Toată Dobrogea, de la Dunărea cea tulbure şi până la marea cea veşnic frământată, de la delta sălbatică şi până la stâncile de calcar ale Caliacrei, mirosea a soare şi a piatră, a ciulini şi a mărăcini, a salcâmi, a var şi a bălegar.
Şi tot Dobrogea mai mirosea a mâl gras şi a bălţi stătute, a păpuriş umed şi a peşte sărat, a ierburi putrede şi a oi miţoase, a găinaţ de păsări migratoare şi a gunoi de mistreţ.
Hergheliile de cai se arâneau cu iarba aspră şi ghimpoasă.
Aceeaşi iarbă aspră şi ghimpoasă o păşteau cirezile de boi şi vaci, bivolii negri ca smoala, asinii roşcovani şi mărunţi, ciurdele de catâri şi de capre cu coarne strâmbe şi cu barbă.
În miezul verii vântul venea de departe, legănându-se pe mari aripi, clătina nesfârşirile acoperite cu secară şi cu ovăz, cu orz şi cu grâne coapte, cu porumb şi cu floarea-soarelui.
Atunci Dobrogea era toată muiată în aur topit, părea toată făurită din aur curat, de cei mai vestiţi dintre vestiţii meşteri.
Uneori toamna venea dinspre mare gonind pe înaltele şi înspumatele valuri. Alteori dinspre miazănoapte pogora cu turme de negri nori.
Atunci, peste pământul ciudat şi străvechi se năpusteau vijelii cumplite urmate de ploi năprasnice.
Dintr-o dată, aurul Dobrogei îşi pierdea întreaga strălucire şi se schimba peste noapte în aramă veche, coclită.
Peste o lună se ivea şi iarna ca o uriaşă ursoaică albă, se aşeza în patru labe, mormăia şi sufla greu printre dinţi şi printre buze.
Întărâtaţi de acest mormăit, şerpii şuierători ai uriaşelor viscole se năpusteau în vârtejuri asupra Dobrogei îngheţate. Între cer şi pământ, de la zare la zare, viscolele vânturau şi vânzoleau zăpezile neprihănite. Parcă ardea pretutindeni, cu freamăt, un fermecat foc alb, rece.
Cum era atunci Dobrogea?
Dobrogea, toată Dobrogea era atunci de argint, de argint învechit, de argint îngheţat.
Şi pământul părea pustiu şi mort.
Bursucii dormeau ascunşi în bârloguri.
Dropiile grase se piteau în nămeţii cât casa.
Iepurii cu ochi naivi şi cu urechi veşnic ciulite rodeau tufişurile de mărunţi măceşi ai răzoarelor.
Drumurile…
Drumurile, câte se vedeau şi câte nu se mai vedeau, erau stăpânite de haite de lupi flămânzi. Vai de cel care s-ar fi încumetat să le străbată.
Pe coşurile bordeielor ciobăneşti, pe coşurile colibelor turceşti şi tătărăşti se ridicau, negre, fuioare de fum.
Dobrogenii, veri de ce naţie ar fi fost, hibernau.
Numai marea rămânea vie, neagră şi neînchipuit de sălbatică.
Gemea şi vuia.
Vuia a pustiu şi în pustiu.
Vuia a singurătate şi a tristeţe şi poate şi a bucurie.
Se zbuciuma.
Farul de la Tomis clipea, spărgând întunericul. Îi răspundea, cu alt clipăt, cel de la Tuzla.
Osteneala farurilor era însă zadarnică. Niciun luntraş, niciun pescar nu îndrăznea să se avânte pe o mare atât de vitregă.
Nici măcar când, limpezit uneori de nori, cerul era ziua de sticlă albastră, şi noaptea, de înstelată catifea fumurie.
Primăvara, Dobrogea toată era de smalţ verde şi crud.
Numai stâncile ei rămâneau mereu albe, de var.
Numai râpile ei rămâneau mereu roşcate, de parcă ar fi fost zidite, chiar de atunci, de la începutul începuturilor, de o mână tainică, nepăsătoare la trecerea vremii, din pământ ars pe îndelete, la foc domol.
În tinereţea mea depărtată, am petrecut câteva luni în acest ţinut straniu. Povestea ce va urma nu e decât un ecou târziu al unor întâmplări trăite atunci, simplu dar intens. Întâmplări, fericite şi nefericite, care au lovit adânc, poate de moarte, câteva biete inimi omeneşti, vai, atât de omeneşti!
I
Întors în ţară după aproape un an de hoinăreli flămânde şi păduchioase prin peninsula italică, îmi luasem, în port la Constanţa, rămas bun de la marinarii care avuseseră bunăvoinţa să mă readucă în ţară. Îmi luasem respectuos rămas bun şi de la domnul căpitan Dionisie Melcu.
— Altă dată, mă, să nu mai pleci din ţară fără paşaport şi fără parale. E plină lumea de puşcării. Înfunzi vreuna şi cine ştie pe unde ajung să-ţi albească oasele.
— N-am să mai plec, domnule căpitan. Vă mulţumesc pentru sfat.
Încercasem să-mi caut de lucru printre hamalii din port. Vătafii mă luaseră la trei-păzeşte:
— Nu vezi cât eşti de şubred? Ce să facem cu tine? Ca să lucrezi în port trebuie să ai spetele late şi tari şi picioarele zdravene.
Iar picioarele!… Pe puntea petrolierului jucasem barbut cu marinarii. Ciştigasem ceva. Îmi cumpărasem de la o brutărie o pâinişoară lunguiaţă şi o înfăşurasem într-un jurnal. De la o dugheană de scânduri, după ce mă tocmisem cam o jumătate de ceas cu un grec-parpalec, târguisem cu cincizeci de bani un pumn de măsline vechi şi uscate. După ce-i plătisem, grecul mă ademenise:
— Nu vrei şi ceva dulciuri?
— Nu. Sunt scumpe.
— Scumpe? Cum scumpe?
— Pentru buzunarul meu sunt chiar foarte scumpe.
Aruncasem priviri fugare prin oraş, dădusem de câteva ori ocol statuii lui Ovidiu – aci îşi scrisese exilatul Tristele şi Ponticele – apoi, plecând într-o doară spre miazăzi, ţinusem cotita potecă de pe malul mării, de care mi-ar fi fost greu să mă despart. Nu-mi tăndăleam pasul, însă nici nu mi-l grăbeam. Cu toate acestea, ostenisem. Mă odihnisem la far, la Tuzla, unde îmi mâncasem merindele şi schimbasem câteva vorbe cu paznicul care îmi înlesnise să beau o cană cu apă. Măslinele îmi ardeau stomacul şi-mi cereau mereu udă- tură. Vântul – îmi aduc bine aminte – adia dinspre răsărit. Ziua era calmă şi limpede. Marea foşnea uşor. Foşneau uşor şi lanurile nesfârşite de grâu şi de secară care se întindeau până la marginile zării şi până dincolo de marginile zării. Prin văzduhul însorit fulgerau albe stoluri de pescăruşi. Undeva la orizont, pe un tabun, păşteau cai şargi, mărunţi. De după un dâmb ajunse până la mine lătrat de câini. Mă întrebam ce căutau câinii în pustietatea aceea. „Trebuie să fie şi oameni pe aproape, îmi zisei. Ce fel de oameni? Voi vedea.” Prudenţa mă îndemna să culeg câteva pietre de pe ţărm. Le culesei şi le pusei în pălărie. Mersei mai departe. Văzui câinii. Erau o adevărată landră. Se băteau între ei pe rămăşiţele unui hoit de vită. Cum erau grăbiţi să-şi astâmpere foamea, nu mă luară în seamă. Făcură bine că nu se repeziră asupra mea, pentru că eram hotărât să mă apăr cu străşnicia cu care m-aş fi apărat dacă aş fi fost atacat de oameni. Nu aveam nimic nici cu oamenii, nici cu câinii, dar, dacă eram atacat, obişnuiam să mă apăr. Vroiam să nu-mi vând niciodată pielea pe nimic.
După ce mă depărtai de ei, aruncai pietrele şi-mi pusei pălăria pe cap. Soarele mă necăjea. Mă opream din când în când şi-mi răcoream faţa cu apă de mare. Necazul era altul. Nu băusem destulă apă la Tuzla. Pâinişoara dulce şi măslinele sărate cumpărate de la grec îmi aduseră o nouă sete, care, înteţită de arşiţa soarelui şi de osteneala drumului, începu să mă chinuie. Pogorâi lângă mare şi mersei numai pe nisip, nădăjduind că voi găsi în malul râpos un loc de unde să ţâşnească un izvor de apă bună de băut. Nădejdea mi se dovedi în curând zadarnică. Urcai malul şi – minune a minunilor! – dădui peste o covercă de nuiele învelită cu ierburi uscate. În faţa covercii, sub umbrar, un turc tinerel dormita lungit într-o rână. Dincolo de covercă se întindea un petic de pământ acoperit cu vrejuri. Lubeniţe pântecoase, lunguieţe şi lucioase şi pepeni galbeni rotunzi se odihneau în bătaia fierbinte a soarelui. Îi dădui bună ziua. Îmi răspunse. Îl întrebai:
— Ai cumva lubeniţe coapte, turcule?
— Estem, ghiaurule, estem lubeniţe, estem şi bakîr.
— În bostănărie, sau în covercă?
— Estem şi-n bostănărie, estem şi-n covercă.
— Scoate din covercă, turcule. Poate cele din covercă sunt mai reci.
Se târî alene în patru labe, intră în covercă, umblă sub un maldăr de iarbă uscată şi se întoarse aducând o lubeniţă şi-un bakîr galben, cu coaja plesnită.
— Estem bun, turcule?
Râse şi-mi răspunse:
— Estem. Mai buni nu estem.
Ne tocmirăm, însă nu prea mult. Setea de care eram cuprins se înteţea şi nu-mi îngăduia să-i amân potolirea. Îmi vându, pentru doi lei de argint, lubeniţa şi bakîrul.
— Estem scump, zisei.
— Ieftin estem, spuse turculeţul. Ieftin şi bun estem.
Mâncai întâi bakîrul. Setea, în loc să se ostoiască, îmi crescu. Mâncai şi lubeniţă, nu îndeajuns de coaptă, dar zemoasă. Acum setea… Setea mi se potoli. Parcă mi-o luă cineva cu mâna. Mi se umflă şi mi se îngreună pântecul.
— Venim de departe, ghiaur?
— De departe, turcule. Dar negustoria cum îţi merge?
— Mergem bine. Ziua mergem bine. Noaptea, prost mergem.
— De ce? Nu faci vânzare?
— Noaptea venim găgăuţi. Furăm lubeniţe. Furăm bakîr. Găgăuţi, păcătoşi estem.
— Şi cum te descurci?
— Cu puşca tragem.
Îmi arătă o roajdă de puşcă ruginită, cu cocoş.
— Şi împuşcăm găgăuţi?
— Ferească Allah! Nu vrem puşcăm. Vrem speriem. Mai cumpărăm un bakîr?
— Nu mai cumpărăm, turcule.
— Trece alt om. Cumpărăm acela.
Îmi luai valea prin zăpuşeala şi soarele zilei. Scoase capul dintr-o gaură un popândău roşcovan. Se uită la mine. Mă uitai şi eu la el. Se ascunse. Piciorul bolnav mă duru. Mă duru şi celălalt, sănătosul.
„Ah! Doamne! Dacă n-aş fi şchiop, cum aş mai alerga! Ah! Doamne! Şi ce bine aş trăi dacă n-aş fi prost!”
Şchiop eram. Dar oare eram şi prost? De multe ori mă întrebasem. De multe ori aveam să mă mai întreb.
Zări goale înainte. Zări goale în urmă. Zări goale în dreapta. În stânga – marea albastră-verzuie, da, marea care foşnea într-una, marea care nu-şi găsea niciodată odihna. Parcă eu mi-o găseam? Eu… Eu nu eram marea, şi totuşi niciodată nu-mi găseam odihna. Undeva, departe, marea goală se întâlnea cu cerul gol. Şontâc-şontâc. Şontâc-şontâc. Trecură astfel multe ceasuri. Trecu şi amiaza. Trecu şi prima parte a după-amiezii. Atunci văzui în zare, pe pământ, aproape de ţărm, pâlpâind ca nişte înalte lumânări, salcâmi. Mai mersei ce mai mersei şi văzui şi nişte ziduri roşcate de pământ bătut. În acelaşi timp văzui şi acoperişuri de olane. „Trebuie să fie un sat turcesc, îmi spusei, ori poate un sat tătărăsc. Mi-ar plăcea mai curând ca satul de care mă apropii să fie tătărăsc.”
Îmi adusei aminte că atât în satele turceşti, cât şi în cele tătărăşti uliţele strâmbe şi prăfoase mişună de cârduri hămesite de javre jegoase şi râioase. N-aveam la mine ciomag. N-aveam decât cuţitul de care nu mă despărţisem de ani de zile. De câini însă nu te poţi apăra cu cuţitul. Adunai iarăşi pietre. Nu le mai pusei în pălărie. Le pusei în buzunare. „Dacă vor sări la mine câinii, mă voi apăra cu pietre. O să schilodesc vreo doi-trei, şi ceilalţi au să mă lase în pace. Câinii, ca şi oamenii, dacă văd că nu fugi de ei şi că te aperi cu îndrăzneală şi-i poţi lovi, sfârşesc prin a-ţi da pace…”
Tot mergând cum da bunul Dumnezeu şi cum mă ajutau sfinţii sfrijiţi, mă apropiai binişor de sat. După acoperişuri, după uliţe, după minaretul mărunt al moscheii, după împrejurimi, îmi dădui seama că satul era locuit de tătari. Necheză un cal. Mai necheză încă unul. Apoi totul se linişti. Totul adormi adânc. Totul parcă muri.
Intrai în sat. Mă uitai în toate părţile. Nu simţii şi nu văzui, ţipenie de om. Mă uitai mai bine. Îmi căzură ochii pe câţiva câini slabi scoabă şi care, leneşi, dormeau în ţărână, la umbra puţină a salcâmilor ori a zidurilor care înconjurau casele. Se treziră. Mă priviră. Căscară. De lătrat nu mă lătrară. „Dacă şi oamenii din acest sat, îmi zisei, vor fi tot atât de cumsecade ca aceşti câini ai lor, n-ar fi rău să rămân, măcar câteva luni, pe aici.”
Mă apucai să cercetez mai de aproape, cu ochii, satul. Nu mi se păru prea arătos. Parcă nici nu era sat. Părea a fi mai degrabă un biet cătun, ca atâtea altele de prin Dobrogea, alcătuit din vreo douăzeci şi ceva de case mărunte. Ariile erau mari şi împrejmuite cu ziduri groase şi înalte de bucăţi colţuroase de piatră. Salcâmi osteniţi de zăpuşeală şi de nemişcare, cu coaja crăpată, cu ramuri răsucite, ghimpoase şi betege, cu frunze verzi-gălbui îşi aruncau umbrele subţiri şi serbede în uliţă. Porţile de scânduri erau închise. Cătunul părea cu totul şi cu totul afundat în somn, dacă nu chiar în moarte.
Mă prinsesem în horă. Trebuia să joc. Mersei mai departe. Şi tot mergând încet, încălzit de lunga cale şi istovit de greaua zăpuşeală, ajunsei, în sfârşit, în mijlocul cătunului. Aci dădui peste o clădire, măricică, ridicată toată din piatră, neîmprejmuită, pe peretele căreia era prinsă în cuie o tăbliţă de tinichea, pe care scria:
PRIMĂRIA CĂTUNULUI SORG
Peste drum de primărie se afla nelipsita geamie cu minaret scund, sărac. Ceva mai la o parte de geamie, dibuii cu privirile o cafenea cu umbrar larg, sub care se putea lâncezi la nesfârşit tolănit pe rogojinile întinse pe jos. Ah! Afurisitele de măsline ale grecului-parpalecului! Ar fi fost mult mai bine dacă nu le-aş fi cumpărat şi dacă nu m-aş fi lăcomit să le mănânc. Îmi arseră încă o dată stomacul. Şi încă o dată mă cuprinse o sete cumplită. Colac peste pupăză, mi se făcuse şi poftă să fumez o ţigară şi să sorb legumind şi pe îndelete o gingirlie aburindă. Îmi înfrânai setea. Îmi înfrânai şi chinuitoarea poftă de cafea. În bătătura primăriei, câţiva tătari cu nasuri turtite şi ochi piezişi, urduroşi, grăsuni şi bărboşi, stăteau aşezaţi turceşte în ţărâna alburie şi fierbinte şi trăgeau iavaş-iavaş din lulele. Mă îndreptai spre ei. Când ajunsei la trei-patru paşi, mă oprii, îmi scosei pălăria ca înaintea unor preaputernice şi preacinstite paşale şi le dădui bună ziua. Îmi răspunseră pe tătăreşte şi clătinând din cap. Nu mă întrebară nimic. Simţii că trebuie să le vorbesc şi, stăpânit de oarecare sfială, le mărturisii că viu pe jos tocmai de la Constanţa, şi că, dorind să înnoptez la ei, în Sorg, aş vrea să-l găsesc pe primar, să-l rog să-mi îngăduie. Adăugai că sunt om de treabă de felul meu, că nu umblu nici cu cerşitul şi nici după furtişaguri. Tătarii întinseră gâturile şi mă ascultară tăcuţi. După ce isprăvii, îşi ciuguliră mustăţile, se uitară unii la alţii şi râseră. Nu pricepui de ce râdeau, însă îi lăsai să râdă până s-or sătura. Se săturară repede de râs. Tăcură, şi de data asta îşi ţesălară bărbile cu degetele desfăcute. Unul dintre ei, smead şi adânc ciupit de vărsat pe faţă, care mi se păru a fi şi cel mai tânăr, se milostivi de mine şi zise:
— Eu sunt, bre, eu sunt primarul. Şi dacă vrei să ştii şi cum mă cheamă, află că mă numesc Selim Reşit.
Îmi mormăii şi eu numele. Mă înclinai şi-l rugai să nu mă judece după înfăţişare.
— Deşi colind de multă vreme prin lume cam fără rost, n-am nimic de-a face cu secăturile şi cu haimanalele de pe la marginile oraşelor. Sunt, ca şi voi, om de la ţară, om de treabă.
Le arătai piciorul şchiop şi adăugai că, deşi sunt beteag şi-aş fi fost îndreptăţit s-o fac, n-am cerut nimănui de pomană.
— Acum… acum caut de lucru. Dacă voi găsi undeva de lucru, voi fi bucuros să lucrez şi cu credinţă, şi cu hărnicie.
Primarul mă privi tot timpul. Mă privi şi mă ascultă. Şi, fără îndoială, căută să-şi dea seama cam câte parale fac. Mă priviră şi mă ascultară şi ceilalţi tătari.
Cum altceva nu mai aveam să le spun, tăcui. Tătarii, fără să se clintească de pe locurile lor, se apucară să boscorodească. Boscorodiră între ei, boscorodiră… Tăcură. Primarul mă întrebă:
— Ai ceva hârtii asupra ta, ghiaurule?
— Am. Trebuie, cumva, să mă duc să le arăt şi jandarmilor?
— N-avem post de jandarmi în cătun. Jandarmii trăiesc ceva mai departe de Sorg, tocmai la Tapala. Acolo au post. Pe aici trec la o zi, două. Azi au trecut. Până mâine ori până poimâine nu-i mai vedem. Şi când i-oi vedea, o să le spun că ai rămas aici pe obrazul meu. Le dau plocon un miel gras şi te lasă în pace. Arată-mi hârtiile…
Mă scormonii prin buzunare şi scosei câteva hârţoage vechi, pe care le purtam din întâmplare la mine. I le întinsei. Primarul se uită la ele ca mâţa-n calendar. Mi le înapoie.
— Ziceai că umbli după lucru, câine necredincios.
— Da. Umblu după lucru.
— Ce ştii să faci?
— Multe. La nevoie, orice.
— La cai te pricepi?
— Mă pricep. Altădată, când eram micşor, am avut şi noi cai. Îi adăpam. Îi duceam la păscut. Îi ţesălam. Curăţăm grajdul de bălegar.
— Atunci, ce să mai cutreieri drumurile? Dacă vrei, poţi să rămâi slugă la cai chiar la mine.
— Dar cam câţi cai ai dumneata?
— Mulţi, bre, mulţi, o adevărată herghelie.
— Cu atât mai bine. O să am ce îngriji.
Îl întrebai dacă mai ţine şi alte slugi la casă.
— Am o slugă, la oi, în Munţii Măcinului. Pe lângă casă am avut, până acum o săptămână, un păcătos de turc de la Mangalia, unul Ismail. A fugit. S-a dus la Tekirghiol, pezevenghiul. Acolo au venit boierii la băi. Ismail o să se umple de parale. Duce bagaje. Văcsuieşte ghete. Scoate nămol din lac.
— Aşadar, am nimerit la dumneata tocmai la ţanc.
— Eşti norocos, bre. Pe mine mă cunoaşte o lume. Sunt stăpân bun. La mine munca e uşoară, iar mâncarea… Măcar să poţi s-o mănânci pe toată câtă o să ţi-o dau.
— Dar leafa?
— O să ne înţelegem noi şi cu leafa.
Pufăi din lulea. Scuipă în ţărâna alburie şi fierbinte. Iarăşi pufăi din lulea. Îmi veni să arunc cu pălăria în sus de bucurie. Nu aruncai. De teamă să nu mă creadă tătarii prea uşuratic nu aruncai. Mă lepădai de sfială. Împrejurarea care mă aruncase acolo, pe ţărmul mării, între tătari, căpăta o dezlegare mult mai fericită decât sperasem.
Dobrogea, acest vechi şi ciudat ţinut, mai mult decât pe jumătate sălbatic, această Dobroge pietroasă şi uscată, dogorâtă vara de soare şi bântuită de năprasnice viscole iarna, nu-mi era necunoscută. Mai avusesem prilejul să-i hoinăresc meleagurile.
În întâia vară de după război văzusem şi eu, în fugă, Dobrogea!… Nu mă săturasem încă de ea şi nu aveam să mă satur niciodată. Îmi plăceau turcii. Erau chipeşi, semeţi şi bărboşi, blajini la vorbă, înceţi la treabă – iavaş-iavaş, iavaş-iavaş – dar iuţi, atunci când dreptatea lor călcată în picioare le-o cerea, la mânie. Li se bulbucau ochii şi li se tulburau, îşi scoteau cuţitul şi izbeau. Mă asemuiam, uneori, lor. Şi nu era de mirare. Pentru că, prin sângele care, din strămoş în strămoş, prin neamul mamei, ajunsese de la Daud Muamed până la mine, se strecurase şi un strop de sânge asiatic, turcesc. În ceea ce-i privea însă pe tătarii cu care nu aveam nici în clin, nici în mânecă, se cădea, deşi nimeni nu mă silea s-o fac, să mărturisesc că le păstram o adevărată slăbiciune. După câte ştiam, tătarii vieţuiau încă din vechime aci, în case scunde şi răcoroase, curate ghioc, fără purici şi mirosind totdeauna a seu proaspăt, de batal. Mai dormisem şi altădată pe prispe ori prin case tătărăşti. Mai călărisem şi altădată caii lor flocoşi, mărunţi şi repezi de picior. Mă mai săturasem şi altădată la mese tătărăşti. Turtişoarele plămădite fără sare, coapte în spuză, pe vatră şi apoi unse cu miere erau nemaipomenit de gustoase, mult mai gustoase decât bucatele cu sosuri grase, în care mai cădeau şi muşte, din birtul economic al unchiului Tone ori din alte birturi economice. Cu botka eram obişnuit. După sutlaş, numai ce auzeam, şi îmi şi lăsa gura apă. Ca să nu mai vorbesc de acea prăjiturică fără pereche pe lume, numită în limba lor bogîrdak!
Primarul din Sorg, care-mi spusese dintr-un bun început că se numeşte Selim Reşit – nume măreţ, vrednic de ţinut minte toată viaţa îşi răşchiră degetele, îşi pieptănă cu ele barba uşor înspicată, şi mă întrebă:
— Aşadar, bre, primeşti să-mi fii slugă?
— Primesc, domnule primar, nu văd de ce n-aş primi. Dar aş dori să ştiu cam câtă vreme o să mă păstrezi dumneata slugă.
— Câtă vreme o să am nevoie, ghiaurule. În niciun caz nu te iau pe viaţă, pentru că eu n-am obiceiul să tocmesc slugi pe viaţă. Sluga, dacă se-nvecheşte, se tâlhăreşte şi se leneveşte. Pe tine o să te ţiu numai până la toamnă. Toamna boierii pleacă şi de la Tekirghiol, şi de pe tot ţărmul mării. Atunci pezevenghiul de Ismail o să se-ntoarcă doldora de parale la mine, pentru iernat. Aşa-mi face de când îl cunosc.
Bărboşii cârni şi cu ochi încrucişaţi, aşezaţi în pulbere lângă zid, bătură domol din palme. Din cafeneaua de peste drum ieşi la vedere şi se apropie de noi, venind cu paşi de melc, un tătăruş cu fes vechi pe cap, cu şalvari largi şi rupţi şi desculţ.
— Cafele…
Tătăruşul dădu din cap că a înţeles şi plecă. Tot cu paşi de melc. Îi spusei primarului:
— Acum, domnule primar, ar fi potrivit să-mi spui dumneata cam ce leafă ai de gând să-mi dai. Nu pentru că aş fi lacom de câştig, dar ca să ştiu şi eu pe ce-o să ostenesc.
— Să vorbim, ghiaurule, să vorbim şi să ne înţelegem. Uite, îţi dau mâncare, îţi dau loc de dormit…
Tăcu. Îmi stăpânii neliniştea care mă cuprinsese şi zisei:
— Dar… bani… bani n-o să-mi dai?
— Am spus eu că n-o să-ţi dau? O să-ţi dau…
— Cât?
— Treizeci de lei de argint bătuţi pe muchie,
— Treizeci de lei! Socotii repede în gând cam ce-aş putea să-mi cumpăr cu treizeci de lei. Mă întristai. Zisei moale:
— E puţin, domnule Selim Reşit… E cam puţin… E chiar prea puţin. Gândeşte-te şi dumneata!… Treizeci de lei de acum până la toamnă!… Numai treizeci de lei până la căderea brumei…
Tătarul se posomorî. Iarăşi tăcu un timp. Pe urmă, rupându-şi parcă vorbele din carne, spuse:
— Cu tine, ghiaurule, se vede că mi-am găsit beleaua. Zic treizeci şi doi… Fie treizeci şi doi de lei până la căderea brumei, şi să nu ne mai stricăm gura cu tocma.
Râsei. Se molipsi şi primarul. Se molipsiră şi ceilalţi tătari. Râseră cu toţii în barbă. Îmi veni inima la loc.
— Ba să ne tocmim, domnule primar, să ne tocmim după obiceiul locului, şi până la urmă o să cădem la bună înţelegere.
Acum, faţa păroasă a lui Selim Reşit se umplu de bucurie. Se umplură de bucurie şi feţele păroase ale celorlalţi tătari. Câţiva schimbară între ei vorbe pe care nu le înţelesei şi chicotiră. Primarul zise vesel:
— Să ne tocmim ghiaurule, dacă ţii negreşit, să ne tocmim, însă nu-ţi dai seama în ce daraveră-ncurcată te bagi singur.
— Ba ştiu, domnule Selim, ştiu destul de bine şi nu mă tem.
Bărboşii îşi ascuţiră privirile, îşi ciuliră urechile şi rămaseră tăcuţi, doritori ca după un ceas, două să afle care dintre noi doi e mai iscusit. Poate că s-ar fi bucurat dacă-l biruiam pe omul lor, pe primar. Eu nu aveam nicio nădejde. Totuşi, începui tocma.
Primarul din Sorg, ca orice om care purta fes, cealma sau turban şi trăia aruncat de întâmplare prin aceste părţi ale lumii, se pricepea la tocmă. Nici mie însă nu-mi cerea gura chirie. Iar viaţa… Viaţa mă învăţase multe. Mă învăţase şi să mă tocmesc mai abitir decât un geambaş de cai.
— Să-mi mai dai ceva pe deasupra, domnule primar, măcar zece lei…
— N-am să-ţi mai dau nimic. Peste ce-am spus, nu-ţi mai dau nicio para chioară, chiar dacă am să văd că te spânzuri de ciudă. Nicio para chioară.
— De spânzurat n-am să mă spânzur, domnule primar. Iar dumneata o să-mi mai dai zece lei peste ce-ai făgăduit. Nu mai mult decât zece lei. Numai zece lei. N-o să sărăceşti dintr-atâta.
Îl fulgerai cu privirea. Mă schimonosii, mă strâmbai şi mă încruntai la el. Îmi îngăduii să fiu chiar necuviincios. Lăsai buza în semn de dispreţ pentru el şi pentru casa lui, unde urma să slugăresc, şi-l ameninţai cu plecarea.
— Dobrogea e mare, iar ţara românească e şi mai mare. Stăpâni… Stăpâni găsesc câţi vreau, mai breji ca dumneata, domnule tătar.
În loc să se supere, primarul din Sorg se apucă cu amândouă mâinile de pântec şi râse. Râse şi zise că n-am decât să plec. Atunci mă prefăcui că sunt furios. Ridicai glasul, îl făcui zgârcit şi-i zisei că, deşi legea lui îl opreşte, îşi mănâncă din c…, ca orice bogătan. Râse mai departe, şi când se domoli din râs îmi spuse că sunt neobrăzat, că nu e nimic de capul meu, că nu sunt altceva decât un biet lihnit de foame, un nenorocit de coate-goale.
— O să te pedepsească Allah că-mi furi munca.
Mă numi iarăşi câine necredincios.
În toată vremea în care tătarul se tocmi, deşi îmi aruncă în obraz tot felul de cuvinte grele, vorbi domol şi nu-şi ieşi o singură dată din ţâţâni. Niciunul dintre tătarii care se aflau de faţă nu se amestecă în cârâiala noastră. Rămaseră tăcuţi, sorbiră cafea, fumară, ascultară şi mă cântăriră îndelung cu ochii lor vicleni şi încrucişaţi, pe jumătate adormiţi.
Ştiam de la început, că oricât m-aş zbate şi oricât aş stărui, n-aş putea scoate de la tătar o para peste ceea ce hotărâse el. Tocmindu-mă, nu făcusem altceva decât să încerc marea cu degetul şi, în acelaşi timp, să-i dovedesc că nu sunt chiar un guguman oarecare. După vreun ceas şi jumătate, ostenind de atâta vorbit şi săturându-mă şi de joacă, zisei moale:
— Mă dau biruit, domnule primar. Mă dau biruit şi mă las în mâinile dumitale. Să rămână cum vei voi dumneata.
Râse iarăşi. Acum gura i se întinse până la urechi. Îi văzui toţi dinţii. Erau mari şi galbeni. Spuse fericit:
— Dar ce credeai tu, bre, c-ai să mă îngenunchi? De când sunt eu tătar pe lume, nu m-a îngenuncheat nimeni.
— Să nu te superi pe mine, domnule primar, am încercat şi eu.
Tătarii aşezaţi în ţărână rânjiră. Unul zise:
— Ghiaurul!… Ghiaurul nu e prost, dar i s-a făcut lehamite de tocmă.
— De obicei, slugi proaste nu ţin pe lângă casă, zise Selim Reşit.
Puse ceaşca de cafea lângă peretele primăriei. Se ridică. Îşi scutură şalvarii de praf. Veni lângă mine şi-mi întinse mâna. I-o strânsei.
— Să nu uiţi, câine necredincios, că pe unde iese vorba iese şi sufletul. Să mă slujeşti cu hărnicie şi cu credinţă. Altfel, te jupoi de viu, spurcatule. Auzi? Să-ţi intre bine în cap. Te jupoi de viu.
— Am să te slujesc, stăpâne. Am să te slujesc cu hărnicie şi cu credinţă.
Se întoarse spre tătarii care sorbeau cafea şi trăgeau din lulele. Se ploconi adânc în faţa lor şi rosti:
— Kairlînghige…
— Kairlînghige…
Îmi scosei pălăria, mă înclinai şi le dădui şi eu bună seara tătarilor. O luasem la picior pe uliţă. Tălpile ni se afundau în pulberea caldă şi alburie. Selim Reşit mergea înainte. Eu, ca slugă netrebnică ce-i eram, după el, cu un pas în urmă, întocmai cum mersesem altădată după foştii mei stăpâni Mielu Guşă, Moţatu, Bănică Vurtejeanu şi încă mulţi alţii. Nu mă simţeam câtuşi de puţin umilit. Îmi spuneam că până la schimbarea din temelii a lumii trebuie să iau lucrurile aşa cum sunt. Dacă într-o zi lumea se va schimba…
— Şi voi apuca şi eu această schimbare?
— S-ar putea s-o apuci, Darie.
Încetai să mai vorbesc cu mine însumi. Nu era tocmai momentul cel mai potrivit. Luai seama la cele din jur. Cătunul sărac şi sărăcăcios mi se păru tot adormit, tot mort. Numai marea, pe care n-o vedeam, dar o simţeam aproape şi o auzeam foşnind, ca o pădure bătrână cu frunze verzi care nu cad niciodată, era mereu vie, mereu neadormită.
