PDF Elita romaneasca intre 1930-1950 de Lucian Boia carti de istorie autori romani

 

 

120 de personaje

 

Nu toate personajele cărţii apar în această listă: doar cele cu roluri mai pronunţate sau mai semnificative pentru ilustrarea anumitor tendinţe. Notiţele consemnează strict anul naşterii şi cel al morţii, domeniul reprezentat şi, în cazul universitarilor şi al academicienilor, data ocupării catedrei, respectiv a alegerii la Academie. Diversele episoade biografice vor fi evocate pe parcursul lucrării.

 

Acterian, Haig (1904-1943), regizor, eseist şi publicist. Fratele lui Arşavir Acterian (1907-1997)

Aderca, Felix (1891-1962), scriitor şi publicist.

Amzăr, Dumitru (1906-1999), filozof.

Arghezi, Tudor (1880-1967), poet şi publicist. Membru al Academiei Republicii Populare Române (1955).

 

Barbilian, Dan (1895-1961), matematician şi poet (sub pseudonimul Ion Barbu). Conferenţiar (1932) şi profesor (1942) la Universitatea din Bucureşti.

Batzaria, Nicolae (1874-1953), scriitor şi ziarist.

Beniuc, Mihai (1907-1988), poet. Carieră universitară în domeniul psihologiei: asistent la Universitatea din Cluj, conferenţiar la Universitatea din Iaşi (1944), profesor la Universitatea din Bucureşti (1949). Membru al Academiei Republicii Populare Române (1955).

Bernea, Ernest (1905-1990), filozof şi sociolog.

Blaga, Lucian (1895-1961), poet şi filozof. Profesor la Universitatea din Cluj (1939). Membru al Academiei Române (1936).

Bogza, Geo (19081993), poet şi prozator. Membru al Academiei Republicii Populare Române (1955).

Botez, Octav (1884-1943 ), critic şi istoric literar. Conferenţiar (1927) şi profesor (1936) la Universitatea din Iaşi.

Brăileanu, Traian (1882-1947), sociolog. Profesor la Universitatea din Cernăuţi (1921), transferat la Universitatea din Bucureşti (1940).

Brănişteanu, Beno (1874-1947), ziarist.

Brătescu-Voineşti, I. Al. ( 18 68-1 946), prozator. Membru al

Academiei Române (1918).

Brătianu, Gheorghe I. (1898-1953), istoric şi om politic. Profesor la Universitatea din Iaşi (1924) şi la Universitatea din Bucureşti (1940). Membru al Academiei Române (1942).

 

Carandino, Nicolae (1905-1996), ziarist.

Călinescu, G. (1899-1965), critic şi istoric literar, scriitor, publicist. Conferenţiar la Universitatea din Iaşi (1937), profesor la Universitatea din Bucureşti (1945). Membru al Academiei Române (1948) şi al Academiei Republicii Populare Române (1948).

Cioculescu, Radu (1901-1961), funcţionar public, eseist.

Cioculescu, Şerban (1902-1988), critic şi istoric literar. Profesor la Universitatea din Iaşi (1946, doar un an) şi la Universitatea din Bucureşti (1965). Membru al Academiei Republicii Socialiste România (1974).

Cioran, Emil (1911-1995), filozof şi eseist.

Ciorănescu, Nicolae (1903-1957), matematician. Conferenţiar (1929) şi profesor (1941) la Politehnica din Bucureşti.

Comarnescu, Petru (1905-1970), eseist, critic şi istoric de artă.

Condiescu, Nicolae (1880-1939), general şi scriitor.

Constantinescu, Pompiliu (1901-1946), critic literar.

Constantinescu-Iaşi, Petre (1892-1977), istoric. Profesor la Universitatea din Iaşi (1926) şi la Universitatea din Bucureşti (1944). Membru al Academiei Republicii Populare Române (1948).

Crainic, Nichifor (1889-1972), poet, teolog şi publicist. Profesor la Facultatea de Teologie din Chişinău (1926) şi la Facultatea de Teologie din Bucureşti (1932). Membru al Academiei Române (1940).

Cuza, A.C. (1857-1947), profesor de economie politică la Universitatea din Iaşi (1901). Membru al Academiei Române (1936).

 

Daicoviciu, Constantin (1898-1973), istoric, arheolog. Conferenţiar (1932) şi profesor (1938) la Universitatea din Cluj. Membru al Academiei Republicii Populare Române (1955).

Davidescu, Nicolae (1887-1954), poet şi eseist.

Donescu, Vladimir (n. 1903), directorul revistei Vremea, alături de fratele său Constantin Donescu.

Dragomir, Silviu (1888-1962), istoric. Profesor la Universitatea din Cluj (1919). Membru al Academiei Române (1928).

Dumitrescu, Vladimir (1902-1991), arheolog. Docent al Universităţii din Bucureşti (1930), director al Muzeului Naţional de Antichităţi (1935).

Dumitriu, Anton (1905-1992), filozof, logician. Profesor la Universitatea din Bucureşti (1946).

 

Eftimiu, Victor (1889-1972), scriitor şi publicist. Membru al Academiei Române (1948) şi al Academiei Republicii Populare Române.

Eliade, Mircea (1907-1986), istoric al religiilor şi scriitor. Asistent onorific al lui Nae Ionescu la Universitatea din Bucureşti. Profesor la Universitatea din Chicago (1957).

Enescu, George (1881-1955), compozitor, violonist, pianist şi dirijor. Membru al Academiei Române (1932) şi al Academiei Republicii Populare Române (1948).

 

Făcăoaru, Iordache (1897-1984), antropolog. Asistent la Universitatea din Cluj (1932).

Frunzetti, Ion (1918-1985), eseist şi poet.

 

Galaction, Gala (1879-1961), scriitor. Profesor la Facultatea de Teologie din Chişinău (1926). Membru al Academiei Române (1947) şi al Academiei Republicii Populare Române (1948).

Gane, Constantin (1885-1962), scriitor şi istoric.

Ghibu, Onisifor (1883-1972), profesor de pedagogie la Universitatea din Cluj (1919).

Giurescu, Constantin C. (1901-1977), istoric. Profesor la Universitatea din Bucureşti (1927). Membru al Academiei Republicii Socialiste România (1974).

Goga, Octavian (1881-1938), poet şi om politic. Membru al Academiei Române (1922).

Gusti, Dimitrie (1880-1955), sociolog. Profesor la Universitatea din Iaşi (1910) şi la Universitatea din Bucureşti (1920). Membru al Academiei Române (1919).

Gyr, Radu, pseudonimul lui Radu Demetrescu (1905-1975), poet şi eseist. Asistent la Universitatea din Bucureşti (1930).

 

Herescu, Nicolae (1906-1961), latinist. Conferenţiar (1931) şi profesor (1935) la Universitatea din Bucureşti.

Herseni, Traian (1907-1980), sociolog. Conferenţiar la Universitatea din Bucureşti (1939), profesor la Universitatea din Cluj-Sibiu (1942).

Hudiţă, Ioan (1896-1982), istoric şi om politic. Conferenţiar la Universitatea din Iaşi (1928), profesor la Şcoala de Arhivistică din Bucureşti (1939), conferenţiar (1941) şi profesor (1944) la Universitatea din Bucureşti.

Hulubei, Horia (1896-1972), fizician. Profesor la Universitatea din Iaşi (1938) şi la Universitatea din Bucureşti (1940). Membru al Academiei Române (1946) şi al Academiei Republicii Populare Române (1955).

 

Ionescu, Eugen (1909-1994), eseist şi dramaturg. Membru al Academiei Franceze (1970).

Ionescu, Nae (1890-1940), filozof şi publicist. Conferenţiar (1922) şi profesor (1932) la Universitatea din Bucureşti.

Iordan, Iorgu (1888-1986), lingvist şi filolog. Profesor la Universitatea din Iaşi (1926) şi la Universitatea din Bucureşti (1946). Membru al Academiei Române (1945) şi al Academiei Republicii Populare Române (1948).

Iorga, Nicolae (1871-1940), istoric şi om politic. Profesor la Universitatea din Bucureşti (1894). Membru al Academiei Române (1910).

Ivaşcu, George (1911-1988), publicist şi istoric literar. Profesor la Universitatea din Bucureşti (1958).

 

Lapedatu, Alexandru (1876-1954), istoric şi om politic. Profesor la Universitatea din Cluj (1919). Membru al Academiei Române (1918).

Lovinescu, Eugen (1881-1943), critic şi istoric literar.

 

Macovescu, George (1913-2002), ziarist, publicist, om politic.

Marcu, Alexandru (1894-1955), profesor de limba şi literatura italiană la Universitatea din Bucureşti (1933).

Martinescu, Pericle (1911-2005), scriitor şi publicist.

Mărgineanu, Nicolae (1905-1980), psiholog. Conferenţiar la Universitatea din Cluj (1938).

Micescu, Istrate (1881-1951), avocat şi om politic. Profesor la Universitatea din Bucureşti (1930).

Moisil, Grigore (1906-1973), matematician. Profesor la Universitatea din Iaşi (1936) şi la Universitatea din Bucureşti (1942). Membru al Academiei Republicii Populare Române (1948).

Motăş, Constantin (1891-1980), biolog. Profesor la Universitatea din Iaşi (1932) şi la Universitatea din Bucureşti (1940). Membru al Academiei Române (1948).

Munteanu, Basil (1897-1972), profesor de limba şi literatura franceză la Universitatea din Bucureşti (1940).

Murgescu, Costin (1919-1989), economist. Profesor la Universitatea din Bucureşti (1956), directorul Institutului de Economie Mondială (1970).

 

Nicolescu, Miron (1903-1974), matematician. Profesor la Universitatea din Cernăuţi (1933) şi la Universitatea din Bucureşti (1940). Membru al Academiei Republicii Populare Române (1955).

Noica, Constantin (1909-1987), filozof şi eseist.

 

Oţetea, Andrei (1894-1977), istoric. Conferenţiar (1927) şi profesor (1935) la Universitatea din Iaşi. Profesor la Universitatea din Bucureşti (1947). Membru al Academiei Republicii Populare Române (1955).

 

Panaitescu, Petre P. (1900-1967), istoric. Conferenţiar (1927) şi profesor (1932) la Universitatea din Bucureşti.

Pandrea, Petre, pseudonimul lui Petre Marcu (1904-1968), avocat şi publicist.

Paraschivescu, Miron Radu (1911-1971), poet şi publicist.

Parhon, Constantin I. (1874-1969), medic endocrinolog. Profesor la Universitatea din Iaşi (1913) şi la Universitatea din Bucureşti (1933). Membru al Academiei Române (1939). Membru al Academiei Republicii Populare Române (1948).

Pas, Ion (18951964), scriitor şi ziarist.

Pascu, Giorge (1882-1951), lingvist şi istoric literar. Profesor la Universitatea din Iaşi (1920).

Petrescu, Camil (1894-1957), scriitor, membru al Academiei Republicii Populare Române (1948).

Petrescu, Cezar (1892-1961), scriitor, membru al Academiei Republicii Populare Române (1955).

Petrescu, Nicolae (1886-1954), sociolog, conferenţiar la Universitatea din Bucureşti (1932).

Petrovici, Emil (1899-1968), lingvist. Profesor la Universitatea din Cluj (1936). Membru al Academiei Republicii Populare Române (1948).

Petrovici, Ion (1882-1972), filozof. Conferenţiar (1906) şi profesor (1912) la Universitatea din Iaşi. Profesor la Universitatea din Bucureşti (1940). Membru al Academiei Române (1934).

Popa, Grigore T. (1892-1948), medic şi anatomist. Profesor la Universitatea din Iaşi (1928) şi la Universitatea din Bucureşti (1942).

Popescu, Stelian (1874-1954), ziarist şi om politic, patronul ziarului Universul.

Protopopescu, Dragoş (1892-1948), profesor de limba şi literatura engleză la Universitatea din Cernăuţi (1924) şi la Universitatea din Bucureşti (1940).

Puşcariu, Sextil (1877-1948), lingvist şi filolog. Profesor la Universitatea din Cernăuţi (1906) şi la Universitatea din Cluj (1919). Membru al Academiei Române (1914).

 

Racoviţă, Emil (1868-1947), biolog. Profesor la Universitatea din Cluj (1920). Membru al Academiei Române (1925).

Ralea, Mihai (1896-1964), estetician, critic literar, eseist. Profesor la Universitatea din Iaşi (1926) şi la Universitatea din Bucureşti (1938). Membru al Academiei Republicii Populare Române (1948).

Rădulescu, Andrei (1880-1959), jurist. Profesor la Academia Comercială din Bucureşti (1913). Membru al Academiei Române (1920) şi al Academiei Republicii Populare Române (1948).

Rădulescu-Motru, Constantin (1868-1957), filozof şi psiholog. Profesor la Universitatea din Bucureşti (1900). Membru al Academiei Române (1923).

Rebreanu, Liviu (1885-1944), scriitor. Membru al Academiei Române (1939).

Roller, Mihail (1908-1958), inginer de formaţie, devenit istoric.

Membru al Academiei Republicii Populare Române (1948).

Rosetti, Alexandru (1895-1990), lingvist. Profesor la Universitatea din Bucureşti (1932). Membru al Academiei Republicii Populare Române (1948).

Rosetti, Radu R. (1877-1949), general şi istoric. Membru al Academiei Române (1934).

Roşu, Nicolae (n.1903), medic şi eseist.

 

Sadoveanu, Ion Marin (1893-1964), scriitor.

Sadoveanu, Mihail (1880-1961), scriitor. Membru al Academiei Române (1922) şi al Academiei Republicii Populare Române (1948).

Sabia, Alexandru, pseudonimul lui Alexandru Stănescu (1906-1937), scriitor şi publicist.

Săvulescu, Traian (1889-1963), botanist. Profesor la Şcoala Superioară de Agricultură din Bucureşti (1920) şi la Universitatea din Bucureşti (1948). Membru al Academiei Române (1936) şi al Academiei Republicii Populare Române (1948).

Sân-Giorgiu, Ion (1892-1950), germanist şi publicist. Conferenţiar la Universitatea din Bucureşti (1922).

Sebastian, Mihail, pseudonimul lui Iosef Hechter (1907-1945), scriitor şi publicist.

Slăvescu, Victor (1891-1977), economist. Conferenţiar (1925) şi profesor (1931 ) la Academia Comercială din Bucureşti. Membru al Academiei Române (1939).

Socor, Emanoil (Emil) (1881-1951), avocat şi ziarist, director al ziarului Adevărul; tatăl lui Matei Socor (1908-1980), compozitor.

Stahl, Henri H. (1901-1991), sociolog. Conferenţiar la Universitatea din Bucureşti (1943), mai târziu profesor la aceeaşi universitate (1965).

 

Stancu, Zaharia (1902-1974), scriitor şi publicist. Membru al Academiei Republicii Populare Române (1955).

Stoilov (Stoilow), Simion (1887-1961), matematician. Profesor la Universitatea din Cernăuţi (1923), la Politehnica din Bucureşti (1939) şi la Universitatea din Bucureşti (1941). Membru al Academiei Române (1945) şi al Academiei Republicii Populare Române (1948).

Streinu, Vladimir (1902-1970), critic şi istoric literar.

 

Şeicaru, Pamfil (1894-1980), ziarist, patronul ziarului Curentul.

Şerban, Nicolae (1886-1972), profesor de limba şi literatura franceză la Universitatea din Iaşi (1918).

Ştefănescu-Goangă, Florian (1881-1958), psiholog. Profesor la Universitatea din Cluj (1920).

 

Teodoreanu, Al. O. (Păstorel) (1894-1964), scriitor. Teodoreanu, Ionel (1897-1954), scriitor.

Teodorescu-Branişte, Tudor (1899-1969), ziarist şi scriitor.

Toma, Alexandru, pseudonimul  lui Solomon Moscovici (1875-1954), poet. Membru al Academiei Republicii Populare Române (1948). Tatăl ziaristului Sorin Toma (n. 1914).

Ţuţea, Petre (1902-1991), economist, filozof şi eseist.

 

Vasilescu-Karpen, Nicolae (1870-1964), inginer. Profesor (din 1905) la Şcoala de Poduri şi Şosele, devenită în 1920 Şcoala Politehnică. Membru al Academiei Române (1923) şi al Academiei Republicii Populare Române (1955).

Vianu, Tudor (1898-1964), estetician, critic şi istoric literar. Conferenţiar (1927) şi profesor (1944) la Universitatea din Bucureşti. Membru al Academiei Republicii Populare Române (1955);

Vinea, Ion (1895-1964), scriitor şi publicist.

Vitner, Ion (1914-1991), istoric şi critic literar. Profesor la Universitatea din Bucureşti (1948).

Vlădescu-Răcoasa, Gheorghe (1885-1989), sociolog şi om politic. Asistent la Universitatea din Bucureşti (1923).

Voinescu, Alice (1885-1961), eseistă, profesoară de estetică şi istoria teatrului la Conservatorul din Bucureşti (1922).

Vulcănescu, Mircea (1904-1952), filozof, sociolog, economist.

 

Zane, Gheorghe (1897-1978), economist şi istoric. Profesor de economie politică la Universitatea din Iaşi (1929) şi la Politehnica din Bucureşti (1944). Membru al Academiei Republicii Socialiste România (1974).

 

I. Ofensiva tinerilor

 

Se petrece în România dintre cele două războaie mondiale o extindere considerabilă a elitei intelectuale: consecinţă a progresivei democratizări. Fenomenul se propagă începând cu generaţia cea mai tânără, aşa că ponderea tinerilor intelectuali creşte, cu toate consecinţele, bune şi mai puţin bune, care decurg de aici: mai mult idealism, mai multă îndrăzneală, o mai mare înclinare spre extreme...

Într-un articol publicat în primele zile ale anului 1929, G. Călinescu lua în derâdere "invazia adolescenţilor". "Trecem printr-o fază de neseriozitate culturală umoristică. Suntem terorizaţi de tipul «mucosus». Acesta te întreabă de vârstă şi-ţi dă un respect invers proporţional cu numărul de ani." Agresivitate nesusţinută în nici un fel pe vreo înfăptuire de ordin intelectual, pentru simplul motiv că "la 20 de ani nu se pot face opere durabile"; abia "la 50 de ani un intelectual poate da cele mai legitime nădejdi". Erau ironizaţi cu deosebire Petru Comarnescu, animatorul "generaţiei", văzut ca "organizator al celei mai detestabile insurecţii de colegieni", şi Constantin Noica, "elev de liceu mi se pare, sau absolvent de curând", ale cărui "aere" nu puteau stârni decât ilaritate şi îndoială cu privire la viitorul lui.[1]

Mărturii despre insolenţa acestor nu chiar adolescenţi, dar abia ieşiţi din adolescenţă, sunt nenumărate. Câteva decenii mai târziu, Emil Cioran confirma genul de frondă impertinentă care îl iritase pe Călinescu. "Îi dispreţuiam pe «bătrâni» - scrie el -, pe «ramoliţi», adică pe toţi cei care depăşiseră treizeci de ani" (G. Călinescu avea în 1929 exact 30 de ani; pe punctul, aşadar, de a depăşi limita impusă). "Lupta dintre generaţii - continuă Cioran - ne apărea drept cheia tuturor conflictelor şi principiul explicativ al tuturor evenimentelor. A fi tânăr însemna pentru noi a avea în mod automat şi geniu. Se va spune că această infatuare e din toate timpurile. Se prea poate. Cred însă că n-a fost niciodată împinsă atât de departe cum am făcut-o noi. Se exprima prin ea voinţa de a forţa istoria, apetitul de a ne insera în istorie, de a provoca cu orice preţ ceva nou. Frenezia era la ordinea zilei."[2]

Petru Comarnescu se născuse în 1905, Mircea Eliade în 1907, Eugen Ionescu în 1909, Constantin Noica, tot în 1909, Emil Cioran, încă şi mai tânăr, în 1911... Câteva nume şi câteva repere cronologice ale unei generaţii venită pe lume între 1905 şi 1910 ori cu puţin înainte sau după acest interval, tineri care în 1930 aveau (nu încă toţi) puţin peste 20 de ani.

Nu toleranţa îi caracterizează pe cei mai mulţi dintre ei. Negarea e adesea radicală, fără nuanţe, fără concesii. Predecesorii sunt sau anulaţi, sau, în cel mai bun caz, menţionaţi ca ilustrând etape pregătitoare, în aşteptarea apariţiei celor chemaţi să împlinească cultura românească.

Mai trec trei-patru ani şi, deja, din punctul lor de vedere, ceea ce putea fi considerat iniţial o simplă promisiune, devenise, incontestabil, o certitudine. "Generaţia tânără şi ritmul mondial", se intitulează un articol publicat în ianuarie 1933 de Mihail Polihroniade, evident, el însuşi membru al generaţiei (născut în 1906). Partida i se părea deja încheiată, în sensul că "«generaţia tânără» a triumfat practic pe toată linia, «bătrânii» aproape că nu mai există". Noua generaţie "este stăpâna vieţii culturale româneşti". Presa îi aparţine aproape în întregime. "În afară de Universul, care ţine să păstreze privilegiul platitudinii îmbătrânite, toate celelalte gazete sunt - în ceea ce priveşte partea culturală - în mâna tinerilor." La fel şi revistele, cu singura excepţie a Adevărului literar şi artistic. Mai rezistă, e drept, editurile, care publică în bună măsură o literatură lamentabilă, după cum se exprimă dispreţuitor autorul, mai precis "diverşi Topîrceni, Minuleşti, Petreşti, Teodoreni, Stănoi perimaţi şi de proastă calitate" (se poate presupune că genericul Petreşti îi acoperă atât pe Cezar Petrescu, cât şi pe Carmil Petrescu, după cum Teodorenii pot fi ambii fraţi Ionel Teodoreanu şi Al. O. Teodoreanu). Dar, slavă Domnului, şi editurile încep să cedeze, tipărind, în anii din urmă, romane ale lui Anton Holban, Mircea Eliade şi altor câţiva.

Până la urmă ce-i deosebeşte pe tineri de generaţiile precedente şi de contemporanii lor mai vârstnici, unii dintre ei mai vârstnici doar cu câţiva ani? Este - o spune Polihroniade chiar din titlu - integrarea lor în”ritmul mondial". Până la ei s-au făcut eforturi - începând cu generaţia de la 1848, apoi cu Junimea -, doar parţial reuşite, de occidentalizare a culturii româneşti, contracarate de mişcări adverse, de readucere în prim-plan a fondului arhaic tradiţional (şi iată în acest sens caracterizarea curentului "sămănătorist": "Sub imboldul unei personalităţi năvalnice, dar confuze, haotice, sterpe e vorba de dl. Iorga o generaţie mediocră şi ca posibilităţi creatoare, şi ca nivel intelectual se înrolează sub flamura Sămănătorului. Trăim o epocă de jalnic ruralism cultural în care suprema ţintă creatoare este reproducerea credincioasă a balegii străbune...). "[3] Rezultă, în viziunea lui Polihroniade, că tinerii s-au săturat să imite Occidentul - pentru simplul motiv că sunt perfect încadraţi în civilizaţia modernă şi nu mai au ce şi de ce să imite; după cum s-au săturat să reactualizeze tradiţia românească: ei privesc înainte, nu înapoi.

Apreciat în contextul unor asemenea verdicte fără apel, volumul Nu, publicat de Eugen Ionescu în 1934 (singurul volum românesc, alături de numeroase articole risipite prin reviste, al viitorului ilustru dramaturg francez), culegere considerată teribilistă şi iconoclastă, nu mai are de ce să şocheze. Nu-ul nu era doar al lui, ci al "generaţiei". Ionescu îi rezolvă repede pe scriitorii de început de secol, scoţându-i definitiv din joc printr-o singură frază care începe cu cuvântul "ruşine": "Ruşinea timpurilor literare care au dat naştere unui Vlahuţă, unui Coşbuc, unui Cerna, unui Şt. O. Iosif, «Sămănătorismului» etc. a fost desigur o aspră pedeapsă celestă." Expresie a unei culturi "caracterizată printr-o uimitoare confuzie de planuri, printr-o unică lipsă de simţ critic". Ionescu merge încă mai departe, coborându-i de pe piedestal şi pe autorii consideraţi în genere ilustrativi pentru modernitatea literară românească. Începând cu Arghezi: retoric, melodramatic, superficial, fals. Doar aparenţa unei mari poezii. Urmează demolarea unui poet încă şi mai modem, Ion Barbu. Ca şi a romancierului Carmil Petrescu, cu remarca abruptă potrivit căreia "Patul lui Procust este cea mai proastă carte apărută de zece ani încoace". O biată imitaţie de Proust, un "Proust deficient". În ce-l priveşte, Ionescu nu mai suportă starea de subordonare mediocră a culturii româneşti: "Să nu acceptăm compromisuri. Prefer să refuz întreaga poezie românească decât să accept aceste valori debile. Acceptarea unui etalon literar românesc inferior înseamnă - de la început ­ un compromis: o acceptare clară a mediocrităţii culturii noastre şi o ruşinoasă situare pe un plan de jos."[4]

Nu doar literatura era în discuţie, nu doar ansamblul culturii româneşti, ci destinul însuşi al românilor. România trebuia să devină alta. Este teza din Schimbarea la faţă a României, carte publicată de Emil Cioran în 1936, text care, prin "extremismul"

său, poate să pară singular, ca şi volumul lui Ionescu, însă nu face decât să exacerbeze o stare de spirit caracteristică "tinerilor". Înşiruirea câtorva scurte pasaje este mai grăitoare decât orice comentariu: "Discontinuitatea faţă de propria lor soartă este condiţia afirmării culturilor mici. Singura obsesie trebuie să fie: saltul istoric... Doamne! ce vom fi făcut o mie de ani?! Toată viaţa noastră de un secol încoace nu este decât procesul prin care am ajuns să ne dăm seama că n-am făcut nimic... România are nevoie de o exaltare până la fanatism. O Românie fanatică este o Românie schimbată la faţă... Va trebui să vedem care este specificul naţional al României, care a ţinut-o o mie de ani în nemişcare, pentru a-l putea lichida împreună cu mândria ridiculă care ne ataşează de el... Distanţa minoră de toate aspectele lumii a creat acel blestem poetic şi naţional, care se cheamă Mioriţa şi care alături de înţelepciunea cronicarilor constituie rana neînchisă a sufletului românesc... Românii au trăit o mie de ani ca plantele. Unui popor de ţărani i-a făcut mare plăcere să nu intervină în cursul lumii... Nu pot iubi decât o Românie în delir... România trebuie să se degajeze de toate lanţurile eredităţii sud-est europene." Într-o Românie în care tradiţia istorică, ţăranul şi satul erau repere şi simboluri la ordinea zilei, Cioran pretinde o ruptură totală: "Satul este suspendare istorică; inactualitate substanţială. Vai de ţara împânzită numai de sate !" Şi propoziţia celebră: "Aş vrea o Românie cu populaţia Chinei şi cu destinul Franţei."[5]

Am ales înadins câteva puncte de vedere extreme, ale celor care anunţau fără menajamente îngroparea generaţiilor anterioare şi sfârşitul vechii Românii. Sunt şi aprecieri mai nuanţate. Astfel, Mihail Sebastian nu crede că tinerii ar fi devenit stăpânii situaţiei, mai au până acolo o cale lungă de parcurs; deocamdată, tot cei dinainte se află în prim-plan.[6]  Constatare de bun simţ. Liderii de opinie, în presa românească, aparţineau mai toţi unor generaţii mai vârstnice: Pamfil Şeicaru, la Curentul, Nae Ionescu, la Cuvântul, sau, în presa de şi mai mare tiraj, Stelian Popescu, patronul Universului, ca şi numele reprezentative de la grupul Adevărul-Dimineaţa: Emil Socor, B. Brănişteanu, Tudor Teodorescu-Branişte... La fel şi cei mai reputaţi scriitori: Sadoveanu, Rebreanu, Arghezi sau, mai tânărul, dar nu chiar atât de tânărul, Camil Petrescu, fără a-i uita pe răsfăţaţii publicului larg Cezar Petrescu şi Ionel Teodoreanu. Nici unul dintre autorii generaţiei "tinere" nu se putea compara, în epocă, cu notorietatea acestora. Erau desigur mulţi, erau deja vizibili, şi începuseră să fie apreciaţi... dar în linia a doua.

Nici contestarea predecesorilor nu e unanimă. Mircea Vulcănescu, în dezacord cu Polihroniade, nu admite "tabula rasa" şi e gata să recunoască factura universală a mai multor reprezentanţi ai culturii române. Iar în ce priveşte satul, Cioran e cel care se află în minoritate. Pentru Vulcănescu, dar şi pentru mulţi alţii, satul românesc este sfânt, nu poţi concepe o Românie adevărată fără sat. Indiferent de diagnostic şi de soluţii, ceea ce-i reuneşte pe aceşti tineri este convingerea de nestrămutat că au de îndeplinit o misiune. Misiunea ar fi, tot după Vulcănescu, aceea "de a închega laolaltă întreg sufletul românesc", pentru a ajunge (puţin importă dacă "în afara sau înăuntrul ritmului mondial") "la rezolvarea cu metode adecvate şi nu prin imitaţie, ca până acum, a problemelor noastre specifice".[7] Până la urmă, atât "universalismul" exprimat de Polihroniade, cât şi "specificitatea" dragă lui Vulcănescu se îndreptau spre o ţintă similară: depăşirea condiţiei de cultură secundară şi imitatoare şi ridicarea spiritului românesc în sfera cea mai înaltă a universalului.

Definitoriu pentru noua "generaţie" este conceptul de experiment. Tocmai fiindcă se caută ceva nou, ceva încă insuficient definit. Pentru a se lămuri, tinerii înţeleg să "experimenteze". Aşa vor ajunge şi la legionarism, şi la comunism. Sunt în căutarea unei noi morale. În viaţa socială, ca şi în cea individuală. O stare de spirit, pe care Mircea Eliade - schimbând oarecum curios sensul cuvântului - a numit-o "huliganism". În accepţia propusă de el care nu mai are nimic peiorativ, dimpotrivă ­ Huliganii (e şi titlul romanului său publicat în 1935) sunt cei care nu se mai mulţumesc cu ideile primite şi cu morala curentă şi, în consecinţă, sparg cadrele existente.

Ce e adevărat şi ce e mitologie în aventura acestei generaţii? Mai întâi, "generaţie" e un fel de a spune. Nu există generaţii în sens biologic sau demografic, adică tranşe de vârstă delimitate: oamenii se nasc continuu, în fiecare clipă. "Generaţia" e un construct socio-cultural. Nu toţi intelectualii români născuţi în intervalul respectiv au făcut parte din grup. Dacă îi numărăm pe cei notabili, nu depăşim câteva zeci de persoane. G Călinescu, după vârstă, nu era departe de ei, se afla însă foarte departe prin atitudine, prin negarea însăşi a conceptului "generaţional". Alt critic, Şerban Cioculescu (născut în 1902) se regăseşte chiar printre membrii generaţiei, în înşiruirea lui Polihroniade; simplă iluzie cronologică: intelectual raţionalist şi sceptic, nu are nimic de-a face cu ea. Născut în 1906 şi devenit prieten cu Eliade, N. I. Herescu n-are nici el vreo afinitate: e un om care se descurcă de minune în mediul universitar şi cultural, fără să fie frământat de măreţe idei şi proiecte (şi tocmai fiindcă nu e). În schimb, mult mai vârstnicul Nicolae Davidescu (născut în 1885), scriitor cu multiple preocupări, se apropie de cei tineri prin combativitate şi virulenţă demolatoare; avea să se remarce prin atacurile la adresa lui Arghezi şi Caragiale. O dedicaţie a lui Eugen Ionescu, pusă pe un exemplar din Nu, recunoştea în el un spirit apropiat: "Dlui Nic. Davidescu, cel mai mare critic virtual al României, admiraţia foarte adevărată a lui Eugen Ionescu 1/VI/934".[8] Nici Felix Aderca (născut în 1891) nu se simte "bătrân" printre tinerii săi confraţi, alături de care semnează frecvent. Şi aşa mai departe...

Modelele acestor tineri nu sunt nici ele "tinere". Un mare îndrumător fusese Nicolae Iorga, mai ales în sensul mesianismului naţional, dar influenţa lui scăzuse considerabil. Vasile Pârvan strânsese şi el numeroşi adepţi, şi nu numai ca fondator al şcolii româneşti de arheologie; ştiuse să insufle tinerilor conştiinţa unei datorii, a unui "eroism intelectual". Nu mai era însă prezent decât în amintire, murise în 1927. Persoana cea mai influentă în rândul tinerilor era acum profesorul de filozofie Nae Ionescu (născut în 1890). Nu e deloc sigur că în lipsa lui generaţia aceasta şi-ar fi aflat vocaţia. Un caz paradoxal în cel mai înalt grad, intrat de pe atunci în mitologie. Potrivit obişnuitelor norme academice, valoarea lui Nae Ionescu ar fi în cel mai bun caz îndoielnică. Un filozof fără operă sau rară operă semnificativă: autor de cursuri palide şi de articole risipite în ziarul pe care l-a condus, Cuvântul (între 1926 şi 1934), adunate nici măcar de el, ci de Mircea Eliade, în volumul Roza vânturilor, de asemenea fără prea mare relief. Pentru discipolii săi a fost însă un idol, un zeu. Ei ajung să gândească cu mintea lui Nae Ionescu. Ce le spunea? în esenţă, într-un fel sau altul, ceea ce relatează Arşavir Acterian în Jurnalul său, după ce a asistat la o prelegere, în ziua de 18 noiembrie 1932. "Mergem la Nae Ionescu. Îşi începe cursul. Îşi bate joc de sisteme şi filozofii. Filozofia concretului. Fiecare începe cu el filozofia. Posibilă doar o comuniune, nu o colaborare. Nu facem de plăcere şi nici ca meserie filozofia, ci de groază, ca să ne situăm în univers, să ne răfuim cu existenţa, cu noi înşine. Filozofii au aflat puncte de vedere, nu de ajungere. Soluţii nu sunt. Toată filozofia nu ne serveşte la nimic, nu ne înaintează şi nu ne ajută cu nimic. Noi, în noi, proces de creaţie. Filozoful ştiinţific - băcan care vinde brânza altuia. Unul care continuă filozofia lui Descartes n-a adus nimic nou. Trebuie o pornire de la tine, nu de la altul."[9]

Aşadar, filozofia reîncepe la nesfârşit cu fiecare individ. Nae Ionescu predica libertatea, autenticitatea şi îndrăzneala creatoare. Fără să ofere soluţii, dând însă un nemaipomenit impuls. Soluţiile n-avea decât să le descopere fiecare, în raport cu propria chemare. O desprindere de "autorităţi", de valorile aparent aşezate odată pentru totdeauna. "Experimentul" tinerei generaţii porneşte în bună măsură de la lecţia lui Nae Ionescu. Ceea ce tinerii simţeau confuz, el închegase într-o teorie. Continuă Acterian: "Dacă ar fi să cred într-un om, aş crede în el. Constat că mestecă exact ce mestec şi eu. Şi apoi, cine mai e în această Românie, în afară de Nae, în care poţi crede? Era Pârvan. E Iorga (în care au crezut şi cred unii, dar eu nu pot crede). Altul nu găsesc."[10] Idealul naţional pe care-l predicase Iorga fusese împlinit. Tinerii voiau acum să experimenteze ceva nou, să se simtă liberi, să spargă vechile cadre. Şi nimeni nu le predica libertatea mai convingător decât o făcea Nae Ionescu.

Cazul lui Mihail Sebastian ilustrează uluitoarea forţă de seducţie a acestui om. Tânărul scriitor avea toate motivele să se detaşeze de el. Profesorul îl lezase în demnitatea lui de evreu atunci când îi prefaţase, în 1934, volumul De două mii de ani, procedând, fără menajamente, la condamnarea istorică a "poporului ales". Alunecarea lui Nae Ionescu spre Garda de Fier ar fi fost de natură să pună un punct final relaţiei lor spirituale. În ciuda amărăciunii resimţite, seducţia rămâne totuşi intactă. Pagina de jurnal scrisă în ziua imediat următoare morţii lui Nae Ionescu (la 16 martie 1940) se înfăţişează ca un sfăşietor necrolog închinat unui om excepţional, singurul, pare a sugera scriitorul, într-o ţară de oameni de duzină care ocupă cu insolenţă poziţiile cele mai înalte.

"Plâns nervos, imposibil de stăpânit, ieri dimineaţă, intrând în casa lui Nae Ionescu, două ore după ce a murit. [...] Ce soartă stranie a avut omul ăsta extraordinar, care moare neîmplinit, nerealizat, învins şi - dacă nu mi-ar fi greu s-o spun - ratat. Mi-e atât de drag tocmai pentru că a avut aşa de puţin noroc. Ce insolent, ce jignitor mi se pare succesul altora! Şeicaru e sănătos, bogat şi triumfător. Manoilescu va fi ministru. Tătărescu e prim-ministru. Herescu este profesor definitiv şi preşedinte la S.S.R. Corneliu Moldovanu are premiul naţional de literatură şi dă şuete la cafenea. Victor Eftimiu dă recepţii... Dar Nae Ionescu moare la 49 de ani, neluat în serios, înfrânt."[11]

Un an mai târziu, la 31 mai 1941 - povesteşte tot Sebastian - reuniune la Tudor Vianu. "Lungă discuţie despre Nae Ionescu, care pentru Ralea şi Vianu nu era decât un stâlp de cafenea, un bărbier, un farsor, un «şef». M-am amuzat să le spun că pentru mine Nae Ionescu era diavolul."[12] Ce nevoie are diavolul de "operă"? Rolul lui e de a descuia porţi interzise, şi în această calitate puterea lui de convingere depăşeşte cu mult pe cea a unui biet erudit universitar.

Un impact notabil are şi Nichifor Crainic (născut în 1889), poet şi teolog, profesor la Facultatea de Teologie şi promotor al ortodoxismului, în principal prin revista Gândirea, pe care o conduce începând din 1928. Ceea ce preconizează el este împletirea ideii creştine cu ideea naţională. Într-un sens mai larg, vrea să ofere tinerilor o lecţie de "spiritualitate", de înălţare spre un ideal, românesc şi universalist în acelaşi timp.[13]

Un al treilea mare "adunător" de tineri este sociologul Dimitrie Gusti (născut în 1880). Deloc ideolog, el are în schimb simţul organizării, al echipei şi al acţiunii. Adună în jurul său tineri de toate orientările - de la legionari la comunişti -, seduşi de proiectul unei sociologii militante, ştiinţă şi acţiune socială totodată, cu cercetări de teren în satul românesc, dar şi cu o implicare efectivă în viaţa comunităţilor, urmărind un ţel modernizator.

Raportându-i la Nae Ionescu, la Nichifor Crainic, la Dimitrie Gusti, originalitatea tinerilor se arată a fi destul de relativă. Ei au impresia că le aparţine ceea ce în bună măsură au preluat de la magiştrii lor. Dincolo de orice limită este şi acuza lipsei de ideal adresată unor generaţii care, totuşi, au făcut România. Nu înseamnă însă că nu e nimic autentic în pretenţiile pe care le exprimă. Mai presus de orice, nu au complexe. De nici un fel. Românii, în genere, au fost şi rămân complexaţi. S-au aflat mereu la margine şi într-o stare de subordonare faţă de modelele străine (de modelul occidental, începând din secolul al XIX-lea), pe care încearcă să le contrabalanseze prin supralicitarea valorilor autohtone. Generaţia de la 1930 vine la capătul unui proces deja împlinit (la nivelul elitelor) de integrare în civilizaţia de tip occidental (o stare de scurtă durată, care avea să fie grav dereglată prin comunism). Nu se mai văd în postura de "învăţăcei", se simt egali cu oricine. Sunt cât se poate de cosmopoliţi, precum "americanul" Petru Comarnescu sau "indianul" Mircea Eliade. Dar sunt la fel de ataşaţi unei idei româneşti. Au încetat - cel puţin asta e convingerea lor - să mai fie imitatori. Prin ei, România intra, în sfârşit, în corul universal.

Când un tânăr de 20 de ani, care n-a dat încă aproape nimic, îşi clamează astfel superioritatea, şi nu numai superioritatea, dar şi condescendenţa sau chiar dispreţul faţă de ceilalţi, reacţia firească este de a-l socoti pur şi simplu obraznic. Şi totuşi... Tinerii aceştia şi-au exagerat desigur geniul şi misiunea. Dar cine ar putea nega astăzi - când bilanţul fiecărui destin e încheiat - excelenţa generaţiei lor? În ciuda unei istorii care i-a copleşit, le-a sfărâmat vieţile, le-a rărit rândurile, i-a risipit în cele patru vânturi, în ciuda, fireşte, a multe ratări, unii dintre ei au atins culmile reuşitei. Cei trei autori români mai cunoscuţi în lumea largă - incomparabil mai cunoscuţi decât Eminescu sau Caragiale - se numesc Ionescu (Ionesco), Eliade şi Cioran, toţi exponenţi ai aceleiaşi generaţii. Iar Noica, adolescentul pus la colţ de Călinescu în 1929, şi-a împlinit şi el destinul, devenind, în ciuda adversităţilor, un reper incontumabil al culturii româneşti. În rândul următor, sunt destule alte reuşite onorabile. Şi destine sfărâmate, se înţelege. Şi ratări de tot felul. Precum splendida ratare a lui Petre Pandrea, care, după atâtea promisiuni şi tot atâtea neîmpliniri, şi-a propus, ca ultim ţel, să devină "un soi de Saint-Simon, ducele, un cardinal de Retz, valah", cu alte cuvinte, marele memorialist al României.[14] Citindu-i memoriile, constaţi că a eşuat încă o dată! Dar omul rămâne foarte interesant. Mai toţi sunt foarte interesanţi. Sabotaţi sau sprijiniţi de istorie, i-a ajutat, fireşte, talentul, dar i-a împins mai cu seamă o formidabilă ambiţie de a înfăptui.

Dorinţa lor de a schimba România are, pe lângă determinarea ideală, şi motive mai terestre. Se simt nedreptăţiţi, marginalizaţi. Cei mai mulţi au slujbe modeste, prost retribuite şi prea puţin asortate cu nemărginitele lor proiecte; sunt funcţionari, redactori la ziare sau colaboratori plătiţi la "bucată", secretari în birouri de avocatură, în cel mai bun caz profesori de liceu sau câte un asistent universitar. Trec şi prin perioade de "şomaj intelectual". Aşteaptă cu înfrigurare să le pice câte un ban (din jurnalul lui Petru Comarnescu, sfârşitul anului 1932: "... tot fără serviciu am rămas. [...] Am continuat să trăiesc greu, din micile, nesigurele şi neregulatele venituri de la ziare şi reviste").[15] E urmarea sporirii numărului de intelectuali, în condiţiile în care "piaţa muncii" nu-i mai poate absorbi pe toţi, oricum nu le mai poate oferi poziţiile visate. Trecute sunt vremurile când Titu Maiorescu sau N. Iorga ajungeau profesori universitari la 23 de ani (în 1863, respectiv 1894), iar Vasile Pârvan la 27 (în 1909). Chiar în anii '20 se mai întâlnesc asemenea performanţe: G. I. Brătianu, la 26 de ani (în 1924), Constantin C. Giurescu, la 25 (în 1926). În anii '30, chiar tineri foarte înzestraţi şi deja cu "operă" mai greu îşi pot deschide o carieră universitară. Latinistul N. I. Herescu, fără mari contribuţii în domeniu, dar persoană agreabilă şi cu geniul relaţiilor publice, face figură de excepţie: conferenţiar la 25 de ani, şi profesor la 29 (în 1935). Ca şi matematicianul Grigore Moisil, născut tot în 1906, conferenţiar (1932) şi apoi profesor (1936) la Universitatea din Iaşi. Mircea Eliade a prezentat - în 1936 - un "tabel", însoţit de un comentariu, privitor la "«Diurnele» generaţiei tinere".[16] "În afară de Grigore Moisil, care e profesor de matematici la Universitatea din Iaşi, restul tinerilor de excepţională valoare ştiinţifică trăiesc - în cel mai bun caz - dintr-o leafă mai mică decât a unui sublocotenent"; nici unul nu adună într-o lună mai mult de 6000 de lei (spre comparaţie, tot în 1936, un profesor universitar câştiga, în funcţie de gradaţii, între 10.000 şi 25.000 de lei pe lună; un asistent universitar, 6 -7000; un profesor de liceu începea cu 5000 şi putea ajunge la 12.000). Eliade îi înşiră: Noica, Cioran, Alexandru Elian, Ernest Bernea n-au post, n-au leafă. Filozoful Vasile Băncilă e profesor secundar, alt tânăr filozof, Dumitru Amzăr, bibliotecar, slujbă care-i permite să câştige 2.000 de lei lunar. Sociologul Traian Herseni stă ceva mai bine: este asistent pe lângă D. Gusti (va deveni conferenţiar în 1939). Dintre scriitori, Anton Holban e profesor secundar, Ion Călugăru, redactor la Vremea, Mihail Sebastian, publicist şi secretar de avocat, Radu Gyr, asistent universitar... "Dacă Alexandru Elian sau Constantin Noica ar fi trăit la 1900 - observă Eliade -, ar fi fost chemaţi direct la catedră." Se gândea, desigur, nu în ultimul rând, şi la el. Era cel mai "vizibil" dintre membrii generaţiei. Viitorul mare profesor - la Chicago - de istoria religiilor a lăsat să se înţeleagă în Occident că ar fi avut deja o semnificativă carieră universitară la Bucureşti. Nici vorbă de aşa ceva. A fost, şi nu pentru multă vreme, asistent onorific pe lângă Nae Ionescu. Asistent onorific însemna pur şi simplu... onorific, solicitat personal de profesorul respectiv şi fără salariu. În această calitate, e drept, l-a suplinit pe Nae Ionescu, ţinând şi cursuri, foarte frecventate şi apreciate. Cu atât mai mult situaţia lui "oficială" apare derizorie. Asistenţi onorifici au fost, la Gusti, şi Henri H. Stahl, şi Mircea Vulcănescu. Nu primeau salariu, dar ei aveau mai puţin grija banilor. Stahl s-a descurcat practicând stenografia (pe care o deprinsese de la tatăl său, Henri Stahl, creatorul sistemului românesc de stenografie), iar Vulcănescu a făcut o importantă carieră în Ministerul Finanţelor, mai remuneratorie decât sociologia sau filozofia.

Textul fondator al "noii generaţii" poate fi socotit seria de articole publicată de Mircea Eliade în 1927 (la numai 20 de ani!) în ziarul Cuvântul, sub titlul "Itinerariu spiritual". Accentul e pus - se vede marca lui Nae Ionescu - pe căutarea spirituală şi multiplicarea "experienţelor". O cale conducând, destul de contradictoriu, spre ortodoxie, dar şi spre un individualism marcat de amoralitate.[17] Un an mai târziu, "Manifestul «Crinului Alb»", publicat în Gândirea (aşadar, sub patronajul lui Nichifor Crainic), apare ca un ecou la seria lui Eliade. Autorii sunt un tânăr filozof, Sorin Pavel (născut în 1903), un tânăr arheolog, Ion Nestor (născut în 1905), şi un tânăr jurist, Petre Marcu-Balş (născut în 1905), cel din urmă cunoscut ulterior sub pseudonimul Petre Pandrea. Titlu cam preţios, text grandilocvent, cuprinzând multe şi amestecate. "Bătrânii" sunt desfiinţaţi: "o generaţie în care nimeni n-a gândit cu adevărat"; "în capul lor domneşte golul". N-au credinţă, n-au idealuri, n-au întrebări, n-au nelinişti, n-au nimic. Tinerii vor încredere, pasiune şi entuziasm; ceea ce-i defineşte este căutarea şi aspiraţia. Se fac referiri la Dumnezeu, la tradiţie, la continuitatea istorică. Nu este prea clar, dincolo de vorbe, ce vor autorii, concret, neîndoielnic însă că vor altceva.[18]

"Românismul" şi "ortodoxia", orientări prezente de la bun început care, singure, ar fi dat mişcării un sens ideologic precis şi îngust, sunt totuşi acoperite şi nuanţate prin ceea ce se doreşte a fi un proces de "spiritualizare" în înţelesul cel mai larg şi o autentică şi liberă căutare individuală. Desigur, "spiritualitatea" şi individualismul, ca să nu mai vorbim de ortodoxie şi românism, ne sugerează predispoziţii mai curând de dreapta; în timp ce justiţia socială sau democraţia strălucesc prin absenţă. Nu e de mirare că majoritatea membrilor "generaţiei", atunci când s-au hotărât să intre în arena politică, au ales dreapta, şi chiar o dreaptă extremă. Pentru început însă distincţiile acestea contează mai puţin, diversitatea e acceptată şi chiar promovată, şi încă ostentativ. Tinerii înţeleg să nu amestece "spiritul" cu politica pragmatică. Între ei e discuţie, nu e conflict, iar solidaritatea de generaţie se manifestă mai puternic ca orice divergenţă. Mai toţi vor o schimbare, însă destui dintre ei încă nu s-au decis dacă să o facă la dreapta sau la stânga. Sunt şi treceri dintr-o direcţie în alta.

Asociaţia Criterion ilustrează în mod strălucit această comuniune peste ideologii. Animată de Petru Comarnescu şi cu participarea mai multor membri ai tinerei generaţii, a lansat în octombrie 1932 un ciclu de conferinţe despre "idolii" lumii contemporane. Semnificativ, s-a început cu Lenin!  Au urmat Freud, Chaplin, Gide, Mussolini, Bergson, Krishnamurti, Greta Garbo, Gandhi, Valery. Comunişti, fascişti, evrei... şi aşa mai departe, fără nici un fel de exclusivism. Mai mult decât atât, fiecare conferinţă a avut câţiva raportori, de toate tendinţele, pentru a se evita interpretări unilaterale. Pentru un plus de responsabilitate, au fost solicitaţi să prezideze personalităţi universitare din vechea generaţie (oarecum în dezacord cu luările de poziţie împotriva "bătrânilor" !). La simpozionul "Lenin", prezidat de Rădulescu-Motru, Mircea Vulcănescu a înfăţişat teza leninistă, Polihroniade, teza dreptei şi H.H. Stahl, teza social-democrată; au putut interveni şi comuniştii Belu Zilber şi Lucreţiu Pătrăşcanu. Afluenţa a fost enormă, şi totul a căpătat aerul unui soi de manifestare comunistă, şi nu oriunde, ci la Fundaţia Universitară "Carol I", peste drum de palatul regal. S-a speriat guvernul - notează Comarnescu -  "văzând în noi nişte comunişti primejdioşi". Inspectoratul General al Poliţiei l-a admonestat pe "animator" cu cuvintele: "domnule Comarnescu, nu vom uita niciodată că dumneata ai adunat pe comuniştii din Bucureşti în faţa palatului regal".[19] Ironic deznodământ pentru o grupare unde majoritatea era mai curând de dreapta, dar cu atât mai mult se considera că echilibrul şi onestitatea intelectuală pretindeau ca opiniile să fie reprezentate fără discriminare.

Iată şi comentariul lui Mircea Eliade: "În urma acestui simpozion, se răspândise zvonul, mai ales în cercurile Siguranţei, că gruparea Criterion e cripto-comunistă. Adevărul este că singurul comunist dintre noi era Belu Zilber. [...] Noi încercasem să fim obiectivi: audiatur et altera pars. Ne spuneam că într-o cultură majoră toate curentele de gândire pot fi prezentate. Ne simţeam destul de tari ca să nu ne mai fie frică de confruntări cu ideologii şi sisteme potrivnice credinţelor noastre. Simţeam de asemenea că nu vom putea depăşi provincialismul cultural decât anulând complexele de inferioritate şi mecanismele infantile de apărare inerente oricărei culturi minore."[20]

La început, într-adevăr, un număr de ani, tinerii sunt foarte amestecaţi. Mihail Polihroniade tocmai aderase la Garda de Fier când a scris articolul despre "generaţia tânără". Lista de nume reprezentative pe care o propune n-are însă nici un criteriu ideologic; singurul criteriu e "tinereţea". Se întâlnesc persoane pe cale de a se angaja la dreapta, ca Mircea Eliade, Mircea  Vulcănescu, sau Nicolae Roşu, la stânga, precum Zaharia Stancu sau Alexandru Sahia, ori rămase, să spunem, la centru, ca Petru Comarnescu sau Octav Şuluţiu.[21] La Azi, revistă editată de Zaharia Stancu, începând din martie 1932, se adună destule nume de dreapta şi interpretări de dreapta, care mai târziu vor fi contrazise de orientarea de stânga a publicaţiei. Mihail Sebastian încearcă să vadă ce e comun în ideologiile (extreme) adverse, constatând (cam repede) că "istoria a încheiat şi semnat actul de deces al individului... La stânga sau la dreapta, ideologii politici sunt mai mult sau mai puţin colectivişti"[22] (curios cum individualismul tinerei generaţii conducea sub o formă sau alta spre un regim colectivist). Nicolae Roşu anunţă sfârşitul apropiat al democraţiei, care n-ar fi decât un echilibru provizoriu între dictatură şi comunism; atrage atenţia că "orice democraţie netezeşte drumul socialismului şi comunismului, prin cultivarea ideilor egalitare"[23] Petru Comarnescu, în ce-l priveşte, remarcă "stăruinţa d-lui Sandu Tudor ca prin publicaţia sa Floarea de foc să lege punţi de înţelegere între tinerii comunişti, dornici de rai pe pământ, şi tinerii ortodoxi, dornici de raiul de dincolo".[24] În Floarea de foc pe care o editează câteva luni începând din ianuarie 1932, Sandu Tudor (născut în 1899) încuraja tineretul, diversitatea, spiritul şi "pasiunile puternice".[25] De la Alexandru Sahia, deja comunist, la cei de dreapta precum Mircea Eliade şi Mircea Vulcănescu, întreg spectrul ideologic era reprezentat, în toate nuanţele lui (Comarnescu, se înţelege, Haig Acterian, încă simpatizant comunist, dar pe drumul spre legionarism, fratele lui, Arşavir Acterian, deocamdată nedecis, dar care se va angaja tot cu legionarii, H. H. Stahl, oarecum social-democrat, Eugen Ionescu, nici de dreapta, nici de stânga, şi aşa mai departe). Tot Sandu Tudor va edita Credinţa, din decembrie 1933; conotaţia religioasă, prezentă aparent în titlu, nu se regăseşte de fapt în paginile publicaţiei. Orientarea anunţată e "nici dreapta, nici stânga", socotindu-se că fiecare direcţie îşi are partea de îndreptăţire.[26] Colaborează printre alţii Mircea Eliade (sub pseudonimul Ion Plăeşu), C. Noica, Eugen Ionescu, H. H. Stahl, Zaharia Stancu, cel din urmă cu vehemente atacuri la persoană şi antiguvernamentale, la capătul cărora ajunge la concluzia că "ziua de mâine cere un crez nou şi oameni noi" (mărturisind însă că nu ştie care va fi acel crez)[27] Să pomenim şi Axa, revistă declarat de dreapta; apare din octombrie 1932 până în decembrie 1933, iar articolul inaugural este semnat de Nichifor Crainic, care afirmă răspicat că "România, ca să poată trăi, are nevoie de o revoluţie antidemocratică". Nu însă comunism, sistem care contrazice spiritul de proprietate şi monarhismul, caracteristice românilor. "O revoluţie comunistă în România n-ar avea un soroc mai lung de o lună - până când poporul ar băga de seamă despre ce e vorba"[28] (că până la urmă avea să dureze ceva mai mult de o lună, a putut simţi Nichifor Crainic pe pielea lui). M. Polihroniade este redactor al revistei, iar printre colaboratori apar mai mulţi exponenţi ai dreptei radicale (în ultimul număr, îşi înşiră numele, într-un protest împotriva dizolvării Gărzii de Fier, Mircea Eliade, Nichifor Crainic, N. Crevedia, Ovidiu Papadima, Dragoş Protopopescu şi Nicolae Roşu)[29]; se întâlneşte însă şi semnătura lui Octav Şuluţiu, ezitant uneori, dar fără a fi atras de dreapta (într-un articol combate comunismul, nu însă şi stânga), ca şi a lui Eugen Ionescu.

Fapt este că dacă unii se fixaseră deja (dar nu deveniseră încă îndârjiţi), alţii mai căutau. Chiar Mircea Eliade, structural de dreapta, e în căutarea unei căi specifice (care avea să-l conducă totuşi la legionarism). "Contra Dreptei şi contra Stângii", se intitulează un articol al său din Credinţa, sub amintitul pseudonim Ion Plăeşu. Condamnă laolaltă hitlerismul şi comunismul:  "Este aceeaşi barbarie în amândouă părţile. Aceeaşi dictatură a brutei, a imbecilului şi a incompetentului - şi în Rusia, şi în Germania."[30] Cu câtva timp înainte, nu se arătase totuşi insensibil la partea de ideal a doctrinei comuniste. Îl intriga tocmai lipsa suflului revoluţionar în revista de orientare comunistă Bluze albastre. Aştepta mai mult de la colegii comunişti de generaţie. "Socoteam ignoranţa, diletantismul, invidia, mediocritatea, intoleranţa şi dogmatismul -  viciile generaţiilor trecute." "Eu ştiam odată că revoluţia comunistă nu tinde numai la o reformă economică, ci la o premenire în masă a întregii psihologii, la un nou profetism, la o instaurare a vieţii libere." Va trebui să vină şi "literatura adevăraţilor comunişti" care, "oricât de discutabilă ar fi doctrina lor", ar însemna un câştig pentru cultura românească.[31]