PDF Germanofilii de Lucian Boia carti de istorie autori romani

I
Privire istoriografică

Crearea României Mari a avut un impact considerabil asupra imaginarului istoric al românilor şi, în bună măsură, a impus o anume orientare chiar printre istoricii de meserie. A câştigat teren interpretarea „unitară“ a trecutului, izvorâtă din convingerea că momentul 1918 înseamnă încununarea necesară şi obiectivă a întregii istorii anterioare. Alăturarea tutu­ror provinciilor româneşti într-un singur stat apărea ca deziderat suprem al naţiunii. Totuşi, ţinuturile alipite erau dispuse într-o ierarhie simbolică, potrivit căreia Transilvania strălucea mai puternic decât celelalte. Aceasta, deşi „desăvârşirea unităţii naţionale“ implica în egală măsură Basarabia şi Bucovina. De altfel, sărbătoarea naţională a României a devenit, după căderea comunismului, ziua de 1 decembrie 1918, momentul proclamării unirii Transilvaniei. S-a considerat şi atunci (de către majoritatea oamenilor politici şi a opiniei publice) şi se consi­deră şi acum, ca un adevăr de la sine înţeles, că decizia nor­mală şi patriotică era în 1916 intrarea în război împotriva Austro-Ungariei pentru eliberarea românilor de peste munţi, chiar dacă această alegere presupunea o alianţă cu Rusia, asu­pritoarea românilor basarabeni. Cum, până la urmă, ca o consecinţă a răsturnărilor revoluţionare din Rusia, Basarabia a intrat şi ea între frontierele României, justeţea alegerii din 1916 părea cu atât mai mult confirmată. În raport cu mersul cunos­cut al evenimentelor, soluţiile divergente sau rezervele mani­festate în epocă nu puteau fi considerate decât marginale, susţinătorii lor, oricum minoritari, dar deveniţi şi mai minoritari în reprezentările istorice ulterioare, urmând să fie sau complet discreditaţi, sau, cu timpul, mai subtil şi mai eficient, să-şi vadă „vina“ relativizată şi atenuată (uneori în ciuda evidenţelor), astfel încât punctele lor de vedere să nu mai pară opuse marelui proiect naţional.

La doar câţiva ani după război şi de la marea Unire, Constantin Kiriţescu (1876-1965) publica cea dintâi mare sin­teză consacrată evenimentelor respective. Deşi autorul nu era istoric de formaţie, Istoria războiului pentru întregirea Româ­niei (ediţia I, 2 volume, 1922-1924; ediţia a II-a, 3 volume, 1925-1927) rămâne până astăzi cea mai temeinică evocare a acestei teme cruciale. Să nu căutăm însă la Kiriţescu prea multă înţelegere pentru cei care au gândit şi au acţionat altfel. Liderii „germanofili“ Petre P. Carp, Alexandru Marghiloman, Constantin Stere sunt trataţi fără menajamente, îndeosebi pentru faptul de a fi rămas fideli convingerilor lor şi după intrarea Româ­niei în război, mai precis sub ocupaţia germană. Autorul ne asigură însă că „adepţii politicii germane se puteau număra pe degete“. Unii erau pur şi simplu cumpăraţi cu bani străini. „Au produs deosebită întristare vânzarea unui fost preşedinte al Ligii culturale, apoi aceea a unuia din cei mai de talent din scriitorii noştri, ardelean de origină, căruia bătrâneţea şi sărăcia nu-i puteau ierta trădarea…“^[1] Trădătorii nu merită să le fie pomenit nici numele. Cel dintâi este Virgil Arion, profesor la Universitatea din Iaşi, celălalt, marele scriitor Ioan Slavici. Alte personalităţi culturale, care să fi împărtăşit opinii similare, nu sunt amintite.

Aşa se prezintă prima fază. Următoarea are cu totul altă logică. Sunt primii ani ai comunismului românesc, ilustraţi în istoriografie prin faimosul manual al lui Mihail Roller (1908-1958), intitulat în prima lui versiune, din 1947 şi 1948, Istoria României, iar apoi, pentru a se demarca de orice cono­taţii naţionale, folosind strict sigla republicii comuniste, Istoria R.P.R. (ediţiile din 1952 şi 1956). Pentru Roller şi colaboratorii săi, care văd trecutul din perspectiva exclusivă a luptei de clasă, Primul Război Mondial a avut un caracter imperialist, la fel de nedrept pentru toţi participanţii, din ambele tabere. Sunt con­damnaţi în egală măsură partizanii Antantei şi ai Puterilor Centrale, ca şi profitorii politicii de neutralitate. Singura soluţie corectă ar fi fost transformarea războiului imperialist într-un război împotriva burgheziei.

Antinaţionalismul anilor ’50 a evoluat – e trăsătura frapan­tă a comunismului românesc – exact spre opusul său: naţionalismul epocii Ceauşescu (deşi cuvântul „naţionalism“ a rămas formal exclus din vocabularul comunist). Primul Război Mondial a continuat să fie imperialist, dar cu excepţia unei ţări, a cărei participare a devenit dreaptă: fireşte, România! În 1968, la 50 de ani de la „Marea Unire“, s-au ţinut simpozioane şi s-au publicat cărţi: Desăvârşirea unificării statului naţional român. Unirea Transilvaniei cu vechea Românie (sub redacţia lui Miron Constantinescu şi Ştefan Pascu) dă tonul noului model istori­ografic. Mai întâi, în sensul general al ideologiei comuniste, totul se aşeza în mersul obiectiv al istoriei, aspiraţia spre unitate devenind o caracteristică a întregului trecut românesc. Apoi, accentul cădea şi mai puternic sau chiar exclusiv asupra Transilvaniei, dat fiind că discreţia se impunea cu privire la Basarabia, reanexată de Uniunea Sovietică, şi chiar în ceea ce priveşte Bucovina, a cărei jumătate nordică avusese aceeaşi soartă cu Basarabia. În sfârşit, unanimismul comunist se apli­ca şi actorilor acelor evenimente istorice. Până şi lupta de clasă se estompa. Românii trebuiau să dea exemplul unităţii de gândire şi de acţiune în momentul cel mai de seamă al istoriei lor. Desăvârşirea… îl pomeneşte în treacăt pe Carp, îl ignoră pe Stere (greu de menţionat fără atingerea problemei basarabene) şi-l tratează cu îngăduinţă, oricum fără judecăţi aspre, pe Marghiloman. Oamenii de cultură apar cu toţii, într-un fel sau altul, partizani ai unirii Transilvaniei. Slavici e adus în dis­cuţie în repetate rânduri, ca exponent al ideii naţionale, fără nici o referire, se înţelege, la luările lui de poziţie din timpul războiului, care i-au atras condamnarea la închisoare în 1919. De o ironie involuntară este şi evocarea lui Victor Babeş şi Ioan Bogdan, ca figuri reprezentative pentru momentul eliberării de sub ocupaţia germană şi al unirii de la 1 decembrie^[2]; la vremea respectivă, cei doi au fost percepuţi mai curând ca „filoger­mani“ decât ca partizani ai intrării în acţiune pentru Transilvania!

În 1972, Constantin Nuţu publică România în anii neutra­lităţii, 1914-1916, în care Basarabia nu e pomenită nici o singură dată, ceea ce lasă în ceaţă proiectele „germanofililor“, P.P. Carp sau Stere, menţionaţi în treacăt, cu simpla aluzie, rezervată probabil „cunoscătorilor“, că s-ar fi pronunţat „pen­tru o acţiune spre răsărit“(!).

În anii care au urmat, unitatea istoriei româneşti s-a con­solidat fără încetare, devenind principala ei trăsătură, din Antichitate până în prezent. Relativa independenţă pe care regi­mul Ceauşescu o cultiva în raporturile cu Uniunea Sovietică a condus la un moment dat şi la revenirea Basarabiei în evocarea alcătuirii României Mari. Mircea Muşat şi Ion Ardeleanu, istorici şi activişti de partid, cu funcţii-cheie în aparatul de propagandă, au dat tonul, în 1976, în cea de-a doua ediţie a lucrării lor Viaţa politică în România. 1918-1921, ale cărei prime pa­gini tratează, pe larg şi în termeni de-a dreptul entuziaşti, pro­cesul separării Basarabiei de Rusia şi al unirii sale cu România (prima ediţie, din 1971, nu suflase niciun cuvânt despre această provincie).^[3] În continuare, Basarabia a cunoscut cote mai înalte sau mai joase, momente de discreţie sau de afirmare răspicată, în funcţie de atmosfera schimbătoare a relaţiilor dintre Bucu­reşti şi Moscova.

România în primul război mondial, lucrare colectivă apărută în 1979 (autori: Victor Atanasiu, Anastase Iordache, Mircea Iosa, Ion M. Oprea, Paul Oprescu) a prins, se vede, un moment „basarabean“ mai delicat, fiindcă atinge în această chestiune gradul cel mai înalt al sintezei: „la 27 martie/9 aprilie 1918 s-a înfăptuit unirea Basarabiei cu România“, un singur rând din cele peste 500 de pagini ale cărţii. Dintre intelectualii de marcă, Slavici e singurul care apare, în sfârşit, ca progerman, dar în lipsa unei analize complete, atitudinea lui rămâne de neînţeles. E subliniată în schimb comportarea demnă faţă de ocupanţi a lui Victor Babeş, pe cale de a deveni un soi de tradiţie istoriografică, pentru simplul fapt că savantul bacteriolog a relatat el însuşi cât de demn s-a comportat, ca răspuns la acuzele de colaboraţionism care i se aduseseră!

În 1981, o nouă carte despre anii neutralităţii, scrisă de Ion Bulei: Arcul aşteptării. 1914-1915-1916. Şi aici Transilvania apare drept obiectiv exclusiv, iar Basarabia e absentă. Sunt înregistrate unele cazuri de vânzare sau de trădare, nimic însă despre intelectualii „germanofili“. Doar despre Stere ni se spune că era „un om cinstit“ şi, în plus, „îndurerat“, dar nu aflăm de ce era îndurerat.

În sfârşit, Basarabia revine în 1987, în ampla lucrare colec­tivă România în anii primului război mondial, alcătuită de un larg colectiv, având ca nucleu grupul istoricilor militari din jurul generalului Ilie Ceauşescu, fratele dictatorului. Unirea Basara­biei cu România are dreptul la câteva pagini, unde lucrurile sunt spuse fără ocol, deşi cam succint în raport cu dimensiu­nile lucrării, şi introduse într-un subcapitol cu titlu anodin. În ansamblu, Basarabia e menţionată, potrivit indicelui, de zece ori mai puţin frecvent decât Transilvania, şi, mai ales, ea nu apare ca opţiune în dezbaterea politică din anii 1914-1916.

Spre sfârşitul domniei, în dezacord cu toată lumea, cu ungu­rii desigur, dar şi cu regimul sovietic, angajat, sub Gorbaciov, pe calea reformelor, Ceauşescu apelează, fără menajamente, la artileria grea a naţionalismului, ultimul recurs care-i rămă­sese şi faţă de ceilalţi, şi faţă de compatrioţi. Denunţarea pac­tului Ribbentrop-Molotov punea direct pe tapet problema Basarabiei. În acelaşi timp, ungurii erau suspectaţi de planuri tenebroase în privinţa Transilvaniei. Constantin Kiriţescu, mar­ginalizat în anii comunismului, pusese la punct, spre sfârşitul vieţii (în 1959), a treia ediţie a cărţii sale. Mai bine mai târziu decât niciodată: s-a publicat exact peste 30 de ani, în ultimele luni ale regimului Ceauşescu. Surpriza stă în moderaţia cen­zurii. Tonul „decontractat“, firesc în epocă, al naţionalismului în egală măsură antimaghiar şi antirus din anii României Mari, contrasta cu formulele mult mai controlate şi mai ipocrite ale naţionalismului ceauşist. Cartea a suferit doar o uşoară perie­re stilistico-ideologică, pentru a nu-i scoate chiar din sărite pe vecinii de la Răsărit. Un subtitlu, „Din aliat, duşman“, devine, mult mai cuminte, „Măsurile de siguranţă ale armatei române“. Rămân însă „vexaţiunile, umilinţele şi violenţele“ îndurate din partea ruşilor şi atitudinea lor „arogantă“. „Hoardele ruseşti“ sunt totuşi înlocuite, mult mai amabil, cu „formaţiile militare ruse“. Nimic esenţial nu dispare însă, iar povestea Basarabiei e spusă, cu toate detaliile, de la început până la sfârşit.

Interpretările din anii comunismului naţional nu vor să ţină seama de faptul că Transilvania şi Basarabia erau proiecte opu­se, după cum un al treilea scenariu, cel al neutralităţii, se opunea celorlalte două. Logica, exprimând-o simplificat, era următoarea: toţi românii sunt patrioţi, drumul cel drept al istoriei este unul singur, aşadar, toţi românii privesc în aceeaşi direcţie. Kiriţescu vorbea cel puţin de „trădarea“ lui Slavici (fraza a rămas şi în ediţia din 1989). România în anii primu­lui război mondial îl menţionează pe Slavici doar pentru a spune că a scris romanul Mara, informaţie evident de mare preţ pentru subiectul tratat. Arghezi, Antipa, Tzigara-Samurcaş şi alţi „germanofili“ strălucesc prin absenţă. Dar până şi Carp, până şi Lupu Kostaki, „gauleiterul“ avant la lettre al teritori­ului ocupat, au parte de o tratare înţelegătoare. Vine în minte vorba lui Caragiale: „Toţi suntem români mai mult sau mai puţin oneşti.“ Nu încercarea de a explica sau de a justifica diferenţele e în discuţie; comunismul nu avea câtuşi de puţin vo­caţia de a pleda pentru puncte de vedere divergente. Tentativa era pur şi simplu de a anula diferenţele, de a-i pune pe toţi românii să gândească şi să acţioneze identic. Iată, extras din România în anii primului război mondial, un pasaj „impecabil“, cu adevărat antologic, care spune tot ce e de spus:

„Aşadar, unanimitatea spectrului politic românesc cu influenţă în opinia publică din ţara liberă sau de peste munţi, reflectând fidel năzuinţele întregului popor, nutrea convingerea fermă că realizarea grabnică a unităţii naţionale reclamă o anga­jare promptă în război împotriva Imperiului austro-ungar. Dife­renţele percepute în orientarea uneia sau alteia dintre grupările politice aveau motivaţii specifice, dar este evident că obiectivul lor principal era făptuirea grabnică a reîntregirii României. Dacă guvernul român trebuia să fie prudent, iar opoziţia putea să-şi declare deschis opţiunea pentru alianţa cu Antanta, dacă Alexandru Marghiloman avea de îndeplinit o «misie politică», dacă fruntaşii politici de peste munţi trebuiau să ţină seama de împrejurările în care acţionau, iar socialiştii să fie precauţi faţă de angajarea ţării într-un război desfăşurat între marile puteri, totuşi dincolo de aceste diferenţe se reliefa obiectivul unic asumat de toţi: Unirea neîntârziată.“^[4]

Cu alte cuvinte, socialiştii combăteau războiul, dar abia aşteptau să intre în război, iar germanofilii erau la rândul lor nerăbdători să ajungă în conflict cu Germania! Chiar când gân­deau cu totul diferit, românii gândeau absolut la fel.

Departe de mine să socotesc că istoricii sau istoricii literari n-ar fi făcut decât să preia temele propagandei comuniste. După perioada extrem de constrângătoare a anilor ’50, cultura românească a câştigat în diversitate. Însă această diversitate, oricum limitată şi canalizată, în mod pervers a servit până la urmă regimului mai mult decât i-a dăunat. Iluzia libertăţii era făcută să ţină loc de libertate efectivă. Discursurile paralele erau acceptate şi chiar bine‑venite în măsura în care nu conduceau în altă direcţie şi chiar puteau să credibilizeze discursul oficial. Revenind la reeditarea cărţii lui Kiriţescu: aceasta era nu numai o carte necomunistă, dar, în bună măsură, chiar făţiş anticomunistă, insistând asupra conflictului dintre idealul naţional românesc şi proiectele antinaţionale ale regimurilor comuniste din Rusia şi Ungaria. Intenţia îngrijitorilor ediţiei (printre care şi fiul autorului) a fost aceea de a recupera o operă clasică şi un adevăr istoric, în deplinătatea lui; intenţia celor care au lăsat cartea să treacă a fost de ordinul manipulării naţionaliste: România e înconjurată de vecini care nu-i vor binele, comu­nişti sau necomunişti, puţin contează. De altfel, a fost o con­stantă a anilor Ceauşescu tolerarea şi chiar încurajarea unor demersuri intelectuale naţionaliste, care n-aveau nimic în comun cu doctrina comunistă, dar conduceau şi ele la ideea unui popor unit în jurul unor valori care-i sunt proprii; aşa au fost „protocronismul“ lui Edgar Papu sau filosofia „sufletului românesc“ a lui Constantin Noica, fără a mai vorbi de tentativele de racolare vizându-l pe Mircea Eliade. În măsura în care diversitatea rămânea în interiorul unor formule predominant naţionale (chiar mai explicit enunţate decât o făcea naţionalismul comunist, ţinut să respecte cât de cât, măcar de formă, internaţionalismul marxist şi prietenia „frăţească“ cu celelalte ţări comuniste), regimul nu avea motive să se îngrijoreze, dimpotrivă.

Apoi, oricât de multe puteau deja să spună, îndeosebi scrii­torii, mai important rămâne ceea ce nu puteau să spună. În primul şi în primul rând, nu puteau denunţa fundamentele comunismului. S-a petrecut, după ieşirea din „proletcultismul“ anilor ’50, recuperarea aproape completă a culturii româneşti în toate fazele ei. Însă tradiţia culturală românească, cu excepţii de numărat pe degete, nu numai că n-a avut nimic de-a face cu comunismul, dar, în variatele ei manifestări: naţionaliste, tradiţionaliste sau moderniste, autohtoniste sau occidentali­zante, a împărtăşit valori opuse ideologiei comuniste (cel puţin ideologiei comuniste „ortodoxe“, de până la naţional-comu­nism). Or, tocmai această neconcordanţă a fost complet înlă­turată din orice discuţie. Ceea ce a fost o ruptură brutală trebuia să apară drept continuitate firească. Textele reeditate treceau, ele însele, prin cenzură, cu tăierea fără mari scrupule a pasajelor care contraziceau flagrant ideologia oficială. Astfel, trecutul s‑a recuperat (mai bine, oricum, decât dacă ar fi fost ignorat), dar cu preţul subordonării lui prezentului comunist.

Aceeaşi logică prezidează şi la denunţarea „abuzurilor“ comuniste ale anilor ’50. Scriitorii, din belşug, istoricii, mai timid, şi-au exercitat şi în această direcţie „libertatea“ de care dispuneau. Să spunem încă o dată: mai bine aşa decât să n‑o fi făcut. Însă denunţarea privea abuzurile, şi nu sistemul. În realitate, n-au fost abuzuri: aşa funcţiona, de felul lui, sistemul comunist! S-a urmărit zdrobirea unei lumi, ceea ce nu se putea face fără persecuţii şi crime. Punerea în evidenţă a „exceselor“ (evocare tolerată de cenzură, fiindcă nu avem de a face cu o literatură clandestină) scotea din cauză regimul comunist ca atare şi, cel puţin în intenţia manipulatorilor oficiali, servea idealizării epocii Ceauşescu în contrast cu perioada anterioară a lui Gheorghiu-Dej.

Am schiţat acest cadru mai larg, pentru a sublinia o idee: aceea că până şi textele care nu conţin nici urmă de ideologie comunistă, aparţinând adesea unor autori care cu siguranţă n-au iubit comunismul, sunt în mod obiectiv deformate de condiţiile vremii: fie că e vorba de tentaţia naţionalismului, ea însăşi explicabilă ca reacţie la antinaţionalismul anilor ’50, fie că e dorinţa de a spune măcar o parte de adevăr, cu riscul de a lăsa intactă partea de neadevăr. Sunt destule contribuţii utilizabile, dar şi acestea trebuie cântărite cu grijă, atât la nivelul infor­maţiilor, cât şi al interpretărilor.

Câteva exemplificări biografice:

În 1968, istoricul literar D. Vatamaniuc a publicat o masivă monografie, minuţios documentată, cu aspect de carte „defini­tivă“, despre scriitorul care a stârnit cele mai mari adversităţi în anii Primului Război Mondial şi imediat după aceea: Ioan Slavici şi lumea prin care a trecut. Este o tentativă de reabi­litare, stânjenită însă, probabil, şi de propriile convingeri ale autorului (în sensul în care, mai pentru toţi românii, eliberarea Transilvaniei apare ca alegerea firească în 1916), dar cu siguranţă, de limitele ideologice impuse. Să spunem clar cum stau lucrurile (anticipând ceea ce voi prezenta mai pe larg cu privire la atitudinea scriitorului): Slavici, pur şi simplu, nu voia unirea Transilvaniei cu România, ţinea la integritatea monarhiei habs­burgice şi considera Rusia şi lumea slavă în ansamblu ca cea mai mare primejdie pentru români. În mod evident, aşa ceva Vatamaniuc nu avea cum să spună: în logica unanimistă a epocii, un mare scriitor nu se putea ridica împotriva idealurilor poporului său, iar Rusia era (la 1968) un subiect tabu. Lipsită de motivaţiile majore ale lui Slavici, argumentaţia nu mai are aproape nici o susţinere. Autorul caută să diminueze cât mai mult ataşamentul lui Slavici faţă de Puterile Centrale şi nu pierde nici un prilej pentru a sublinia deosebirile de păreri din­tre el şi germani. Atunci chiar că nu se mai înţelege: de ce-a făcut tot ce-a făcut? Secţiunea ultimă a cărţii este intitulată „În lupta pentru desăvârşirea unităţii naţionale“. Fiind vorba de Slavici, ar fi fost mai potrivit: „În lupta împotriva desăvârşirii unităţii naţionale“!

Alt caz este Vasile Pârvan. Al. Zub a consacrat marelui isto­ric o monografie: Vasile Pârvan. Efigia cărturarului (1974). Aprecierea atitudinii lui Pârvan în timpul războiului n-ar trebui să ridice dificultăţi: a fost un partizan al neimplicării în conflict, iar după intrarea României în război, deşi a mers în refugiu în Moldova, a preferat să tacă. În conferinţa ţinută la Ateneu în noiembrie 1914, care i-a adus numeroase adversităţi din partea partizanilor intrării în acţiune, Pârvan înşira nenu­mărate motive care, laolaltă, ar fi amânat momentul deciziei la calendele greceşti. Al. Zub, sprijinindu‑se inclusiv pe unele vorbe emfatice, dar cu totul evanescente, precum „intangibi­litatea sacrosanctă a idealului naţional“ sau „priveghiaţi, căci nu ştiţi ziua, nici ceasul“, ajunge, dimpotrivă, la concluzia că Pârvan ar fi avut în vedere doar o neutralitate pasageră, în sco­pul unei mai temeinice pregătiri a intervenţiei. Exact politica guvernului Brătianu! Aşa încât intrarea în război în 1916 a însemnat „o recunoaştere implicită a dreptăţii lui Pârvan“.^[5] Eroul îşi contrazice însă biograful, prin afirmaţiile sale ca şi prin întreaga sa atitudine.

La un nivel mai modest de cercetare se situează biografia lui Grigore Antipa, apărută în 1969 sub semnătura lui G. Bârcă şi M. Băcescu. Autorii ne asigură că în perioada 1916-1920, „ani de criză şi lipsuri datorate războiului şi urmărilor sale“, „Antipa se cufundă în studiu şi meditaţie“.^[6] E curios să con­staţi o asemenea retragere, în condiţiile în care savantul a jucat un rol-cheie în administrarea teritoriului ocupat în 1917-1918, precum şi în guvernarea Marghiloman. După aceea, este ade­vărat, tocmai ca preţ al implicării sale în politica progermană, a avut tot răgazul să se cufunde în „studiu şi meditaţie“.

După 1989, libertatea de a privi istoria sub toate unghiurile este deplină. Mai rămâne ca şi istoricii să şi-o asume. Nu şi-o asumă întotdeauna. Este mai uşor să mergi pe căile bătute care par adevărate tocmai fiindcă sunt deja trasate. Cu privire la Primul Război Mondial şi la Marea Unire – chiar dacă se poate vorbi fără reţineri despre Rusia şi Basarabia şi despre orice altceva – ideea e deja bine stabilită că soluţia normală a fost cea aleasă, iar în afara ei s-au situat prea puţini români, cazuri cu totul izolate. Este de remarcat şi cât de uşor şi fără critică se apelează la lucrări din deceniile anterioare, extrăgându-se din ele informaţii şi interpretări ca şi când n-ar putea fi altfel decât complete şi echilibrate.

În Bucureştii în anii primului război mondial, 1914-1918, lucrare publicată în 1993 de Şerban Rădulescu-Zoner şi Beatrice Marinescu, se face, de pildă, următoarea precizare cu privire la atitudinea profesorilor Universităţii din Bucureşti: „Mai toţi profesorii, în frunte cu rectorul dr. Toma Ionescu, se aflau în rândurile «Acţiunii Naţionale» şi, apoi, ale «Federaţiei Unioniste».“^[7] Adevărul este că, departe de a fi „mai toţi“, în „Acţiunea Naţională“ şi „Federaţia Unionistă“ nu s-au mani­festat decât câţiva dintre profesorii Universităţii. Poate că autorii au în vedere faptul că aceştia au semnat în număr mare apelurile succesive pentru intrarea României în război şi de solidaritate cu Franţa. Au fost între 49 şi 58 de semnatari, din aproape 100 de profesori titulari ai Universităţii; este o majori­tate, dar nici măcar o mare majoritate, şi departe de „mai toţi“.

O lucrare incredibil de defazată ca privire de ansamblu şi limbaj e publicată în 1997 de Victor Atanasiu, istoric militar (unul dintre autorii istoriei Primului Război Mondial din 1979). România în anii 1914-1916 aduce contribuţii interesante cu privire la evoluţia planurilor de campanie, dar la nivelul inter­pretărilor stă chiar mai rău decât unele lucrări din vremea lui Ceauşescu. Autorul e ferm convins că războaiele se împart în „drepte“ şi „nedrepte“, caracterul „nejust“ al războiului dus de „puterile imperialiste“ fiind azi „un fapt pe deplin demonstrat“. Dar – precizează el – nu mai poate fi susţinută teza „că războiul dus de Belgia, Serbia şi România a fost un război imperialist“.

E un război drept, chiar dacă s-a petrecut în cadrul unui război general imperialist. Erau argumentele interpretării comuniste, dar e de-a dreptul aiuritor să mai ai parte de ele la 1997. Ni se mai spune că „mişcarea socialistă, în general mişcarea muncitorească, s-a situat pe cea mai înaltă poziţie excluzând războiul ca mijloc de realizare a dezideratului naţional“. Din nou „exegeza“ comunistă: socialiştii români au avut mare dreptate con­damnând războiul, iar România a avut mare dreptate să-l facă. Doar că în vremea comunismului nimeni nu dădea socoteală pentru asemenea insanităţi. Se pare că nici după. Autorul nu stă să explice prea mult, fiindcă are explicaţiile gata făcute; sunt oferite, cu largi citate din Lenin şi uneori din Engels (Ceauşescu lipseşte): „aşa cum arăta V.I. Lenin“, „cum aprecia F. Engels“. Este o mărturie şi despre starea ideologică a unei părţi cel puţin din corpul ofiţeresc, nu cu mult înainte de ade­rarea României la NATO.

Un ton la fel de fals ne întâmpină în cartea lui Emil Răcilă, intitulată România în primul război mondial. Situaţia econo­mică, social-politică şi administrativă din teritoriul românesc vremelnic ocupat, 1916-1918, apărută în 2005. De fapt autorul reia, fără s-o spună, o lucrare mai veche, publicată în 1981, vrând să lase impresia că ar fi nouă (şi însuşi Al. Zub, care o prefaţează, salută apariţia „unui nou studiu despre România în Primul Război Mondial“). „Noutatea“ stă în schimbarea titlu­lui şi în unele, nu multe, pasaje adăugate sau uşor modificate, inclusiv înlocuirea unui lung motto din Ceauşescu cu unul mai scurt aparţinând lui Iorga. Aprecierile rămân cele vechi. Şi Răcilă împarte războaiele în „drepte“ şi „nedrepte“: nedrepte ale altora, drepte ale românilor. „Germanofilii“ sunt opuşi „for­ţelor naţionale“, Carp, în plus, „având anumite rezerve faţă de politica ţaristă“. „Anumite rezerve“! Nici un cuvânt despre Basarabia. Se vede că nu se putea zice la 1981, dar autorul încă n-a aflat că astăzi se poate vorbi şi despre Basarabia?^[8]

Textul, să-i spunem „oficial“, cu privire la Primul Război Mondial, este capitolul redactat de Anastasie Iordache, pentru volumul VII, tomul II, apărut în 2003, al Istoriei românilor, publicată sub egida Academiei Române: „România în anii Primului Război Mondial“ (urmat de capitolul „Marea Unire“ datorat lui Ion Agrigoroaiei). Soluţia transilvăneană este aproa­pe exclusiv pusă în evidenţă. Cu atât mai mult cu cât „dintre marile puteri, Austro-Ungaria manifesta cele mai evidente intenţii de agresiune împotriva vecinilor săi“ (afirmaţie inco­rectă: pentru Austro-Ungaria, problema era supravieţuirea, nu expansiunea). Dimpotrivă, oamenii politici favorabili Puterilor Centrale, „exagerau pericolul ce-l reprezenta pentru existenţa României tendinţele expansioniste ale Rusiei“. Este curios să vorbeşti de o asemenea exagerare într-o Românie care avea nu peste mult timp să fie ocupată de imperiul vecin şi aruncată într-o direcţie care i-a afectat pentru câteva generaţii dezvoltarea istorică. Alegerea din 1916 a fost cu siguranţă cea mai bună (în lumina evoluţiilor ulterioare), dar pentru asta nu mai e ne­voie să faci Austro-Ungaria mai agresivă decât era şi nici Rusia mai binevoitoare. Dacă oamenii politici neutralişti sunt trataţi oarecum „neutru“, pentru socialişti nu există îngăduinţă, atitu­dinea lor fiind socotită de-a dreptul antiromânească (iată, în sfârşit, în acest punct, despărţirea de interpretările comuniste!). Erau stipendiaţi de Puterile Centrale, iar printre liderii lor „se aflau C. Dobrogeanu‑Gherea, dr. Ottoi Călin şi Chr. Rakovski, ultimul, bulgar de origine, iar primii doi evrei, refugiaţi din imperiul rus, din cauza pogromurilor şi prigoanei Ohranei ţariste“. Despre colaborarea intelectualilor români cu ocupantul german nu se spune nimic, e pusă în evidenţă doar rezis­tenţa, iar în această privinţă numele de referinţă este din nou Victor Babeş!^[9]

În Istoria critică a literaturii române (2008), Nicolae Manolescu revine, şi chiar pe larg, asupra cazurilor Slavici şi Arghezi, în ciuda faptului că informaţiile biografice sunt excluse pro­gramatic din vasta lui sinteză; excepţia pe care o face în favoa­rea acestor fragmente de biografie (care în fond n-au relevanţă cu privire la operă) este încă o dovadă că atitudinea celor doi scriitori continuă să intrige. Manolescu apără dreptul lor de a gândi altfel, ceea ce este un pas înainte, dar încearcă şi el pe de altă parte să le atenueze opiniile şi să le limiteze colabo­rarea cu germanii. Mult mai vinovaţi ar fi oamenii politici care, rămaşi în Capitală, „formaseră un guvern paralel şi încheiaseră pacea de la Buftea“.^[10] Doar că n-a existat un guvern paralel în sensul propriu al termenului, iar dacă Manolescu se referă la administraţia „geranţilor“ (Lupu Kostaki şi ceilalţi), aceştia n‑au încheiat nici un fel de pace cu germanii. Pacea preliminară de la Buftea a fost semnată de guvernul Averescu, guvern legal al ţării. Dacă însă e în discuţie guvernul Marghiloman, care a încheiat pacea „definitivă“ de la Bucureşti, nici acesta nu a fost un guvern paralel, ci învestit cât se poate de oficial, după toate normele constituţionale, de regele Ferdinand. Nu avem, aşadar, acea trădare flagrantă a oamenilor politici (uzur­pare de atribuţii guvernamentale şi încheierea clandestină a păcii cu duşmanul) care ar fi relativizat „vina“ lui Arghezi sau Slavici. Cei care-i învinovăţesc, crede criticul, nu le-au citit cu atenţie articolele. Acuza de colaboraţionism ar fi nefondată. Slavici, cel puţin, n-ar fi scris nici un articol filogerman. Atât el, cât şi Arghezi au ce au cu englezii, antipatizaţi ca popor „mercantil“. Ne putem întreba de unde până unde această osti­litate faţă de britanici, în raport cu care românii nu prea aveau pe atunci sentimente de nici un fel. Răspunsul este simplu pen­tru cine îl cunoaşte: denunţarea expansionismului cinic al bri­tanicilor a constituit leitmotivul propagandei germane în anii războiului. Slavici şi Arghezi nu fac decât să reproducă clişeul, ceea ce, departe de a le afirma independenţa de spirit, pledează în sensul colaboraţionismului lor. E limpede că au colaborat, nu cultivând contacte personale cu ocupantul, şi nici într-o manieră stridentă (care nu şi-ar fi atins ţelul propagandistic), ci spunând cât se poate de explicit şi repetat că vinovaţi de război sunt „ceilalţi“, în principal Marea Britanie şi Rusia, şi că locul românilor este şi rămâne nu împotriva Germaniei şi Austro-Ungariei, ci alături de ele. De precizat că susţineau acest punct de vedere fiind convinşi că e singura atitudine corespun­zătoare intereselor României. Credinţa lor nu exclude „cola­borarea“, după cum „colaborarea“ nu le exclude credinţa. Vom atinge punctul final al discuţiei când vom înceta să acuzăm şi să scuzăm pentru lucruri petrecute în urmă cu aproape un veac. N-avem altceva de făcut decât să încercăm a înţelege.

Dan Berindei schiţează portretul istoricului şi diplomatului Ioan C. Filitti, deplângând faptul că acesta n-a urcat scara onorurilor în măsura capacităţilor sale.^[11] Dar, odată ce afirmaţia e făcută, ar trebui să vină şi explicaţia. I.C. Filitti începuse o strălucită carieră; a urcat primele trepte mai repede decât mulţi alţii. Odată cu începerea războiului, şi-a manifestat opţiunea „germanofilă“. A rămas în teritoriul ocupat, unde a îndeplinit funcţii publice. Considerat „dezertor“, a fost exclus din Mi­nisterul de Externe, iar cariera lui, în plan social şi politic, practic s-a încheiat. Aceasta este explicaţia: istoricul o ştie, nu trebuie să o ştie şi cititorul?

Şi George Coşbuc – un caz destul de complicat – beneficiază de o tratare „patriotică“ unilaterală. Ediţia critică din 2006 a poeziilor sale reia detaliata cronologie alcătuită de Gavril Scridon, care pune în evidenţă datele susceptibile de a ilustra angajamentul naţional al poetului în anii războiului, dar lasă la o parte tot ceea ce infirmă un asemenea angajament (e curios, pe de altă parte, cum ediţia reia versurile antimonarhice, arun­cate pe hârtie într-un context anume şi nepublicate de poet, incluse însă în ediţiile comuniste din anii ’50, dar lasă la o parte poezii entuziast promonarhice precum Mirilor României, apă­rută în Timpul, la 24 ianuarie/5 februarie 1893, sau Spadă şi corăbii, adăugată ediţiei a VI-a din 1915 a volumului Fire de tort; aceasta din urmă, care exprimă idealul unităţii naţionale proiectat asupra principelui Carol, viitorul Carol II, este eli­minată pe motiv de „valoare artistică scăzută“ – ca şi cum n-ar fi destule poezii mediocre şi printre cele publicate).^[12]

O notă diferită în tratarea problematicii româneşti a Primului Război Mondial se observă la Florin Constantiniu, într-un articol privitor la poziţia lui P.P. Carp şi C. Stere şi, apoi, în capitolul respectiv din Istoria sinceră a poporului român.^[13] În sfârşit, un istoric ia în discuţie opţiunea alternativă a lui Carp şi Stere, arătându-i partea de justificare; potrivit interpretării sale, cei doi oameni politici erau preocupaţi de securitatea naţională (asigurarea în faţa Rusiei, prin sprijinul Puterilor Centrale), în contrast cu opţiunea dominantă care a fost aceea a unităţii naţionale (împotriva Puterilor Centrale). Ar fi de adăugat că nu doar Carp şi Stere au gândit aşa, ci destul de mulţi oameni politici şi intelectuali; de asemenea, în viziunea lor, securitatea naţională nu excludea înfăptuirea parţială a unităţii naţionale, prin recuperarea Basarabiei (după cum şi proiectul celălalt viza tot o unitate naţională parţială: cu Transil­vania, dar fără Basarabia. Şi unii, şi alţii sperau de altfel că într-o fază ulterioară se va putea realiza unitatea naţională de­plină; pentru moment, era vorba de priorităţi).

De la tinerii istorici se poate aştepta, în sfârşit, o îndepărtare de cărările bătute, prea mult bătute, ale interpretărilor Primului Război Mondial, din stricta perspectivă a unirii Transilvaniei cu România. Iată câteva rânduri din finalul unui articol, încă inedit, aparţinând unuia dintre ei: „[…] dispariţia monarhiei austro-ungare a însemnat acutizarea problemelor Europei Centrale şi nicidecum soluţionarea lor. Înţepeniţi în proiectul naţional, decidenţilor români le-a lipsit cu desăvârşire, după 1914-16, preocuparea pentru interesele de securitate de lungă durată. Odată cu Imperiul austro-ungar s-a prăbuşit şi glacisul strategic austro-german în care România era parte.“^[14] Independenţa micii Românii dinainte de 1918 era mai bine asigu­rată decât a României Mari de după 1918. Aşa cum preziseseră unii „germanofili“, România Mare avea să devină prada Rusiei.

Nu înseamnă că Marea Unire nu trebuia făcută! Înseamnă doar că istoria e complexă, iar tratarea ei dintr-un singur unghi riscă să o sărăcească şi chiar s-o falsifice.