Capitolul 1
Him başa isprăvi de mâncat. Isprăvi şi de băut. Oala, care cu puţin înainte fusese plină de vin roşu, acrişor, era goală. Îi mulţumi Oarbei.
— Bucatele au fost bune. A fost bun şi vinul.
Obrazul Oarbei se lumină.
Him başa îl privi pe Alimut.
— Te‑ai săturat?
— Da, tată. Numai vinul…
— Nu cumva vrei să spui că nu ţi‑a plăcut?
— Mi‑a plăcut, tată, dar… a fost cam puţin.
Râseră amândoi. Râse şi Oarba.
— Altădată, fiule, ai să primeşti mai mult.
Stăpânul şatrei ieşi în faţa cortului, se aşeză turceşte în ţărâna alburie pe care o înfierbântase soarele şi bătu din palme. În deschizăturile corturilor se arătară de îndată capete oacheşe, pletoase, mustăcioase. Câţiva bărbaţi se apropiară. Him başa se uită în ochii lui Uj Hoţul şi‑i porunci:
— Cheamă bătrânii la sfat. O dată cu ei să mai vină şi Ariston, Goşu şi Lisandra.
Uj Hoţul începu să umble printre corturi. Câteva clipe stăpânul şatrei îl urmări cu privirile. Pe urmă ridică ochii şi, clipind des, se uită la cer.
Soarele era tocmai la amiază. Văzduhul era cald, vâscos, apăsător şi părea încremenit. Caii, măgarii şi catârii şatrei moţăiau ceva mai departe de corturi şi se apărau alene cu cozile de roiurile de muşte care nu le dădeau pace. Câinii, întinşi pe labe, dormitau sub căruţele lungi, cu coviltire. Îi supărau şi pe ei muştele. Doborâţi de greaua zăpuşeală a zilei, urşii nu se mişcau, nu‑şi sunau lanţurile şi nici măcar nu mormăiau. Poate se aflau căzuţi adânc în somn şi nu visau nimic. Poate visau pădurile străvechi şi umbroase în care vieţuiseră altădată, pe vremea când fuseseră slobozi. Poate visau stufărişuri pline de afine şi de albine. Poate visau scorburi încărcate cu faguri galbeni plini cu miere limpede şi dulce.
Satul în care şatra poposise chiar în dimineaţa aceea se afla la o depărtare de numai trei‑patru sute de paşi. Rămânea tăcut de parcă în întregul lui cuprins nu s‑ar fi găsit nicio făptură vie. Tăcută rămânea şi balta din apropiere în care foiau broaştele şi pe care o acopereau în bună parte petice umede de lintiţă grasă şi verde. Aci, şi la acest ceas al amiezii, tăcerea ar fi fost deplină, dacă din când în când nu s‑ar fi auzit, venind de departe, ţăcănitul ritmic al secerătorilor care, undeva, acolo unde cerul îşi sprijinea marginile albastre pe pământ, doborau grâul copt şi înalt. Văzduhul era prea vâscos şi zăpuşeala amiezii prea grea şi prea groasă ca să străbată prin ea şi să se audă şi glasurile oamenilor. Frânţi de mijloc şi scăldaţi în sudoare, ţăranii adunau grâul secerat, îl legau în snopi şi cu snopii clădeau clăi mari. Văzute de departe, clăile de grâu se asemuiau cu nişte grămezi fabuloase de aur roşcat.
Auzind porunca mai‑marelui lor, repetată la fiecare cort de Uj Hoţul, oamenii oacheşi – bătrâni şi tineri – ieşiră din corturile în care abia se tolăniseră pe rogojini şi veniră lenevoşi abia târşâindu‑şi paşii. Se aşezară cu toţii în ţărâna fierbinte a luncii, făcând o jumătate largă de cerc în faţa lui Him başa. În dreapta şi în stânga acestuia se aşezară bătrânii. După aceea, în rândul întâi se aşezară, după vârstă, şi ceilalţi bărbaţi. La spatele lor luară loc femeile, iar copiii li se pripăşiră tuturor în poala, în braţe sau pe umeri. Flăcăiandrii cu mustăţile abia mijite şi fetişcanele care purtau la gât lungi şiruri de mărgele şi în urechi cercei mari ca nişte belciuge se aciuară în spatele femeilor şi întinseră gâturile. Şovăind şi împleticindu‑se, veni şi Goşu, de mână cu Lisandra. După Goşu se arătă, mândru şi pieptos, Ariston. În spatele lui, mărunţel la trup însă vânjos şi îndesat, păşea Uj Hoţul. Sudoarea de pe frunte i se scurgea pe obrajii ciupiţi adânc de vărsat şi se pierdea în barba neagră, încâlcită, stufoasă. Toate privirile şatrei se îndreptară spre cei trei. Nu se auzi nicio şoaptă şi nici măcar muştele nu mai bâzâiră. Uj Hoţul strigă:
— Sânge!… Să iasă cu sânge… Socoteala nu se poate încheia decât cu vărsare de sânge!…
Him başa se uita la el mustrător. Uj Hoţul, ruşinat, plecă ochii în jos şi tăcu.
Bărbaţii şatrei, adunaţi aci, aveau toţi chici lungi, mustăţi stufoase, bărbi sălbatice. Foarfeca nu intrase niciodată în părul vreunuia din ei. Pe obrazul niciunuia nu umblase briciul. Pe toţi, fără greşeală, îi împodobise firea cu ochi negri, de smoală, rotunzi, neobişnuit de mari şi plini de o strălucire care – dacă nu te fereai din calea ei – te ameţea şi te adormea. Bărbile, mustăţile şi chicile, unse în fiecare zi cu ulei gras, de nucă, sclipeau de parcă ar fi fost de metal.
Toate privirile erau îndreptate spre Goşu. Dârz, întărâtat, pus pe ceartă, pe bătaie şi poate chiar şi pe omor, omul veni şi se opri în mijlocul cercului. Tot în mijlocul cercului şi destul de aproape de Goşu, se opri şi Lisandra. Ariston se răzleţi de cei doi şi înlemni. Goşu se uita în pământ. Tot în pământ se uita şi Ariston. Numai Lisandra căuta fără nicio sfială ochii oamenilor din jur şi, când îi găsea, îi înfrunta nu numai cu îndrăzneală, ci şi cu neruşinare parcă.
Him başa voi să deschidă gura şi să spună ce avea de spus. Dar tocmai atunci în sat sună trist clopotul cel mare de la biserică. După clopotul mare sună şi clopotul mic. Tot rar. Tot trist. Şatra ştiu că acolo, în satul lângă care se aciuase cu câteva ceasuri în urmă, ori de undeva, de departe, de pe front, venise vestea morţii unui bărbat. Nu se închină niciunul dintre ei şi niciunul dintre ei nu şopti printre buze „Dumnezeu să‑l ierte pe răposat”. Ei, oamenii oacheşi, nu moşteniseră de la înaintaşi acest obicei şi nu practicau nicio credinţă. Se mulţumiră să se uite în pământ – în pământul în care se topeau trupurile tuturor morţilor – şi apoi să‑şi arunce ochii spre cer. De acolo, din cer, soarele lumina pământul. Şi tot de acolo, din cer, cădea ploaia care ajuta pământului să se acopere de iarbă, de buruieni şi de păduri, de livezi sau de lanuri nesfârşite de grâu, de porumb, de floarea‑soarelui, de rapiţă, de secară.
Faţa lui Him başa se întristă. Stăpânul şatrei spuse:
— Nu este nicio legătură între viaţa omului care s‑a stins acum şi viaţa noastră. Totuşi, clopotul ne‑a cobit a rău.
Şatra pogorî într‑o tăcere şi mai adâncă. Ea era obişnuită din cea mai veche vechime să tacă atunci când mai‑marele ei spunea ceva. Niciodată nu se pomenise printre ei om care să se ridice împotriva bulibaşei. Tot aşa aveau să se petreacă lucrurile şi acum.
Clopotul mare sună ce mai sună, osteni şi tăcu. Tăcu şi clopotul mic. În balta acoperită pe alocuri de mari petice de lintiţă grasă şi verde orăcăi o broască. Soarele fulgera văzduhul încremenit şi vâscos dintre pământ şi cer. Speriată, broasca se trase iarăşi în adânc.
— Ştiţi, spuse Him başa, pentru ce v‑am chemat, să luaţi parte la judecată.
— Ştim, răspunseră bătrânii, ştim prea bine.
— Totuşi, am să vă spun pe scurt întâmplarea, după datină, ca totul să fie limpede şi în hotărârea pe care o vom lua să nu se strecoare nicio nedreptate. Legile noastre, păstrate din bătrâni, trebuiesc împlinite fără nicio abatere.
— Te ascultăm, bulibaşă, ziseră într‑un glas bătrânii. Te ascultăm.
— Acum doi ani a fost mare bucurie în şatra noastră, zise Him. A fost nu numai bucurie, a fost şi veselie. Vă amintiţi că ne aflam poposiţi într‑o luncă, lângă marginea fluviului. Cu capul plecat şi parcă cerându‑şi iertare de ceea ce avea de gând să facă, flăcăul Goşu ne‑a cerut învoire să se însoare cu Lisandra, fata lui Sedil, din şatra lui Sedil. Şi noi i‑am dat învoire s‑o aducă în şatra noastră pe Lisandra, fata lui Sedil, din şatra lui Sedil. Mi‑am pus obrazul în joc şi m‑am tocmit o zi şi o noapte cu Sedil başa. M‑am tocmit până am rămas amândoi sitevi şi abia atunci ne‑am înţeles din preţ. Şi după ce ne‑am înţeles din preţ am chemat‑o pe Lisandra şi‑am întrebat‑o dacă‑l place pe Goşu şi dacă vrea să‑l ia de bărbat pe Goşu. La întrebarea mea dacă‑l place pe Goşu, ea nu mi‑a răspuns. Iar la întrebarea dacă vrea să‑l ia de bărbat pe Goşu, ea mi‑a răspuns că vrea. Nu m‑am supărat. Pentru că o femeie poate să‑şi ia de bărbat şi pe un om pe care nu‑l place. Cu vremea se învaţă cu el şi asta e de ajuns ca o căsnicie să meargă bine. Şi‑am mai întrebat‑o pe Lisandra dacă are ori nu de gând să se supună legilor străvechi ale şatrei noastre. Lisandra a pus mâna dreaptă pe inimă şi‑a jurat că are să se supună, oricât de straşnice ar fi ele. Atunci Goşu a zis: „Dacă mă ia de bărbat, o să mă cunoască. Şi dacă o să mă cunoască, o să mă placă. Şi dacă o să mă placă, până la urmă o să ajungă să mă şi iubească.” Zicând acestea, Goşu s‑a arătat fericit. Şi atunci m‑am arătat şi eu fericit că Goşu şi‑a ales nevastă frumoasă şi harnică, şi că şatra noastră şi‑a mărit numărul şi s‑a îmbogăţit cu o femeie din şatra lui Sedil şi chiar din neamul lui Sedil. Goşu i‑a plătit în faţa mea şi în faţa voastră lui Sedil başa douăzeci de galbeni de aur turceşti, cu zimţi, ca preţ al Lisandrei. Sedil başa şi‑a luat fata de mână şi i‑a dat‑o lui Goşu pe viaţă şi i‑a spus: „Până acum Lisandra a fost fata mea şi mie mi s‑a supus. De acum înainte, Lisandra este roaba ta, Goşule, şi nevasta ta, şi ţie şi numai ţie o să se supună, iar la alt bărbat din şatră ori din afara şatrei n‑o să se uite nici măcar cu coada ochiului.
Him başa tăcu. Îşi bolovăni ochii rotunzi, neobişnuit de mari şi neobişnuit de negri, peste oamenii oacheşi adunaţi în faţa lui. Şatra îl asculta. Şatra nu‑i ieşea din cuvânt. Inima i se umplu de mulţumire. Ieşi din tăcere şi întrebă:
— Am spus până acum adevărul, au l‑am ocolit?
— Adevărul l‑ai rostit, bulibaşă, adevărul întreg l‑ai rostit şi nimic din ce‑a fost adevăr n‑ai ascuns.
— Atunci, zise Him başa, să mergem mai departe şi să desluşim faptele până la capăt.
— Până la capăt, bulibaşă.
— Aşadar, Goşu i‑a plătit lui Sedil başa preţul Lisandrei şi Lisandra a jurat cu mâna pe inimă că va asculta de străvechile legi ale şatrei noastre şi‑a trecut Lisandra din şatra lui Sedil başa în şatra noastră. A început nunta. Trei zile şi trei nopţi ne‑am veselit noi şi tot trei zile şi trei nopţi s‑a veselit şi şatra lui Sedil başa. Au jucat oamenii din şatra noastră şi, amestecându‑se cu noi, au jucat şi oamenii din şatra lui Sedil başa. Au jucat urşii şatrei noastre şi au jucat şi urşii şatrei lui Sedil başa. S‑a isprăvit nunta fără nicio spinare ciomăgită, fără nicio mână ruptă, fără niciun ochi scos şi fără niciun cap spart. Pe urmă şatra noastră a apucat‑o într‑o parte şi şatra lui Sedil başa în altă parte. De atunci şi până astăzi au trecut aproape doi ani, iar căruţele noastre nu s‑au mai întâlnit, câinii şatrei noastre nu s‑au mai mirosit cu câinii şatrei lui Sedil başa, caii, măgarii şi catârii şatrei lui Sedil başa nu s‑au amestecat la păscut cu caii, măgarii şi catârii şatrei noastre. Iar noi… Noi nu ne‑am mai oglindit în ochii şatrei lui Sedil başa şi nici şatra lui Sedil başa nu s‑a mai oglindit în ochii noştri. Este?
— Este, bulibaşă, este.
— Toate au mers bine până în miezul nopţii trecute, când peste Goşu s‑a năpustit netam‑nesam, un vis urât. Şi atunci, scuturându‑se de somn şi ieşind din visu‑i urât, Goşu s‑a trezit. Şi trezindu‑se a căutat‑o lângă el pe Lisandra s‑o scoale şi pe ea din somn şi să‑i povestească visul. N‑a găsit‑o. Fierul roşu al bănuielii i‑a ars lui Goşu inima şi l‑a îndemnat să pună mâna pe cuţit. A pus Goşu mâna pe cuţit, i‑a încercat agerimea tăişului, a ieşit din cort şi s‑a pitulat la pândă cum ar fi făcut‑o oricare dintre noi. Cum ştiţi, şatra toată dormea dusă. Caii şatrei, măgarii şatrei şi catârii şatrei păşteau prin preajmă. Câinii şatrei dormeau şi dormeau şi urşii şatrei. Şi numai Goşu pândea la pământ, cu cuţitul în mână. Sângele lui Goşu ardea şi mânia îi tulbura minţile. Omul însă se stăpânea, tăcea şi răbda. Stăpânindu‑se şi tăcând, răbdând şi aşteptând, a pândit până către zori. Şi pânda nu i‑a fost fără folos. În zori a văzut‑o pe Lisandra şi l‑a văzut şi pe Ariston. Veneau ţinându‑se de gât dinspre zăvoi.
— Ruşine! Ruşine mare! spuseră bărbaţii.
Muierile oacheşe şi ochioase tăcură. Tăcură şi fetişcanele. Tăcură şi flăcăiandrii. Him başa îl întrebă pe Goşu:
— Am spus adevărul, Goşule?
— Adevărul l‑ai spus, bulibaşă.
— Dar tu, Aristoane, ce sici?
— Ai spus adevărul, bulibaşă.
Pe Lisandra n‑o învrednici Him başa cu nicio întrebare. Femeiuşca nu se sinchisi. Îşi păstră ochii în jos, însă genele lungi îi tresăriră şi parcă şi buzele i se mişcară într‑un scurt tremurat.
— Goşu, zise Him başa, Goşu ar fi avut dreptul, stăpânit de mânie, cum era, să se năpustească asupra lui Ariston şi să‑l înjunghie. Dar Goşu s‑a gândit că nu e potrivit ca un bărbat din şatra noastră să ucidă alt bărbat din şatra noastră. Goşu a ţinut seama de străvechile noastre legi şi de străvechile noastre obiceiuri, şi a socotit că e mai bine să‑şi înfrâneze pornirea spre răzbunare şi să aducă pricina înaintea noastră spre dreaptă judecată. Aşa este, Goşule?
— Aşa este, bulibaşă, aşa şi nu altfel.
— Acum, spuse Him başa, acum Goşu trebuie să ne răspundă dacă o leapădă sau nu pe Lisandra.
Goşu răspunse liniştit:
— Nu, stăpâne, n‑o lepăd. Nici mort n‑o lepăd.
— De ce?
— Pentru că eu fără Lisandra nu pot trăi. Eu o iubesc pe Lisandra mai mult decât îmi iubesc lumina ochilor.
Lisandra se uită la el lung. Îi înflori pe buze un surâs de mulţumire. Him başa se încruntă. Femeiuşca îşi stinse îndată surâsul.
— Atunci, Goşule, nu‑ţi rămâne altceva de făcut decât s‑o ierţi.
Goşu sări ca ars:
— Până aici ai fost drept, bulibaşă, şi n‑ai rostit un singur cuvânt care să se abată de la străvechile noastre legi şi de la străvechile noastre obiceiuri, însă la urmă, pesemne din bunătatea inimii, ai greşit.
— Aşa e, ziseră bătrânii. La urmă bulibaşa a greşit.
— Vrei să se împlinească legea, Goşule?
— Vreau.
— Şi tu, Lisandro, vrei şi tu să se împlinească legea?
— Vreau, zise femeia, vreau, pentru că ştiu că altfel nu se poate.
— Dar, o întrebă blând Him başa, de ce ai călcat tu legea când ştiai prea bine ce te aşteaptă?
— Nu pot trăi fără Ariston, bulibaşă. Şi dacă nu pot trăi fără Ariston, socot că e mai potrivit să mor.
Tăcu Him başa. Tăcură bătrânii. Toţi bărbaţii tăcură, în afară de Uj Hoţul, care râgâi, rânji şi tuşi. Muierile şatrei fremătară şi şuşotiră între ele. Him başa răcni la ele. Muierile tăcură.
— Tu, Aristoane, ştiai că Lisandra e nevasta lui Goşu. Ştiai că Goşu a cumpărat‑o pe Lisandra de la tatăl ei, de la Sedil başa, cu douăzeci de galbeni de aur vechi, turceşti şi cu zimţi.
— Ştiam, bulibaşă, toate acestea le ştiam.
— Atunci de ce ai tras‑o pe Lisandra în greşeală?
— Pentru că o iubesc mai mult decât îmi iubesc carnea şi mai mult decât îmi iubesc sângele. Fără ea nu pot să trăiesc şi nici nu vreau să mai trăiesc.
— Dar Goşu spune că nici el nu poate să trăiască fără Lisandra.
— Da, nu pot să trăiesc fără Lisandra, suspină Goşu.
— Vinovată este Lisandra, zise Him başa. Cunoştea dragostea lui Goşu şi nu se cădea să răspundă chemării lui Ariston.
— Nu eu sunt vinovată, spuse Lisandra. Vinovată e dragostea. Dragostea m‑a aprins, m‑a zăpăcit, m‑a orbit şi m‑a aruncat în braţele lui Ariston. Acum voi faceţi cu mine ce vreţi. Însă eu sunt datoare faţă de voi şi faţă de inima mea să vă mărturisesc încă o dată că nu pot să trăiesc fără Ariston. Auziţi? Eu nu pot să mai trăiesc fără Ariston. Şi fără Ariston nu vreau să mai trăiesc.
Tăcerea se lăsă iarăşi peste şatră, peste lunca acoperită de iarbă aspră, ghimpoasă, peste balta stătută, adormită sub petice mari de lintiţă grasă şi verde. După câtva timp tăcerea fu iarăşi sfărâmată de clopotul mare şi de clopotul mic din sat care sunau a jale. Moartea, ca o uriaşă pasăre nevăzută, fâlfâi din aripile ei peste şatră, dar văzduhul fierbinte şi vâscos al zilei rămase tot neclintit, tot încremenit.
Lisandra zise:
— Dragostea e vinovată. Dar nici tu, bulibaşă, nici voi, ceilalţi bătrâni plini de înţelepciune care vă aflaţi în jurul bulibaşei, nu înţelegeţi ce este dragostea. Poate aţi iubit în tinereţea voastră. De atunci însă şi până acum a trecut mult timp şi voi aţi uitat totul. Inimile vi s‑au uscat şi amintirile v‑au secat. Ori, poate nici n‑aţi iubit. Iar dacă aţi iubit şi aţi uitat, ori dacă n‑aţi iubit niciodată, cum mă puteţi voi înţelege şi cum mă puteţi voi judeca? Judecaţi‑mă, totuşi, şi pedepsiţi‑mă după străvechea voastră lege pe care eu am călcat‑o şi după străvechile voastre obiceiuri de care eu n‑am fost în stare să ţiu seamă, înainte de a‑mi primi pedeapsa, sunt datoare să vă spun pentru a treia oară că eu fără Ariston nu mai pot să trăiesc şi nici n‑am de ce să mai trăiesc.
— Nici eu nu pot să trăiesc fără Lisandra, zise încet Ariston. Şi fără Lisandra nici eu n‑am de ce să mai trăiesc.
Oarba îi ceru voie bărbatului ei care era cumplitul stăpân al şatrei să spună şi ea câteva cuvinte, şi după ce acesta îi dădu îngăduinţa, zise:
— Tu, Lisandro, de cum a început judecata, eu una am tăcut şi te‑am ascultat. Şi nu m‑aş fi amestecat în vorbă, dacă n‑ai fi întrecut cu neruşinare măsura cuvintelor. Zici că noi toate n‑am cunoscut dragostea, ori că dacă am cunoscut‑o în tinereţe am uitat‑o cu trecerea timpului. Şi‑ai mai zis că şi bărbaţii noştri ori au cunoscut dragostea şi au uitat‑o, ori n‑au cunoscut‑o deloc. De când trăiesc în şatra asta – şi trăiesc cam de multişor – vorbe mai neruşinate n‑am auzit. Tu, fată a Cârnei, află că noi toate am cunoscut dragostea. Şi‑au cunoscut‑o şi bărbaţii noştri. Dar unde am fi ajuns noi dacă ne‑am fi lăsat robiţi de patimă şi ne‑am fi furat una alteia bărbatul, ori ne‑am fi încurcat cu tinerii stăpâniţi de pofte? Atunci, muiere stricată ce eşti, şatra noastră n‑ar mai fi avut nicio tărie. Şi nemaiavând nicio tărie, s‑ar fi destrămat şi ar fi pierit. Este adevărat că străvechile noastre legi sunt aspre. Şi tot atât de adevărat este că grozav de aspre sunt şi străvechile noastre obiceiuri. Dar noi nu ne putem lepăda nici de unele, nici de altele, fără să ne pască primejdia pieirii.
— Înţelepte vorbe a rostit Sina, zise Him başa. Trebuie să împlinim legea. Până să trecem la împlinirea ei, te mai întreb o dată, Goşule: o lepezi pe Lisandra, au ba?
— Nu, bulibaşă, n‑o lepăd. Fără Lisandra nu pot să trăiesc. Fără Lisandra nu mai am pentru ce trăi.
— Atunci, Goşule, o ierţi pe Lisandra?
— Nu, bulibaşă, nu pot s‑o iert. Aţi auzit ce‑a spus. Dacă o iert astăzi, la noapte pleacă iarăşi să se culce în zăvoi cu Ariston.
— Poate nu pleacă, zise bulibaşa. O să avem noi grijă să nu plece.
— Grijă! Ce fel de grijă? Ştii tot atât de bine ca şi mine, ori poate şi mai bine, că pe o muiere intrată în călduri nu izbuteşte nimeni s‑o păzească nici cu ciomagul şi nici cu puşca.
— În cazul acesta, Goşule, doreşti să se treacă la împlinirea legii?
— Da, bulibaşă, doresc.
— Şi crezi că împlinirea legii are să‑i vindece Lisandrei inima care‑o sfârâie după Ariston şi‑are să‑i stingă pofta?
— Mă hrănesc cu această nădejde, bulibaşă.
Lisandra se întoarse spre bărbatul ei:
— Sărace! Sărace! Este ca şi cum ai încerca să te hrăneşti cu pietre.
Him başa îl privi în ochi pe Ariston.
— Tu, Aristoane, ai ceva împotrivă?
— N‑am nimic împotrivă, bulibaşă.
— Dacă nimeni n‑are nimic împotrivă, zise mai marele şatrei, hotărăsc să se urmeze până la capăt străvechile noastre rânduieli. Pregătiţi‑vă.
Acum soarele trecuse de amiază şi luneca, aprins şi galben, către partea dinspre apus a cerului. Chindia era încă departe şi văzduhul rămânea tot fierbinte, tot vâscos, tot apăsător, tot încremenit. Balta, învelită pe alocuri de mari petice verzi şi grase de lintiţă, părea tot adormită. Şi tot adormită părea şi lunca dintre sat şi balta lângă care îşi găsise pentru câteva zile sălaş şatra. Caii, măgarii şi catârii şatrei, copleşiţi şi ei de zăpuşeală, se apărau alene, ca şi mai înainte, cu cozile, de muşte. Câinii dormitau întinşi la umbră, sub căruţele lungi şi grele, cu coviltir. Urşii, doborâţi de căldură, mormăiau din când în când prin somn. La îndemnul lui Uj Hoţul, câteva fetişcane oacheşe îşi zornăiră mărgelele de sticlă, brăţările de aramă şi cerceii de tumbac, luară găleţile, le umplură cu apă din baltă şi udară, ceva mai departe de corturi, o bucată mare de pământ. Ţărâna supse numaidecât apa şi se muie.
Goşu intră în cort. Intră în cort, după el, şi Lisandra. Ariston se îndreptă, mândru şi dârz, spre cortul lui Him başa îl căută pe Alimut şi‑i porunci să se ducă după harapnice. Băiatul se repezi la căruţă şi se întoarse cu două harapnice.
Toată şatra se afla în picioare, fremăta şi fierbea de nerăbdare. Nimeni nu rostea niciun cuvânt. Oamenii oacheşi făcură cerc în jurul bulibaşei. Se înghioldeau unii pe alţii, se îmbrânceau, se călcau pe picioare, holbau ochii. Mai‑marele şatrei cercetă îndelung fiecare harapnic. Spuse:
— Sunt curate. Amândouă sunt curate. N‑au nici plumbi, nici noduri. Vedeţi‑le şi voi. Cercetaţi‑le şi voi.
Harapnicele trecură din mână în mână. Fiecare le pipăi. Şi după ce le pipăi fiecare zise:
— Bulibaşă, ai spus adevărul. Harapnicele sunt curate. Nici plumbi n‑au şi nici noduri.
Him başa luă harapnicele. Le mai cercetă încă o dată. Şi încă o dată grăi:
— Harapnicele sunt curate. Nu părtinim pe nimeni. Noi nu părtinim pe nimeni. Soarta va hotărî.
— Da, întări şi Sarat, unul dintre bătrâni. Soarta va hotărî.
Uj Hoţul râse:
— Ha‑ha‑ha! Soarta! ha‑ha!…
Matahala se apropie de el, îl întoarse cu faţa spre ea, îl ridică în sus şi‑l sărută pe gură..
— Eu nu te‑am înşelat niciodată, Uj, niciodată.
Oamenii oacheşi îşi scoaseră de la brâu pungile cu tutun şi lulelele negre de pământ ars. Umplură lulelele cu tutun şi le aprinseră. După aceea se aşezară iarăşi turceşte în ţărâna fierbinte din faţa corturilor. La spatele bărbaţilor se rânduiră, în picioare, femeile şi copiii, în aşa fel încât fiecare să vadă de la început şi până la sfârşit tot ceea ce avea să se petreacă pe peticul acela de pământ proaspăt udat cu apă.
Gol până la brâu şi desculţ, Goşu ieşi din cort. Pieptul lat şi vânjos îi era acoperit de o pădure deasă şi încâlcită de păr negru şi creţ. Pletele lungi, unsuroase şi lucioase, îi cădeau pe umeri şi pe spate. Barba, şi ea stufoasă şi neagră ca pana corbului, îi acoperea partea de sus a pieptului. Omul oacheş o ţinea de mână pe Lisandra, cu gingăşie, cu dragoste, de parcă ar fi vrut s‑o ducă în boazurile raiului. Femeiuşca, cunoscând până în cele mai mici amănunte ce‑o aştepta, îşi pusese pe trupu‑i şui o fustă galbenă, de stambă subţire, şi o bluză şi mai subţire, albă, de borangic. Mijlocul şi‑l încinsese strâns cu bete, iar părul lung, negru şi lucios, şi‑l legase la ceafă, într‑un singur mănunchi, cu o panglică albastră.
— Goşu are s‑o omoare, rosti careva încet. Păcat de ea!
— Orice‑am spune noi, şatra n‑are o altă muiere mai frumoasă şi mai mândră ca Lisandra.
O bătrână smochinită, care până atunci ascultase şi privise totul, zise tare:
— Ba n‑o s‑o omoare! Goşu‑al meu până acum n‑a omorât pe nimeni şi n‑o să omoare pe nimeni nici de acum înainte. Goşu al meu nu e ucigaş, aşa că o să‑i dea păcătoasei ceea ce i se cuvine, numai ceea ce i se cuvine o să‑i dea băiatul meu târfei, şi nimic mai mult… Nimic mai mult.
— Dar Ariston? Unde e Ariston? De ce întârzie Ariston? De ce nu se arată Ariston?
— Uite‑l… Uite‑l…
Ariston ieşi şi el din cort. Era, ca şi Goşu, desculţ şi gol până la brâu. Părea tot atât de puternic, tot atât de lat în spate, numai că părul negru şi des care‑i acoperea pieptul era mai încâlcit decât al lui Goşu.
— O să biruie Ariston.
— Ba nu, n‑o să biruie Ariston. O să biruie Goşu.
— Dreptatea e de partea lui Ariston. Dreptatea e totdeauna de partea dragostei.
— Nu chiar totdeauna.
— Să se facă tăcere! porunci Him başa.
Se făcu tăcere. Cu greu, dar se făcu. Him başa se duse la Goşu şi‑i întinse harapnicele.
— Alege‑ţi unul, Goşule, pe care‑l vrei. Le‑am cercetat. Amândouă sunt curate.
Goşu întinse mâna şi luă la întâmplare un harapnic.
— Mulţumesc, bulibaşă.
Goşu se depărtă. Lisandra îl urmă. Goşu se opri şi o aşteptă. Muierea ajunse lângă el. Bărbatul puse harapnicul pe umăr, o luă în braţe, o legănă şi o strânse îndelung. Pe urmă îi sărută obrajii uşor traşi, ochii, sprâncenele, părul lung şi negru, fruntea înaltă şi limpede. Şatra aşteptă ca Goşu să‑şi sărute nevasta şi pe gură, însă bărbatul pe jumătate gol nici nu se atinse de buzele ei. În schimb o muşcă sălbatic de sâni. Lisandra ţipă scurt. Şatra se înfioră. Undeva, în mulţime, Ariston mârâi, vru să spună ceva, dar îşi luă seama şi‑şi înghiţi vorbele.
Goşu ridică harapnicul. În mijlocul peticului de pământ înconjurat de şatră, femeia rămase dreaptă ca un stâlp, îşi înălţă mândră capul, îşi privi bărbatul în ochi şi‑i porunci:
— Hai, câine, dă!…
Goşu se trase îndărăt cu un pas, cu doi şi deodată, ca un şarpe negru şi lung, harapnicul cu trei sfârcuri fulgeră pe deasupra capului Lisandrei şi pocni ca o armă. De atins însă n‑o atinse. Mulţimea îngheţă. Lisandra râse:
— Câine! Ţi‑e frică! De ce ţi‑e frică? Dă! Dă în plin!
De patru, ori poate chiar de cinci ori harapnicul fulgeră şi răsună deasupra capului ei fără s‑o atingă. Şatra, care se aştepta la altceva, izbucni:
— Ha‑ha‑ha!…
— Hi‑hi‑hi!...
— Goşu n‑are‑n oase snagă de bărbat!
— Ha‑ha‑ha!…
— Lui Goşu îi e frică să‑şi bată nevasta. Acum înţelegem noi de ce‑a umblat fata lui Sedil başa cu buza friptă după Ariston. Abia acum înţelegem noi… E‑he!… E‑he‑he!…
— Goşu n‑are pic de snagă în vine.
— Nici n‑a avut vreodată.
— Hi‑hi‑hi!…
— Ha‑ha‑ha!…
Goşu întredeschise gura şi trase adânc aer în piept, se încruntă, îşi prinse buzele cărnoase între dinţi şi şi le muşcă adânc. Fire subţiri de sânge începură să i se scurgă pe barba creaţă, neagră, încâlcită, sălbatică.
— Goşu nu preţuieşte două cepe degerate.
— Ha‑ha‑ha!…
— Hi‑hi‑hi!…
— A murit demult curajul lui Goşu.
— N‑o bate.
— A uitat că muierea nebătută e ca moara neferecată.
A şasea fulgerare a harapnicului fu năprasnică. Biciul cu trei sfârcuri nu mai plezni în gol ci se înfăşură tot pe trupul muierii, strâns şi usturător, tăie ca briciul bluza subţire, de borangic, şi sfârtecă adânc carnea sănătoasă, tare ca piatra şi arămie.
Acum şatra holbă ochii rotunzi, neobişnuit de mari şi neobişnuit de negri, şi încremeni. Câţiva sughiţară. Câţiva îşi muşcară limba. Uj Hoţul icni, iar Ariston scoase un ţipăt ascuţit şi scurt, de parcă nu Lisandra, ci el însuşi ar fi primit lovitura. De zâmbit, numai Matahala zâmbi.
Lisandra se ţinu bine. Îşi încleştă fălcile. Nu ţipă. Nu se îndoi. Nici măcar nu crâcni. Clipi numai ceva mai pripit din ochi, până i se risipi ceea ce putea fi un început de frică.
Lui Goşu i se tulburară şi i se înrăiră ochii mari, de smoală. Harapnicul, care acum părea că a prins cu adevărat viaţă, se năpusti iarăşi şi iarăşi, fără niciun răgaz, asupra Lisandrei. Iarăşi şi iarăşi… Iarăşi şi iarăşi… Iarăşi şi iarăşi… Omul oacheş şi gol până la brâu care‑l mânuia se dovedi a fi mare meşter. Nicio lovitură nu căzu undeva la întâmplare. Biciul grozav înfăşura fulgerător trupul muierii, îi tăia şi‑i zdrenţuia bluza subţire, de borangic, în fâşii din ce în ce mai înguste, îi murseca şi‑i sângera pielea şi carnea bucăţică cu bucăţică. La fiecare lovitură Lisandra clipea şi‑şi ridica tot mai sus fruntea, în pofida şatrei care se aştepta să şi‑o încline. Matahala, voinica nevastă a lui Uj Hoţul, tremura de plăcere, iar Ariston icnea din când în când. Goşu, cu cât lovea mai năprasnic, cu atât îşi muşca şi‑şi zdrobea şi mai mult buzele.
Nu se scurse prea mult timp şi barba lungă şi lăţoasă a omului cu harapnic se înroşi. Din firele ei groase, creţe şi încâlcite, picuri mari de sânge închegat începură să se prăvălească în ţărâna udă. Caii, măgarii şi catârii şatrei păşteau fără niciun chef iarba aspră şi ghimpoasă a luncii şi se apărau, alene, ca şi mai înainte, cu cozile, de muşte. Dar pocnetele, acum înfundate, ale harapnicului şi mirosul sângelui care picura din barba lui Goşu şi din trupul zdrenţuit al Lisandrei scoaseră din somnolenţă câinii şi urşii. Câinii se înviorară, ţâşniră de sub căruţele lungi, cu coviltir, se depărtară de şatră şi se apucară să scheaune şi să urle de parcă ei înşişi ar fi fost bătuţi. Mai tare decât toţi urla şi scheuna Rob, câinele bătrân dar încă puternic al lui Him başa. Aţâţaţi de mirosul sângelui omenesc vărsat şi poate uşor înfricoşaţi, urşii începură să se zbată în lanţuri şi să mormăie furioşi. Alimut, în făptura căruia trăia încă din plin cruzimea adolescenţei, puse mâna pe o bâtă zdravănă şi, izbind cu ea când într‑o parte, când în alta, alungă câinii şi‑i risipi. Se întoarse după aceea la urşi şi‑i ciomăgi zdravăn. Aruncă bâta. Şi dintr‑odată îşi dădu seama cu oarecare spaimă că în adâncul inimii lui simţise plăcere, atunci când bătuse câinii şi urşii. Gândi: „Fără îndoială că acum lui Goşu îi face plăcere că o bate pe Lisandra.” Scuipă în ţărână.
Cu toate că mâncaseră bătaie, nici câinii, nici urşii nu se potoliră. Scârbit pe de o parte de treaba pe care o făcuse, iar pe de alta de gândurile care‑i trecuseră prin cap, feciorul lui Him başa îi lăsă în pace şi reveni printre ceilalţi oameni oacheşi care, tăcuţi şi cu ochii bulbucaţi şi sticloşi, îl priveau pe Goşu şi o priveau şi pe Lisandra. Din bluza albă şi subţire de borangic şi din fusta galbenă de stambă ieftină, care îmbrăcaseră până mai adineauri trupul zvelt şi plinuţ al femeii, nu mai rămăseseră decât câteva zdrenţe. Zdrenţele acestea jalnice şi ude de sânge se lipiseră de pielea stropşită şi sfărâmata a muierii, iar unele îi pătrunseseră adânc în carne. Lisandra, cu toată bătaia cumplită pe care o primea, îşi păstra încă fruntea sus, îşi ţinea încă gura încleştată, însă fără voia ei ochii i se tulburaseră şi se vedea de departe că abia îşi mai stăpâneşte plânsul care se lupta s‑o podidească.
Harapnicul fulgera mereu, tot mai sprinten, tot mai flămând, tot mai sălbatic. Ariston îşi dusese mâinile la ochi, sărea în sus, ca ars, şi icnea ascuţit şi scurt la fiecare lovitură pe care o primea Lisandra. Uj Hoţul înghiţea în sec. Matahala număra loviturile şi spunea încet, printre dinţi:
— Dă‑i! Mai dă‑i! Dă‑i…
Oarba înţelegea totul. Auzea totul. Totul.
Goşu, spre care acum erau îndreptate toate privirile aprinse ale şatrei, îşi împlinea mai departe ceea ce credea că este tristul lui drept. Scăldat tot în sudori, izbea într‑una şi, tăcut, îşi muşca şi‑şi zdrobea fălcile şi buzele.
Clopotul mare din sat sună iarăşi de mort şi numaidecât clopotul mic se grăbi să‑l îngâne. Amândouă clopotele erau de aramă curată şi aveau sunet clar şi dulce, cu toate că aproape în fiecare săptămână vesteau o dată sau de mai multe ori moartea.
În sfârşit, istovită atât de lovituri cât şi de încordare, Lisandra se muie, se îndoi de mijloc şi se lăsă în genunchi. Nu leşină, se ţinu trează şi îşi dădu seama de starea în care se află. Grijulie şi dorind din toate puterile ca nu cumva Goşu să creadă că ea a fost biruită de harapnicul lui şi că‑şi cere iertare, încercă să se scoale. Nu izbuti însă. Cuprinsă de sleire şi poate şi de multul chin la care carnea ei mursecată şi sfărâmată o supunea, se lăsă într‑o rână şi pe urmă se ghemui toată în ţărână.
— A omorât‑o! strigă aproape veselă Matahala. A omorât‑o şi bine i‑a făcut Goşu c‑a omorât‑o!
— Aş! Nici vorbă nu poate fi de aşa ceva, îi replică Uj Hoţul. Aşa cum bine ştii, dragă nevastă, muierea e mai tare decât dracul, şi ţine la bătaie.
Matahala îl apucă pe Uj Hoţul de umeri, se aplecă şi‑i şopti la ureche:
— Dragă bărbate, dacă mai spui prostii, mă scoţi din sărite şi atunci… atunci te sugrum. N‑am nevoie decât de două degete ca să te sugrum.
Bărbatul mărunt şi ciupit de vărsat şopti:
— Am să tac mâlc… Orice s‑o mai întâmpla, eu am să tac mâlc… Iar la noapte o să te iubesc… O să te iubesc…
Goşu se şterse pe faţă cu dosul mâinii. Păstrându‑şi încă harapnicul şi părând gata, la nevoie, s‑o ia de la început, se apropie de femeiuşcă, îngenunche lângă ea şi‑i ascultă răsuflarea. Se ridică. Zise:
— N‑are nici pe dracu! E numai leşinată.
Him başa, fără să se mişte din loc, porunci:
— Fetelor, aruncaţi peste ea câteva căldări de apă. O să se trezească… O să se trezească numaidecât din leşin.
Fetişcanele umplură găleţile cu apă din balta stătută şi o aruncară asupra Lisandrei. Nevasta lui Goşu simţi apa stătută muindu‑i pielea şi lunecând peste răni, însă nu se întinse şi nici nu încercă să se scoale. Se strânse până se făcu covrig. Rămase aşa câteva clipe, apoi trupu‑i însângerat şi zdrobit începu să se zbată. Nu părea să i se fi trezit şi mintea. Him başa zise:
— Mai aruncaţi apă asupră‑i. Încă trei‑patru căldări şi o să‑şi vină pe deplin în fire.
Acum, întocmai cum se aştepta Him başa, Lisandra se trezi de‑a binelea. Cum se trezi, scutură capul, deschise ochii mari şi se uită împrejur. Îşi dădu numaidecât seama unde se află şi de ce. Adunându‑şi firele voinţei ei într‑un singur mănunchi, încercă să surâdă. Buzele n‑o ascultară. Atunci strânse pumnii să vadă dacă mâinile îi erau sau nu amorţite. Nu. Nu erau amorţite. Îşi pipăi şoldurile vinete, umflate şi pline de tăieturi adânci, dureroase şi usturătoare. Îşi spuse în gând: „Şatra stă cu ochii pe mine. Mă crede biruită. Dar eu… eu nu sunt biruită. Şi nici n‑o să fiu biruită, vreodată. Trebuie să mă ridic în picioare. Trebuie… Trebuie…”
Ceea ce nu‑i izbutise cu câteva clipe înainte, îi izbuti acum. Sări în sus cu o sprinteneală care îi uimi pe toţi, îşi scutură capul şi‑şi ridică iar fruntea. Panglica cu care îşi strânsese şi‑şi legase părul la ceafă se rupsese. Răsfirat şi revărsat pe umeri şi pe spate, părul ei bogat, negru şi lucios, ud şi amestecat cu ţărână şi cu sânge, îi îmbrăca într‑un vestmânt ciudat şi barbar întreaga parte de sus a trupului. Cealaltă parte însă, cu rotunjimi, rămăsese goală‑goluţă.
Uj Hoţul plescăi din buze. Nu se mulţumi însă cu atât şi urlă:
— Niciodată Lisandra n‑a fost mai frumoasă ca acum.
Matahala îl apucă de umeri, îl ridică şi‑l aruncă peste umăr, la spate. Uj Hoţul, în hohotele de râs ale şatrei, se culese din ţărână şi fugi. Fugi şi se ascunse într‑un cort.
Uj Hoţul avusese dreptate. Niciodată nu fusese Lisandra mai frumoasă. Goşu o privi adânc şi iarăşi îşi muşcă buzele cu sete şi tăcu. Ariston o privi şi el, icni scurt şi vru să urle, însă prietenul său Urat îl pocni cu pumnul peste gură şi pentru a‑l potoli îi şopti la ureche:
— Ţi‑ai pierdut mândria! N‑ai izbutit să te stăpâneşti şi ţi‑ai pierdut mândria! Dacă nu te potoleşti, ajungi de râsul şatrei, prostule!
Goşu făcu un pas spre muierea despletită şi goală şi se pregăti s‑o întrebe dacă are să se lepede de Ariston şi să‑i rămână credincioasa de acum înainte. Lisandra însă îi ghici gândurile. Rânji:
— Hai, câine, dă mai departe! Nu mi s‑au isprăvit încă puterile. Dă mai departe şi omoară‑mă. Neputinciosule!…
Din toate cuvintele pe care le rostise Lisandra, unul singur i se înfipsese lui Goşu în inimă, ca un cuţit: „neputinciosule.” Cuvântul acela îl auzise toată şatra, îi păru rău că n‑a omorât‑o înainte ca să apuce să rostească acel cuvânt. Nu face nimic! Are s‑o omoare acum. Ştie cum se omoară un om cu harapnicul şi are s‑o omoare acum. Dar cum s‑o omoare? Dacă moare Lisandra, va trebui să moară şi el. Iar el nu vrea să moară. Vrea să trăiască, să trăiască, să trăiască…
Him başa îl îndemnă:
— Dă‑i, Goşule! Dacă muierea păcătoasă cere să‑i mai dai, dă‑i, Goşule, dă‑i până se satură. Iar dacă vrei s‑o omori, dă‑i până moare. Nu te sfii! E dreptul tău s‑o laşi în viaţă sau s‑o omori…
Goşu măsură cu ochii distanţa care‑l despărţea de Lisandra, se trase un pas îndărăt, îşi vârî între buzele sfârtecate şi însângerate şi între dinţii mari şi albi vârfurile mustăţilor şi se apucă iarăşi să le roadă. Sudoarea curgea de pe el şiroaie. Neputincios! Îi spusese că e neputincios! O să‑i arate el acum cât este el, Goşu, de neputincios!
Ridică mâna şi harapnicul năprasnic, după ce şuieră o clipă prin aer, înfăşură şi sângeră iarăşi trupul zvelt, oacheş şi plinuţ al muierii. O dată. De două ori. De trei ori. La al patrulea harapnic Lisandra se îndoi şi căzu gemând scurt, fără să fie cuprinsă de leşin.
Scârbit parcă până în măduva oaselor de ceea ce făcuse, bărbatul tânăr şi ochios aruncă harapnicul la picioarele bulibaşei şi se repezi la nevastă‑sa. Spre marea mirare a şatrei, o luă pe braţe, aşa cum se ia un copilandru bolnav, cu gingăşie, cu milă şi cu nesfârşită grija, şi începu s‑o luluie şi s‑o legene. O ridică iarăşi şi‑i sărută fruntea şi sprâncenele, obrajii oacheşi şi părul negru ca de metal, gros şi lucios.
Tăcută şi înmărmurită, şatra se uita la Goşu şi se uita şi la Lisandra.
Lui Ariston îi ieşiră ochii din cap. Se înălţă în vârfurile picioarelor şi răcni ca o fiară.
Goşu auzi răcnetul sălbatic al duşmanului său, însă nu se întoarse spre el. Cu trupul gol al Lisandrei, mursecat şi plin tot de sânge, lipit de pieptul lui păros, o luă cu paşi apăsaţi către cort. Mama lui Goşu se întoarse către două muieri mai în vârstă, care se ţinuseră tot timpul prin apropierea ei şi le rugă:
— Hai s‑o oblojim. O fi durând‑o trupul, sărăcuţa!
Intrară câteşitrele, după Goşu, în cort. Bătrânii, care înainte de a se începe judecata se aşezaseră în preajma lui Him başa, îşi aduseră aminte că‑şi aprinseseră lulelele. Când şi cum se stinseseră? Unii, în timp ce harapnicul fulgera şi izbea într‑una, roseseră între dinţi ori între gingiile foanfe ciubucurile. Alţii, în acelaşi timp, frământaseră lulelele între degete până le sfărâmaseră în cioburi.
Unui prunc i se făcu foame. Ţipă. Muierea tânără şi dolofană care‑l legăna în braţe îşi descheie cămaşa de la piept, scoase afară prin deschizătură sânul negricios, mare cât un pepene, şi vârî bonţul roşcat în gura copilului. Plodul tăcu şi se apucă să sugă hulpav.
Goşu ştia ce aşteaptă acum întreaga şatră de la el. Nu întârzie. Se arătă în uşa cortului. Ochii îi ardeau în cap ca doi cărbuni aprinşi, iar faţa plină de sudoare şi de sânge îi rămăsese ca şi mai înainte hotărâtă şi încruntată. În mâini ţinea un şervet gros şi aspru din ţesătură de cânepă. Se uită o clipă la oamenii oacheşi adunaţi acolo. Îi cunoştea bine pe toţi. Între ei se născuse. Între ei crescuse. Între ei colindase ţări şi ţinuturi. Între ei o adusese pe Lisandra. Sub ochii lor rotunzi, neobişnuit de mari şi neobişnuit de negri, o biciuise, şi acum, tot sub ochii lor, avea să‑şi încerce puterile şi meşteşugul de a se folosi de harapnic în lupta‑i cu Ariston. Fie! O să treacă şi asta.
Îşi şterse fruntea, îşi şterse ceafa şi îşi şterse şi pieptul lat, vânjos şi puternic, în care îi bătea repede inima încărcată de mânie şi pârjolită aprig de suferinţă. Isprăvi. Sau i se păru numai c‑a isprăvit. Mototoli şervetul şi‑l aruncă. Se aplecă şi luă harapnicul de la picioarele lui Him başa. Se depărtă de şatra mută care acum îşi holbă şi mai mult ochii, şi se opri în acelaşi loc în care stătuse cu puţin mai înainte, când o pedepsise pe nevastă‑sa, după legile şi după obiceiurile străvechi ale şatrei. Încercă harapnicul în aer, ca şi cum s‑ar fi temut că nu‑l va mai asculta. Harapnicul, ud de sângele Lisandrei, şuieră ca un balaur viu şi pocni puternic, ca o armă de foc.
Bulibaşa îl chemă pe Ariston şi‑i dădu celălalt harapnic. Ariston, gol şi el până la brâu ca şi Goşu, îl luă şi se aşeză în locul în care, cu puţin mai înainte, stătuse Lisandra. Îşi încercă şi el harapnicul, fluturându‑l pe deasupra capului lui Goşu.
Sosi clipa, clipa cea mare. Tinerii bărbaţi oacheşi, amândoi pletoşi, amândoi bărboşi, amândoi păroşi, amândoi ochioşi, se priviră, se măsurară şi se cântăriră îndelung, de parcă acum s‑ar fi văzut şi s‑ar fi întâlnit întâia oară. Ochii le scăpărară, sprâncenele negre şi stufoase li se încruntară, dinţii mari şi albi le scrâşniră. Acum nu numai Goşu, ci şi Ariston îşi muşca, îşi sfârteca şi îşi sângera buzele groase, cărnoase. Şatra se uita la ei tăcută, de parcă fiecare om de acolo ar fi fost cioplit cu dalta într‑un bloc de pământ aspru, negricios. Parcă numai ochii care clipeau din când în când le erau vii şi inimile care se zbăteau şi băteau grăbite în piepturile lor
— Goşu e ostenit. O să piardă.
— Ba nu. Ariston o să piardă.
Him başa ceru şatrei să facă tăcere. Şatra făcu tăcere. Însă clopotul cel mare din sat nu auzi porunca bulibaşei şi sună iarăşi a moarte. După un timp sună a moarte şi clopotul mic. Prin văzduhul nemişcat şi vâscos trecură în zbor pe deasupra şatrei două berze. Latră un câine după umbrele lor care lunecau lin ca două mici sănii cu aripi, pe iarba uscată, aspră şi rară, coaptă şi răscoaptă de soarele verii, a luncii dintre sat şi gârlă.
— Gata, zise Him başa, începeţi!
Ariston ridică harapnicul şi se năpusti să atace. Harapnicul uscat, însă moale ca mătasea şi ascuţit ca briciul, fulgeră. Goşu, care acum era tot numai ochi şi numai muşchi încordaţi, sări în lături şi se chirci pe vine, turtindu‑se şi făcându‑se parcă una cu pământul. Scăpă neatins. Rânji, saltă în sus ca un spârnel vrăjit şi cât ai clipi o singură dată din ochi, harapnicul lui, ud încă de sângele Lisandrei, muşcă adânc din trupul lui Ariston, sângerându‑i‑l. Năucit de repeziciunea şi usturimea izbiturii, Ariston se trase un pas îndărăt. Goşu înaintă dârz şi‑l mai plezni încă o dată cu aceeaşi neostenită sete.
Şatra oacheşă fremătă ca o pădure în care s‑a trezit pe neaşteptate vântul.
— Hai, Ariston… Nu te lăsa, Ariston… Atinge‑l, Aristoane…
— Hai, Goşule… Nu te lăsa, Goşule. Mai pocneşte‑l o dată, Goşule…
Bulibaşa răcni:
— Lăsaţi‑i în pace! Sunt destul de porniţi unul împotriva altuia. Nu‑i mai aţâţaţi! Nu vedeţi că se bat cum trebuie, ca doi cocoşi?
Şatra tăcu, însă broaştele din balta adormită, învelită în parte cu mari petice de lintiţă verde şi grasă, începură să orăcăie.
Timpul trecu pe lângă oamenii oacheşi ai şatrei şi nu se opri. Timpul nu se opreşte pe loc. Orice s‑ar întâmpla pe pământ, pe stele sau printre stele, el merge înainte cu aceiaşi paşi măsuraţi.
Soarele ajunse la chindie. Umbrele oamenilor, ale căruţelor lungi şi grele, cu coviltir, ale cailor, ale măgarilor şi ale catârilor care păşteau fără niciun chef iarba aspră şi ghimpoasă a luncii se lungiră.
Acum pe Ariston îl durea şi‑l frigea cumplit pielea şi carnea. Era ca şi cum i‑ar fi umblat cineva pe trup cu vârful unui cârlig de fier înroşit în foc. Nu. Aşa ceva nu mai putea să îndure. Trebuia negreşit să‑l izbească şi să‑l sângere şi el pe Goşu, să‑l sângere cumplit până‑l va doborî şi‑l va răpune. Se încordă tare, ridică harapnicul şi înaintă cu un pas. Dar, sprinten, mai sprinten decât şi l‑ar fi putut închipui cineva, Goşu sări iarăşi în lături şi iarăşi izbuti să se chircească pe vine şi să se turtească mai înainte ca şarpele negru cu trei sfârcuri de foc să‑l muşte. Înnebunit de neizbândă, Ariston uită sau nu mai vru să ţină seamă de rânduielile luptei, se năpusti la Goşu şi începu să‑l pocnească cu mânerul harapnicului în cap. Goşu, cu mâna dreaptă în care ţinea harapnicul, căută să‑l îndepărteze pe Ariston, iar cu stânga îi dibui fuduliile, să i le prindă şi să i le strivească.
Him başa se ridică, se repezi la ei, îi despărţi şi‑i mustră. Şatra ieşi din tăcere.
— Ariston nu s‑a bătut cinstit!
— Huoo!
— Bate‑te cinstit, Aristoane!
— Şi tu, Goşule, şi tu trebuie să te baţi cinstit până la sfârşit.
Him başa le spuse la amândoi:
— Hai, luaţi‑o de la început şi măsuraţi‑vă puterile ca nişte oameni de treabă ce sunteţi. Nu îngăduim nicio abatere de la vechile rânduieli.
— Aş vrea să beau ceva, zise Ariston.
— Acuma nu! zise Him başa. E oprit. După…
Încăierarea reîncepu. Când un harapnic, când altul fulgera în văzduh, şuiera, muşca.
Nici acum nu se scurse prea multă vreme şi şatra întărâtată avu bucuria să‑l vadă sângerând şi pe Goşu, nu numai pe Ariston.
— Hai, Aristoane…
— Nu te lăsa, Aristoane…
— Ce să nu se lase? Nu‑l auziţi cum gâfâie? Până la urmă tot Goşu îl mănâncă necopt.
— Ba nu. Ariston o să‑l mănânce pe Goşu.
— Oameni în toată firea şi se bat pentr‑un fund de muiere.
— Dar pentru ce‑ai vrea tu să se bată? Împăraţii nu s‑au…
Hărmălaie. Nimeni nu mai înţelegea nimic. Urlând ca să fie auzit de toţi, bulibaşa porunci iarăşi să se facă tăcere. Şi şatra, vrând‑nevrând, ascultă porunca stăpânului ei şi căzu iarăşi în tăcere.
Dar parcă puteai să priveşti şi să taci?! Acum, cu ochii aproape ieşiţi din cap, Goşu izbea într‑una. Izbea şi icnea. Şi se gândea la Lisandra şi la noaptea petrecută de ea în zăvoi cu Ariston. Se gândea la cuvântul acela pe care i‑l aruncase ea în obraz… Acum… Dacă nu‑l va birui pe Ariston acum, va fi nevoit să asculte de vechea lege a şatrei şi să i‑o dea pentru totdeauna pe Lisandra. Pentru totdeauna…
Harapnicul lui Ariston şuieră şi el ascuţit. Brusc, Goşu nu mai vru să se apere. Dori cu ardoare să fie lovit, să sângere, să simtă cum îl doare şi‑l ustură şi pe el carnea, pentru ca mânia să‑i crească şi mai spornic, pentru ca loviturile pe care el, Goşu, i le va da lui Ariston, să fie şi mai cumplite, şi mai nimicitoare. Biciul cu trei sfârcuri al lui Ariston îl înfăşură, îi arse pielea şi‑i sfârtecă adânc de tot carnea. Goşu simţi cum fire de sânge cald i se scurg pe trupul îndârjit şi‑i pătrund pe sub cingătoare, spre şolduri. Durerea îşi înfipse colţii în el ca o fiară flămândă. Omul lovit îşi muşcă încă o dată buzele sfârtecate şi şi le supse. Sângele, pe care îl simţi cald şi dulceag în gură, îi potoli setea care‑l frigea şi‑l chinuia. Ajunge! Mai mult n‑o să‑i îngăduie lui Ariston.
Dârz, turbat, Goşu înălţă harapnicul. Se porni. Şi acum loviturile lui năprasnice cădeau una după alta ca nişte fulgere de foc, mânioase, îngrozitoare.
Zăpăcit de izbiturile de care n‑avea cum să scape, Ariston dădu îndărăt, însă Goşu nu‑i îngădui niciun răgaz. Îl urmări şi‑l plezni într‑una până‑l văzu că, biruit, aruncă harapnicul. Atunci nu‑l mai izbi. Aruncă şi el harapnicul.
Femeia smochinită, care‑i era mamă şi care privise totul de la început, se apropie de el şi încercă să‑l mângâie şi chiar să‑l sărute. Goşu o îndepărtă, şoptindu‑i:
— Nu. Nu acum.
Pe când cei doi bărbaţi desculţi şi goi până la brâu, cu bărbile şi cu trupurile pline de sânge, se îndreptau fiecare spre cortul lui, Alimut strigă:
— Jandarmii… Vin jandarmii…
Auzind cuvintele jandarmii, vin jandarmii, şatra se resfiră ca la poruncă şi‑şi aruncă privirile spre sat. Într‑adevăr, doi jandarmi călări ieşiseră de pe una din uliţele satului şi, ţinând lunca, veneau la pas către şatră.
— Prefaceţi‑vă că petreceţi, spuse Him başa. Cântaţi, jucaţi. Nu se cade ca jandarmii să afle ce s‑a petrecut la noi. N‑are niciun rost să se amestece în treburile şi‑n legile noastre.
Nimeni nu aştepta să i se spună pe îndelete ce anume are fiecare de făcut. Copiii se apucară să se joace. Cei mai mărişori se luară la trântă, iar ceilalţi, tinerii, încinseră dansul. Alimut ieşi din cort cu vioara, Elezar îşi aduse cobza, Blebe sufla de zor în flaut. Dansatorii se trăgeau încet, cu lăutari cu tot, spre locul stropit cu apă şi bătătorit, pe care avusese loc pedepsirea Lisandrei şi lupta cu harapnicele între Goşu şi Ariston. Apa fusese sorbită demult de ţărâna fierbinte şi nu i se mai cunoşteau urmele, dar ici şi colo se vedeau încă stropi mari de sânge închegat. Bătând cu tălpile goale pe loc sau târşâindu‑şi‑le într‑adins când într‑o parte, când în alta, tinerii făcură să nu se mai cunoască nimic.
Jandarmii îşi opriră caii. Bulibaşa le ieşi înainte. În urma lui se înşiruiau, cu capetele descoperite, bătrânii şatrei. Îşi înclinară toţi capetele pletoase, mustăcioase şi bărboase în faţa jandarmilor. Băieţii care se schimbaseră în lăutari tăcură, iar dansul abia închegat se sparse şi se destrămă. Copiii îşi opriră joaca. În câteva clipe întreaga şatră se adună şi se buluci în spatele lui Him başa şi al bătrânilor.
Acum soarele pogorâse mult şi se pregătea să asfinţească. Balta căpătase străluciri stranii, gălbui, vineţi, roşietice. Câinii se ascunseră sub căruţe. Urşii nu mai mormăiră. Dar caii, măgarii şi catârii şatrei păscură, ca şi mai înainte, fără nicio poftă, iarba aspră şi ghimpoasă a luncii.
Unul dintre jandarmi întrebă:
— Dar ce faceţi voi aici? Petreceţi?
— Da, răspunse bulibaşa. Copiii se jucau. Tinerii cântau şi dansau, iar noi, ăştia mai bătrâni, ne hodineam. Ne‑a chinuit şi pe noi, ca şi pe dumneavoastră, zăpuşeala. Ne‑au mai chinuit şi muştele. Acum, o dată cu seara, o să ne facă să suferim şi ţânţarii.
— De! zise unul din jandarmi, ce să‑i faci? Vară. Aşa e vara, cu zăpuşeală, cu muşte, cu ţânţari. Aşa e vara…
În inima mult încercată a bulibaşei, ca şi în inimile mult încercate ale celorlalţi bătrâni, se strecură neliniştea. Pentru ce veniseră jandarmii? Cu câteva ceasuri mai înainte, după ce şatra se oprise în luncă, Him başa se dusese la reşedinţa lor şi le înmânase obişnuitul plocon. Mai voiau încă unul? Ar fi fost prea de tot. Şi aşa şatra o ducea greu. Bărbaţii celor mai multe femei din sat erau plecaţi la război. Şi nu numai bărbaţii femeilor din satul acesta, ci bărbaţii femeilor din toată ţara erau plecaţi la război. Acum lumea era mai puţin darnică, mai puţin largă la mână ca altădată. Fiecare se gândea întâi la el, la familia lui, şi la ce‑o s‑aducă ziua de mâine, cu toate că, de fapt, nimeni nu ştia ce‑o s‑aducă ziua de mâine.
Him başa năzui să iasă cât mai repede din nelinişte.
— Aveţi vreo poruncă nouă pentru noi?
— Da. Avem. O poruncă nouă. Ne‑a sosit acum, să tot fie un ceas, de la comandantul nostru.
— Grea?
— Nicio poruncă nu e uşoară.
— Vom căuta s‑o îndeplinim, zise cu glas supus Him başa. Suntem învăţaţi să îndeplinim totdeauna poruncile stăpânirii.
Jandarmul râse.
— Foarte frumos din partea voastră, foarte frumos.
Atât spuse. Pe urmă amândoi jandarmii priviră căruţele grele şi lungi, cu coviltir, corturile vechi şi răpănoase prin care cu greu izbutea să pătrundă ploaia, urşii legaţi în lanţuri şi cu belciuge de fier în nas, câinii pitulaţi pe sub căruţe, caii, măgarii şi catârii care păşteau ceva mai departe iarba aspră, uscata şi săracă a luncii.
— Cam câte suflete sunt în şatra voastră?
— Cu mic, cu mare, în şatra noastră se găsesc nouăzeci şi şase de suflete omeneşti, domnule, numai nouăzeci şi şase de suflete omeneşti. Altădată…
Jandarmul tăcu. Tăcu şi numără în gând oamenii oacheşi. Se întoarse spre tinerelul care‑l însoţea şi‑i spuse:
— Ţine minte: în şatra lui Him başa trăiesc nouăzeci şi şase de suflete. Când ne întoarcem la reşedinţă să‑mi aduci aminte să raportez chiar astă‑seară la comandament. Nouăzeci şi şase de suflete: nici mai mult, nici mai puţin.
Bulibaşa se ploconi încă o dată în faţa jandarmilor.
— Să‑mi fie cu iertare, domnule, trebuie să adaug spre ştiinţa dumneavoastră, că în afară de aceste nouăzeci şi şase de suflete, care se văd şi care pot fi numărate dintr‑o ochire, în şatră se mai găsesc încă trei suflete.
— Şi pe acelea pentru ce nu mi le‑ai pus la numărătoare de la început?
— Pentru că… Pentru că sunt bolnave, domnule…
Jandarmii râseră.
— Şi de ce suferă sufletele bolnave?
— De friguri, domnule, de friguri.
— Şi unde zac?
— În corturi, domnule, mai la umbră, în corturi.
— Atunci, în şatra voastră se găsesc nouăzeci şi nouă de suflete?
— Da, domnule, întocmai. Cu mic, cu mare, cu sănătoşi şi cu bolnavi, în şatra noastră se află nouăzeci şi nouă de oameni.
Jandarmii râseră iarăşi. Acum se molipsi de la râsul lor şi şatra.
Încurajată de această veselie care părea a fi a tuturor, Arefa, nevasta lui Bud, ieşi în faţă. Avea burta la gură. Se bătu uşor peste ea cu degetele şi zise râzând:
— Şi cu ăsta de aici, peste o zi‑două, vom fi o sută, o sută de suflete omeneşti…
Mai ieşiră câteva tinerele din grămadă. Fiecare râse. Şi fiecare se bătu uşor cu degetele peste borţ:
— Şi cu al meu, o sută unul.
— Şi cu al meu, o sută doi.
— Şi cu al meu, o sută trei.
— După câte văd, spuse jandarmul mai în vârstă, până la toamnă veţi fi cam o sută douăzeci.
— Da, întări Him başa, poate o sută douăzeci, poate mai mult de o sută douăzeci. Dacă trăiesc, oamenii se înmulţesc.
Jandarmii se uitară unul la altul. Zâmbiră o clipă. Apoi zâmbetele le pieriră şi feţele li se împietriră. Se întoarseră şi priviră şatra. Şi, deodată, lui Him başa îi zvâcni inima. Văzu – sau i se păru numai – că jandarmii se uită la el, la Him başa şi la oamenii lui, la toţi oamenii lui, ca la nişte morţi. „Nu, îşi spuse Him başa în gând, nu se poate. Mi s‑a părut. De ce să se fi uitat jandarmii aceştia la noi ca la nişte morţi? Suntem vii, suntem încă vii, şi vom fi… Vom fi… Până când vom fi vii? Asta e! Niciun om viu nu ştie până când va fi viu.”
Supăraţi de roiurile de muşte care începuseră să le dea ocol şi să‑i pişte, caii jandarmilor se apucară să frământe pământul aspru şi tare cu picioarele şi să‑şi clatine capetele. Jandarmii strânseră frâiele şi‑i mai potoliră.
— Uite care e porunca, bulibaşă. Vă strângeţi calabalâcurile şi peste un ceas‑două, părăsiţi satul.
Him başa, mirat, căscă gura. Numai la asta nu se aştepta. Jandarmul nu luă în seamă mirarea bulibaşei. Zise:
— Ieşiţi în şosea şi o luaţi spre oraş. Porunca spune că trebuie să vă aflaţi acolo, la oraş, mâine în zori.
— Şi de acolo încotro va trebui s‑o pornim?
— Nu ştiu, Him başa. Zău că nu ştiu. O să vi se spună acolo, la oraş, ce‑aveţi de făcut mai departe.
— Nu s‑ar putea să rămânem aici măcar o săptămână? V‑am…
Vru să spună „v‑am mai aduce un plocon”. Jandarmul îi reteză vorba:
— Peste un ceas, cel mult două, trebuie să plecaţi. Şi băgaţi‑vă bine în cap: să nu cumva să încercaţi s‑o luaţi pe alt drum. Mâine în zorii zilei trebuie să fiţi negreşit la oraş. O să fiţi aşteptaţi la barieră.
— Porunca e numai pentru noi?
— Nu, zise jandarmul. Porunca e pentru toate şatrele. Războiul…
— Dar noi n‑avem nimic cu războiul.
— Voi n‑aveţi nimic cu războiul. E adevărat. Se pare însă că războiul are ceva cu voi.
Him başa stărui:
— Nu s‑ar putea… V‑am…
— Nu. Nu s‑ar putea obţine cu niciun preţ amânarea. Ordinul e ordin. S‑a înţeles, bulibaşă?
— S‑a înţeles, domnule.
— Apăi, spuse jandarmul glumind, drum bun.
Întoarseră caii şi plecară spre sat, tot aşa cum veniseră, la pas.
Şatra tăcu şi după ce jandarmii îmbrăcaţi în straie albastre se depărtară, oamenii oacheşi se adunară iarăşi în jurul bulibaşei. Careva întrebă:
— Ce miez poate să aibă porunca adusă?
— Nu ştiu, zise Him başa. Vom vedea. Poate vom afla mâine, acolo, la oraş. Deocamdată mâncăm. După aceea o să ne strângem corturile. Păcat că le‑am întins.
— Mare nenorocire o să cadă pe capul nostru.
— Ce să mai cadă? A şi căzut.
— Ţineţi‑vă tari, îi povăţui Him başa. O să aflăm mâine despre ce este vorba.
În luncă se aprinseră focuri. Căldările de mămăligă aşezate deasupra flăcărilor, pe pirostrii, începură să fiarbă. Băieţandrii şatrei adunară caii, măgarii şi catârii, încălecară pe ei şi plecară spre sat să‑i adape la vreo fântână. Alimut o chemă pe Kera. Fata veni alergând şi zăngănindu‑şi salbele şi brăţările.
— Hai să adăpăm urşii, noi doi, numai noi doi.
— Hai…
Urşii mormăiră şi‑şi zăngăniră lanţurile. Clopotele satului sunară iarăşi a mort şi a jale. Amurgul se prăvăli sângeriu.
Him başa îl văzu venind dinspre sat pe Uj Hoţul. Ţinea în braţe un purcel bălan şi dolofan. Îl opri şi‑l întrebă:
— De unde ai luat purcelul?
— Din marginea satului.
— L‑ai cumpărat?
— Nu, bulibaşă. L‑am furat.
— Când o să te laşi de furtişaguri, Uj?
— Niciodată, bulibaşă.
— Mâine, după ce ajungem la oraş, o să te supun judecăţii, Uj, zise Him başa.
Uj Hoţul rânji:
— După ce voi mânca purcelul, poţi să mă şi baţi, bulibaşă…
În sat câinii lătrau nebuneşte după urşi şi după câinii, caii, măgarii şi catârii pe care‑i adăpau pe la fântâni flăcăiandrii şatrei.