Introducere

Despre omul politic român transilvănean Eugen Brote s-a scris foarte puţin.

Cu ocazia morţii sale, la sfârşitul anului 1912, Nicolae Iorga i-a cuprins viaţa şi caracterul în câteva fraze: "Se anunţă moartea, în sărăcie şi uitare, la Braşov, a lui Eugeniu Brote, autorul vestitei lucrări asupra chestiei româneşti, apărută a doua zi după procesul Memorandului. Om foarte cult, cu un însemnat talent la scris, minte capabilă de a stoarce faptelor concluzii nouă, Brote şi-a omorât rostul politic trecând în România după o condamnare pe care era dator s-o ispăşească...". Subliniindu-i greşelile din ultimii ani, istoricul conchide: "Totuşi, ne pare rău de omul isteţ şi mândru care ar fi putut să aibă altă soartă dacă politicianismul României libere nu l-ar fi sedus, reţinut şi distrus".^[1]

Cel mai interesant articol referitor la E. Brote apare tot cu ocazia morţii sale, în revista "Luceafărul", sub semnătura T. Codru, pseudonimul remarcabilului publicist Octavian Tăslăuanu.^[2] Portretul celui dispărut este aici desenat de o mână sigură, în clar-obscur; printr-o antiteză - uneori forţată, dar parţial justă - între trăsăturile bune şi rele ale lui E. Brote, autorul încearcă să explice destinul său ciudat, care se împlineşte parcă potrivit unei fatalităţi. Iată prima parte a antitezei:

"A fost un om. Nu un om dintre cei de toate zilele, ci dintre cei puţini şi rari, cari înţeleg viaţa, cari nu se lasă conduşi de ea, ci o conduc. A fost un om născut pentru a cârmui pe semenii săi, fiind înzestrat cu o inteligenţă clară şi rece, cu o inimă stăpânită de raţiune, cu o minte bogată în cunoştinţe şi cu o putere de muncă uimitoare. Toate însuşiri de şef, la cari mai putem adăuga: înfăţişarea lui fizică simpatică, cuceritoare chiar, puterea de convingere aproape irezistibilă, oratoria distinsă şi caldă, stilul sobru şi de o logică de fier şi mai presus de toate voinţa lui care nu cunoştea piedici, care ştia să se impună". Dar, şi acum urmează partea a doua a antitezei: "În fiinţa lui lipsea statornicia credinţii, sinceritatea convingerii, axa morală... Acţiunea lui avea totdeauna părţi tăinuite, faptele lui erau determinate de gânduri nemărturisite şi de cele mai multe ori vorbele nu acopereau faptele. Era un om al cărui drum sufletesc nu-l cunoştea nimeni, fiindcă avea multe cărări lăturalnice. Şi un astfel de om, oricât ar fi el de inteligent, de harnic şi de practic, e condamnat de firea lui proprie să se prăbuşească" .

A urmat apoi uitarea. Timp de decenii, nimeni nu s-a mai interesat de el. Trecuseră aproape 30 de ani de la moartea sa, când Vasile Netea l-a "redescoperit", prezentându-i succint viaţa într-un articol de gazetă, apărut apoi, alături de altele, în volum^[3]. Şi V. Netea a observat destinul ciudat al eroului său: "Eugen Brote, în care ne grăbim a identifica pe una din energiile cele mai complexe ale Transilvaniei de la sfârşitul secolului trecut, a avut un destin straniu, ingrat, sorbind cu egală intensitate atât din paharul măreţiei, cât şi din cupa decadenţei".

Aici se opreşte bibliografia lucrărilor, referitoare exclusiv la E. Brote. Desigur, numele său apare, cel puţin în treacăt, în mai toate lucrările privind istoria modernă a Transilvaniei, în monografiile dedicate unor personalităţi de seamă, alături de care s-a aflat în lupta lui politică. De asemenea, autorul prezentei lucrări a publicat unele date noi privind viata şi activitatea sa.[4]

Credem că subiectul este suficient de interesant pentru a merita o cercetare mai adâncă şi o tratare detaliată. Desigur, E. Brote nu a rămas ca o personalitate de prim rang în istoria modernă a României. Dar rolul său în viaţa noastră politică, economică, socială, culturală, însemnatele sale realizări ca şi regretabilele greşeli şi eşecuri - sunt realităţi care justifică studierea unei vieţi atât de bogată în evenimente. Biografiile nu au căpătat locul ce li se cuvine în istoriografia noastră; o epocă nu poate fi însă bine cunoscută fără a cunoaşte oamenii care au ilustrat-o.

Dată fiind bibliografia atât de restrânsă, în reconsti­tuirea vieţii lui E. Brote am pornit aproape exclusiv de la izvoare, cercetând arhivele şi presa vremii. Din manuscrise inedite, scrisori şi articole de gazetă s-a conturat destinul unui om, s-a închegat atmosfera unei epoci. O epocă însemnată pentru istoria noastră, mar­cată în primul rând de lupta pentru unificarea statului naţional român. În cercetarea acestei probleme, spe­răm că paginile ce urmează vor reuşi să aducă o anu­mită contribuţie.

I. Primii ani (1850 -1870)

Eugen Brote s-a născut la 29 noiembrie/11 decembrie 1850, în Răşinari[5].

Un alt membru al familiei, Pe­tru Brote, unchiul său, caracteriza astfel localitatea un număr de ani mai târziu: "Răşinariul este o comună curat românească, ea numără după conscrierea din anul 1370, împreună cu apartinenţa Râul-Sadului, 5.569 lo­cuitori... Ocupaţiunea reşinărenilor este economia vi­telor şi a câmpului, negoţul cu piei, seu, lână, tăiatul lemnelor de foc şi de lucru"[6].

Printre satele transilvănene, Răşinarii ocupă un loc aparte şi de invidiat. Prima menţiune sigură despre localitate o găsim în anul 1488. Locuitorii, iniţial ţărani liberi, cad treptat sub dependenţa Sibiului, spre sfârşitul secolului al XVII-lea ajungând într-o situaţie similară cu a iobagilor; în 1786, printr-o diplomă imperială, sunt însă eliberaţi, scutiţi de orice obligaţie faţă de oraş, Răşinarii devenind "sat liber regesc"[7]. De acum începe o evoluţie rapidă, comuna numărând în 1839, 3.835 locuitori, iar în 1870, 5569[8].

Este uimitor câte remarcabile personalităţi, din toate domeniile: politic, economic, cultural, sunt ori­ginare de aici sau şi-au desfăşurat aici activitatea. Din lungul şir fac parte: Visarion Roman, Sava Popovici Barcianu şi Daniil Popovici Barcianu, Aurel şi Eugen Brote, medicul Ilarie Mitrea, Octavian Goga. Andrei Şaguna venea des în Răşinari, unde este şi înmormântat.

Această poziţie specială poate primi mai multe explicaţii. În primul rând, comuna avea o populaţie nu­meroasă (în întregime românească); este situată în regiunea Sibiului, un puternic focar de viaţă naţională. Mai mult chiar, vreme îndelungată accesul români­lor în Sibiu fiind stânjenit de barierele feudale, la Răşinari - aflat la numai 10 km depărtare de oraş - s-a concentrat o parte a activităţii care; altfel, în chip fi­resc, şi-ar fi avut locul în capitala comitatului.

Pământul nu este prea bun şi există puţin loc pen­tru agricultură. Urmarea nu a fost însă sărăcia, căci răşinărenii s-au specializat în creşterea vitelor şi mai cu seamă în comerţ. Pentru această din urmă activitate, aşezarea satului, în apropierea graniţei, era ideală. Răşinărenii cumpărau oi de dincolo de munţi (câte 80-150.000 anual), le treceau pe la Turnu Roşu şi le tăiau îndată, pentru seu. Producţia de seu o vindeau fabricii de stearină din Sibiu, uneori ajungând însă cu produsele lor până la Cluj, Pesta şi Viena.

Localitatea a devenit astfel mai prosperă decât majoritatea celorlalte sate româneşti. Negoţul a dezvoltat spiritul de iniţiativă al localnicilor şi i-a purtat pe răşinăreni departe de satul lor. Mulţi oameni de aici au temperament migrator. Cazul lui Ilarie-Mitrea, care şi-a petrecut viaţa în Mexic şi Indonezia, este semnificativ. Necesitatea psihică a unei permanente deplasări explică poate şi unele evenimente din viaţa lui Eugen Brote.

Tatăl său este Ioan Brote (1819-1871), personalitate marcantă, la vremea sa, pe plan local[9]. Fiu de preot, avea o anumită cultură, fiind învăţător în Răşi­nari (în 1837-1838) şi apoi chiar director al şcolii de aici (între 1850-1856)[10]. Principala sa ocupaţie a fost comerţul (lână, vite), cu care a reuşit să realizeze o avere considerabilă, investită în pământ şi case. Nu trebuie trecut cu vederea nici rolul său în timpul re­voluţiei de la 1848; a participat la adunarea de la Blaj din 3/15 mai, apoi a fost prefectul legiunii române din ţinutul Sibiului. Îl cunoştea personal pe Andrei Şaguna, care îl vizita, sfătuindu-se cu el, când venea la Răşinari.

Deşi bolnav de inimă - din această pricină avea să moară de timpuriu - duce o viaţă activă, a cărei notă majoră este tendinţa de dominaţie, atât în viaţa publică, prin creşterea averii şi obţinerea unor funcţii, cât şi în viaţa de familie. Este de fapt un reprezentant tipic al burgheziei transilvănene în ascensiune. Potrivit unor amintiri de familie, cu toate sfaturile medici­ lor, el "nu-şi pierde capul, îşi face mocăneşte socoteala până la ultima leţcaie. Îşi instalează droaia de copii în casa strămoşească din Răşinari, fără să se sinchisească de gusturile nevesti-si, şi se apucă de crescătoria de oi, cu toptanul. Călare la stâne, în droşcă la Sibiu după afaceri, în fruntea treburilor răşinărenilor, el face po­pasuri vijelioase în casa lui..."[11].

Ioan Brote s-a căsătorit cu Ana (1824-1892), născută Popovici Barcianu, dintr-o familie răşinăreană renumită pentru preocupările sale intelectuale. Ea ar fi adus cu sine "o fragilitate fizică şi un suflu de idealism, anacronice în casa bătrânească a familiei Brote, unde masivitatea şi autoritatea despotă făceau blazon"[12]. Eugen îi va moşteni probabil pe ambii părinţi: se va dovedi un om practic, activ, strâns legat ele pământ şi bun organizator ele oameni, clar şi un idealist, care nu a ştiut sau nu a vrut să tragă niciodată foloase mate­riale. Dacă Ioan Brote a murit bogat, fiul său va sfârşi în sărăcie.

Ioan şi Ana Brote au avut o puzderie de copii, botezaţi, majoritatea, după obiceiul ardelenesc al vre­mii, cu nume romane: Ioan (născut în 1840), Aurel (1842), Ana (1844), Sabina (1846), Emil (1848), Eugen (1850), Iustina (1852), Valeriu (1854), Constanţia (1856), Victor (1858), Iulian (1860), Daniil (1862), Elena Aure­lia (1864) şi, ultimul, Liviu[13].

Copiii au fost deprinşi de mici cu greutăţile şi învăţaţi să se descurce în viaţă. Trimişi la şcolile din Sibiu, "sâmbăta ei se întorc la Răşinari pentru o scurtă vacanţă. Fiecare primeşte duminică seara, când sunt în­cărcaţi în trăsură, câte o misiune gospodărească pe care sâmbăta ce vine va trebui să o ducă la îndeplinire. Nu erau prea uşoare pentru copiii Brote asemenea însărcinări; tatăl lor avea nesfârşite relaţii de afaceri şi un şir de case la Sibiu care se cereau administrate. Se întâmpla că unul mai uita sau tratase cu neglijentă or­dinele tatălui, şi atunci era expediat pe loc şi pe jos la Sibiu - indiferent de oră - de unde nu se putea întoarce decât cu treaba făcută"[14].

Primele clase, Eugen Brote le face la şcoala pri­mară din Răşinari, instituţie cu tradiţie[15]. Fusese înfiinţată la 1786 (dar, fără o organizare precisă şi local propriu funcţionase şi mai înainte). În anul 1337, s-a construit un local nou, cu etaj, care, restaurat în 1864 şi 1904, se păstrează şi astăzi. Dimensiunile sunt impresionante pentru o şcoală primară sătească, cu atât mai mare trebuie să fi fost impresia în 1837. O nouă dovadă a bogăţiei răşinărenilor, dar şi a interesului lor pentru cultură. Când a învăţat în ea E. Brote, cuprin­dea 6 săli de clasă, o cancelarie pentru director, o sală pentru bibliotecă, precum şi mai multe încăperi folosite de primărie şi parohie.

Eugen Brote este înscris în clasa întâi, în anul şcolar 1856/1857[16]. Tatăl său tocmai părăsise direcţia şcolii şi în locul lui fusese numit Sava Popovici Barcianu (fratele Anei Brote, deci unchiul lui E. Brote), preot, scriitor şi savant, mai cu seamă filolog. El rămâne în fruntea şcolii până în anul 1859.

În prima clasă, E. Brote învăţa religia şi istoria biblică, citirea cu caractere slave şi latine, aritmetica. La toate este calificat "eminent". În anul următor, 1857-1858, îl întâlnim în clasa a III-a[17], ceea ce înseamnă că absolvise două clase într-un an. Acum învăţa catehismul, datorinţele supuşilor, gramatica română, citirea română şi germană, gramatica germană, aritmetica, scrierea română şi germană. La 7 ani, era cel mai tânăr din clasă, colegii săi având toţi între 9 şi 13 ani. Calificativele sunt "eminent" şi "bun".

După 1858 nu îl mai găsim în registrele şcolii; neavând la dispoziţie nici alte date pentru următorii doi ani, putem trage concluzia că s-a pregătit în particular pentru clasa a IV-a, luând poate lecţii şi în vederea înscrierii la un liceu german.

În anul 1860/1861, este elev în clasa I-a a Gimnaziului evanghelic (german) din Sibiu[18]. O instituţie si­milară românească nu exista la Sibiu şi nu va exista (pentru băieţi) până în 1918. Învăţând într-o limbă stră­ină, are totuşi avantajul de a deprinde de mic limba germană, pe care ajunge să o cunoască perfect, ceea ce îi va fi de mare folos mai târziu. Studiază aici până în 1864, când termină clasa a IV-a. Rezultatele obţinute sunt, în general, foarte bune. Programul de învăţământ era serios alcătuit; în clasa a III-a, de pildă, se învăţa limba latină, limba greacă, limba maternă, matematica, ştiinţele naturii, istoria şi geografia.

Terminând cele patru clase gimnaziale, E. Brote îşi continuă studiile la liceul german de stat din Sibiu. Este actualul liceu "Gheorghe Lazăr", instituţie cu tradiţie îndelungată[19]. Înfiinţată în anul 1692, şcoala a trecut prin mai multe faze, corespunzătoare limbii de predare: perioada latină (1692-1848), germană (1849-1868), maghiară (1868-1919) şi română. Deşi, în vremea de care ne ocupăm, se preda în limba germană, majoritatea elevilor erau români, fapt explicabil prin lipsa unui liceu românesc în regiune şi prin ponderea populaţiei româneşti în împrejurimile Sibiului. În anii 1848-1868 au frecventat şcoala 5.571 elevi, dintre care 3.038 români, 1421 germani, 992 maghiari.

E. Brote se află în clasa a V-a în anul şcolar 1864/1865[20]. Învaţă româna, germana, matematica, ştiinţele, limbile latină şi greacă, religia, geografia şi istoria. Calificativele sunt: bine, foarte bine şi satisfă­cător. În anii următori continuă studiile la acelaşi li­ceu, absolvind ultima clasă, a VIII-a, în 1868. Este şi ultimul an când predarea se face în limba germană. Intervenind compromisul dualist (1867), limba de predare devine maghiara, deoarece şcoala aparţinea statului. Până la sfârşit, E. Brote este notat, în general, cu cali­ficativul "bine", fără a fi însă vreodată primul din clasă.

Anii când studiază la Sibiu coincid cu o perioadă dintre cele mai interesante în viaţa politică a românilor transilvăneni. În 1860, Imperiul Habsburgic, zdruncinat de nemulţumirile interne şi înfrângerile suferite pe front, în anul anterior, începe să se "liberalizeze". Desigur, evoluţia este limitată, totuşi, comparativ cu regimul neoabsolutist ce a urmat înăbuşirii revoluţiilor de la 1848, progresul este simţitor. Se reactivează viaţa politică a provinciilor istorice, printre care se afla şi Transilvania.

În faţa marilor transformări ce erau aşteptate, românii transilvăneni se organizează şi se pregătesc să intre în luptă. La 1/13 ianuarie 1861 se întruneşte o conferinţă naţională la Sibiu, alcătuită din 150 de delegaţi, sosiţi din toate ţinuturile locuite de români. Cele două petiţii adresate monarhului cer egalitatea românilor - în domeniul folosirii limbii şi pe plan bisericesc - cu celelalte naţionalităţi din Transilva­nia[21].

La 23 octombrie/4 noiembrie 1861, tot la Sibiu - care se impune ca centru politic al românilor transil­văneni - se inaugurează Asociaţia Transilvană pentru literatura română şi cultura poporului român (ASTRA). Semnificaţia noii organizaţii era dublă: culturală şi politică. Preşedinte devine Andrei Şaguna, vicepreşedinte Timotei Cipariu, iar prim secretar George Bariţiu.

Anul decisiv este 1863. La 8/20 aprilie are loc o nouă conferinţă naţională a românilor, la Sibiu. Prin­tre cerinţele formulate acum, se numără din nou autonomia Transilvaniei şi recunoaşterea naţiunii române ca egală în drepturi cu celelalte[22]. La 1 iulie st. n. este dat decretul imperial pentru convocarea Dietei Tran­silvaniei la Sibiu. Românii obţin 57 de mandate, ma­ghiarii 54, iar saşii 43. Desigur, potrivit procentului lor, românii ar fi trebuit să aibă majoritatea absolută, dar obţinuseră numai o majoritate relativă. Cu toate acestea, progresul realizat era enorm. În realitate, deputaţii români au ajuns repede să reprezinte majori­tatea absolută, prin neprezentarea aleşilor maghiari. Astfel, Dieta din Sibiu, din 1863, capătă o semnificaţie cu adevărat istorică.

La 29 septembrie 1863, Dieta votează legea privind întrebuinţarea egală a celor trei limbi: româna, maghiara şi germana. Legile Transilvaniei aveau să fie publicate în toate cele trei limbi. După o rodnică activitate, Dieta a fost închisă la 29 octombrie 1864, pentru durata sesiunii senatului imperial.

Un ultim câştig important al românilor a fost în­ fiinţarea, prin decretul imperial din 24 decembrie 1834, a mitropoliei române ortodoxe din Sibiu. Avantajul obţinut era nu numai religios, dar şi politic, căci, în lipsa unui partid, biserica avea un rol şi în conducerea treburilor politice ale românilor. De asemenea, se făcea un pas înainte în consolidarea organizării culturale a românilor transilvăneni, dat fiind că învăţământul lor se afla sub controlul bisericii.

Dar, şirul succeselor se încheiase. Temându-se de afirmarea forţelor naţionale, pe care le considerau un pericol pentru integritatea imperiului, clasele conducătoare austriece au renunţat să joace cartea federalizării - chiar aşa limitate, cum se anunţa - şi s-au hotărât, încă din 1865, dar mai cu seamă în urma noii înfrângeri din 1866, să ajungă la o înţelegere cu clasele conducătoare maghiare. Dieta din Sibiu nu s-a mai convocat, în schimb, pe baza unei legi electorale retro­grade, s-a adunat o nouă dietă, la Cluj (noiembrie 1865). Românii fiind în minoritate (48 deputaţi aleşi şi numiţi din 298), dieta a hotărât unirea cu Ungaria.

Compromisul austro-ungar a fost desăvârşit în anul 1867, prin numirea primului guvern maghiar, în frunte cu contele Iuliu Andrássy (februarie) şi prin încoronarea lui Francisc Iosif ca rege al Ungariei (iunie). Principalele avantaje politice obţinute de români în perioada liberală (1860-1867) au fost anulate. S-au menţinut doar cele două foruri din Sibiu: Astra şi Mi­tropolia, în jurul cărora se vor grupa, nu numai cu scopuri culturale sau religioase, mulţi intelectuali români.

Deşi nu avem alte ştiri despre activitatea lui E. Brote în anii amintiţi, în afara cataloagelor şcolare, la care ne-am referit, ne putem totuşi închipui interesul cu care el, ca şi ceilalţi tineri români, a urmărit evoluţia evenimentelor acestei perioade de efervescenţă naţională. Sibiul devenise principala scenă politică a românilor transilvăneni şi succesele, ca şi eşecurile lor, trebuie să fi trezit în mulţi pasiunea luptei politice. În orice caz, toată viaţa, E. Brote va păstra o mare ad­miraţie faţă de Andrei Şaguna, pe care l-a putut fără îndoială cunoaşte şi personal, la Răşinari, dar a cărui acţiune a putut-o urmări şi înţelege mai bine în timpul evenimentelor de după 1860.

Suficient de luminat şi bogat, Ioan Brote a ţinut ca fiii săi să înveţe cât mai mult şi, spirit practic, i-a îndrumat mai ales spre domeniul economic şi ştiinţific[23]. În toamna anului 1868, E. Brote îşi continuă studiile. Locul ales în vederea specializării este o mică localitate din vestul Ungariei, în apropierea graniţei cu Austria: Magyaróvár[24]. Mai înainte însă vizitează pentru câteva zile Viena, oraş care, văzut pentru prima oară de tânărul provincial, trebuie să îi fi făcut o puternică impresie. Se păstrează o scrisoare trimisă atunci din capitala Austriei, prima cunoscută din corespon­denţa sa.

La începutul lunii octombrie se afla la Magyaróvár. La 5 octombrie se înscrie la Academia de Agricul­tură de aici[25]. Instituţia - de rang universitar - se bucura de o frumoasă tradiţie şi de un renume european. Întemeiată în anul 1818, găzduită în vechea cetate a oraşului, ea împlinea o jumătate de secol de existenţă, în momentul când tânărul transilvănean începea aici studiile[26]. Limba de predare a fost iniţial latina, apoi germana. Din 1869 s-a predat paralel în germană şi maghiară, până în 1884, când s-a desfiinţat secţia germană. Durata cursurilor era de 2 ani (din 1907 vor fi 3 ani, iar în prezent 4 ani). Însemnătatea şcolii este dovedită şi de marele număr de studenţi din afara Ungariei, care o frecventau. Până în 1918 numărul lor fusese de 1.359 (din totalul de 7.375). Veneau aici şi mulţi transilvăneni, români, maghiari sau germani. În seria lui E. Brote, printre cei 65 de studenţi, întâlnim un alt român din Transilvania, Aron Chirilă, precum şi un bucureştean, Iosif Popovici. Desigur, E. Brote ca şi majoritatea străinilor, urmează, şi după 1869, cursurile în limba germană, mai accesibilă[27].

La Magyaróvár, programul de învăţământ era alcătuit cu toată seriozitatea, oferind studenţilor atât cunoştinţe de specialitate, cât şi o pregătire ştiinţifică generală.

Încă dinainte, E. Brote era familiarizat cu unele aspecte practice ale agronomiei; lucrase pe pământul tatălui său. La sfârşitul celor doi ani de studii, rezultatele oglindesc temeinica pregătire însuşită în acest răstimp. Calificativele acordate la recapitularea finală în vederea obţinerii certificatului de absolvire sunt următoarele:[28]

Geometrie practică - bine; mecanică - foarte bine; chimie - eminent; mineralogie - bine; climatologie - foarte bine; anatomia, morfologia şi fizio­logia plantelor - bine; botanica specială - bine; cul­tura plantelor - foarte bine; cultura viţei de vie şi a hameiului - foarte bine; cultura fructelor şi legume­ lor - foarte bine; silvicultură - bine; zoologie - eminent; anatomia şi fiziologia animalelor domestice - foarte bine; creşterea oilor şi economia lânii - eminent; creşterea vitelor - eminent; creşterea cailor - foarte bine; medicina veterinară - eminent; economia naţională - eminent; statistică - eminent; ştiinţa organizării - eminent; ştiinţa evaluării - emi­nent; contabilitate - eminent; tehnologie - emi­nent; arhitectură - foarte bine; noţiuni de drept - eminent; silinţa - foarte silitor; râvna - foarte ze­los; comportarea morală - pe deplin satisfăcătoare.

Subliniem rezultatele deosebite obţinute în stu­diul economiei, statisticii, contabilităţii. Ele corespund pe deplin structurii intelectuale a lui E. Brote, mare mânuitor de cifre şi alcătuitor de statistici. După ab­solvirea institutului, se pare că a făcut şi o călătorie de studii în Austria şi Germania, despre care însă nu cunoaştem amănunte[29], (sigur este că în 1873 va mer­ge iar în Germania).

Nu ştim prea multe despre tânărul care, în 1870, la mai puţin de 20 de ani, terminase perioada studiilor. Avea o cultură generală serioasă, de formaţie germa­nă, o bună pregătire de specialist. Era muncitor, gândea lucid şi precis. Destinul unui om este determinat însă, atât de calităţile sale, cât şi de împrejurările vieţii. Între om şi mediu legătura este indisolubilă. De aceea, mai înainte de a continua să prezentăm firul vieţii lui E. Brote, este necesară schiţarea mediului social şi politic care, oricât de puternică sau originală ar fi personalitatea unui om, îl influenţează în chip hotărâtor.

Situaţia în Transilvania era mai curând nefavo­rabilă pentru un tânăr român, dornic de muncă şi afirmare. Baza societăţii româneşti de aici o forma ţărănimea. Lucrători români, la oraşe, erau încă puţini, proletariatul aflându-se abia la începuturile organiză­rii sale. De asemenea, burghezia română era slabă, ocupând poziţii neînsemnate în industrie şi comerţ, abia acum începând acţiunea de întemeiere a băncilor ("Albina" este înfiinţată în 1872), care aveau să constituie până la sfârşitul epocii dualiste principalul său reazim economic; burghezia mare nu avea încă decât un nu­măr neînsemnat de reprezentanţi. În sfârşit, intelectua­litatea transilvăneană, care dăduse o serie de personalităţi remarcabile - multe dintre ele desfăşurând o rodnică activitate peste munţi, în statul român - păstra încă un strâns contact cu ţărănimea. Mai toţi intelectualii îşi aveau originea - la depărtare ele o generaţie sau două - la ţară.

Această structură a societăţii româneşti transil­vănene, neantrenată încă pe deplin în transformările impuse de legile capitalismului, trebuie neapărat luată în consideraţie pentru înţelegerea evoluţiei mişcării naţionale. Principala bază economică şi politică a luptelor naţionale au constituit-o, timp de mai multe decenii, masele ţărăneşti. O preocupare majoră şi con­stantă a intelectualităţii va fi, din această pricină, con­solidarea economică a satului ardelenesc, luminarea ţărănimii, înarmarea ei cu suficiente cunoştinţe pen­tru a face faţă grelelor încercări şi lipsuri. Căci ţăra­nul român trăia în sărăcie şi, fără consolidarea gospo­dăriei lui, cu greu se putea concepe o evoluție econo­mică şi socială corespunzătoare, precum şi emancipa­rea politică a românilor. Prin formaţia sa de speciali­tate, E. Brote era menit să se aşeze în primele rânduri ale intelectualilor transilvăneni. Într-adevăr, puţine pro­fesiuni erau mai necesare în Transilvania anilor 1870 decât cea de agronom.

Evoluţia societăţii româneşti avea să fie însă mult stânjenită prin evenimentele politice care aveau loc. Încorporarea Transilvaniei la Ungaria a creat o situaţie dificilă în general pentru masele populare din această provincie, dar în special pentru români, supuşi dublei asupriri naţionale şi sociale. Exploatarea naţională a barat calea, încetinind mersul noilor forţe, care în chip obiectiv trebuiau să-şi facă loc în mijlocul românilor: burghezia, intelectualitatea şi proletariatul.

Mişcarea naţională română s-a opus dârz încor­porării la Ungaria şi legilor întocmite de exponenţii re­gimului dualist. Dacă în privinţa unei opoziţii ferme părerile coincideau, nu acelaşi lucru se poate spune a­supra tacticii adoptate. Acum apare separarea dintre activişti şi pasivişti, care va marca timp de aproape patru decenii lupta românilor transilvăneni[30]. Activiştii - care se manifestau mai ales în Banat, dar aveau unii reprezentanţi şi în Transilvania propriu-zisă (în primul rând, Andrei Şaguna) - considerau că trebuie să se ţină seama de situaţia existentă, participându-se la via­ţa politică a statului. Pasiviştii - ai căror conducători erau George Bariţiu şi Ioan Raţiu - protestând împo­triva alipirii Transilvaniei la Ungaria fără consultarea populaţiei, preconizau neparticiparea românilor, sub nicio formă, la viaţa politică a statului, abţinerea lor de la alegerile parlamentare. Trebuie insistat asupra faptului că deosebirile între cele două curente nu erau esenţiale, nu priveau programul şi scopurile mişcării naţionale. Pasivismul nu a însemnat pasivitate; dim­potrivă, neparticipând la viaţa politică, românii s-au manifestat în afara parlamentului ca o puternică forţă de opoziţie. La rândul său, activismul nu a însemnat pă­răsirea cauzei româneşti, trecerea în tabăra guverna­mentală. Românii care au reuşit să intre în parlament şi-au făcut datoria la fel ca şi ceilalţi, apărând în acest înalt for poporul lor. De fapt, cele două tactici mai curând se completează reciproc decât se exclud.

Activiştii bănăţeni s-au constituit în partid naţional, prin adunarea din Timişoara, la 26 ianuarie/7 fe­bruarie 1869, sub conducerea tânărului şi talentatului Alexandru Mocioni. Românii din Transilvania au con­vocat la rândul lor o conferinţă la Miercurea (23 febru­arie/7 martie 1869), constituindu-se în partid naţional, pe baza pasivismului. Cele două partide nu au avut însă o existenţă legală. Puternica afirmare a românilor după încheierea compromisului dualist nu a putut opri ofensiva statului, îndreptată împotriva lor. Dimpotrivă situaţia li se va înrăutăţi treptat.

În acest context, ce perspective putea avea un intelectual român, care dorea să rămână credincios cauzei poporului său? A intra în aparatul de stat însemna de la bun început să renunţi la această cauză. De altfel, pentru aceasta trebuia să cunoşti bine şi limba maghiară. În rest, nu existau multe posibilităţi de alegere. Puteai fi învăţător sau profesor într-una din şcolile primare sau cele câteva gimnazii şi licee aflate sub patronajul bisericii. Puteai fi funcţionar al bisericii ortodoxe sau unite. Puteai fi funcţionar al Astrei. În curând, prin înfiinţarea băncilor româneşti, vor apare câteva posturi noi. Presa, încă puţin ramificată, nu putea oferi o situaţie sigură, menţinându-se cu destule jertfe materiale; câţiva entuziaşti s-au distins însă şi în această activitate, unde nu s-au îmbogăţit niciodată, dar s-au ruinat adeseori.

Îl vom vedea pe E. Brote, în anii următori, ocu­pând câteva dintre funcţiile ce îi erau accesibile. Nu a fost niciodată în serviciul statului. Patriotismul său l-a oprit. De asemenea, şi cunoaşterea insuficientă a limbii maghiare. Cu atât mai mult se va îndârji în slujirea societăţii româneşti în care, prin strămoşii săi ţărani, avea rădăcini atât de adânci. În mijlocul statului ungar va fi un neadaptat. Drama neadaptării - care l-a însoţit de-a lungul întregii vieţi - începe acum.