilizaţia actuală a lumii, bună-rea, tehnologică, ştiinţifică, raţionalistă, liberală, democratică… şi aşa mai departe (inclusiv colonialismul, fascismul sau comunismul), îşi are aproape în totalitate obârşia în Occident. Ce a fost înainte contează mai puţin sau contează în măsura în care diluează, alterează sau frânează procesul modernizator. Titu Maiorescu vorbea (la 1868) despre „barbaria orientală“, de care românii abia se despărţiseră. La extrema cealaltă, Nicolae Iorga nu va înceta să repete că românii reprezintă o civilizaţie străveche, avându-şi rosturile lor de-a lungul istoriei în răsăritul continentului, unde au ajuns să fie continuatori ai civilizaţiei bizantine. Cu sentimente diferite şi folosind cuvinte diferite, şi unul, şi altul defineau în fond aceeaşi realitate istorică. Barbarie sau civilizaţie străveche, problema românilor era de a depăşi stadiul acesta, oricum l-am numi, pentru a-şi însuşi, şi cât mai eficient, instrumentele şi valorile occidentale. Toţi le-au preluat, mai devreme sau mai târziu, într-o măsură mai mică sau mai mare, cu mai mult sau mai puţin succes, din Rusia şi Turcia până în Japonia şi China…

Elita românească avea deja o lungă experienţă în preluarea modelelor din afară. Şi de astă dată s-a conformat cât a putut de repede. În câteva decenii, transformarea a fost totală, cel puţin în aparenţă. Îmbrăcămintea orientală a dispărut: femeile, mai întâi, apoi bărbaţii tineri, mai la urmă vârstnicii, ceva mai reticenţi, cu toţii au sfârşit prin a adopta veşmintele europene (la categoria de sus, după ultima modă pariziană). A dispărut şi greaca, ca limbă de cultură; i-a luat locul franceza. S-a abandonat scrierea chirilică, ceva mai greu, e drept, fiindcă folosirea ei avea şi o conotaţie religioasă: îi ataşa pe români de ortodoxie (românii au devenit astfel singurii ortodocşi care scriu cu alfabet latin). Iniţial, chestiunea scrisului a dat naştere unei inovaţii care defineşte oarecum ironic tentaţia românilor de a edulcora sau a adapta împrumuturile. Timp de câteva decenii aveau să scrie în aşa-numitul alfabet de tranziţie, care încerca să împace şi capra, şi varza: o parte din caractere rămâneau cele chirilice, partea cealaltă fiind deja litere latine. Cam bizar şi oricum mai greu de desluşit decât o scriere omogenă. În sfârşit, la 1860, alfabetul latin e adoptat definitiv, prin lege. Instabilitatea ortografică avea însă să continue (alt simptom al unei mai generale instabilităţi româneşti); fiecare generaţie a avut parte de cel puţin o revizuire ortografică (ultima s-a petrecut după 1989, fiindcă trebuia, măcar aşa, dacă nu şi printr-o lege a lustraţiei, să se marcheze disocierea de comunism; a fost bătălia dintre î din i şi î din a, primul cu aparenţă „slavonă“, privilegiat în comunism, al doilea socotit mai „latin“, mai prooccidental, cum s-ar zice!).

În rest, întreaga legislaţie s-a occidentalizat, în principal potrivit codurilor şi instituţiilor franceze, iar Constituţia, în 1866, a fost imitată pur şi simplu după Constituţia belgiană din 1831. România, o societate profund rurală şi patriarhală, nu semăna deloc cu citadina, industriala şi liberala Belgie, dar asta nu părea a fi un impediment pentru ţara care aspira să devină „Belgia Orientului“.

Tot întocmiri de tip occidental sunt universităţile (Iaşi, 1860; Bucureşti, 1864) şi Academia Română (înfiinţată în 1867, sub numele de Societatea Academică Română). Literatura şi artele se aliniază întru totul genurilor şi manierelor apusene. Performanţa „imitatoare“ a scriitorilor şi artiştilor este remarcabilă. Să nu le pretindem de la bun început un spirit creator împins prea departe. Sunt foarte buni elevi, nu încă magiştri. Nicolae Grigorescu, „pictorul naţional“, e cât se poate de naţional prin subiecte: ţărănci, ciobănaşi, ca şi interminabila serie (mai multe sute de tablouri) a „carelor cu boi“ (un potrivit „brand de ţară“ pentru România secolului al XIX-lea); ca tehnică artistică însă, nu e deloc român: este un pictor „francez“, la intersecţia şcolii de la Barbizon cu impresionismul. Un occidental va aprecia talentul pictorului şi frumuseţea pânzelor, dar nu va vedea în această pictură nimic ieşit din comun, nimic cu adevărat novator (remarca e valabilă şi pentru ceilalţi pictori români de seamă, de la Theodor Aman, la Ion Andreescu sau Ştefan Luchian; nu se află printre ei un Gauguin sau un Cézanne).

Cazul mai delicat este al lui Mihai Eminescu, „poetul naţional“ şi, mai mult decât atât, marele mit românesc, personalitatea socotită drept culmea de nedepăşit a spiritualităţii autohtone. Despre el trebuie vorbit cu multă grijă, fiindcă se atinge o coardă sensibilă. Fapt e că şi Eminescu este un „occidentalizat“, având drept sursă de căpetenie poezia şi filozofia germană. Originalitatea lui europeană, ca poet romantic, este relativă şi discutabilă. Eminescu i-a cucerit pe români prin uluitoarea muzicalitate a poeziilor sale. În traducere, această misterioasă calitate se pierde şi nu este de mirare că Eminescu, ca „produs de export“, este aproape inexistent. Nici el nu a spart cadrele şi nu are cum să fie receptat printre cei mai reprezentativi poeţi ai lumii. Ceea ce se joacă acum e strict rămânerea lui – nesigură – în vârful ierarhiei literare româneşti. Tot mai mulţi tineri nu vor să mai audă de o poezie care nu mai corespunde sensibilităţii lor, iar în capitolul pe care Nicolae Manolescu i-l consacră în Istoria critică a literaturii române (2008), rezervele, destul de severe, concurează cu aprecierile binevoitoare, şi ar fi fost poate şi mai nete, dacă subiectul ar fi cu adevărat „liber“…

LOCUL „STRĂINILOR“ în societatea românească a secolului al XIX-lea a fost deseori evocat, însă într-o manieră oarecum „diluată“, în lipsa unui bilanţ care să exprime, fără prejudecăţi şi fără complexe („fără complexe“ – e mai greu!), rolul lor efectiv în perioada de maximă intensitate a occidentalizării. Or, rolul acesta a fost crucial. Fireşte, nu străinii au decis occidentalizarea României. A fost un proces obiectiv, impus la un moment dat de mersul istoriei, iar, în măsura în care avem de a face cu o alegere, alegerea a aparţinut elitei româneşti. Însă elita românească nu ştia să facă mare lucru. Ţara nu dispunea de oameni capabili să o modernizeze (excepţiile care oricând pot fi invocate nu fac decât să confirme regula). Era o societate alcătuită aproape în întregime din ţărani şi din boieri. Activitatea ei economică principală era agricultura, o agricultură de altfel extensivă, puţin performantă, dar care ajungea, de bine, de rău, să-i hrănească prost pe ţărani şi ceva mai bine pe boieri. Odată cu angajarea pe drumul occidentalizării, elita, mai precis tinerii boieri, trebuia să se apuce să studieze în şcolile occidentale, pentru a deprinde noul tip de civilizaţie, cu toate instrumentele sale, ceea ce s-a şi întâmplat (Franţa şi apoi Germania fiind destinaţiile principale). Pentru început însă, golurile nu puteau fi acoperite decât de străini, mai pricepuţi decât românii.

În secolul al XIX-lea, ţările române, apoi România reprezintă una dintre destinaţiile emigraţiei europene. Sunt străini care vin aici fiindcă întrevedeau o viaţă mai liberă decât în imperiile vecine: greci şi bulgari din Imperiul otoman, evrei din Rusia ţaristă… Cei mai mulţi se stabilesc însă printre români deoarece în societatea românească totul era de făcut; românii aveau nevoie de competenţele lor sau, oricum, în lipsa unor capacităţi proprii, trebuiau să-i accepte. Aproape toţi se aşază la oraşe, unde se apucă de treabă… şi de câştig. Grecii, negustori cei mai mulţi, se instalează mai cu seamă în oraşele portuare, odată cu liberalizarea comerţului pe Dunăre; sunt cu deosebire numeroşi la Brăila şi Galaţi, de asemenea la Sulina şi Constanţa. Imigrarea evreilor (veniţi din monarhia habsburgică, din Galiţia în principal, şi din Rusia) se intensifică de la sfârşitul secolului al XVIII-lea şi rămâne la o cotă ridicată pe parcursul secolului al XIX-lea. Meseriaşi şi negustori, se aşază în primul rând în oraşele din Moldova, în unele dintre ele ajungând chiar majoritari (inclusiv la Iaşi, spre 1900); sunt destul de numeroşi şi în Muntenia: 13% din populaţia Bucureştiului, în preajma Primului Război Mondial. Vreo 50 000 de germani (cei mai mulţi din Austro-Ungaria, dar şi din Germania şi chiar din Elveţia) ajung să trăiască în România în jurul anului 1900. Nu foarte mulţi, sunt însă foarte specializaţi şi eficienţi, de la muncitori calificaţi, şi chiar agricultori (ultimii în Dobrogea), până la ingineri, medici, profesori… Italienii vin şi ei, cu propriile competenţe, în special în domeniul exploatării pietrei şi al construcţiei de drumuri. Ungurii sunt destul de numeroşi, în Capitală în mod deosebit; s-a putut vorbi despre Bucureşti ca despre un oraş „maghiar“ (cu exagerările de rigoare: al doilea oraş unguresc după Budapesta!). Cert este că, pe parcursul secolului al XIX-lea, se accentuează discrepanţa dintre satul românesc, tradiţional şi „curat“ sub raport etnic, şi oraşul tot mai amestecat, tot mai cosmopolit şi împins, în sfârşit, în modernitate.

Printre meseriaşi şi comercianţi, românii erau minoritari. Burghezia ţărilor române, în segmentul ei economic, debutează cu o mare majoritate neromânească. Nici măcar în perioada interbelică, în ciuda unei oarecare recuperări, românii nu reuşesc să atingă nivelul majoritar în sectoarele economice. Potrivit recensământului din 1930, românii etnici reprezentau doar 47% din efectivele industriei româneşti (socotind laolaltă patronii şi lucrătorii, ca şi pe membrii familiilor lor; calculul procentelor îmi aparţine); evrei erau 13%, maghiari 17% şi germani 11%, cu mult peste ponderea naţională a etniilor respective. În comerţ, românii erau şi mai puţini: 39,5%, în timp ce evreii atingeau 40%. În ansamblu, burghezia economică, precum şi angajaţii sectoarelor respective („clasa muncitoare“) numărau mai mulţi „neromâni“ decât români.

 N-am terminat încă cu „străinii“. Până pe la mijlocul secolului al XIX-lea, medicii autohtoni se numărau pe degete; aproape toţi erau veniţi din afară. Carol Davila, cel mai renumit dintre ei (de origine incertă, oarecum francez, în orice caz nu român), a organizat întregul sistem sanitar al ţării, precum şi învăţământul medical; figurează, incontestabil, printre cei câţiva mari făuritori ai României moderne. Arhitecţii noului Bucureşti, pe cale de a deveni „micul Paris“, sunt iniţial aproape toţi străini, francezi îndeosebi: Paul Gottereau ridică noua aripă a palatului regal, Casa de Depuneri şi Consemnaţiuni, Fundaţia Universitară Carol I; Albert Galeron, Ateneul Român (edificiul simbolic al Capitalei)… şi aşa mai departe. Când apare iniţiativa restaurării principalelor monumente istorice, ales e tot un francez, arhitectul Lecomte de Noüy, restauratorul bisericii lui Neagoe Basarab de la Curtea de Argeş (cel mai vestit monument medieval românesc), al bisericii Trei Ierarhi din Iaşi…

Tot străini sunt primii artişti care introduc în principate maniera occidentală de pictură; astfel, italienii Schiavoni şi Levaditi, cehul Chladek (maestrul lui Grigorescu). Până la ei, nu practicaseră această artă decât zugravii de biserici, cu subiecte religioase tratate în stil bizantin. Şi mai greu s-au deprins românii cu sculptura, pentru simplul motiv că aceasta nu există în arta ortodoxă. Se poate vorbi de o sculptură românească abia din ultimele decenii ale secolului al XIX-lea. Până atunci (chiar şi după), inclusiv şi mai ales pentru înălţarea monumentelor publice, se apelează la artişti francezi, germani, italieni. Monumentul-simbol al lui Mihai Viteazul, inaugurat în 1874 în punctul central al Bucureştiului, este opera unui francez, Albert-Ernest Carrier-Belleuse (anecdota spune că ar fi modificat, ca să execute comanda, o statuie a Ioanei d’Arc, ceea ce, chiar dacă nu e adevărat, ilustrează în chip semnificativ simbioza culturală româno-franceză din epocă); şi tot unui francez, Emmanuel Frémiet, i se datorează statuia ecvestră a lui Ştefan cel Mare, inaugurată în 1883, în faţa Palatului Culturii din Iaşi.

Defilarea străinilor continuă. Prima modernizare a ţărilor române e opera generalului rus Pavel Kiseleff (un rus el însuşi foarte occidentalizat), care, în urma războiului ruso-turc din 1828–1829, încheiat cu pacea de la Adrianopol, s-a aflat în fruntea ambelor principate, în calitate de guvernator, din 1829 până în 1834. Românii îi păstrează într-un fel amintirea, măcar prin faptul că numele i-a fost dat celei mai cunoscute artere de promenadă din Bucureşti: şoseaua Kiseleff (deschisă din iniţiativa lui). Kiseleff a fost un mare organizator şi modernizator, iar numele lui ar fi drept să figureze printre ale celor mai de seamă cârmuitori ai ţărilor române. Graţie lui, în bună măsură, principatele sunt prinse într-un sistem legislativ şi instituţional modern, încununat prin Regulamentele Organice, prima constituţie pe care au cunoscut-o românii. Un remarcabil efort de a ordona o societate care până atunci nu prea cunoscuse ordinea şi regulile. Că scopul urmărit de Kiseleff era, pare-se, alipirea principatelor la Rusia… este deja o altă istorie (care până la urmă nu s-a împlinit).

Cel mai ilustru dintre „nou-veniţi“ este, fără îndoială, însuşi regele Carol I. S-a dorit a fi, în lunga sa domnie (din 1866 până în 1914) un model de rigoare şi de ordine: exact ceea ce nu prea corespundea tradiţiei româneşti. Prima lecţie pe care a dat-o a fost aceea a punctualităţii. Boierii români nu cunoşteau încă virtuţiile orei exacte: le-au aflat acum de la un cârmuitor german. Le-a luat totuşi ceva timp. Mai târziu, regele îşi amintea cum, în primele luni după instalarea sa, invita la masă „câte zece până la douăsprezece persoane din toate partidele politice şi mulţi militari, ca să cunoască mai de aproape pe toţi aceşti domni. Noţiunea timpului însă nu prea e dezvoltată în Bucureşti; adesea se întâmplă că oaspeţii nu-şi amintesc cu punctualitate ora stabilită şi prinţul trebuie să se aşeze la masă fără dânşii“ (tot cu privire la punctualitate povesteşte şi Ion Bălăceanu o întâmplare amuzantă: primit în audienţă de împăratul Franz Joseph, ca ministru plenipotenţiar al României la Viena, de teamă să nu întârzie, s-a prezentat cu câteva minute mai devreme; împăratul l-a primit îndată. Bălăceanu a aflat apoi cum comisese o gravă impoliteţe: la împărat nu se vine „după“, dar nici „înainte“). Nici Carol n-avea toate calităţile; i-a lipsit marea viziune politică şi socială. A fost în primul şi în primul rând omul datoriei, corect, ordonat şi metodic. Principala sa grijă a fost de a ţine în echilibru jocul politic. Cum acesta n-ar fi funcţionat convenabil de la sine, regele asigura el însuşi alternanţa partidelor (liberal şi conservator), chemându-le succesiv la guvernare. Văzut de departe, un sistem bipartid, asemănător cu cel britanic; doar că nu cetăţenii României învârteau roata, ci regele. Poate că merită consemnată, în acelaşi context „regal“, şi lecţia de rezistenţă şi de consecvenţă pe care regina Maria a dat-o mult prea „schimbătorilor“ români în timpul Primului Război Mondial. „Nu mă poţi înţelege, generale – i-a spus ea generalului Averescu, când totul părea că se prăbuşeşte, iar românii se considerau deja învinşi. Eu sunt englezoaică, şi englezii nu obişnuiesc să piardă“. Încă o atitudine de reţinut. Din păcate, atitudinile nu se învaţă: ele pornesc din interior.

 Peste toate, oamenii politici români au procedat înţelept atunci când au decis să aplice principiul dinastic şi să apeleze la un principe străin. Era nevoie de cineva din afară, de un arbitru care să nu poată fi contestat, şi trebuia stabilit un criteriu de continuitate. Numai aşa putea fi înfrânată dezordinea teribilă intrată de mult în firea şi comportamentul boierimii române. Iar Carol I a înţeles să fie un arbitru aflat, faţă de cei arbitraţi, la o înălţime care azi ar putea să pară excesivă, dar care era, în fond, expresia unei politici necesare. Modul cum dădea mâna cu „supuşii“, întinzând două sau trei degete, după rangul fiecăruia, dar niciodată mâna întreagă, corespundea unui ritual bine gândit. La fel de caracteristică este reacţia prim-ministrului Lascăr Catargiu când s-a întrevăzut, un moment, posibilitatea unei „contaminări“ româneşti a familiei regale (idila dintre principele moştenitor Ferdinand şi Elena Văcărescu): „Maiestate, aiasta nu se poate!“, a zis el, pe „moldoveneşte“. Toate ca toate, dar dinastia să rămână deasupra mediului românesc, încă neaşezat, deasupra neastâmpăratei clase politice.