AnnaE
#0

Introducere

 

Relatările obişnuite despre viaţa lui Iosif, patriarhul evreu care a dus tribul lui Israel în Egipt, sunt din multe puncte de vedere nesatisfăcătoare. Ni se vorbeşte despre profeţii stranii şi evenimente dramatice, dar, luate în ansamblu, ele nu sunt legate unele de altele într-o ordine logică a cauzei şi efectului; citim despre moduri de comportament bizare, dar nu ni se spune de ce personajele respective s-au comportat aşa cum au făcut-o; suntem asiguraţi de oamenii de ştiinţă că aceste evenimente s-au petrecut într-o anumită perioadă a istoriei, în vreme ce există din abundenţă dovezi, atât în Biblie cât şi în alte surse, că ele au avut loc într-o perioadă total diferită.

Pentru a face un scurt sumar al istoriei personale a lui Iosif, legăturile sale cu Egiptul faraonilor se spune că au început când a fost vândut ca sclav, la vârsta de şaptesprezece ani, de fraţii săi vitregi invidioşi. În ciuda începutului aflat sub auspicii nefavorabile, în timp, el s-a ridicat la rangul înalt de vizir, conducătorul de fapt al Egiptului după rege şi, în cele din urmă, a trimis după întreaga sa familie – tribul Israelului – să i se alăture. Despre aceste evenimente se crede, în general, că au avut loc în perioada timpurie a domniei regilor Hyksos, păstori asiatici printre care trăiau amestecate elemente semite, amurite şi de alte naţii, care invadaseră Egiptul prin 1659 î.Hr. Şi îl stăpâniseră mai mult de un secol. Iosif a murit mai târziu în Egipt, după ce a prezis Exodul şi a obţinut promisiunea ca oasele sale să fie într-o zi îngropate în pământul ţării sale. Se spune că tribul lui Israel a rămas în Egipt timp de 430 de ani, până când au ajuns sub asuprirea unui faraon şi, ca urmare, Moise a condus Exodul spre Ţara Făgăduinţei, luând cu el oasele lui Iosif pentru a le îngropa acolo. Majoritatea savanţilor plasează Exodul în jurul anului 1200 î.Hr., spre sfârşitul lungii domnii a lui Ramses al II-lea, al treilea rege al Dinastiei a Nouăsprezecea, sau – posibil – la începutul domniei fiului său, Merenptah.

În opinia mea, această relatare convenţională conţine erori grave şi omisiuni. Cred că Iosif a fost atât prinţ al Egiptului prin dreptul moştenirii, cât şi ultimul patriarh evreu, vândut în sclavie cu mai mult de două secole mai târziu decât este în general acceptat. Faraonul care l-a numit vizir a fost Tutmes al IV-lea (cca 1413–1405 î.Hr.), al optulea faraon al Dinastiei a Optsprezecea, care a fost foarte tânăr – avea în jur de douăzeci de ani – când a murit. Lui i-a succedat fiul său, Amenhotep al III-lea.

Linia descendenţei în Egipt era prin fiica cea mai vârstnică, iar fiul cel mai vârstnic se căsătorea cu ea, pentru a menţine titlul de faraon în familie. Amenhotep al III-lea a obţinut titlul şi dreptul la tron prin căsătoria cu sora sa, Sitamun[1], pe atunci o copilă. Totuşi, înaintea celui de-al doilea an al domniei sale, el s-a îndepărtat de tradiţia egipteană. Există indicii că, pe lângă cei doi fii despre care ştim din Biblie, Iosif a mai avut şi o fiică. Opinia mea este că, în ciuda sfaturilor preoţilor săi, Amenhotep s-a căsătorit cu această fiică şi a făcut-o pe ea, şi nu pe Sitamun, Marea Sa Soţie Regală (regină). Relaţia precisă dintre cei patru faraoni care au urmat – Amenhotep al IV-lea (Akhnaton), Semenkhkare, Tutankhamon şi Aye – a fost, de asemenea, subiectul unor dispute. Se ştie că Akhnaton este fiul lui Amenhotep al III-lea. Scheletul lui Semenkhkare sugerează că el avea în jur de 19 sau 20 de ani când a murit, după ce fusese timp de trei ani coregent cu Akhnaton, care atunci avea 34 de ani, dar opiniile diferă cu privire la problema dacă el era fiul sau fratele lui Akhnaton. Nu se ştie cu exactitate nici dacă Tutankhamon, care a murit la nouă ani după Akhnaton, la vârsta de 19 ani, era un al treilea frate sau fiul lui Akhnaton. Mi se pare mai probabil că Akhnaton şi Semenkhkare erau fraţi şi, în acest caz, Iosif le era bunic din partea mamei, iar Tutankhamon era fiul lui Akhnaton şi, în acest caz, Iosif era străbunicul său. Oricum, indiferent de natura relaţiilor dintre ei, toţi trei erau descendenţi ai lui Iosif. Şi, în sfârşit, Tutankhamon a fost succedat la rândul său de Aye, despre care eu cred – deşi dovezile sunt incomplete – că a fost cel de-al doilea fiu al lui Iosif.

Nu sunt de acord cu faptul că şederea israeliţilor în Egipt a durat 430 de ani: nu se putea să dureze mai mult de un secol, iar eu plasez perioada asupririi şi a Exodului mult mai devreme decât e în general acceptat – asuprirea în timpul domniei lui Horemheb (1335–1308 î.Hr.), ultimul conducător al celei de-a Optsprezecea Dinastii, iar Exodul în timpul scurtei domnii a lui Ramses I (1308–1307), primul conducător al Dinastiei a Nouăsprezecea. Şi în final, nu cred că atunci când a avut loc Exodul, Moise a dus din Egipt rămăşiţele pământeşti ale lui Iosif, pentru a le îngropa din nou în Palestina. În opinia mea, rămăşiţele patriarhului evreu nu au părăsit niciodată Egiptul şi ele se află, în prezent, la primul etaj al Muzeului din Cairo, sub forma unei mumii, în mare parte uitată şi ignorată, pe nume Yuya.

Mă grăbesc să spun că, prezentând această interpretare a evenimentelor, nu am avut intenţia să subminez credinţa religioasă a nimănui. Ea nu este niciun atac la adevărurile de bază ale Bibliei sau ale Coranului. Dacă e să fie ceva, ea este chiar opusul: sper să demonstrez că, atunci când sunt plasate într-un context logic, anumite povestiri din Vechiul Testament sau Coran, care ar putea fi – şi de obicei sunt – respinse ca mituri sau alegorii, se dovedesc de fapt relatări ale unor evenimente istorice reale. Dar mai întâi, o scurtă explicaţie despre cum a ajuns această carte să fie scrisă…

Se poate spune că geneza ei datează din 1947, anul care a marcat izbucnirea primelor ostilităţi între Egipt şi noul stat, Israel. Eu aveam treisprezece ani pe atunci, un musulman devotat care îşi spunea rugăciunile şi citea Coranul în fiecare dimineaţă. Aş fi fost foarte fericit să lupt, sau, la nevoie, să-mi dau viaţa pentru Dumnezeul meu: era un Război Sfânt, iar moartea într-un război sfânt însemna că primeai imediat un loc în Paradis. Am mers chiar într-o tabără militară pentru a mă înrola ca şi voluntar, dar m-au respins din cauză că eram prea tânăr.

Până când un nou val de ostilităţi ameninţa să înceapă, pe la începutul anilor 1960, opiniile mele se schimbaseră radical. În anii dintre aceste două evenimente îmi făcusem stagiul militar, studiasem dreptul şi îmi găsisem un loc de muncă ca şi jurnalist. Scrisesem patru piese, dintre care una fusese produsă (celelalte trei fuseseră interzise de cenzură, care nu a fost de acord cu discuţiile publice despre politică, religie sau sex, restricţii care nu lăsau prea mult spaţiu liber scrierii creative). Devenisem de asemenea absorbit de duşmănia, aparent iraţională, dintre Egipt şi Israel. De ce nu se puteau pune de acord pentru a trăi în pace împreună? De ce nu-şi puteau rezolva diferenţele de opinii prin discuţii în loc de război? La urma urmei, evreii nu făceau decât să se întoarcă pe pământul strămoşilor lor, şi nu puteau fi priviţi ca invadatori străini ca francezii sau britanicii. Era atât Pământul lor Sfânt, cât şi Pământul nostru Sfânt. Ostilitatea dintre cele două popoare mi s-a părut, dintr-o dată, ca fiind ca o gâlceavă de familie înverşunată şi de lungă durată, ale cărei rădăcini trebuie să rămână îngropate în trecutul istoriei noastre comune, de mult uitate.

Încercarea de a lua urma acestor rădăcini avea să-mi ocupe mare parte din viaţă, timp de mai mult de două decenii care au urmat. Între timp, fiindcă îmi satisfăcusem stagiul militar şi puteam fi oricând înrolat, am simţit că nu vreau să iau parte la un război care ar putea, într-un mod cât se poate de rezonabil, să fie considerat de ambele părţi ca un Război Sfânt. Am luat avionul spre Londra şi, cu excepţia câtorva vizite, nu m-am mai întors de atunci în ţara mea.

În Londra, unde mi-am câştigat pâinea predând arabă, m-am alăturat Societăţii pentru Explorarea Egiptului şi m-am înscris la un curs seral de trei ani, despre istoria ţării mele natale. Mi-am petrecut alţi trei ani studiind hieroglifele. De asemenea, am învăţat limba ebraică, dar asta nu a fost atât de dificil, deoarece ea este, ca şi limba arabă, o limbă semitică. Toate aceste cunoştinţe mi-au dat posibilitatea de a mă adânci în surse antice: totuşi, această carte a fost inspirată de un text care îmi era de mult familiar. Într-o noapte de iarnă, cu vreo patru ani în urmă, m-am trezit foarte devreme şi mi-am dat seama că nu mai puteam adormi, aşa că mi-am făcut nişte ceai şi m-am aşezat lângă foc, începând din nou să citesc – aşa cum făceam deseori, şi încă mai fac – povestirea despre Iosif din Vechiul Testament. De această dată, pe când citeam bine cunoscutul text, am fost dintr-o dată impresionat de un pasaj din Geneză, peste care trecusem de multe ori fără să-i dau vreo semnificaţie aparte.

Totul se petrece atunci când, în timpul foametei, fraţii vitregi ai lui Iosif fac a doua dintre cele două vizite în Egipt, pentru a cumpăra grâu. De prima dată, Iosif îşi ascunsese adevărata identitate de nadele sale, care îl vânduseră în sclavie: de această dată, el îşi dezvăluie identitatea, dar le spune fraţilor săi liniştindu-i: „Deci nu aţi fost voi cei care m-aţi trimis aici, ci Dumnezeu: iar el m-a făcut tatăl lui Faraon…” Tatăl lui Faraon! Mi se părea greu de crezut că citisem acele cuvinte atât de des în trecut, fără a le da vreo importanţă. Puteau doar să fie un titlu. Totuşi, în ce sens putea fi Iosif considerat tatăl lui Faraon? Faraonul însuşi era privit, indiferent de vârstă, ca şi tatăl poporului său. Nu mi se părea posibil nici ca Iosif să-şi fi revendicat acest titlu metaforic, pornind de la înalta sa poziţie ca vizir: de exemplu, când Tutankhamon încă nu avea optsprezece ani, vizirul său avea în jur de optzeci (de ani), vizir care, în ciuda marii diferenţe dintre vârstele lor, era numit „fiul regelui din Kuş.” Reacţia mea instinctivă a fost că acele cuvinte exprimau de fapt exact ceea ce însemnau şi gândurile mi s-au întors pe dată la Yuya. Încă din timpul conducătorilor Hyksos şi în timpul Noului Regat care a urmat, Yuya este singura persoană din istoria Egiptului despre care ştim să fi purtat titlul de „tatăl lui Faraon”. Deşi, în aparenţă, Yuya nu avea sânge regal, mumia sa a fost descoperită în primii ani ai acestui secol în Valea Regilor, într-un mormânt aflat între cele ale faraonilor. Era oare posibil ca patriarhul Iosif şi acest – aparent – străin în Valea Regilor să fie una şi aceeaşi persoană?

Pentru mine, acest gând – poate că intuiţie ar fi un cuvânt mai potrivit – era aproape înfricoşător. Timp de două sau trei secole, exegeţii încercaseră să stabilească o conexiune istorică între Vechiul Testament şi istoria egipteană, să indice că o anumită persoană a trăit într-o anume perioadă, aceasta fiind temelia unui cadru în care puteau fi potrivite şi alte personaje şi evenimente din Biblie. Aceasta era o sarcină care fusese îngreunată de pierderea de către Egipt a unei părţi enorme a amintirilor despre trecut într-o catastrofa, atunci când Biblioteca din Alexandria, despre care se presupune că conţinea în jur de 500.000 de manuscrise, a fost distrusă de un incendiu, în timpul unui asalt al romanilor asupra oraşului, în secolul I î.Hr.; la aceasta s-au adăugat şi pustiirile şi jafurile cuceritorilor islamişti, înarmaţi cu Coranul, şi care considerau toate scrierile antice drept blasfemii. Rezultatele acestor secole de efort de cercetare au fost câteva indicii legate de câteva locuri asociate cu şederea evreilor în Egipt şi asuprirea lor, un timp aproximativ în care putea fi plasat Exodul, o referinţă trecătoare la Israel. Dar unde era Iosif? Unde era Moise, despre care se spunea că a trăit în palatul regal? Cum de niciuna dintre acele minţi eminente nu făcuseră legătura între Iosif (Yussuf în Coran) şi Yuya, care avea un nume atât de asemănător? Eu însumi studiasem Biblia şi istoria Egiptului antic, fără să o fi făcut. De ce tocmai eu aveam această revelaţie care scăpase atâtor distinşi exegeţi? Mă înşelam poate în legătură cu titlul care apărea pe una dintre ushabti[2] din mormântul lui Yuya şi de mai mult de douăzeci de ori în Cartea Morţilor a sa?

Eram atât de emoţionat încât nu am putut să adorm. S-a făcut dimineaţă, în timp ce eu aşteptam în faţa uşilor bibliotecii Societăţii pentru Explorarea Egiptului, atunci când aceasta s-a deschis în aceeaşi zi. În primul rând, am verificat textul unei ediţii ebraice a Vechiului Testament: se specifica, wa-yašim-ni la-ab la-Phar’a, care, tradus cuvânt cu cuvânt, înseamnă: „Şi m-a aşezat (pus) el pe mine pentru un tată lui Faraon.” Apoi, m-am îndreptat spre două cărţi – Mormântul lui Iouiya şi Touiyou de Theodore M. Davis, americanul bogat care a finanţat explorarea care a dus la descoperirea mormântului lui Yuya, şi Papirusul funerar al lui Iouiya de Henry Naville, distinsul egiptolog elveţian. Davis notează că titlul it ntr n nb tawi – sfântul părinte al Stăpânului Celor Două Regate (Stăpânul Celor Două Regate era titlul formal al Faraonului) – apare o dată pe una dintre ushabti (statueta funerară regală nr. 51028 în catalogul Muzeului din Cairo) al lui Yuya, şi după cum confirmă Neville, de mai mult de douăzeci de ori în papirusul său funerar.

A dovedi că Iosif şi Yuya sunt una şi aceeaşi persoană ar fi, în mod evident, o sarcină formidabilă, care ar însemna o provocare pentru învăţăturile convenţionale, pentru noţiunea acceptată că tribul lui Israel a petrecut 430 de ani în Egipt, şi pentru insistenţa Bibliei că Moise a dus cu el rămăşiţele lui Iosif, pentru a le reînhuma atunci când a condus Exodul, ieşirea din Egipt. Totuşi, eu simţeam că intuiţia mea din orele acelea timpurii ale unei nopţi reci de iarnă urma să se dovedească adevărată – şi că urma poate să explice calitatea aproape mistică a duşmăniei care înrăutăţeşte relaţiile dintre Egipt şi Israel.

Ahmed Osman,

Londra, 1987

 

Cartea Întâi

Tatăl Lui Faraon

 

Capitolul 1

Mormântul Lui Yuya

 

Mormântul lui Yuya şi al soţiei sale, Tuya, a fost găsit în 1905, la trei ani după ce Theodore M. Davis a obţinut permisiunea de a excava în Liban el-Moluk, în Valea Regilor, în partea vestică a Tebei. Davis, care a acceptat să-şi petreacă iernile bătrâneţii sale la Luxor, în Egiptul de Sus, a furnizat banii: munca propriu-zisă a fost desfăşurată de arheologi, persoane oficiale ale Serviciului de Antichităţi, ca de exemplu Howard Carter, James Quibell, Arthur Weigall şi Edward Ayrton, care toţi erau englezi şi fuseseră instruiţi de Flinders Petrie, primul englez care a făcut săpături în Egipt, a cărui muncă desfăşurată acolo în următorii 42 de ani avea să-l facă o personalitate în domeniul arheologiei moderne.

În Valea Regilor există o vale laterală îngustă, lungă de aproximativ o jumătate de milă (800 m), care duce în sus, spre munte. La gura acestei văi, mormintele unui prinţ al lui Ramses al III-lea (1151–1132 î.Hr.) şi al lui Ramses al XI-lea (1114–1087 î.Hr.) fuseseră găsite mai devreme, săpate la margine, la poalele unui deal de şaizeci de picioare (18 m) înălţime. În 1902, Howard Carter, care pe atunci era Inspector General al Antichităţilor din Egiptul de Sus şi cel ce răspundea de noile excavaţii, a început să exploreze această vale, începând cu mormântul lui Ramses al XI-lea şi săpând spre munte. Această explorare s-a dovedit fructuoasă în anul următor, 1903, când Carter a descoperit mormântul lui Tutmes al IV-lea, tatăl lui Amenhotep al III-lea (1405–1367 î.Hr.). În timpul aceluiaşi an, explorarea a dus la scoaterea la lumină a mormântului unei alte personalităţi din Dinastia a Optsprezecea, regina Hatshepsut, care a domnit aproximativ între 1490 şi 1468 î.Hr. După aceea însă, urma s-a pierdut.

Cu opt zile înaintea Crăciunului lui 1904, Quibell l-a înlocuit pe Carter la examinarea marginii văii. Coastele dealurilor au fost curăţate de muncitori, până când stratul superior de surcele, naturale şi artificiale, a fost înlăturat şi piatra a fost descoperită. O lună mai târziu, Davis a sosit la faţa locului, pentru a afla că toată această muncă nu adusese nimic. Prin urmare, a decis – la sfatul lui Quibell – să abandoneze şantierul şi să transfere oamenii înapoi la gura văii laterale, deşi şi aceasta părea să fie un loc unde era puţin probabil să mai apară alte descoperiri. Davis notează în cartea sa Mormântul lui Iouiya şi Touiyou, publicată în 1907: „Locul era cât se poate de nepromiţător, aşa cum era aşezat între mormintele Ramses (un prinţ al lui Ramses al III-lea şi Ramses al XI-lea) la care fusese nevoie de atâţia oameni vreme de atât de mulţi ani; prin urmare, nu părea posibil să mai existe un mormânt într-un spaţiu atât de îngust, fără să fi fost descoperit. Ca o propunere originală, nu aş fi explorat-o, şi cu siguranţă că niciun egiptolog care explora pe banii altcuiva nu s-ar fi gândit să rişte să risipească timpul şi banii. În schimb, eu cunoşteam fiecare centimetru al văii laterale, cu excepţia spaţiului acestuia, şi am decis că o bună explorare îşi justifica investigaţiile şi că ar fi o satisfacţie să cunosc întreaga vale, chiar dacă ea nu aducea nimic.”

Reveniţi la gura văii, muncitorii au început să cureţe uriaşul morman de moloz, de aproximativ 9 metri înălţime, care se găsea la marginea văii între cele două morminte Ramses. După zece zile, ei au dat peste primul indiciu referitor la un al treilea mormânt, sub forma unei scări de piatră bine cioplită, care promitea să fie prima treaptă a unei scări ce cobora într-un pasaj spre un mormânt. Până în 11 februarie, ei aduseseră la lumină partea de sus a unei uşi sigilate, care ieşea în afară din calcarul şi nisipul care blocau scara. În acest timp, Quibell a fost nevoit să părăsească şantierul şi Arthur Weigall i-a luat locul. Într-un interval de 24 de ore, uşa, care era tăiată în piatră masivă, fusese descoperită în întregime. Totuşi, o deschizătură de 12 pe 4 inci (31 x 11 cm), lângă partea de sus a intrării, fusese umplută cu mortar făcut cu nămol din Nil, semn că mormântul fusese spart mai demult de un tâlhar.

Echipa lui Weigall a decis să-i urmeze exemplul. Ei au spart sigiliul în partea de sus a intrării, pentru a arunca o privire asupra a ceea ce se găsea în interior. Tot ce au putut să vadă a fost un coridor care cobora într-o pantă abruptă, lat de aproximativ 5 picioare (l, 50m). Dar ce se afla dincolo de acesta? Apertura lăsată de sigiliul spart era prea îngustă pentru a lăsa să treacă o persoană adultă, astfel încât ei au recurs la serviciile unui mic băiat egiptean, pe care l-au coborât prin minuscula deschidere. Băiatul a adus afară câteva obiecte pe care le găsise împrăştiate pe jos, la câţiva metri de intrare – un jug aurit de la un car, un sceptru de lemn şi un scarabeu (gândac sacru), care la o primă vedere părea să fie din aur masiv, dar care la o examinare mai atentă s-a dovedit a fi din piatră acoperită cu un fel de foiţă de aur.

A doua zi, la intrarea în mormânt, lui Weigall şi Davis li s-a alăturat Gaston Maspero, directorul general al Muzeului din Cairo. După ce muncitorii au dărâmat uşa, cei trei bărbaţi, fiecare având o lumânare, au intrat. Au coborât prin coridorul abrupt şi au găsit o a doua uşă. În partea de sus avea o deschidere similară cu cea de la prima uşă şi era acoperită de sus până jos cu peceţile sigiliului necropolisului. În partea de jos a uşii se aflau două vase de ceramică, în care muncitorii din vechime au amestecat ultimul înveliş de tencuială pentru a închide mormântul. Maspero şi Davis şi-au folosit doar mâinile, pentru a îndepărta câteva dintre pietrele din partea de sus a peretelui şi au privit prin scobitură. În întuneric au putut să vadă aurul strălucitor ce acoperea un soi de mobilier pe care nu au putut să-l identifice. Nerăbdători, ei au reuşit să se târască pe deasupra celei de-a doua uşi, fără să fi aşteptat ca muncitorii să o dărâme, apoi au coborât în întunericul camerei sepulcrale. Evident, primul lucru pe care au vrut să-l afle era numele posesorului mormântului.

„Ne-am ţinut lumânările (mai sus) dar dădeau lumină atât de puţină şi lumina lor ne orbea, încât nu vedeam altceva decât strălucirea aurului”, îşi amintea Davis cu câteva pagini mai încolo în cartea sa. „Totuşi, peste unul sau două momente, am reuşit să distingem o sanie funerară, care trebuia să conţină toate sicriele persoanei decedate şi mumia ei, şi cu ea să fie duse la mormânt. Sicriul avea o înălţime de 80 m şi era lung de 2,40 m, făcut din lemn acoperit cu bitum, care era tot atât de strălucitor ca şi în ziua când fusese pus. De jur-împrejurul părţii superioare a sicriului era o bandă de foiţă de aur, lată de 15,24 cm, acoperită cu hieroglife. Când i-am atras atenţia lui Monsieur Maspero asupra ei, imediat el mi-a dat lumânarea lui, pe care, împreună cu a mea, am ridicat-o în faţa ochilor mei aproape de inscripţii, pentru ca el să le poată citi. Într-o secundă, el a spus: „Iouiya.” Evident emoţionat de acest anunţ şi orbit de strălucirea lumânărilor, involuntar le-am apropiat de sicriu; moment în care Monsieur Maspero a strigat: „Ai grijă,” şi mi-a tras mâinile înapoi. Într-o clipă am realizat că, dacă lumânările mele ar fi atins bitumul, fapt pe care am fost periculos de aproape să-l fac, sicriul s-ar fi transformat într-o flacără.”

Hotărârea generoasă a lui Davis de a continua să exploreze locul nepromiţător dintre cele două morminte Ramses de la gura văii a rezultat în găsirea unui bogat tezaur de antichităţi egiptene. Când curentul electric a fost introdus în mormânt, s-a văzut că el conţinea de asemenea sarcofagul soţiei lui Yuya, Tuya. Printre relicvele care au fost recuperate se numără:

Sarcofagul de lemn al lui Yuya, acoperit cu smoală şi fiind acoperit de linii de inscripţii, aşezat pe o sanie.

Mumia lui Yuya în interiorul a trei sicrie (ca şi în cazul lui Tutankhamon).

Sarcofagul de lemn al Tuyei, pe o sanie, cu un text care îl menţionează pe fiul ei, Anen, al doilea profet al zeului Amun-Ra[3].

Două sicrie, inclusiv mumia Tuyei.

Două măşti poleite, câte una pentru fiecare dintre ocupanţii mormântului (aceasta era masca aşezată chiar pe capul mumiei).

Două cutii canopice, fiecare împărţită în patru compartimente, în care erau aşezate vasele canopice ce conţineau viscerele persoanei decedate.

Multe ushabti în cutii de lemn.

Sceptrul lui Yuya şi mânerul biciului său.

Mânerul sistrum-ului lui Yuya, un instrument care produce un clinchet sau un zornăit, folosit în special în ritualurile închinate zeiţei Isis, soţia lui Osiris, zeul morţilor, şi de asemenea în cultul lui Aton, zeul noii religii de la Amarna (vezi Capitolul 13).

Vase de alabastru.

O statuetă din lemn cu texte din Cartea Morţilor, o justificare a vieţii persoanei decedate, care printre altele conţinea formulele magice care trebuiau să-l ajute pe parcursul călătoriei sale în lumea de dincolo.

Trei scaune magnifice din lemn, de diferite mărimi, aparţinând lui Sitamun.

O cutie cu bijuterii a lui Amenhotep al III-lea.

Două paturi.

Un cufăr aparţinând lui Amenhotep şi reginei sale, Tiye.

Un vas de alabastru care aparţinea regelui şi reginei.

Un tub kohl – kohl era un fel de machiaj – având inscripţionat numele lui Amenhotep al III-lea.

Vase de ceramică.

Sigiliu de lut, pe care se crede că se află numele lui Ramses al III-lea[4] lipit de pânză.

Colierul lui Yuya din mărgele mari de aur şi lapis lazuli. Articole de toaletă de diferite tipuri.

Rezerve îndestulătoare de carne mumificată, şi aceasta destinată persoanei decedate pe parcursul călătoriei lui sau ei prin lumea de dincolo.

Un coş pentru perucă, făcut din papirus, şi o perucă, probabil (confecţionată) din păr uman.

Perechi de sandale de două mărimi diferite, variind în lungime de la 18 la 30 cm.

Un papirus, lung de 19,8 m, conţinând capitole ale Cărţii Morţilor.

Un car, perfect conservat, care pe atunci era doar al doilea car despre care se ştia că se păstrase din perioada Egiptului antic.

 

Până la descoperirea mormântului lui Tutankhamon, cu şaptesprezece ani mai târziu, mormântul lui Yuya a fost singurul din Egipt care a fost găsit aproape intact. Cele două mumii erau culcate în sicriele lor. La început, mumia lui Yuya fusese închisă în trei sicrie, iar a Tuyei în două, dar acela care intrase în mormânt mai devreme scosese în mod evident sicriele aflate mai în interior, şi le îndepărtase capacele. Căutând ornamente şi bijuterii de aur, el zgâriase fâşiile de pânză ale mumiei – întărite din cauza unguentelor care se uscaseră – cu unghiile, lăsând o mare cantitate de bucăţele de pânză în ambele sicrie.

Când trupul lui Yuya a fost ridicat, lanţul de mărgele mari din aur şi lapis lazuli, înşirate pe o aţă rezistentă, care păruse că s-a rupt în timpul zgârierii pânzei mumiei, a fost găsit în spate, în jurul gâtului mumiei. Jefuitorului de morminte îi scăpase de asemenea o farfurie de aur de mărimea palmei unui om, care fusese inserată de cel care l-a îmbălsămat, cu scopul de a ascunde incizia pe care o făcuse pentru a scoate inima lui Yuya pentru mumificarea specială. Ambele mumii erau atât de bine conservate, încât lui Arthur Weigall i s-a părut că ele ar fi putut chiar să-şi deschidă ochii şi să vorbească.

Deschiderea oficială a mormântului a avut loc în 13 feb. 1905, asistată de fratele regelui Angliei, ducele de Connaught şi ducesa, soţia sa, care se nimeriseră să viziteze Egiptul chiar în acea perioadă. Scoaterea, catalogarea şi împachetarea obiectelor din mormânt, operaţii care erau supravegheate de Quibell, au durat trei săptămâni. În ciuda vigilenţei, unii dintre cei care se ocupau de împachetat au reuşit să subtilizeze unele dintre obiectele din mormânt, dar se crede că toate au fost recuperate, fiind cumpărate de la negustorii de antichităţi[5]. În 3 martie, 120 de muncitori au început să transporte cutiile cu obiecte în jos spre râu, unde au fost lăsate pe timpul nopţii, înainte de a fi încărcate într-un tren păzit, care se îndrepta spre Cairo, locul de odihnă al lui Yuya în prezent, în muzeul capitalei egiptene.

Deşi mormântul lui Yuya şi Tuya e cel mai complet care a fost găsit înainte de cel al lui Tutankhamon, nimeni nu s-a gândit că Yuya ar avea o importanţă deosebită. Davis a scris relatarea acestei descoperiri, cu o introducere de Maspero, în 1907: Neville şi-a publicat studiul despre Cartea Morţilor a lui Yuya cu un an mai târziu. Nu prea multe s-au mai făcut de atunci, în afara unor studii legate de diferite piese de mobilier şi textele din mormânt. Totuşi, în cazul lui Yuya există destule faţete interesante pentru a face surprinzător faptul că originile sale nu au fost subiectul unor investigaţii mai amănunţite, fie atunci, fie în cei 80 de ani care au urmat.

După cum am văzut deja, el este singura persoană începând din perioada regilor Hyksos, despre care ştim că a purtat titlul it ntr n nb tawi – sfântul părinte al Stăpânului Celor Două Regate (Faraonul), acelaşi titlu pe care şi-l revendica Iosif – şi care, deşi aparent nu avea sânge regal, a fost îngropat în Valea Regilor, şi nu în Valea Nobililor, aproape de satul Sheikh Abdel Koma. Mai mult decât atât, spre deosebire de mormintele celorlalţi nobili, cel al lui Yuya nu are nici decoraţiuni, nici inscripţii; numele său, găsit pe sarcofag, pe cele trei sicrie şi alte piese de mobilier funerar, nu este unul egiptean şi nici nu a fost descoperit în Egipt înainte de timpul când el a trăit; spre deosebire de urechile majorităţii mumiilor regale ale Noului Imperiu, ale lui Yuya nu erau găurite, iar poziţia mâinilor, cu palmele spre gât atingându-se sub bărbie, este diferită de forma Osiris obişnuită, în care mâinile celui decedat erau încrucişate pe piept. Din câte se cunoaşte, Yuya este singura mumie egipteană care a fost găsită având mâinile în această poziţie.

Yuya purta o listă impresionantă de titluri pe lângă acela de „sfântul părinte al Stăpânului Celor Două Regate”:

 

Părinte al Zeului, sau Sfânt Părinte (acesta era un titlu preoţesc comun, care se poate spune că corespunde aceluia de „părinte” al Bisericii Romano-catolice şi Bisericii Anglicane sau aceluia de „padre” al forţelor armate)

Stăpân al Casei,

Adjunctul Maiestăţii Sale la comanda carelor de luptă,

Purtătorul inelului regelui Egiptului de Jos,

Purtătorul peceţii regelui Egiptului de Jos,

Nobil prin Ereditate,

Supraveghetor al Vitelor lui Mân, Stăpânul Akhmim-ului, Supraveghetor al Vitelor lui Amun,

Favorit al Zeului Bun (Faraonul),

Confident de taină al Regelui,

Confident de taină al Zeului Bun,

Gura regelui Egiptului de Sus,

Urechile regelui Egiptului de Jos,

Profet al Zeului Mân,

Prieten Unic,

Primul dintre prieteni,

Prinţ,

Mare Prinţ,

Mare în Iubire,

Bogat în Daruri în Casa Regelui,

Cel aflat în Graţia Stăpânului său,

Răbdător în dragoste pentru Stăpânul său,

Iubit de regele Egiptului de Sus,

Iubit de regele Egiptului de Jos,

Iubit de Stăpânul celor Două Regate,

Iubit de Zeu,

Posesor al favorurilor sub domnia Stăpânului celor Două Regate, Lăudat de Zeul Bun,

Lăudat de Zeul său,

Lăudat de Stăpânul său,

Lăudat de Stăpânul său, Amun,

Lăudat de rege,

Lăudat de Stăpânul Celor Două Regate,

Lăudat acela care a ieşit din Trupul Lăudat,

Acela pe care regele Egiptului de Jos l-a făcut bogat,

Acela pe care regele Egiptului de Jos l-a ridicat în mărire,

Acela pe care Stăpânul care face toate lucrurile l-a ridicat în mărire, Primul dintre Însoţitorii Regelui,

Cel Înţelept,

Cel pe care regele l-a făcut mare şi înţelept, pe care regele şi l-a făcut egalul său.

 

Spre deosebire de soţia sa, Tuya, care avea o înfăţişare egipteană convenţională, Yuya avea o înfăţişare remarcabil de străină, după cum nota Arthur Weigall în cartea sa The Life and Times of Akhnaten (Viaţa şi timpurile lui Akhnaton), publicată în 1910: „Era o persoană cu prezenţă impunătoare, al cărui caracter puternic era vizibil pe faţa lui. Putem să ni-l imaginăm ca un bărbat înalt, cu părul cărunt zburlit; un nas mare acvilin, ca acela al unui sirian; buze puternice, pline; şi un maxilar hotărât, uşor pronunţat. Are faţa unui ecleziast şi ceva din gura sa aminteşte de Papa Leon al XIII-lea. Privind aceste trăsături atât de bine conservate, simţim că în el putem să descoperim iniţiatorul (de fapt) marii mişcări religioase, pe care fiica şi nepotul lui au înfăptuit-o.”

Aceasta este o referinţă la Tiye, fiica lui Yuya, şi a Tuyei, pe care Amenhotep al III-lea a făcut-o Marea Sa Soţie Regală, şi fiul lor, Amenhotep al IV-lea (Akhnaton), care urma să închidă templele, să distrugă zeii Egiptului şi să stabilească în locul acestora un zeu monoteistic, ca şi Dumnezeul lui Israel (vezi Capitolul 8).

 

[1] Exegeţii sunt de acord aproape în unanimitate că Sitamun a fost fiica, şi nu sora lui Amenhotep al III-lea. Deşi se ştie că Amenhotep a avut trei surori, dintre care una se numea Sitamun, se crede că ea a murit la o vârstă infantilă, dar autorul nu este de acord cu această opinie (vezi Capitolul 6). Mai mult decât atât, era împotriva obiceiului egiptean, ca faraonii să se căsătorească cu propriile fiice.

 

[2] Aceste mici statuete, care seamănă cu mumia celui decedat, dar cu capul şi gâtul la vedere, erau aşezate în mormânt pentru a substitui persoana respectivă, atâta timp cât aceasta era în cealaltă lume.

 

[3] Amun-Ra a fost zeul suprem al Dinastiei a Optsprezecea, zeul Tebei, acceptat însă în întreaga ţară. El avea patru profeţi, acesta fiind un titlu preoţesc. Prin urmare, primul profet era Marele Preot.

 

[4] Bibliografia topografică a textelor hieroglifice, reliefurilor şi picturilor antice egiptene, Bertha Porter şi Rosalind Moss.

 

[5] Catalogul general al antichităţilor egiptene ale Muzeului din Cairo, James E. Quibell.

 

 

Attachments