Cuvânt înainte
Naţiunea este unul dintre marile mituri ale epocii moderne. Alături de ideea progresului şi de multiplele ei derivate: revoluţia, democraţia, comunismul... Sunt credinţe care au pus lumea în mişcare, religii ale vremurilor noi. Imaginarea solidarităţilor de tip naţional constituie poate trăsătura cea mai caracteristică a istoriei ultimelor două secole, a unui frământat sfârşit de mileniu. Începutul noului mileniu vine şi cu această întrebare: şi-a epuizat oare naţiunea posibilităţile, şi-a îndeplinit până la capăt misiunea istorică, sau mai are încă un rol de jucat, într-o lume în rapidă schimbare dar incapabilă deocamdată să-i pună ceva similar în loc?
Trebuia să mă opresc la un moment dat asupra naţiunii, în panorama tot mai diversă a imaginarului şi a miturilor pe care o completez de la o carte la alta. Unele incursiuni parţiale în terenul mitologiei naţionale mi-au fost prilejuite de analiza reprezentărilor istorice româneşti (în Istorie şi mit în conştiinţa românească) sau de punerea în discuţie a condiţiei discursului istoric în genere (în Jocul cu trecutul. Istoria între adevăr şi ficţiune). Naţiunea şi istoria întreţin raporturi privilegiate. A venit acum momentul sintezei.
N-am socotit necesar să fac operă de erudiţie, reluând şi rezumând o bibliografie imensă. Mărturisesc că mă preocupă mai mult mecanismul decât detaliile. Am încercat să întocmesc un model. Inevitabil am procedat la simplificări. Chiar dacă trimiterile la cazurile particulare sunt frecvente, lucrarea nu este consacrată naţiunilor, ci naţiunii. Nu mitologiilor naţionale, ci mitologiei naţionale. Imaginarului naţional i se suprapune, ca în orice privire asupra lucrurilor, imaginarul reconstrucţiei pe care o propunem. Dar nici o definiţie, nici o teorie, nici o idee, nici un fel de înţelegere a lumii nu ar putea să existe în afara unui proces de abstractizare, de detaşare până la un punct de lumea pe care vrem s-o reprezentăm şi s-o explicăm. Altă cale nu există. Nu putem decât aproxima realitatea. Este limita oricărui demers intelectual; este însă şi farmecul nesfârşitelor căutări. Nimeni nu are cum să dea soluţii definitive. Putem doar spera să îmbogăţim cu încă o imagine inepuizabilul caleidoscop al reprezentărilor noastre.
Reţete de fericire
Istoria omenirii reuneşte în fapt două istorii: istorii succesive, îmbinate, dar care nu se aseamănă. În cea dintâi oamenii au trăit strâns grupaţi în comunităţi restrânse. Chiar marile imperii, conglomerate monstruoase, nu făceau decât să acopere structuri de viaţă predominant locale. Timpul se scurgea încet, imperceptibil. Sentimentul era al unei lumi mereu aceeaşi, cel puţin în datele ei fundamentale. O lume organică, fără rupturi, fără invenţii susceptibile să modifice radical datele existenţei.
Apoi lucrurile încep să evolueze spre o lume deschisă, şi să se mişte din ce în ce mai repede. Aceasta este modernitatea. Proces intrat pe la mijlocul secolului al XVIII-lea într-o fază de accelerare, amplificată până astăzi, generaţie după generaţie. Structurile tradiţionale s-au fisurat, apoi s-au năruit. Ce oare avea să le ia locul? Omenirea a intrat în era invenţiilor. Faţă de lumea tradiţională, dată (nu în sens absolut, dar oricum în sensul transmiterii aproape nealterate a fondului de civilizaţie de la o generaţie la alta), lumea modernă este inventată, inventată fără încetare.
O dată cu invenţiile intrăm însă într-o logică nouă, dominată de neprevăzut. O idee este doar o idee. Cum are să
|
funcţioneze ea o dată prinsă în angrenajul social, nimeni nu poate prevedea cu adevărat. Construim fără încetare cea mai bună dintre lumi, cu riscul de a nimeri peste cea mai rea.
În fond, spre ce năzuim? Spre două mari ţeluri: fiinţă fragilă, pândită de moarte, împresurată de neant, omul are nevoie mai presus de orice de protecţie şi de speranţă. Toate alcătuirile umane, efective sau imaginare, îşi propun să rezolve cât mai eficient această dublă necesitate.
Cu siguranţă că cele mai simple şi mai funcţionale soluţii de apărare sunt cele oferite de formele elementare de coeziune socială, celulele alcătuitoare ale societăţilor primitive şi, într-o măsură încă apreciabilă, ale lumii pretehnologice. Familia, tribul, clanul, comunitatea rurală — solidarităţi primare, apropiate — îl prind pe individ ca într-o carapace, limitându-i drastic libertatea, dar asigurându-l în faţa neprevăzutului. Simplitatea şi coerenţa raporturilor interumane se prelungesc în raporturi nu mai puţin simple şi coerente cu lumea "cealaltă". O lume transcendentă responsabilă de ordinea lumii materiale şi de destinul omului. Un mecanism închis şi perfect. Totul se leagă şi totul are sens. Nimic nu rămâne în afara sistemului. Este lumea de care ne-am eliberat. Lumea pe care am pierdut-o.
Nimic nu rezistă la uzura timpului. Secol după secol, istoria a erodat sistematic structurile simple şi închise de solidaritate, împingându-i pe oameni într-o lume din ce în ce mai mare şi mai puţin coerentă. Un curs lent mai întâi, apoi intrat, o dată cu modernitatea, într-o fază de accelerare. Maşinăria socio-economică a ultimelor secole — industrii, comerţ, căi ferate, migraţii, urbanizare — a măcinat fără cruţare construcţiile tradiţionale. Peste tot cercurile protectoare se estompează şi se pierd în structuri tot mai largi şi mai impersonale. Oamenii devin mai liberi dar şi mai dezorientaţi. Erau obişnuiţi să meargă pe un drum, unul singur, deja trasat, acum li se deschid în faţă o mulţime de drumuri potenţiale. Trebuie să aleagă, trebuie să inventeze. Lumea veche era, preponderent, prinsă în datele naturale ale existenţei (cu adăugiri şi adaptări limitate, care nu afectau "ecosistemul"). Lumea nouă cuprinde, pe zi ce trece, o doză tot mai mare de artificialitate: este pe cale să devină o lume artificială.
Nici cerul nu se mai vede la fel de limpede din metropolele lumii moderne. Proiecţiile transcendente se diversifică şi se complică pe măsura diversificării şi complicării lumii. Declinul credinţelor religioase tradiţionale este incontestabil, însoţind declinul structurilor sociale tradiţionale. Chiar acolo unde credinţa se păstrează, nu mai prezintă intensitatea de odinioară, naturaleţea gesturilor cotidiene şi acea firească întrepătrundere dintre viaţa de aici şi cea de dincolo, care încărca lumea cu sens. În plus, fiecare tinde să creadă în felul lui; foarte mulţi credincioşi de astăzi ar fi fost consideraţi eretici potrivit normelor de acum câteva secole.
Şi totuşi, nu s-a întâmplat ceea ce anunţau raţionaliştii (gândind mult prea raţional, adică deloc rezonabil), şi anume dispariţia apropiată a religiei, sub loviturile necruţătoare ale ştiinţei şi libertăţii de gândire. Ceea ce s-a petrecut, în contextul refluxului credinţelor tradiţionale, dovedeşte, paradoxal, nu renunţarea omului la idealurile religioase, ci, dimpotrivă, esenţa fundamental religioasă, indestructibil religioasă, a spiritului uman. Mai întâi, chiar în zona cea mai afectată de consecinţele revoluţiei ştiinţifice şi tehnologice — spaţiul occidental de civilizaţie — credinţa şi practicile religioase se menţin la un nivel încă semnificativ. Restul însă — şi acesta este punctul cel mai interesant — nu s-a pierdut, ci s-a reinvestit. Proiecte şi concepte de factură laică, adesea chiar agresiv laice, au fost marcate cu pecetea sacralităţii. Ştiinţa, progresul, viitorul, "societatea de mâine" au ajuns să fie divinizate, într-un spirit apropiat de al milenarismelor religioase medievale. Omul însuşi s-a lăsat tentat de "autodivinizare", în aşteptarea transfigurării sale în "supraom" sau "om nou". Mai cu seamă ideologiile totalitare ale secolului din urmă au fost manifestări tipice de religiozitate militantă, fără Dumnezeu, dar cu promisiunea fermă a împlinirii omului în această lume. Pentru alţii, cerul s-a populat cu extratereştri, aşezaţi în locul sfinţilor. Şi aşa mai departe ...
Există în om ceva chiar mai adânc decât credinţa religioasă în sensul strict al termenului (ea însăşi, sub forma diverselor ei manifestări, databile istoriceşte, un "derivat" şi nu un dat originar). Este setea de absolut, obsesia depăşirii limitelor derizorii ale existenţei şi înălţării în transcendent. Trebuie să fie un scop mai înalt şi viaţa trebuie să însemne mai mult decât apare la prima vedere. Neînsemnată altminteri, fiecare existenţă capătă sens prin raportarea la un sistem de valori de esenţă superioară. De aici decurg toate: religiile, ştiinţa, neîntreruptele căutări, aventura speciei umane.
Am pornit foarte de departe pentru a ajunge la punctul precis al discuţiei: intrarea pe scena istoriei a naţiunilor. Naţiunea este un concept cu încărcătură masivă şi simbolică, şi aceasta deoarece s-a aşezat la un moment dat în cadrele acelor structuri esenţiale şi perene ale spiritului uman la care tocmai m-am referit. Cariera ei începe atunci când vechile cercuri de sociabilitate nu mai fac faţă complexităţii noii faze istorice. Ceva trebuia să le ia locul, să li se suprapună, ceva nu gata făcut, ci construit, în stare să adune laolaltă şi să sudeze segmente sociale disparate, dar chemate să funcţioneze împreună. În măsura în care structurile tradiţionale nu-şi mai puteau îndeplini convenabil rolul de a-i reuni pe oameni într-un sistem coerent, alternativa la naţiune ar fi fost anarhia generalizată. Aceeaşi funcţie, de adunare şi consolidare, a îndeplinit-o, desigur, şi statul modem. Simplul mecanism instituţional nu ar fi fost însă de-ajuns. Era nevoie, mai presus de toate, de un sentiment, de o credinţă. Nimic durabil nu s-a construit vreodată numai prin forţă. Naţiunea este aşadar prin excelenţă formula de solidaritate şi de identitate proprie epocii moderne. Dar nu numai atât. A fost şi una dintre principalele beneficiare ale transferului de sacralitate. Nu doar un concept sau un sistem socio-politic, ci, în egală măsură, o religie. O religie potrivit căreia umanitatea este alcătuită (prin voinţă divină sau dispunere naturală) din entităţi naţionale, istoria are să se împlinească, în universalitatea ei, prin fiecare naţiune în parte, iar individul, la rându-i, nu se poate mântui decât în interiorul propriei naţiuni, ca parte infimă a unui destin colectiv. Poate nici o altă invenţie umană nu a cuprins atâta concentrare de sens ca naţiunea.
Se explică uşor şi manifestările de intoleranţă. Adepţii unor ideologii de factură cvasireligioasă nu au nici un motiv să fie îngăduitori cu cei care gândesc altfel. Nimic mai firesc decât să identifice adversari. Ei ştiu că au dreptate, adevărul fiind unul singur. Ei ştiu că ceilalţi tulbură ordinea universală, mersul lucrurilor aşa cum se cade el să fie. Ca şi religiile tradiţionale, religiile moderne (comunismul, naţionalismul...) predică armonia şi înfrăţirea. Ele oferă reţete de fericire, imaginând spaţii ideale în care toţi oamenii îşi vor afla cu siguranţă rostul şi desăvârşirea. Cu atât mai mult trebuie curmat ceea ce stă în calea fericirii. În numele marilor religii se şi ucide. Cum altfel ar putea fi stârpită necredinţa?
Mai presus de orice...
Putem prinde-n vorbe toate câte ne-nconjoară? Trebuie mai curând să ne resemnăm cu ideea că definirea datelor realităţii se înscrie într-un joc fără sfârşit. Nu au cum să existe formule ultime şi unanim acceptabile. Motivul este structural: vorbele pe care le folosim sunt de altă esenţă decât lumea pe care îşi propun să o reprezinte. Transpunem lumea potrivit unui cod, recompunând-o în altă dimensiune. Cuvintele sunt prea puţine şi prea abstracte faţă de inepuizabila bogăţie a universului. Ordonând, simplificând şi abstractizând, dăm lumii, fireşte, mai mult înţeles, dar aceasta nu mai este lumea adevărată, ci o imagine a ei. Cuvântul naţiune — fiindcă naţiunea este în discuţie — nu poate acoperi, decât în urma unei convenţii şi cu toate simplificările şi deformările de rigoare, o nesfârşită diversitate de manifestări. Chiar dacă am numi fiecare varietate naţională cu un cuvânt specific — aşa cum eschimoşii apelează la o mulţime de cuvinte pentru a denumi zăpada sub feluritele ei aspecte — nu am rezolva în nici un chip problema; am pierde ideea generală, fără a atinge mai îndeaproape substanţa lucrurilor. Nu este cazul să disperăm, dar, atunci când vehiculăm idei, se cade să fim conştienţi de limitele şi constrângerile demersului; cel puţin nu ne va mai uimi diversitatea şi chiar nepotrivirea rezolvărilor propuse.
În fapt, complexităţii realului şi condiţiei particulare a limbajului li se mai adaugă o complicaţie: aceea a unghiului de privire. Aprecierea oricărei probleme, chiar identificarea ei ca atare, depind de punctul de observaţie, care este mereu altul (în funcţie de o multitudine de determinări, de la fondul cultural şi ideologic al unei epoci sau civilizaţii până la traiectoria personală a fiecărui ,,interpret").
Ce este, aşadar, naţiunea? Brutală întrebare dacă ţinem seama de tot ce am spus până acum. Naţiunea este un cuvânt, un concept, care nu poartă în sine, în mod obiectiv, o semnificaţie gata făcută. Ceea ce înseamnă "naţiune" depinde de alegerea noastră, de modul cum vrem să decupăm, să privim, să abstractizăm şi să interpretăm o anume fază a evoluţiei istorice. Nu îmi propun aşadar să desluşesc ce ar însemna naţiunea în absolut, fiindcă nu există concepte absolute. Nu pot decât să schiţez şi să încerc a sintetiza interpretările actuale privitoare la naţiune, dezvoltând pe marginea lor propria mea înţelegere.
Majoritatea autorilor occidentali (mă refer la ei fiindcă mai toate ideile vehiculate pornesc din Occident) care au supus analizei, în ultimele decenii, ideologia naţională concură în a afirma modernitatea şi artificialitatea fenomenului. Cristalizarea acestuia este plasată nu mai devreme de secolul al XVIII-lea, în partea ultimă îndeosebi a acestui secol, şi exclusiv în Apusul Europei şi în Statele Unite ale Americii, urmând extinderea procesului, după 1800, spre Europa Centrală şi Răsăriteană, şi generalizarea sa, într-o perioadă mai recentă, la scară mondială (urmare a dezmembrării structurilor coloniale). Puţini sunt cei care aduc naţiunea mai de departe: dintr-o fază timpurie a modernităţii, din Evul Mediu, eventual din Antichitate. În principiu, desigur, totul este permis. Natio este un cuvânt latinesc. Romanii defineau prin el ceea ce noi numim astăzi trib sau popor. Conceptele, încă o dată, îşi au partea lor de artificialitate şi de consens (relativ). Pentru cei mai mulţi dintre exegeţii săi naţiunea presupune astăzi o anume sumă de trăsături şi de valori, sau o anume dispunere a lor, pe care nu le întâlnim sau le întâlnim altfel structurate în epocile anterioare. În lipsa unei definiţii general acceptate, termenul tinde totuşi să se aşeze între anume limite, pe care nu le putem depăşi decât cu riscul de a sparge complet conceptul.
Una dintre primele concluzii priveşte caracterul voluntar, construit, artificial al naţiunii. Naţiunea este proiecţia în concret a unei ideologii. Este o comunitate imaginată (potrivit sintagmei care a făcut carieră, a britanicului Benedict Anderson). Antecedentele — spun unii autori — contează prea puţin sau chiar deloc. Nu o anumită istorie face naţiunea, ci naţiunea, o dată constituită, îşi inventează istoria care, aparent, ar fi întemeiat-o. Nu o anume limbă, împărtăşită, îi reuneşte pe oameni în naţiune, ci naţiunea, o dată constituită, elaborează o limbă standard pe care o impune tuturor membrilor săi. Nu căile de comunicaţie moderne fac naţiunea, ci naţiunea, o dată constituită, are grijă să-şi lege toate segmentele componente într-o reţea centralizată de căi de comunicaţie (funcţia, nu numai economică, dar şi naţională, a căilor ferate în secolul al XIX-lea). Şi aşa mai departe...
Trebuie spus că autorii recenţi nu iubesc naţiunea, şi asta se vede. Prejudecăţilor naţionale li se impută conflictele şi actele de intoleranţă ale ultimului secol. Mai ales în spaţiul occidental naţiunea pare a-şi fi epuizat o bună parte din resurse şi din prestigiu (cel puţin printre intelectuali, principalii făcători şi desfăcători de concepte). Viitorul nu mai este al ei. Iar cine pierde viitorul riscă să piardă şi trecutul. Naţiunea apare ca o construcţie artificială, oarecum curioasă, cu o carieră limitată în timp, şi fiindcă cei care o supun acum investigaţiilor nu mai cred în ea. Cu totul altfel judecau confraţii lor acum un veac sau un veac şi jumătate; aceia credeau cu tărie în naţiune, şi într-o istorie sortită să se împlinească tocmai prin naţiuni. Pe când astăzi naţiunii îi sunt retezate rădăcinile, pe atunci ele erau împinse până departe, în preistorie. Definind orice, ne definim şi pe noi înşine, şi realizăm astfel sinteze secunde, în care realitatea este impregnată de atitudinile noastre faţă de ea.
O soluţie de compromis a fost propusă de britanicul Anthony D. Smith, într-o lucrare, cu titlu grăitor, privitoare la originea etnică a naţiunilor (The Ethnic Origins of Nations, 1986). Punctul de plecare al demonstraţiei sale l-a constituit relativa concordanţă, gradul semnificativ de suprapunere dintre etnii (sau spaţii lingvistice) şi naţiuni. Naţiunile s-au constituit în jurul unor nuclee etnice, şi chiar dacă ele au ajuns să reprezinte altceva, originea lor se prelungeşte în Evul Mediu şi până în Antichitate. Sunt de altfel o serie de elemente pe care etniile le împărtăşesc, într-o măsură variabilă, cu naţiunile moderne: mituri fondatoare, amintiri istorice, valori culturale, o anume limbă, un teritoriu sau un nume. Se explică astfel mai bine excepţionalul ataşament de care a beneficiat naţiunea; multe dintre trăsăturile şi simbolurile ei au fost simţite ca autentice, fiindcă veneau de departe, transmise de la o generaţie la alta.
Dată fiind complexitatea realităţilor şi nu mai puţin a raporturilor noastre cu ele, interpretările sunt în mod firesc divergente, fără ca unele să fie neapărat adevărate şi altele neadevărate. Naţiunea poate fi ceva cu totul nou, înglobând totodată o sumă de elemente preexistente. Sub acest aspect nu există contradicţie decât dacă vrem să existe. Vom încerca să o soluţionăm.
Ceea ce caracterizează naţiunea este sensul ei totalizant. Avem de-a face cu o naţiune atunci când nimic nu se mai află în concurenţă cu ea şi cu atât mai puţin deasupra ei. Este un principiu suprem. Evident că nu avea cum să se manifeste în lumea de dinainte de 1750 sau de 1800, aşezată pe alte valori. Franţa poate oferi în această privinţă un model interesant. Cazul său este mai net decât oricare altul, prin conturarea, cu multe secole în urmă, a cadrului teritorial şi politic în care se va afirma la un moment dat naţiunea franceză. Franţa există, dacă nu de
Teritoriu, stat, limbă, ceva mai târziu acţiunea centralizatoare a regilor, Franţei nu-i lipseau defel multe din ingredientele naţiunii. Cadrul era gata pregătit, dar a trebuit să aştepte aproape un mileniu pentru ca naţiunea să-şi intre în drepturi. Până în veacul al XVIII-lea, nimic nu a promovat-o şi totul i se opunea. Orizontul principal al oamenilor era, ca pretutindeni, cel al solidarităţilor locale. Turla fiecărei biserici, şi nu catedrala Notre-Dame. Ţara era un conglomerat de provincii, şi aşa a rămas până
Fragmentării interioare — sesizabilă atât în datele reale ale societăţii franceze, cât şi în reprezentările sociale, aşadar în imaginarul politic — îi corespundea, dimpotrivă, o deschidere "Spre exterior, care nici ea nu anticipa în vreun fel distinctele frontiere naţionale. Nobilii francezi se simţeau cu siguranţă mai apropiaţi de ceilalţi aristocraţi europeni decât de "compatrioţii" lor ţărani. Pentru intelectuali frontierele au apărut târziu (în bună măsură prin propria lor contribuţie teoretică). Timp de secole a funcţionat în Evul Mediu o "republică intelectuală", a cărei limbă de comunicare a fost latina. Începutul epocii moderne a multiplicat soluţiile lingvistice de comunicare, într-un spirit care nu avea nimic "naţional": latina, spaniola, germana, franceza, sau greaca în Orient (precum în Ţările Române) au funcţionat ca limbi "transnaţionale" ale elitei, cu intensităţi şi durată variabile de la o zonă la alta. Rareori nobilii sau intelectualii se exprimau în aceeaşi limbă cu oamenii de rând. Secolul al XVIII-lea a fost marele secol al limbii şi culturii franceze. Elita europeană vorbea franţuzeşte într-o vreme când jumătate din populaţia Franţei nu cunoştea această limbă! Frederic cel Mare, regele Prusiei, scria numai în franceză şi îşi manifesta ostentativ dispreţul faţă de limba germană. Nici Voltaire, prietenul său francez, nu se lăsa mai prejos în materie de cosmopolitism. El n-a pierdut ocazia de a-l felicita pe rege — desigur în franţuzeşte — pentru victoria obţinută
Pentru ca naţiunea să-şi facă intrarea pe scena istoriei, trebuiau să dispară (în fapt sau în imaginar, mai ales în imaginar) barierele şi compartimentările interne şi să se traseze totodată linii clare, despărţitoare şi deosebitoare, între diversele spaţii politico-culturale. Este ceea ce s-a întâmplat, sau a început să se întâmple, în secolul al XVIII-lea. Secolul acesta, cosmopolit prin excelenţă, a inventat şi naţionalismul. Încă o dovadă că istoria nu are un curs simplu, ci reprezintă o sinteză de evoluţii contradictorii.
Voinţa de a fi
Două cărţi spun de la început esenţialul şi anunţă ce avea să se întâmple. Mai întâi Contractul social al lui Jean-Jacques Rousseau, apărut în 1762 şi, un sfert de veac mai târziu, Ideile asupra filozofiei istoriei omenirii publicate de Johann Gottfried Herder între 1784 şi 1791.
Suveranitatea aparţine poporului, afirmă răspicat Contractul social. Nu există altă autoritate legitimă decât cea delegată de comunitatea cetăţenilor. Se prăbuşeşte, mai întâi în imaginar, în aşteptarea Revoluţiei, întreg eşafodajul Vechiului Regim. Conglomeratul de stări, privilegii şi structuri particulare lasă locul unei alcătuiri omogene, unui singur principiu diriguitor.
Omenirea — argumentează Herder — este alcătuită din popoare, fiecare cu caracterul său bine definit, cu spiritul său propriu, manifestat în limbă şi cultură, cu destinul său în lume.
Şi astfel, naţiunile îi adună pe oameni şi îşi împart lumea. Nimic nu se petrece în afara cadrului naţional. Prin voinţa lui Dumnezeu, prin porunca Naturii, sau prin decizia oamenilor: oricum, faptul în sine acesta este. Cu variantele respective, mai mult teoretice până la urmă: Rousseau anunţă varianta contractuală, caracteristică filozofiei franceze în materie, Herder varianta culturală, etnică şi lingvistică, preferată de teoreticienii germani. Cu alte cuvinte, te naşti german, dar alegi să fii francez. Însă, fie prin naştere, fie prin opţiune, trebuie să aparţii unei naţiuni. Altceva nu mai există.
Ambiţios proiect, menit să substituie sistemului complex de solidarităţi moştenite o singură mare solidaritate. Cum să aduni laolaltă oameni pe care mai nimic nu-i leagă? Ei nu se cunosc între ei şi, exceptând valorile naţionale care li se recomandă, au interese, preocupări şi credinţe de tot felul. Fără liantul naţional ar fi străini unii de alţii. Acesta a fost până la urmă miracolul naţiunii. A creat, nu din nimic, dar oricum din elemente disparate, o credinţă care s-a dovedit mai puternică decât oricare alta şi care, chiar contestată şi diminuată, îşi păstrează încă ceva din seducţia ei originară. Acest succes uluitor al mitologiei naţionale l-a îndemnat, după cum am văzut, pe Anthony Smith să lege, cu oarecare justificare, fenomenul naţional modem de evoluţiile anterioare, îndeosebi de substratul etnic: o manieră de a explica adeziunea oamenilor la un principiu altminteri abstract.
Fapt este că declinul, în realitate şi poate încă şi mai mult în imaginar, al structurilor şi valorilor tradiţionale nu putea să nu genereze o nouă formulă de coeziune. Mai complexă şi mai simplă în acelaşi timp. Societăţile moderne sunt atât de complexe, încât pentru a funcţiona sau pur şi simplu pentru a supravieţui au nevoie de un principiu împărtăşit de unitate, de un consens care să anuleze sau cel puţin să ţină în frâu mulţimea contradicţiilor. Putem defini naţiunea drept o comunitate complexă dar simplificată şi omogenizată în imaginar, învestită cu un înalt grad de coerenţă şi cu un destin specific care o delimitează şi o deosebesc de celelalte comunităţi similare.
Naţiunea este o mare solidaritate. Ea presupune o singură condiţie obligatorie: voinţa de a fi. Limba, religia, teritoriul, istoria, structurile economice nu pun, fiecare în parte, vreo condiţie obligatorie. Naţiunea se poate face — dacă o anumită elită o doreşte la un moment dat, şi ştie să fie suficient de convingătoare — şi fără unul sau altul din factorii respectivi. Fireşte, nu pot să lipsească toţi aceşti factori. Cum să imaginăm o naţiune lipsită de orice liant? Dar lianţii sunt diverşi şi amestecul lor mereu diferit. Universală este doar ideea în sine de naţiune, de solidaritate a unei mari comunităţi.
Raportarea naţiunii la etnie se justifică în numeroase cazuri, dat fiind că principalul liant (nu obligatoriu, însă foarte frecvent) al unei construcţii naţionale este o anume limbă. Nu vom complica lucrurile încercând să definim poporul sau etnia, categorii istorice înţelese ca precedând şi susţinând construcţiile naţionale moderne. Termenul etnie este de altfel preferabil; cuvântul "popor" spune atât de multe, este atât de vag, de politizat şi de uzat încât nu se poate face nici o discuţie serioasă utilizându-l. Cât despre etnie, ea poate oferi trăsături bine cristalizate în societăţile primitive, acolo unde au identificat-o mai întâi antropologii (structură familială, economică, socială, limbă şi cultură comune). Dar în faza istorică mai evaluată, premergătoare constituirii naţiunilor, cu greu am putea găsi elemente deosebitoare, net definite, între etnii sau "popoare" altele decât limba. Cu alte cuvinte, francezii sunt cei care vorbesc franţuzeşte şi românii cei care vorbesc româneşte. În rest, nu există o manieră absolută — detectabilă ştiinţific — de a fi francez sau român, care să-i lege pe toţi francezii sau pe toţi românii între ei şi să-i deosebească net de ceilalţi. Nu există un tip de societate sau de relaţie cu Dumnezeu care să fie specific şi exclusiv franţuzesc sau românesc. Deosebirile sunt sociale şi de fază istorică, nu de esenţă etnică. Limba este, aşadar, primul criteriu şi unicul cu adevărat deosebitor. Dar şi în acest caz, până-n faza naţională, elita se exprima adesea în limbi altele decât limba "poporului". În plus, ce înseamnă, de pildă, a vorbi franţuzeşte? Este şi nu este aceeaşi limbă cea vorbită în saloanele de
Cert este că limba se dovedeşte cel mai puternic dintre toţi lianţii utilizabili. Ce altceva poate reuni o masă de oameni care nu are multe alte trăsături în comun? Cazul german este tipic. Un spaţiu fărâmiţat politic, divizat şi religios (între catolici şi protestanţi) începând din secolul al XVI-lea, şi, în plus, prezentând, şi în plan lingvistic, numeroase şi foarte pronunţate forme dialectale. Vorbitorii unor dialecte distincte practic nu se înţeleg între ei. Limba literară germană, care datorează mult Bibliei traduse de Luther (în 1534), a unificat, în sens cultural, un spaţiu extrem de fragmentat. Pentru germani, în momentul afirmării solidarităţilor de tip naţional, limba a devenit argumentul suprem. Ea singură îi unea pe germani. Limba, înţeleasă, fireşte, ca expresie a unei etnii distincte şi purtătoare a unei culturi comune. Interpretarea germană a naţiunii (în sens lingvistic, etnic, rasial) derivă logic dintr-o situaţie istorică specifică.
Şi în constituirea naţiunii franceze, limba şi-a avut funcţia ei, dar într-un proces diferit de cel german. Este o limbă care a cucerit treptat teren, pornind dintr-o zonă relativ restrânsă din jurul Parisului. Monarhia nu a urmărit cu tot dinadinsul francizarea Franţei. Am văzut că în vremea Revoluţiei nu toţi francezii vorbeau franţuzeşte. Alsacienii se exprimau într-un dialect german, şi aici va fi un măr al discordiei între cele două naţiuni vecine şi rivale. Regii Franţei au privit adesea spre Est, iar regimurile care s-au succedat o dată cu Revoluţia, au vizat, perseverent, extinderea graniţei franceze
Franţa a câştigat bătălia lingvistică. Alţii nu au reuşit. Modelul francez i-a tentat pe maghiari în a doua jumătate a secolului trecut. În mare, Ungaria regimului dualist austro-ungar (1867- 1918) număra cam jumătate maghiari şi cealaltă jumătate minoritari. Era însă, în mod oficial, o singură naţiune, naţiunea ungară, în care erau integrate diversele naţionalităţi. Le-a lipsit maghiarilor şi ponderea, faţă de ceilalţi, şi timpul, şi forţa Franţei şi a culturii franceze, după cum nici contextul, nici momentul istoric nu mai erau aceleaşi (naţionalităţile împotrivindu-se maghiarizării, cu atuul suplimentar al unor state naţionale susţinătoare: România, Serbia). Ungaria a eşuat în a deveni o Franţă, însă mecanismul în sine al reuşitei ar fi fost acelaşi.
Sunt şi situaţii când limba comună nu foloseşte la nimic sau când se face şi se desface, ca limbă comună, după cum cer interesele politice. Printr-o lungă istorie, ca şi prin limbă, austriecii nu ar fi mai puţin germani decât germanii. Ei nu mai sunt totuşi germani, ci austrieci : aşa a decis istoria, aşa au decis ei înşişi. Basarabenii îşi spun acum moldoveni. Este dreptul lor să o facă; dacă vor, pot rămâne sau redeveni români, dacă nu vor, nu mai sunt. Limba poate ajuta, dar, evident, nu obligă. Sârbii şi croaţii au descoperit pe la 1820 că vorbesc aceeaşi limbă: sârbo-croata (de fapt s-a procedat la o unificare lingvistică a unor varietăţi dialectale). A fost punctul de plecare al unei potenţiale naţiuni iugoslave. Statul iugoslav o dată dezmembrat, limba urmează aceeaşi cale: sârba şi croata sunt proclamate din nou limbi distincte.
Ca liant, religia poate fi uneori la fel de importantă sau chiar mai importantă decât limba. Nu există reguli. Germanii sunt protestanţi şi catolici; conflictele dintre aceste comunităţi care au însângerat Germania şi chiar Europa (Războiul de treizeci de ani) sunt anterioare constituirii naţiunii. Sârbii şi croaţii însă, vorbind o limbă comună sau cel puţin considerată comună, au rămas separaţi prin religie (primii ortodocşi, ceilalţi catolici). Religia neînsemnând doar o chestiune de dogmă, ci un întreg complex de reprezentări şi de repere culturale. Principala falie a continentului european este cea care separă Europa catolică şi protestantă de Europa ortodoxă. Exact de-a lungul acestei linii s-a divizat Iugoslavia, cu circumstanţa agravantă a intervenţiei celui de-al treilea factor: factorul islamic. Relativa unitate lingvistică nu a putut rezista unei întreite ofensive religioase (şi, încă o dată, nu exclusiv religioase, ci unor disensiuni adânci de ordin cultural).
Marea Britanie prezintă alt caz interesant al unei limbi comune care nu reuşeşte să mai fie liant naţional. Engleza a cucerit întreaga lume, lăsând mult în urmă franceza; dar franceza — ca factor de unitate — s-a descurcat mult mai bine la ea acasă decât engleza. Rezultatul divergent a două filozofii politice: una centralizatoare, cealaltă acceptând specificul şi autonomiile locale. Cert este că
|
insulele britanice cuprind astăzi patru spaţii naţionale sau în curs de a se afirma ca atare: Anglia, Scoţia, Ţara Galilor, şi, fireşte, Irlanda, care în cea mai mare parte a ei s-a desprins de ansamblu (un al cincilea spaţiu, Irlanda de Nord, amestecă identităţi distincte şi contradictorii). Şi totuşi, engleza, ca şi franceza în Franţa, s-a impus, cu secole în urmă, în întregul perimetru britanic, împingând spre periferie graiurile celtice. A supravieţuit însă conştiinţa identităţilor regionale, alimentate nu numai, dar şi de distincţiile religioase: Anglia este anglicană, Irlanda catolică şi Scoţia calvină. Fenomenul recent este cel al "reînvierii", voite, artificiale, a limbilor "originare", solicitate, dacă nu să triumfe asupra englezei, cel puţin să confere nota identitară de rigoare. Când toată planeta se exprimă astăzi englezeşte, scoţienii, a căror limbă maternă este engleza, îşi propun să reactualizeze limba aproape uitată a strămoşilor lor îndepărtaţi!
Teritoriul comun pare o condiţie de la sine înţeleasă. În fapt, nu este întru totul aşa. În ciuda unei continuităţi nu numai teritoriale, dar şi lingvistice, naţiunile Americii Latine sunt distincte. Se întâmplă ca teritoriul comun să sudeze culturi diferite, dar încă şi mai frecvent spaţiul geografic nu poate nimic împotriva diversităţii culturale. Europa centrală şi de sud-est oferă în acest sens un exemplu aproape perfect. Naţiunile care s-au desprins din acest amalgam erau departe de a dispune de un teritoriu propriu exclusiv. Chiar acum, la capătul unui secol de relativă omogenizare, minorităţile, ataşate cultural şi sentimental unor naţiuni concurente, sunt prezente pretutindeni, şi uneori, în zone limitate, chiar ca majorităţi (maghiarii din sudul Slovaciei sau din Covasna şi Harghita, albanezii din Kosovo...). Această nepotrivire dintre structurile teritoriale şi culturile naţionale i-a determinat la începutul secolului pe socialiştii austrieci ("austro-marxiştii") să ia în considerare un proiect de autonomii naţionale pe baze strict culturale, fără o dezmembrare de ordin politic greu de realizat şi în multe privinţe păgubitoare pentru toţi. Soluţia lor nu a prins, dar nu înseamnă că nu ar fi fost posibilă o confederare de naţiuni, definite cultural şi nu teritorial.
Cazul evreilor este încă mai special. Erau sau nu o naţiune înaintea constituirii statului Israel? Nici vorbă de teritoriu, fie el şi împărţit cu alţii, ci doar o comunitate cultural-religioasă răspândită în întreaga lume. Nu numai teritoriul lipsea, dar nici limba vorbită nu era aceeaşi. Şi totuşi, această comunitate a creat la un moment dat un stat - sau a recreat statul antic al Israelului — şi a reactualizat o limbă moartă — ebraica. Este una dintre cele mai pure manifestări ale naţiunii. Naţiunea ca voinţă, naţiunea care nu este creată de limbă, teritoriu sau de alţi factori "obiectivi", ci se creează ea însăşi pe sine.
Evoluţiile socio-economice nu pot fi, pe drept cuvânt, ocolite atunci când încercăm să definim determinările fenomenului naţional. Este greu să ne imaginăm naţiunea fără burghezie, fără căi de comunicaţie moderne, fără activităţi economice în măsură de a "suda" un teritoriu, fără mobilitate socială. Tocmai aceşti factori, în mare măsură, au spart îngrădirile tradiţionale şi i-au adunat pe oameni în spaţii mai ample şi mai coerente. Nu este deloc nelegitimă, fireşte, o interpretare socio-economică a naţiunii. Doctrina marxist-comunistă, îndeosebi prin tentativa lui Stalin de a defini naţiunea potrivit primatului acordat de Marx forţelor economice (Marxismul şi problema naţională, 1913), a instituit "piaţa economică unitară" în criteriu obligatoriu al naţiunii. Nu ar exista, cu alte cuvinte, naţiune, fără un grad semnificativ de coeziune economică. Nu putem spune decât că acest criteriu este la fel de adevărat sau de neadevărat ca şi criteriile precedente. Dacă se tinde spre formarea unei naţiuni, modernitatea economică, forţele capitalismului, fireşte, ajută. Dacă nu, ele nu servesc la nimic. Forţele naţionale şi cele economice pot trage de altfel şi în direcţii complet opuse. Cazul Austro-Ungariei este cât se poate de edificator. Ca unitate economică a reprezentat o reuşită. "Piaţa unitară" a susţinut până la capăt soluţia austro-ungară, nu mişcările centrifugale ale micilor naţiuni. Nu din motive economice a dispărut monarhia habsburgică, ci, pur şi simplu, fiindcă cea mai mare parte dintre supuşii ei nu au mai vrut-o. Nu a fost un imperativ al istoriei, ci o decizie voluntară.
Nu se poate da până la urmă un răspuns simplu la întrebarea dacă naţiunile reprezintă ceva cu totul nou sau continuă şi reelaborează structuri şi valori deja existente. Răspunsuri simple în genere nu există, mai ales când vorbim despre oameni şi despre istorie. Naţiunea a folosit ce a avut la îndemână. Nu a ieşit din neant. Însă a prins elementele de solidaritate existente într-o structură care, calitativ, este cu totul nouă. Continuitatea şi discontinuitatea nu se exclud, decât în prea săracul nostru limbaj, şi în comoditatea interpretărilor istorice curente! Pe de altă parte, nu vom întâlni două naţiuni care să se fi constituit riguros la fel. Fiecare a jucat în felul ei cu cărţile pe care i le oferea istoria. Remarcabil rămâne faptul că din îmbinarea atât de diferită a unor elemente constitutive foarte diverse (limbă, religie, teritoriu, tradiţie istorică, factori socio-economici...) au rezultat construcţii, desigur nu identice, dar care au un aer de familie foarte accentuat. Dovadă că până la urmă nu atât materialul a contat, cât proiectul ideal.
Şi încă o remarcă: fără a desconsidera ceea ce se află la originea naţiunilor, să nu ne lăsăm înşelaţi de cum arată naţiunile astăzi. Relativa coerenţă pe care o înfăţişează este rezultatul acţiunii lor asupra lor înşile. Totul se prezintă astăzi mult mai net: şi limba naţională, şi spaţiul naţional, şi structurile economice naţionale, decât în momentul dintâi. Naţiunea este un produs al istoriei. Naţiunea este însă şi propriul ei produs.
