PDF Franta, hegemonie sau declin de Lucian Boia carti de istorie autori romani

I. Cea mai mare ţară a Occidentului

Printre factorii variaţi care ar explica destinul excep­ţional al Franţei există un argument important: timp de secole, această ţară a fost cel mai mare membru al familiei occidentale. Masivitatea teritoriului său contrasta cu conturul mult mai restrâns al insulei britanice vecine, fără a mai vorbi de ansamblurile pur şi simplu explodate ale Germaniei şi Italiei. Dar superioritatea zdrobitoare a Franţei se exprima îndeosebi în termeni demografici.

Cunoaştem situaţia regatului în 1328 graţie unui prim „recensământ” care, după metodologia epocii, număra „vetrele”, şi nu, cum am fi vrut noi, locuitorii. Pe baza lui, se poate totuşi deduce – cu marja de eroare inevitabilă – următoarea cifră: o populaţie estimată la 16-17 milioane de locuitori, în hotarele de la 1328 (şi 20 de milioane pentru teritoriul actual al ţării)[1].  În comparaţie cu cei 3-3,5 milioane de englezi sau cei 8-10 milioane de ita­lieni (însă aceştia din urmă divizaţi în mai multe state), Franţa era un colos!

Pentru perioadele ulterioare – cel puţin până la mijlocul secolului al XVIII-lea –, calculele rămân aproxima­tive, cu variaţii apreciabile între diferitele scenarii. Însă în toate cazurile, raporturile demografice rămân similare, şi foarte favorabile Franţei. Să reţinem, din reconstituirile cele mai recente, două tabele comparative. Primul îi apar­ ţine lui Massimo Livi Bacci care, într-o evaluare istorică a populaţiei europene[2], propune următoarele cifre pentru secolele al XVI-lea şi al XVII-lea (în milioane de locuitori):

Anii   Franţa    Anglia  Spania  Italia   Germania

   1550   19,5        3              5,3    11,5

   1700   22,6        4,9           7,4    13,6         16

Câţiva ani mai târziu, în Statisticile istorice elaborate de Angus Maddison[3], valorile demografice (exprimate în mii de locuitori) se prezintă puţin diferit, dar ierarhia ră mâne aceeaşi:

Anii   Franţa    Marea Britanie                 Spania   Italia      Germania

                    (Anglia, Scoţia, Irlanda)

   1500  15000           3942                            6800     10500     12000

   1600  18500           6170                            8240     13100     16000

   1700  21471           8565                            8770     13300     15000

Anglia (chiar extinsă la ansamblul britanic) porneşte de la un nivel iniţial uimitor de modest dacă îl comparăm cu formidabila expansiune anglo-saxonă din ultimele secole. Regii Angliei au putut înfrunta monarhia franceză graţie posesiunilor lor din Franţa; Anglia singură era incapabilă să rivalizeze cu puternica sa vecină. Paradoxal, o victorie engleză în Războiul de O Sută de Ani risca să transforme această ţară mică într-o simplă anexă a marii ţări învinse (obiectivul urmărit de regele Angliei, şi el de origine franceză, fiind acela de a cuceri coroana Franţei). Din fericire pentru ea, Anglia a pierdut războiul, ceea ce i-a permis să se angajeze pe calea unei evoluţii indepen­dente şi originale. Cât despre Spania, după unificare şi eliberarea completă a teritoriului, ea acoperă o suprafaţă comparabilă cu a Franţei, dar cu o populaţie de două-trei ori mai puţin numeroasă. În schimb, Italia şi Germania aveau un nivel demografic relativ ridicat (deşi inferior Franţei); aceste două „ţări”, fărâmiţate într-o mulţime de state, nu erau totuşi decât „expresii geografice”, fără consis­tenţă politică sau „naţională”. Astfel, Franţa depăşea de departe toate celelalte ansambluri geopolitice (nici chiar imperiul european al Spaniei din timpul lui Filip II, care îngloba Ţările de Jos şi o parte a Italiei, nu izbutea să ega­leze, în termeni demografici, regatul francez).

Pentru a înfrunta Franţa, adversarii ei trebuiau să se unească: o singură ţară, chiar şi din cele mai mari, nu ar fi fost capabilă s-o facă. Franţa a trebuit să lupte împotriva unor coaliţii. Încă din timpul lui Francisc I, ea a reuşit să iasă onorabil din lungul conflict cu vastul, dar puţin coerentul imperiu al lui Carol Quintul, care, însumând Germania, Spania şi Ţările de Jos, încercuia complet teri­toriul francez. Ludovic XIV a avut ca adversari Spania, Ţările de Jos, Anglia, Imperiul Habsburgic… În ciuda câtorva eşecuri suferite în războiul de succesiune la tronul Spaniei (1702-1713), când s-a confruntat cu ultimele trei puteri menţionate, el a izbutit să păstreze majoritatea cuce­ririlor sale: ţinutul Franche-Comté, o parte din Flandra, Strasbourg… Sub Ludovic XV, armatele franceze au avut o comportare mediocră, dar cel puţin teritoriul regatului a fost cruţat de războaiele pe care le-a purtat dincolo de frontierele sale, afectând mai ales statele germane. Alte provincii au căzut ca nişte fructe coapte în panerul francez: Lorena în 1766, Corsica în 1768, rotunjind Franţa aproape în hotarele sale de azi. Chiar şi învinsă ocazional, Franţa rămânea cea mai mare putere europeană.

Cu toate astea, demografia, principalul suport al acestei puteri, începea deja să dea semne de oboseală. Creşterea îşi încetinea ritmul. În secolul al XVIII-lea, populaţia franceză creşte cu 32%; e puţin, faţă de Rusia: 80%, şi Anglia: 61%.[4] Pentru condiţiile socio-economice ale epocii, ea pare să fi atins o limită. Ţăranii – marea majoritate a ţării – nu mai voiau să-şi fărâmiţeze proprietăţile, deja insuficiente pentru cei mai mulţi dintre ei, iar răspunsul lor în faţa unei „lumi pline” e limitarea naşterilor.[5]

Totuşi, Franţa îi devansa atât de mult pe ceilalţi încât, pe la 1800, încă păstra un avantaj demografic. Când izbuc­neşte Revoluţia de la 1789, doar Rusia mai are o populaţie comparabilă: circa 28 de milioane de locuitori. Însă „valoarea” populaţiei franceze, în termeni de densitate, productivitate etc., era cu mult mai mare. Germania şi Italia rămâneau fărâmiţate. Ansamblul britanic (Regatul Unit: Anglia, Scoţia, Irlanda) atingea 14 milioane, adică jumătate din populaţia Franţei, Spania, 10,5 milioane, Imperiul austriac, vreo 20 de milioane[6]. Aşa se explică excepţionala forţă militară a Revoluţiei franceze şi a Fran­ţei napoleoniene. Elanul revoluţionar a contat, desigur, şi de asemenea o mobilizare „naţională” de care monarhiile erau incapabile. Dar baza indispensabilă rămânea numărul de oameni. Franţa era mai puternică, în primul rând, pentru că era mai populată. Istoria a reţinut (sau inventat) vorba lui Napoleon: „Un om ca mine nu ţine seama de un milion de morţi.” Pierderile dintr-o bătălie, credea împăratul, puteau fi recuperate de Paris într-o singură noapte. Această confruntare insolită, prelungită timp de un sfert de secol (1792-1815), între Franţa şi Europa în­treagă, marile coaliţii rămase multă vreme neputincioase, hegemonia franceză impusă continentului – toate aceste fenomene istorice au ca suport un potenţial uman superior, folosit integral şi mai eficient decât sub monarhie.

În plus, frontierele Franţei se extind spre 1800, când sunt anexate actuala Belgie şi Renania (malul stâng al Rinului), Savoia, Nisa şi Geneva (teritorii pierdute în 1814-1815; doar Savoia şi Nisa vor fi recuperate mai târziu). Aşadar, chiar înainte de instaurarea Imperiului, fondat pe o ideologie diferită de cea a naţiunii, Franţa atinge hotarele ei cele mai largi, „mare naţiune” în toată splendoarea sa: 33 de milioane de locuitori în 1801. Cât despre Imperiul napoleonian, acesta avea să atingă în 1812, la apogeul său (incluzând o parte a Italiei, provin­ciile ilire, Ţările de Jos şi nord-vestul Germaniei), o suprafaţă de 750.000 de kilometri pătraţi şi o populaţie evaluată la 44 milioane de locuitori.[7] Mai mulţi decât Rusia (45 milioane de locuitori în 1815, cu noile ei achiziţii: Finlanda, Basarabia, Polonia). În 1815, Franţa revine, aproximativ, la frontierele din 1789, apropiate de cele actuale, şi la o populaţie de 30 de milioane de locuitori: locul al doilea în Europa, după Rusia, dar cu un avantaj în scădere faţă de celelalte puteri, care aveau o creştere mai susţinută; Anglia, pe vremuri o ţară mică în comparaţie cu Franţa, se situa deja la nivelul a două treimi din populaţia franceză (ansamblul Regatului Unit).

Poate că Franţa era prea mare, prea masivă. Ne vine greu s-o credem, azi, când a devenit o ţară mijlocie, într-o lume care s-a extins de la scara Occidentului la cea a întregii planete, şi în acelaşi timp s-a micşorat, odată cu evoluţiile tehnologice. Dar până la sfârşitul secolului al XVIII-lea, Franţa impunea prin imensitatea ei. Ca s-o străbaţi, de la nord la sud, de la Dunkerque până la Marsilia, îţi trebuiau, în 1765, mai bine de cincisprezece zile. Progresul „rutier” s-a făcut pe urmă simţit: pe la 1780, aceeaşi dis­tanţă era acoperită în doar zece zile.[8] Franţa începea să devină mai mică (rămânând însă, în termeni de distanţe-timp, mai mare decât întreaga lume de azi!).

Cum spunea Fernand Braudel, Franţa ar fi fost „vic­tima gigantismului ei”[9]. Era reversul medaliei: cauzele care-i explică puterea i-au frânat în acelaşi timp dezvoltarea. Acest teritoriu prea întins, puţin permeabil, s-a lăsat cu greu antrenat de segmentele lui mai dinamice. Acestea – oare­cum ciudat, dar în acord cu configuraţia geografică şi economică – s-au stabilit la marginile regatului. La Est, era axa care lega, pe Rin mai ales, cei doi poli manufac­turieri şi comerciali de la sfârşitul Evului mediu şi începutul epocii moderne: Italia de nord şi Ţările de Jos. În raport cu această axă fundamentală, Franţa avea o poziţie întru câtva lăturalnică. În secolele al XII-lea şi al XIII-lea, târ­gurile din Champagne reprezentau o etapă obligatorie pe acest traseu, dar situaţia nu a durat prea mult. Circuitele favorizate s-au fixat, pe uscat, la est de frontiera franceză, iar pe apă direct între Mediterana şi Marea Nordului. Bogăţia oraşului Lyon se datorează şi ea, într-o primă fază, comerţului italian; foarte dependent, economic, de Genova, oraşul francez a fost antrenat provizoriu, către 1600, în acelaşi declin cu marele oraş ligur.

În vestul ţării, rolul jucat de oraşele maritime în evo­luţia socio-economică a Franţei a fost extrem de limitat. Desigur, comerţul atlantic a îmbogăţit oraşele Bordeaux, Nantes ori Saint-Malo. Însă această dezvoltare litorală s-a propagat prea puţin spre interior. Bordeaux a putut fi caracterizat ca oraş mai mult atlantic decât francez! Astfel, modelul francez de dezvoltare e foarte diferit de cel olandez sau britanic, ţări în care comerţul maritim a jucat un rol esenţial în dinamica economică. În Franţa, comerţul mari­tim, deşi profitabil pentru burghezia din oraşele portuare şi pentru vistieria regală, nu a fost suficient ca să pună în mişcare ţara întreagă.[10] Din contră, în zorii revoluţiei industriale, Franţa dezvoltată era Franţa continentală: nord-estul ţării (dincolo de linia ce ar lega Saint-Malo de Geneva)[11], aproximativ o treime din ansamblul teritoriului, regiune stimulată de proximitatea unui puternic nucleu economic incluzând Belgia, Olanda şi Germania renană. Cea mai mare parte a ţării, „Franţa profundă”, rămâne mai ales rurală, în tot secolul al XIX-lea şi în prima jumătate a secolului XX. Puterea Franţei a fost dată de număr, dar acest număr rezulta în primul rând din populaţia ţărănească. Strălucitoarea suprastructură a statului francez s-a sprijinit mai ales pe munca ţăranilor şi pe birurile plătite de ei.

Considerată în ansamblul ei şi la scara Europei occi­dentale, Franţa era o ţară mediu dezvoltată. Ca perfor­manţă economică, Italia din timpul Renaşterii, Ţările de Jos, apoi Marea Britanie o depăşeau categoric. Statisticile sunt capabile chiar să calculeze (ori să inventeze!) PIB-ul diferitelor ţări în zorii epocii moderne. Evident, sunt cifre aleatorii (în ciuda preciziei lor aparente), dar care totuşi dau un ordin de mărime sau cel puţin exprimă viziunea actuală asupra situaţiei. Astfel, după Angus Maddison, Franţa ar fi avut pe la 1500 un produs pe locuitor de 727 de dolari (estimat în dolari internaţionali Geary-Khamis din 1990); mult mai puţin decât Italia (1100), ceva mai puţin decât Ţările de Jos (761) şi puţin mai mult decât Marea Britanie (714). La 1700, nivelul ei s-ar situa la 910 dolari, încă sub nivelul Italiei, care stagnează la 1100, însă deja cu mult în urma Marii Britanii (1120) şi a Olandei (2130). În 1820, Franţa este evaluată la 1135 dolari, Olanda la 1838 şi Marea Britanie la 1706.[12] Rezultă că Franţa n-a deţinut niciodată întâietatea în materie economică (cum părea să creadă Alain Peyrefitte când imputa intervenţionismului de stat frânarea creşterii economice); Franţa s-a numărat mereu printre ţările din linia a doua.

Un decalaj similar este indicat de nivelul urbanizării, indicator sensibil al evoluţiilor socio-economice şi al progreselor modernizării începând de la sfârşitul Evului Mediu. Pe la 1500, oraşele cu peste 10 000 de locuitori din Franţa ar fi reprezentat 4,2% din populaţia totală, mai mult decât în Anglia (3,1%) sau în Germania (3,2%), dar mult mai puţin în comparaţie cu cei doi poli economici ai epocii: Italia (1224%) şi Ţările de Jos (Belgia: 21,1%, Olanda: 15,8%). În perioada următoare, Anglia va depăşi la rândul ei Franţa, unde, mai ales în secolul al XVIII-lea, dezvoltarea urbană se lasă aşteptată; la aceeaşi categorie de oraşe, Anglia atinge 13,3% în 1700 şi 20,3% în 1800, în timp ce Franţa rămâne sub nivelul de 10%: 9,2% în 1700, şi chiar mai puţin, 8,8%, în 1800 (scădere temporară a populaţiei urbane corespunzând perioadei revoluţionare).[13]

Alt indicator al modernităţii: alfabetizarea. Sub acest aspect, Franţa a evoluat mai bine decât vecinii ei medite­raneeni, dar nu şi decât celelalte ţări din Europa occiden­tală: Elveţia, Germania, Ţările de Jos, Anglia şi Scoţia, statele scandinave… Către sfârşitul secolului al XVIII-lea, putem estima la 47% numărul de francezi (bărbaţi) care ştiau să citească şi să scrie; în Anglia, procentul era de 65% (situaţie nu tocmai strălucită printre ţările protestante, dar categoric mai bună decât în Franţa); Scoţia se afla deja la 88%.[14] La rândul lor, Germania şi ţările scandinave aproape lichidaseră analfabetismul, cel puţin în rândul bărbaţilor.

În chip evident, puterea şi preeminenţa europeană a Franţei era asigurată nu atât de modernitatea, cât de masi­vitatea ei.

Alături de număr, al doilea element cheie care explică destinul istoric al Franţei este forţa statului. De la un rege la altul, şi mai ales începând cu secolul al XII-lea, puterea centrală n-a încetat să se consolideze (în ciuda câtorva vicisitudini, ca Războiul de O Sută de Ani sau războaiele religioase). Încă din timpul lui Filip August, spre 1200, domeniul regal cuprindea o bună parte din nordul Franţei, ţinut bogat, dens populat, şi beneficiind în plus de proxi­mitatea regiunii Champagne, principalul nod comercial, pe atunci, al întregului Occident. În 1328, din cei 16--17 mi­lioane de locuitori ai Franţei, 12 milioane trăiau în regiu­nile controlate direct de rege. Regele Franţei devenise cel mai bogat şi mai puternic dintre monarhii europeni. Aşa începe glorioasa istorie a statului francez. Filip August îşi are partea lui de responsabilitate pentru fizionomia Franţei de azi, cu virtuţile şi defectele ei. Într-o Europă fărâmiţată de feudalism, Franţa a fost cel dintâi exemplu de preeminenţă şi eficacitate a statului. Ce deosebire faţă de Imperiul germanic, simbolic prima putere a Occiden­tului, dar care nu înceta să se cufunde în anarhie. Mai era Anglia, ţară unificată de timpuriu, dar prea mică şi marginală ca să aspire la rolul Franţei. Cele două ţări au avut evoluţii divergente. Englezii s-au mobilizat pentru a limita o putere regală considerată excesivă, ceea ce a stat la originea unei evoluţii „liberale” începută cu Magna Carta (1215). În Franţa, dimpotrivă, puterea regală, iniţial slabă, s-a impus treptat în detrimentul ordinii feudale. De o parte, referinţa simbolică a devenit individul, de cealaltă, statul. Încununarea acestei evoluţii este monarhia absolută, Franţa întreagă adunată în jurul regelui său, care în secolele al XVII-lea şi al XVIII-lea a devenit un mo­del – greu însă de egalat! — pentru majoritatea ţărilor europene (cu excepţia Angliei care şi-a consolidat vocaţia liberală). Franţa avea ca atuuri atât cantitatea, cât şi unitatea, această ultimă calitate fiind cu atât mai specifică cu cât dincolo de graniţele franceze se întindeau teritoriile extrem de fragmentate (până la jumătatea secolului al XIX-lea) ale Germaniei şi Italiei.

Totuşi, să nu exagerăm şi să nu scoatem lucrurile din contextul lor. Orice guvern democratic actual dispune de instrumente mult mai puternice decât avea, la vremea lui, regele Franţei. Sub Vechiul Regim, particularităţile locale şi regionale erau încă foarte marcate, constituind bariere solide în interiorul ţării. Dar totul e chestiune de compa­raţie şi tendinţă. Franţa se unifica progresiv în jurul unei puteri centrale care voia să exercite un control din ce în ce mai strict. „Statul sunt eu”: această frază, probabil apocrifă, exprimă în orice caz filosofia politică a lui Ludovic XIV.

Nu alta este tendinţa marelui său ministru Colbert. Col­bertismul, ca strategie economică, e exemplar pentru profilul Franţei. Colbert vrea să pună ţara la treabă, pentru a dezvolta industriile şi a stimula comerţul. Creează două feluri de manufacturi: manufacturile „regelui” care apar­ţin statului (Les Gobelins, de exemplu) şi manufacturile „regale” (în amândouă cazurile, regele este o referinţă obligatorie!), acestea fiind private, dar susţinute financiar de stat, strict reglementate şi supravegheate îndeaproape. Cele mai multe sunt specializate în producţia de lux: mătăsuri, tapiserii, dantele… Scopul principal este exportul. Colbert este puţin interesat de schimburile din interiorul ţării: în viziunea lui, acestea nu aduc bogăţie Franţei. Important este să vândă în exterior, ca să aducă aur în ţară. Primul beneficiar este bugetul regelui. Statul trebuie să devină bogat, poate şi locuitorii săi, dar în primul rând statul. Banii obţinuţi vor fi cheltuiţi pentru obiective de prestigiu (Versailles şi alte mari şantiere) şi pentru a purta un şir de războaie extrem de costisitoare.

Trebuie văzute atât calităţile, cât şi limitele şi perver­sitatea sistemului. Timp de mai multe secole, într-o Europă vag structurată, Franţa a beneficiat de forţa monarhiei sale şi de o remarcabilă continuitate a proiectului politic. Sub acest aspect, modelul francez şi cel englez se situează la antipozi unul faţă de celălalt. Franţa menţine o economie agrară ce „respectă” mica proprietate (necesară anume pentru a-i strivi pe ţărani sub povara impozitelor ce aveau să alimenteze vistieria) şi o putere regală teoretic „abso­lută”. În schimb, Anglia mizează pe o economie liberală, introduce agricultura în circuitul capitalist (chiar dacă pentru asta sacrifică o parte a ţărănimii care-şi pierde pământul) şi lasă curs liber iniţiativei individuale, în toate sectoarele productive şi comerciale. Iată originile dezba­terii de azi. Franţa s-a schimbat enorm între timp, dar cum s-ar putea ea desprinde complet de istoria sa? În raport cu liberalismul şi individualismul anglo-saxon, ea rămâne mai etatistă, mai ataşată de valorile comunitare, într-un cuvânt mai conservatoare. Nu mai trebuie demonstrată (istoria a făcut-o deja) eficienţa economică superioară a modelului britanic în ajunul şi în timpul revoluţiei industriale. Germenii declinului relativ al Franţei şi ai preemi­nenţei economice a Angliei sunt prezenţi încă din secolul al XVIII-lea, chiar în momentul în care puterea şi influenţa Franţei erau la apogeu.

Aşa stând lucrurile, logica lor nu trebuie răsturnată. La origine, nu statul a frânat economia franceză (cum afirma Alain Peyrefitte). Din contră, statul a încercat să mobi­lizeze o economie foarte conservatoare. Pe vremea lui Colbert, Ţările de Jos şi Anglia erau cu mult înaintea Franţei; ar fi absurd să-l acuzăm pe ministrul lui Ludovic XIV că le-ar fi cedat întâietatea. Statul a trebuit să compenseze slăbiciunile iniţiativei industriale într-o economie emina­mente agrară şi bazată pe mica proprietate.[15] Anglia a reuşit mai bine, dar nu pentru că statul a intervenit mai puţin, ci pentru că societatea engleză nu avea nevoie de asemenea intervenţie. În Franţa, fără stat, demarajul sectorului indus­trial ar fi fost şi mai anevoios. Dar astfel s-a creat un cerc vicios. Intervenţia statului n-a fost de natură să stimuleze iniţiativa economică, iar precaritatea acesteia a continuat să facă indispensabilă intervenţia statului.

Monarhia franceză, deşi foarte bogată, era mereu în criză de bani. Proiectele ei erau în general mai ambiţioase decât îi permiteau posibilităţile. Alta era situaţia dacă Franţa, păstrându-şi forţa, ar fi dispus, comparativ, de resur­sele Angliei şi ale Ţărilor de Jos! Ea ducea ostentativ o politică de „superputere” care s-a dovedit costisitoare, încercând în acelaşi timp să-i impresioneze pe ceilalţi cu strălucirea ei şi să-i domine prin forţa armelor.

Expansiunea teritorială a Franţei, în primul rând spre est, se înscrie ca o constantă, pe durata mai multor secole, fiind determinată atât de puterea statului francez, cât şi de fărâmiţarea politică a vecinilor estici care crea un efect de vid dincolo de frontieră. Presiunea franceză la această „frontieră mobilă” a fost constantă, dar în fond destul de limitată, moderaţie care, într-o epocă mai recentă, a putut fi regretată. Teoretic, dacă voia cu orice preţ, dacă se stră­duia cu adevărat, monarhia franceză ar fi fost capabilă să-şi lărgească graniţele până la Rin, înglobând Renania germană şi Ţările de Jos spaniole (viitoarea Belgie). Cazul Alsaciei a demonstrat capacitatea Franţei de a asimila politic şi cultural un ţinut de tradiţie germanică. Oricum, în realizarea acestui obiectiv potenţial, expansiunea (un Drang nach Osten francez, cum le plăcea germanilor să-l numească) s-a oprit la jumătatea drumului. Dacă privim câştigurile teritoriale, lungile războaie purtate de Lu­dovic XIV au avut rezultate onorabile, totuşi puţin sub aşteptări, având în vedere amploarea efortului desfăşurat.

Mai mulţi factori explică acest semisucces, ori semieşec. Mare putere temută şi invidiată, Franţa a trebuit, în mai multe rânduri, să facă faţă unor mari coaliţii; era impo­sibil, chiar şi pentru ea, să le forţeze mâna tuturor celor­lalţi, coalizaţi contra ei. În plus, resursele ei rămâneau cele ale unei ţări mediu dezvoltate (mai mare decât Anglia, dar, începând din secolul al XVII-lea, mai puţin bogată şi mai puţin eficientă). Trebuie, mai ales, să nu „modernizăm” prea mult proiectele monarhiei franceze. Ea privea către Rin, dar fixarea frontierei pe fluviu nu era o obsesie. Teza „frontierelor naturale” s-a afirmat ceva mai târziu. Franţa era destul de mare (chiar prea mare, s-ar putea spune); nu se punea problema să fie extinsă la nesfârşit. Politica frontierelor viza mai mult rectificări strategice decât ane­xări spectaculoase.[16]

Pasul a fost făcut în timpul Revoluţiei. A fost, pe de o parte, urmarea unor războaie victorioase, iar pe de altă parte expresia unei definiţii mai riguroase a spaţiului „predestinat” Franţei. Acest spaţiu trebuia încadrat de limite trasate clar: Pirineii, Alpii, Rinul… Franţa era înscrisă în geografie. Astfel, „marea naţiune” cuprindea, dincolo de graniţele regatului (şi ale Franţei actuale), Belgia şi Renania. Erau limitele ei „logice” şi „definitive”. Odată cu căderea lui Napoleon, proiectul a eşuat, la fel ca proiectul imperial, şi mai ambiţios. Dar scurtul interval – vreo douăzeci de ani – în care Franţa şi-a atins peste tot frontierele naturale a marcat durabil minţile, hrănind deopotrivă nostalgia şi speranţa că ar putea să revină la ele. Fără Napoleon, fără războaiele imperiale, această frontieră ar fi putut rămâne definitivă. Asimilarea Belgiei nu părea să pună probleme; mai complicată ar fi fost poate chestiu­nea Renaniei, în momentul trezirii naţionalismului german. Dar ideea franceză de naţiune, constituită în spiritul Revoluţiei, nu se baza pe criteriul „sângelui”, al originii sau al limbii, ci pe opţiunea liberă şi pe voinţa cetăţenilor de a trăi împreună. Rămânea să fie convinşi locuitorii Renaniei să aleagă concepţia franceză a naţiunii (politică şi voluntaristă), mai curând decât cea germană (etnică), urmând astfel modelul alsacian.

Dacă luăm în consideraţie cursul ulterior al evenimen­telor (declinul treptat al ponderii Franţei, constituirea unei noi Germanii, mai populată, mai dinamică şi mai puter­nică), „marea naţiune” de la 1800 ar fi menţinut un anume ascendent al Franţei printre naţiunile occidentale (cu atât mai mult cu cât teritoriile râvnite aparţineau centrului eco­nomic al Europei). Pentru că a dorit prea mult, Imperiul a sfârşit prin a pierde ceea ce părea deja câştigat. Peste o jumătate de secol, în ampla sa lucrare consacrată Imperiului, Adolphe Thiers critica lipsa de măsură a proiectului napoleonian, ce ruinase proiectul mult mai rezonabil al frontierelor naturale: „[…] ar fi trebuit să avem curajul să renunţăm la anexări extravagante; ar fi trebuit să renun­ţăm să avem prefecţi la Roma, la Florenţa sau Laybach; ar fi trebuit să ne limităm la Alpi, la Rin, la Pirinei, pe care Europa ni le-ar fi cedat atunci. Şi ce imperiu măreţ ar fi fost, chiar şi între aceste limite, cel care ar fi cuprins Genova, Mont-Cenis, pasul Simplon, Geneva, Huningue, Mainz, Wesel, Anvers, Vlissingen!”[17] Era totuşi o alcătuire generoasă, cu avanposturi în Italia, Elveţia şi Olanda! Imaginarul acestei „Franţe ideale” s-a dovedit durabil; departe de a fi rezultatul unor anexări fortuite, era încu­nunarea – din păcate ratată – a edificiului naţional francez, înscris chiar în configuraţia continentului. Înscris, nu mai puţin, într-o istorie îndepărtată: hotarele vechii Galii. Nu ar fi fost deci o cucerire abuzivă, ci pur şi simplu recupera­rea unui spaţiu originar. În fapt, dincolo de orice argument istoric sau geografic, aceste frontiere lărgite păreau să-i ofere Franţei şansa de a-şi păstra rangul, adică cel dintâi.

Importanţa europeană a Franţei a prejudiciat din păcate importanţa ei mondială (sub acest aspect Anglia prezintă o evoluţie contrară). Chiar şi aşa, în secolele al XVII-lea şi al XVIII-lea, expansiunea colonială şi maritimă franceză a fost extrem de activă. O mare parte din America de Nord a devenit – cel puţin cu numele – franceză: Canada sau „Noua Franţă”, începând din secolul al XVI-lea (oraşul Quebec a fost fondat în 1608); Louisiana, pe vremea lui Ludovic XIV, care i-a dat şi numele: un teritoriu imens ce lega golful Mexic de posesiunile canadiene, pe cele două maluri ale fluviului Mississippi; de asemeni Antilele: Haiti, Guadelupa, Martinica… În sfârşit, în India, francezii îşi sporesc prezenţa în secolul al XVIII-lea, concurându-i fără complexe pe englezi. Numele lui Colbert (şi prin el statul francez) e strâns legat de aceste acţiuni îndepărtate; el este cel care a organizat colonizarea Noii Franţe, ex­ploatarea Antilelor şi tot el a lansat un vast program de construcţii navale, având ca rezultat o flotă franceză de dimensiuni considerabile.

Acest imperiu s-a năruit în urma victoriilor engleze din timpul Războiului de Şapte Ani (1756-1763) şi prin Tratatul de la Paris din 1763. Franţa a păstrat Antilele, dar a pierdut Canada şi Louisiana (aceasta din urmă fiind împărţită între englezii care au ocupat malul stâng al fluviului Mississippi şi spaniolii care au căpătat teritoriul situat la vest de fluviu); Franţa s-a eclipsat şi în India, unde englezii au ocupat poziţiile dominante.

Ar fi tentant – dar trebuie să rezistăm acestui gen de tentaţii simplificatoare – să considerăm nefericitul eveni­ment din 1763 (ratificat chiar la Paris) punctul de cotitură decisiv în destinul istoric al Franţei. Într-adevăr, America de Nord părea să aibă toate şansele de a deveni franceză. Coloniile engleze se înşirau pe o făşie relativ îngustă pe coasta Atlanticului. Tot restul aparţinea Franţei (mai puţin Mexicul şi Florida, care erau spaniole). Se poate deci ima­gina – pornind de aici – o lume în care întâietatea ar fi aparţinut francezilor, şi nu anglo-saxonilor.

De aici şi până la a blama inconştienţa conducătorilor francezi, care n-au ştiut să păstreze posesiuni atât de impor­tante, nu e decât un pas. Voltaire, care găsise cu cale să ia în derâdere cele „câteva pogoane de zăpadă” din Canada, ar fi căzut şi el în capcană. E uşor să ironizăm această formulă nefericită. Ar fi mai judicios, totuşi, să nu le cerem oamenilor din secolul al XVIII-lea să vadă cu ochii noştri. Fapt e că opinia publică şi mai ales liderii de opinie priveau cu neîncredere expediţiile îndepărtate. „Dacă există – scrie Pierre Gaxotte – o idee pe care toţi o împărtă­şesc şi o susţin constant, aceea este inutilitatea şi pericolul reprezentat de colonii.”[18] Dupleix, care a încercat cu mij­loace infime (între 1742 şi 1754) să-i asigure Franţei un imperiu pe subcontinentul indian, a putut constata pe pielea lui indiferenţa metropolei; succesele lui iniţiale s-au soldat până la urmă cu un eşec.

Judecând evenimentele în contextul lor, ar fi absurd să le imputăm francezilor miopia politică, felicitându-i în schimb pe englezi pentru admirabila lor clarviziune. Nimeni nu gândea atunci în termeni de mondializare! Nimeni n-ar fi ghicit că lumea va fi dominată cândva de Statele Unite ale Americii. Cum să-ţi imaginezi, în momentul când franceza devenise limba elitelor europene, că declinul ei se profila deja, tocmai din cauza celor „câteva pogoane de zăpadă” din Canada? Pentru puterile europene, pose­siunile de peste mări erau simple anexe, furnizori şi pieţe de desfacere, nimic mai mult.

Pentru francezi jocul era pierdut dinainte, chiar dacă ar fi putut citi viitorul. Imperiul nord-american al Franţei era un teritoriu aproape gol, puţin exploatat şi greu de apărat. Haiti prezenta pentru metropolă mai mult interes decât Canada. Franţa a cedat tot restul ca să poată păstra măcar Antilele (ameninţate şi ele de englezi), şi în special Haiti, de unde, datorită muncii sclavilor negri, îi veneau cele mai preţioase produse exotice: zahăr, cafea, bumbac, tutun…

În fond, Franţa maritimă a pierdut bătălia contra Fran­ţei continentale. Din punct de vedere economic, cum am văzut deja, factorii maritim şi colonial au avut un impact destul de limitat asupra dezvoltării generale a ţării. Din punct de vedere politic, opţiunea nu s-a schimbat niciodată: mizele europene erau cu mult mai importante decât strategia planetară, abia schiţată pe atunci. Propulsată de o putere superioară celei a celorlalte state, Franţa a urmărit în secolele al XVII-lea şi al XVIII-lea o politică de hegemo­nie europeană care i-a scăzut interesul pentru proiectele mondiale. Între lume şi Europa, Franţa optase pentru Europa. Din păcate pentru ea, această opţiune se lovea de ostilitatea celorlalte puteri, începând cu Anglia, care, deşi interesată de marile spaţii oceanice, vedea în orice tentativă de hegemonie continentală un pericol pentru securitatea ei insulară. Astfel, Franţa a fost obligată să concentreze maximum de mijloace ca să-şi susţină politica europeană, rămânându-i un minim de resurse pentru poli­tica „extra-europeană”. În fond, ea a pierdut pe amândouă planurile: hegemonia europeană s-a dovedit o himeră, iar expansiunea teritorială a fost oprită; cât despre posesiunile îndepărtate, mai mult sau mai puţin neglijate, majoritatea au fost pierdute.

Există în toate acestea o raţiune demografică: paradoxal, demografia explică atât poziţia europeană puternică a Franţei, cât şi neputinţa ei pe celelalte continente. Fran­cezii n-au reuşit să-şi populeze America lor. Acest terito­riu, chiar dacă ar fi fost păstrat, risca să rămână pustiu, spre deosebire de posesiunile britanice şi spaniole în care a avut loc o colonizare intensă. Din capul locului, emigraţia fran­ceză a fost neînsemnată. Iar asta în ciuda faptului că Franţa a fost, până la Revoluţie, ţara europeană cel mai dens populată. Ea îşi atinsese încă din secolul al XVIII-lea „maximumul demografic” – desigur în raport cu mijloacele de subzistenţă şi cu potenţialul unei economii eminamente agrare şi puţin performante –, situaţie care explică ritmul de creştere al populaţiei, deja încetinit. În mod curios, Franţa era plină, dar nu „dădea pe dinafară”. Societate agrară bazată pe mica proprietate, ea învăţase să-şi regu­larizeze regimul demografic prin limitarea naşterilor, pentru a evita fărâmiţarea patrimoniului funciar. Ţăranii rămâneau lipiţi de pământul lor. În consecinţă, nu exista surplusul care ar fi putut să asigure popularea posesiunilor de peste mări.

Singura emigraţie notabilă a rămas, sub Vechiul Regim, cea a hughenoţilor, care au părăsit Franţa după revocarea Edictului din Nantes în 1685. În răstimp de câţiva ani, ar fi plecat mai mult de 170.000 de protestanţi, având ca destinaţie Olanda (50-60.000), Anglia (40—50.000), Germania (30.000), Elveţia (22.000), dar şi coloniile engleze din America (între 10.000 şi 15.000).[19] Colonii engleze, şi nu franceze, acestea din urmă fiind dominate de Bise­rica Catolică. Aceşti oameni au fost pierduţi pentru Franţa, iar unii au contribuit în America la mărirea efectivelor anglo-saxone.

Renunţând în 1763 la Canada, Franţa abandona aici o comunitate franceză puţin numeroasă: 60.000 de suflete. În Louisiana trăiau şi mai puţini: 8000 de francezi în 1763, la care s-au adăugat în anii următori câteva mii de acadieni refugiaţi din Canada.[20] În schimb, pe la 1760-1765, colo­niile britanice numărau o populaţie albă de aproape 2 mili­oane de locuitori şi 300.000 de sclavi negri; în 1790, Statele Unite aveau aproape 4 milioane de locuitori. Franţa pier­duse deja partida, sub aspect demografic, înainte s-o piardă politic sau militar.

Sub Napoleon, contradicţia dintre politica continentală şi cea colonială atinge apogeul. Cu toate astea, într-o primă fază, Antilele au continuat să beneficieze de atenţia guvernului francez; în plus, în 1800, Franţa a recuperat partea din Louisiana cedată Spaniei în 1763 (malul drept al fluviului Mississippi). Fiind însă prea angajat în Europa, Napoleon nu mai avea mijloace ca să controleze situaţia în America. În urma revoltei sclavilor negri, Haiti îşi pro­clamă independenţa; intervenţia militară franceză eşuează, şi astfel colonia cea mai preţioasă (în 1789, Haiti furniza trei cincimi din valoarea produselor coloniale franceze) este pierdută. Louisiana, izolată, părea imposibil de apărat; decât s-o vadă căzând în mâna englezilor, Napoleon decide s-o vândă americanilor (1803). Afacerile „extra-europene” sunt aşadar lichidate. Proiectul francez rămâne „limitat” la dominarea continentului. Proiect care va eşua la rândul lui. Epopeea napoleoniană are drept rezultat revenirea Franţei la frontierele din 1789 şi, în afara Europei, dispariţia aproape completă a prezenţei franceze.

Ar fi putut Franţa să se comporte mai bine? Să forţeze destinul şi să inventeze un viitor în care lumea să vorbească franceza, nu engleza? O altă Franţă, poate. Dar nu Franţa reală. Ţară continentală şi eminamente agrară, ea îşi avea destinul înscris în fizionomia sa.

Această ţară mare a avut şi avantajul să aibă o capitală pe măsură. Corelaţie destul de firească, având în vedere dimensiunile teritoriului şi dinamica  centralizatoare pro­prie istoriei franceze. Evoluţia Parisului însoţeşte evoluţia Franţei şi în special ascensiunea puterii monarhice. Către anul 1000, primii regi capeţieni domneau într-un Paris a cărui populaţie poate fi estimată (foarte aproximativ) la 20.000 de persoane. Avântul lui se conturează în secolul al XII-lea, stimulat de o monarhie din ce în ce mai puter­nică, dar şi de un context comercial favorabil (proximitatea târgurilor din regiunea Champagne, centrul economic al Occidentului medieval). Către 1300, oraşul ar fi numărat, în funcţie de estimări, fie 80.000-85.000 de locuitori, fie mult mai mulţi: 150.000 sau poate chiar, potrivit unei interpretări a recensământului din 1328, pe puţin 200.000.[21] Oraşele flamande, cele mai înfloritoare din Europa de Nord, erau cu mult sub cea mai mică dintre aceste cifre. În Italia, Veneţia, Milano şi Florenţa numărau fiecare în jur de 100.000 de locuitori. Oricum, Parisul era cel mai mare oraş al Nordului şi chiar, probabil, al Occidentului. În comparaţie, Londra, rivala sa de mai târziu, avea pe la 1300 o populaţie destul de modestă, 35.000 de locuitori. În timpul Renaşterii, Parisul îşi menţine întâietatea (300.000 de locuitori în 1600; 500.000 în 1700), până la sfârşitul secolului al XVII-lea, când Londra trece în frunte (200.000 de locuitori în 1600; 575.000 în 1700), propulsată de o dinamică economică şi demografică supe­rioară celei franceze.[22]

Mărimea metropolei aduce prestigiu politic şi, de asemenea, prestigiu cultural. Universitatea din Paris, fon­dată spre sfârşitul secolului al XII-lea, se bucură de o recunoaştere depăşind de la început cadrul „naţional”. Plecat din Île-de-France, stilul gotic (impropriu numit astfel, pentru că e un stil întru totul „francez”) se răspândeşte, din secolul al XII-lea până în secolul al XV-lea, în aproape tot Occidentul. În fine, limba franceză începe o carieră internaţională. Una din cele mai faimoase cărţi ale Evului Mediu, Le Devisement du monde (Descope­rirea lumii) a veneţianului Marco Polo, a fost scrisă pe la 1300 în franceză, limbă literară considerată mai rafinată şi mai răspândită decât celelalte.

După o butadă voit provocatoare – dar adevărată în esenţa ei –, o limbă ar fi „un dialect cu armată, marină şi aviaţie”[23].  Cu alte cuvinte, extinzând afirmaţia, cariera oricărei limbi reflectă situaţia şi dinamica comunităţii care o susţine: puterea, bogăţia, prestigiul. Franceza s-a răspân­dit în Franţa pentru că pleca din inima regatului francez şi mai ales a domeniului regal; s-a răspândit apoi în Europa, pentru că Franţa s-a aflat, timp de secole, într-o poziţie dominantă. La fel, preeminenţa de azi a Statelor Unite asigură întâietatea englezei.

Afirmarea europeană a francezei a cunoscut o vreme concurenţa altor limbi şi culturi. A fost în primul rând latina, limba Bisericii şi limba savantă a Evului Mediu şi a Renaşterii. Renaşterea – „invenţie” italiană – a promo­vat italiana într-o poziţie de prim-plan. La rându-i, spaniola a beneficiat de avântul european şi colonial al ţării, mai ales în secolul al XVI-lea. În fine, germana a fost limba comună pentru o bună parte a Europei centrale.

Dar începând din secolul al XVII-lea, franceza începe să capete o importanţă specială. Franţa urcă, în timp ce Italia, Spania şi Germania intră într-o lungă fază de declin. Latina pierde teren în faţa limbilor vii, ceea ce favori­zează considerabil franceza. Spre deosebire de germană şi italiană, franceza e limba unui singur stat, unificat şi puternic, care înţelege să susţină activ cultura franceză şi răspândirea ei (Academia Franceză, fondată în 1635 de Richelieu; protecţia acordată scriitorilor şi artiştilor de Ludovic XIV…). La 1648, potrivit unei vechi tradiţii, tratatele Westfalice erau încă redactate în latină; în schimb, în 1714, limba Tratatului de la Rastatt era deja franceza, inaugurând două secole de supremaţie necontestată în relaţiile internaţionale.

Au contribuit la răspândirea ei – pe lângă argumentele puterii, strălucirii monarhice şi aristocratice, ale unei reale politici culturale a statului – două trăsături distinctive ale culturii franceze. Mai întâi, perfecţiunea formală, corespunzând unui adevărat cult al formei[24].  În nicio altă ţară, cu excepţia Greciei antice, amprenta spiritului asupra mate­riei şi ordonarea lumii reale după regulile abstracte ale Raţiunii n-au mers atât de departe ca în faza clasică a culturii franceze. E suficient să privim un parc à la française, o pânză de Poussin sau un ansamblu urban din secolul al XVII-lea ca Place Royale din Paris (devenită apoi Place des Vosges) pentru a sesiza această uimitoare capacitate de organizare şi stilizare într-o perspectivă aproape geometrică. Clari­tatea, demnitatea exprimării şi precizia limbii se afirmă drept calităţi franceze prin excelenţă, dar purtătoare ale unui sens universal. Una peste alta, un demers intelectual extrem de rafinat, armonizat cu profilul elitelor franceze şi apt să ofere un model seducător elitelor europene.

În al doilea rând, gustul contestării. Franţa cultiva deja o dialectică a contrariilor care avea să devină una dintre caracteristicile ei. O putere sigură de sine inspiră admi­raţia sau cel puţin respectul; dar şi rezistenţa. Îngrădirea libertăţii face libertatea şi mai dorită. Franţa apărea ca ţară a puterii solide, dar şi a contestării puterii. Franţa era deopotrivă palatul Versailles şi Contractul social, Bossuet şi Voltaire, modelul perfect al unei societăţi aristocratice şi al unei monarhii „absolute”, dar şi contramodelul – reacţie naturală la primul –, nu mai puţin perfect, al unui proiect filosofic şi politic construit pe libertate şi egalitate care avea să ducă la Revoluţie. Aristocraţi şi burghezi, reacţionari şi revoluţionari, credincioşi şi liber-cugetă­tori…, toţi aveau de câştigat. Această efervescenţă era propice adepţilor mişcării, gânditorilor care voiau să refacă lumea. Orientare progresistă şi generoasă (de „stânga”, în termeni actuali), ce avea să-i asigure Franţei o bună parte din influenţa ei europeană (şi mondială). Prin comparaţie, Anglia, cultura „rivală”, prezenta un registru mai echi­librat şi mai îngust. Ea se „aşezase” în secolul al XVIII-lea, odată cu triumful liberalismului şi al regimului parlamentar. Era foarte admirată – în Franţa mai ales – pentru regimul ei liberal şi progresele ştiinţifice. Dar Anglia, tocmai prin „lipsa de exces”, îi făcea pe ceilalţi să viseze mai puţin decât Franţa: una oferea un model pragmatic cam prea specific britanic; cealaltă, orizonturi deschise pentru ansamblul omenirii.

În secolul al XVIII-lea, prestigiul Franţei ajunsese la asemenea culmi că până şi eşecurile ei politice şi militare au putut să pară simple detalii. Toată Europa îşi potrivise ceasul după ora franceză… sau cel puţin elitele. Regele Prusiei, Frederic cel Mare, purta ocazional război cu Franţa, dar prefera să se exprime în franceză decât în germană şi se mândrea cu statutul său de scriitor de expresie franceză. Aristocraţia rusă vorbea franţuzeşte; Război şi pace, faimo­sul roman al lui Tolstoi, e scris într-un amestec de rusă şi franceză, tocmai pentru a sugera atmosfera din mediile aristocratice de la Sankt-Petersburg şi de la Moscova.

Această hegemonie lingvistică şi culturală avea totuşi limitele şi slăbiciunile ei. Apogeul influenţei franceze coincide cu epoca în care limbile şi culturile naţionale iau avânt; încă din secolul al XVIII-lea, dar mai ales în secolul al XIX-lea, acestea vor să-şi afirme întâietatea, pe măsură ce ideologia democratică şi naţională câştigă teren. Franceza n-a ajuns niciodată să monopolizeze spaţiul cultural, cum o făcuse latina în Evul Mediu, într-o epocă în care limbile „naţionale” erau la început de drum, iar scrisul şi cititul rămâneau apanajul unei elite foarte res­trânse. Chiar şi în secolul al XVIII-lea, secol „francez” prin excelenţă, marea majoritate a textelor tipărite în celelalte ţări europene sunt scrise în limbile respective, şi nu în franceză (iar asta cu atât mai mult în secolul al XIX-lea, când limba naţională a devenit suverană, iar franceza a rămas rezervată pentru relaţiile internaţionale). Pe de altă parte, franceza, mai general cultura franceză şi un anume mod de viaţă à la française au cucerit aproape exclusiv elitele aristocratice, burgheze şi intelectuale. Doar la acest nivel se poate vorbi de „Europa franceză” a Luminilor. Franceza a fost limba exprimării elegante, a bunelor mani­ere, a diplomaţiei. În schimb, afacerile, comerţul, navigaţia, sectoare ce erau pe cale să schimbe faţa lumii, au fost mult mai puţin marcate de franceză (s-au manifestat mai activ pe acest teren: germana în Europa centrală, spaniola în comerţul maritim, apoi engleza aproape în toate dome­niile). De asemenea, poziţiile extra-europene ale francezei rămâneau foarte restrânse (reduse la o elită subţire nord­ şi sud-americană). Strălucirea secolului al XVIII-lea masca punctele slabe care, până la urmă, vor evolua în defa­voarea francezei.

Să recapitulăm: Franţa Vechiului Regim îşi arăta în acelaşi timp măreţia, dar şi simptomele unui declin apropiat. Era cea mai populată ţară europeană, însă deja creş­terea ei demografică dădea semne de oboseală. Era o ţară bogată, dar bogăţia se baza în prea mare măsură pe structuri economice tradiţionale, agrare mai ales, şi pe o crâncenă impozitare a ţăranilor. Dispunea de un stat puternic, ceea ce multă vreme a fost un avantaj, iar acum risca să devină o frână. Foarte puternică în Europa, a făcut dubla eroare (împinsă la extrem în timpul Revoluţiei şi al Imperiului) de a-şi sacrifica în numele acestui proiect european, într-un mod destul de nechibzuit, poziţiile extra-europene. În fine, superioritatea ei culturală, copleşitoare în atmosfera elitistă a secolului al XVIII-lea, va găsi în secolele următoare un mediu din ce în ce mai puţin receptiv. Măreţia franceză îşi conţinea, chiar în formula ei, şi germenii declinului.

Am fi tentaţi să comparăm Franţa Vechiului Regim cu vechea Chină. Evident, nu putem împinge prea departe această alăturare, cele două ţări aparţinând unor civilizaţii foarte diferite. Dar putem remarca, mutatis mutandis, câteva puncte comune. Asemeni Chinei, Franţa era o ţară foarte întinsă şi foarte populată (la scara mai modestă a Europei occidentale). Era de asemenea o ţară unificată în jurul unui suveran şi condusă de o birocraţie de stat. O putere continentală, care, deşi a făcut-o mai puţin radi­cal decât China, s-a arătat gata să renunţe la ocean în favoarea uscatului. Şi care, fără să se închidă total între ziduri, a dezvoltat şi ea o tenace mitologie a frontierei (nu a frontierei deschise, à l ’américaine, ci a frontierei protectoare), cum o arată savantul lanţ de fortificaţii al lui Vauban sau căutarea insistentă a unor limite „naturale” (ceea ce, într-o epocă mai recentă, aminteşte de nu mai puţin simbolica linie Maginot). În ambele cazuri, structuri agrare predominante şi conservatoare (deşi având aspecte diferite). Culturi rafinate, strălucitoare şi influente, susţi­nute material de mase ţărăneşti ce trăiesc în condiţii destul de precare. Contribuţii ştiinţifice şi tehnologice nume­roase şi prestigioase, dar mai puţină abilitate în aplicarea lor industrială, frânată de imobilitatea structurilor socio-economice (decalaj mai puţin grav în Franţa decât în China, dar destul de pronunţat când comparăm Franţa cu Anglia).

S-ar explica astfel admiraţia filosofilor francezi ai Lumi­nilor pentru China, entuziasm care, un secol mai târziu, provoca uimirea lui Tocqueville[25].  Francezii cei mai lumi­naţi vedeau în Imperiul Celest modelul de nedepăşit al unei bune guvernări şi al unei administrări înţelepte şi eficiente. Sigur, admirau de asemenea, şi chiar cu mai multă convingere, Anglia liberală. Această ezitare – în imaginar –  între două formule de societate diametral opuse, mai precis între stat şi individ, spune multe despre specificitatea franceză.