1.                                                         BRETTON

 

 

 

NAŞA MEA LOCUIA ÎNTR-O CASĂ

frumoasă din vechiul şi curatul oraş Bretton. Familia soţului ei trăise acolo de mai multe generaţii, şi chiar purta numele locului natal – ei erau Brettonii din Bretton; nu ştiu dacă dintr-o simplă coincidenţă sau pentru că vreun strămoş mai îndepărtat fusese o personalitate destul de importantă ca să-şi lase numele locului unde îşi dusese viaţa.

În copilărie mergeam la Bretton cam de două ori pe an, şi vizitele acestea mă bucurau mult. Casa şi cei care sălăşluiau în ea se potriveau cu felul meu de a fi. Camerele încăpătoare şi liniştite, mobilele frumos aranjate, ferestrele largi, curate, balconul din care vedeai strada străveche, impunătoare, care avea mereu un aer de duminică sau de sărbătoare – atât era de liniştită atmosfera, atât erau de curate pietrele caldarâmului.

Un copil care se află într-o casă de oameni maturi este în mod obişnuit un personaj important, şi, fără a face caz de asta, doamna Bretton mi-a arătat întotdeauna multă iubire. Rămăsese văduvă încă înainte de a fi apucat s-o cunosc eu, soţul ei, medicul, murind când ea era încă o femeie tânără şi frumoasă.

Aşa cum mi-o amintesc eu, nu mai era tânără, însă rămăsese frumoasă, înaltă, bine făcută, şi, deşi brunetă pentru o englezoaică, îşi mai păstra încă pe obrazul ei negricios o limpezime sănătoasă, iar ochii negri, plini de voioşie, erau încă vii ca ai unei tinere. Lumea spunea că e mare păcat faptul că nu-i dăruise limpezimea aceasta a tenului şi fiului său, ai cărui ochi erau albaştri şi, din copilărie încă, foarte pătrunzători, şi al cărui păr lung avea o culoare pe care nici prietenii nu se aventurau s-o numească, decât atunci când, în bătaia soarelui, spuneau c-ar fi auriu. În schimb moştenise de la maică-sa trăsăturile feţei, dantura ei sănătoasă, statura ei (sau cel puţin aşa promitea, căci pe vremea aceea era un copil care avea să mai crească), precum şi – lucru mai important – sănătatea ei fără cusur şi buna ei dispoziţie şi calmul ei, calităţi mai de preţ decât o avere pentru cel ce le stăpâneşte.

În toamna anului… mă aflam în vizită la Bretton. Naşa mea venise în persoană să mă ia de la rudele la care locuiam. Cred că ea presimţea de pe atunci anunţându-se nişte evenimente pe care eu nu le-aş fi putut bănui nici pe departe dar a căror adiere încă îndepărtată şi palidă ajungea să-mi insufle o tristeţe nelămurită, făcându-mă să mă simt mulţumită că pot schimba mediul şi oamenii printre care trăisem până atunci.

Timpul se scurgea întotdeauna plăcut când eram în preajma naşei mele, nu în izbucniri tumultuoase, ci liniştit ca alunecarea apelor unui râu calm printr-o câmpie. Nu întâlneai aici nici farmecul schimbărilor, şi nici neprevăzutul întâmplărilor, însă mie îmi plăcea atât de mult liniştea şi atât de puţin căutam imbolduri neaşteptate, încât chiar şi o atât de mică schimbare a felului meu de viaţă de până acum era pentru mine parcă un prilej de tulburare şi aproape că aş fi dorit ca o asemenea schimbare să nu se fi produs.

Într-o zi sosi o scrisoare al cărui conţinut era limpede că-i stârnise doamnei Bretton surprindere şi oarecare îngrijorare. La început crezui că era de la mine de acasă şi mă cuprinse spaima aşteptându-mă la comunicarea cine ştie cărei întâmplări nefericite; însă nu mi se spuse nimic şi nourii pe care-i simţisem părură să se fi risipit.

A doua zi, întorcându-mă dintr-o lungă plimbare, constatai o schimbare neaşteptată atunci când intrai în camera mea de culcare. Lângă patul meu modest, într-un colţ, îşi făcuse apariţia un pătuţ cu perdeluţe albe; şi lângă bufeţelul meu de lemn de mahon privirile-mi căzură pe un scrin micuţ din lemn de trandafir. Am rămas locului, cu ochii mari, neştiind ce să cred. „Ce anunţă şi ce vor să spună lucrurile acestea?” mă întrebai. Era uşor de ghicit. „Vine încă un oaspete; doamna Bretton mai aşteaptă alţi vizitatori.”

Când am coborât la masă, mi s-au dat lămuriri. Mi-au spus că aveam să primesc în curând o tovarăşă: o fetiţă, fiica unui prieten şi rudă mai îndepărtată a răposatului doctor Bretton. Fetiţa îşi pierduse de curând mama; deşi, la drept vorbind, adăugase doamna Bretton, pierderea aceasta nu fusese chiar atât de mare cât s-ar fi putut crede la prima vedere. Doamna Home (Home se pare că-i era numele) fusese o femeie foarte atrăgătoare însă cu capul în nori, uşuratică, îşi neglijase copilul şi pentru soţul ei ajunsese un motiv de adâncă dezamăgire şi de suferinţă. Căsătoria lor se dovedise atât de nepotrivită, încât în cele din urmă se produsese despărţirea, despărţire prin înţelegere reciprocă, nu potrivit vreunei proceduri legale. Curând după aceasta, doamna, care-şi încercase peste măsură puterile la un bal, răcise, fusese cuprinsă de fierbinţeli şi după o foarte scurtă boală murise. Soţul ei, care era prin firea lui un om foarte sensibil, zguduit cum nu se poate spune de această ştire cu totul neaşteptată, nu mai putea fi acum convins că nu severitatea lui excesivă, ci tocmai îngăduinţa şi răbdarea lui exagerate grăbiseră sfârşitul acelei nefericite. Nu se mai putea scutura de asemenea gânduri întunecate, sănătatea şi pofta de viaţă îi fuseseră afectate în chip îngrijorător. Medicii insistaseră să se încerce drept leac o călătorie mai lungă, iar doamna Bretton se oferise să aibă între timp grijă de fetiţă. „Şi nădăjduiesc – adăugase în încheiere naşa mea – că acest copilaş nu-i va semăna maică-si, o cochetă fără de minte şi uşuratică cum un bărbat cu scaun la cap n-ar fi trebuit în niciun caz să ia de nevastă. Căci — mai spunea ea – domnul Home e un om cu scaun la cap în felul lui, deşi nu prea are simţ practic: se dă în vânt după învăţătură şi ştiinţă şi-şi petrece o jumătate de viaţă în laborator tot făcând experienţe – un lucru pe care fluşturatica de nevastă-sa n-a putut nici să-l înţeleagă şi nici să-l suporte; şi, drept să spun – mărturisise naşa mea – nici mie nu mi-ar fi plăcut aşa ceva”.

Ca răspuns la o întrebare a mea mă informase mai departe că răposatul ei bărbat îi spusese că domnul Home moştenise înclinaţiile acestea spre ştiinţă de la un unchi din partea maică-si, un savant francez; căci se pare că se trăgea dintr-o familie de origine amestecată, franţuzească şi scoţiană, şi avea în Franţa câteva rubedenii, dintre care unele îşi scriau numele cu particula de înainte, lăudându-se că sunt de sânge nobil.

În aceeaşi seară, la ceasurile nouă, Warren, slujitorul, plecă să întâmpine diligenţa cu care era aşteptată să vină micuţa noastră vizitatoare. Doamna Bretton şi cu mine şedeam singure în salon aşteptând-o, John Graham Bretton fiind plecat într-o vizită la unul dintre colegii săi de şcoală care locuia la ţară. Naşa mea citea ziarul de seară iar eu îmi vedeam de lucrul meu de mână. Era o noapte umedă, ploaia bătea în geamuri iar vântul se auzea mânios şi neliniştit afară.

— Sărmanul copil! spunea doamna Bretton din când în când. Să călătorească pe o asemenea vreme! De abia aştept s-o văd ajungând cu bine aici.

Puţin înainte de ceasurile zece clopoţelul de la poartă anunţă întoarcerea lui Warren. Nici nu se deschisese bine uşa de la intrare şi mă aflam deja jos, în hol. Văzui acolo un cufăr şi câteva geamantane de mână, alături era o persoană pe care o crezui doica micuţei, şi în josul treptelor Warren, ţinând în braţe ceva ca o bocceluţă înfăşurată într-un şal.

— Acesta-i copilul? am întrebat eu.

— Da, domnişoară.

Am vrut să dau şalurile la o parte şi să arunc o privire spre faţa micuţei, însă ea şi-o întoarse repede de la mine spre umărul lui Warren.

— Lasă-mă jos, te rog – spuse o voce firavă atunci când Warren deschise uşa către salon – şi ia şalul acesta de pe mine, continuă micuţa, scoţând cu mânuţa ei acul care încheia şalul şi dând în lături cu grabă şi nerăbdare faldurile care-o înfăşurau. Făptura care ni se arătă acum făcu o încercare grăbită să împăturească şalul, însă ţesătura era mult prea greoaie şi mare pentru a putea fi mânuită de degetele şi braţele ei micuţe. Dă-i-l lui Harriet, te rog, sună atunci porunca, să-l pună pe aici pe undeva.

Spunând acestea se întoarse şi-şi aţinti privirile asupra doamnei Bretton.

— Vino încoace, micuţa mea scumpă, spuse doamna. Vino să văd dacă nu eşti udă şi îngheţată, vino să te încălzeşti aici la foc.

Copilul făcu câţiva paşi grăbiţi prin cameră. Eliberată din şalurile ei părea nefiresc de micuţă, însă era o făptură desăvârşit proporţionată, uşoară, zveltă şi dreaptă. Cocoţată în poala încăpătoare a naşei mele părea o păpuşă: gâtul ei, delicat ca de ceară, capul cu bucle mătăsoase, sporeau şi mai mult, mi se părea mie, această asemănare.

Doamna Bretton îi vorbea acum în cuvinte scurte, drăgăstoase, în vreme ce-i mângâia mâinile, braţele, picioruşele. La început ea fu întâmpinată cu o privire gânditoare, însă curând i se răspunse cu un zâmbet. Doamna Bretton nu era în mod obişnuit o femeie căreia să-i placă gesturile drăgăstoase: chiar şi cu fiul ei, pe care-l iubea din toată inima, purtarea îi era rareori iubitoare, adeseori dimpotrivă; însă acum, când micuţa străină îi surâse, ea o sărută, întrebând-o:

— Şi cum o cheamă pe micuţa mea?

— Missy.

— Dar pe lângă Missy?

— Tăticul îi spune Polly.

— Şi are să-i pară bine lui Polly să stea aici cu mine?

— Nu mereu: numai până se întoarce tăticul acasă. Tăticul e plecat acuma.

Şi clătină expresiv din cap.

— Are să se întoarcă la Polly sau are să trimită pe cineva s-o ducă la el.

— Credeţi, doamnă? Ştiţi sigur că are să facă asta?

— Aşa cred.

— Dar Harriet zice că nu, sau, oricum, nu multă vreme de acum înainte. E bolnav.

Ochii i se umplură de lacrimi. Îşi trase mâna dintre ale doamnei Bretton şi se strădui să coboare din poala ei. La început „bătrâna doamnă” se împotrivi, însă micuţa spuse:

— Vă rog, vreau să mă dau jos. Pot să stau şi pe scaun.

I se îngădui să alunece de pe genunchii doamnei şi, luându-şi un taburet, şi-l duse într-un colţ unde erau umbrele mai adânci şi se aşeză acolo. Doamna Bretton, deşi o femeie înclinată să poruncească, şi chiar, în probleme serioase, categorică în purtările ei cu ceilalţi, era adesea pasivă în chestiunile mărunte; o lăsă pe copilă să-şi facă voia. Mie îmi spuse: „N-o lua în seamă o clipă”. Însă eu am urmărit-o pe Polly cum îşi reazemă cotul micuţ de genunchiul subţiratic, cu obrazul în palmă; am observat cum îşi trage o batistă din buzunărelul rochiţei sale de păpuşă şi apoi o auzii plângând. Alţi copil, când sunt necăjiţi sau îi doare ceva, plâng tare, fără să se ruşineze sau să se reţină; însă fiinţa aceasta plângea fără sunet; câte un suspin abia auzit din când în când o trăda. Doamna Bretton nu auzea, cu atât mai bine. Şi, nu după multă vreme, un glăscior venind din colţul acela întrebă:

— N-am putea suna clopoţelul după Harriet?

Am sunat eu; am cerut să fie chemată guvernanta şi ea a sosit.

— Harriet, trebuie să merg la culcare, spuse micuţa ei stăpână. Tu trebuie să întrebi unde este patul meu.

Harriet o încunoştiinţă că se şi interesase de asta.

— Întreabă dacă tu dormi cu mine, Harriet.

— Nu, domnişoară, spuse guvernanta. Dumneata ai să împarţi camera cu această tânără – şi arătă înspre mine.

Missy nu-şi părăsi locul, însă îi vedeam ochii căutându-mă. După câteva momente de scrutare tăcută îşi părăsi colţul.

— Vă urez noapte bună, doamnă, îi spuse doamnei Bretton, însă pe lângă mine trecu mută.

— Noapte bună, Polly, i-am spus eu.

— Nu-i nevoie să ne spunem noapte bună dacă tot dormim în aceeaşi cameră, fu răspunsul cu care se retrase din salon.

O auzirăm pe Harriet propunându-i s-o ducă în braţe pe scări în sus. „Nu-i nevoie”, sună din nou răspunsul ei. „Nu-i nevoie, nu-i nevoie”, şi paşii ei micuţi se auziră trudind din greu în sus pe scară.

Când m-am dus la culcare, o oră mai târziu, era încă trează. Îşi aranjase pernele în aşa fel încât să-şi ţină făptura mică în capul oaselor; mâinile, strânse una într-alta, i se odihneau liniştite pe pătură, cu un calm bătrânesc, deloc potrivit pentru vârsta ei de copil. O vreme m-am abţinut să-i adresez cuvântul, însă când m-am pregătit să suflu în lumânare, i-am recomandat să se culce.

— O să mă culc, fu răspunsul.

— Ai să răceşti, Missy.

A luat atunci un vestmânt micuţ cât o palmă de pe scaunul de lângă leagăn şi şi-a acoperit cu el umerii. Am lăsat-o să facă precum doreşte. Un timp, ascultând în întuneric, mi-am dat seama că mai plânge încă – plângea, străduindu-se să se reţină, fără zgomot şi cu grijă să nu se trădeze.

Dimineaţa când m-am deşteptat, un susur de apă mi-a ajuns la urechi. Ce să vezi! Se sculase şi, urcată pe un scaun lângă lavoar, se muncea din greu să aplece urciorul (pe care n-avea putere să-l ridice de la locul lui) astfel încât să toarne apa din el în lighean. Aveai o senzaţie ciudată privind-o cum se spală şi se îmbracă, aşa mică, preocupată şi tăcută. Părea limpede că nu este deprinsă să-şi facă singură toaletă; nasturii, fundele, agăţătorile îi puneau probleme pe care ea le înfrunta cu o încăpăţânare ce era plăcut de urmărit. Îşi împături frumos cămăşuţa de noapte, îşi netezi cu grijă învelitoarea culcuşului ei, apoi, retrăgându-se într-un colţ, unde era ascunsă de învolburarea perdelelor albe, rămase deodată neauzită. Mă ridicai în coate în pat şi-mi lungii gâtul să văd cu ce se îndeletnicea acolo. O văzui cum se roagă în genunchi, cu fruntea înclinată în palme.

Guvernanta bătu la uşă. Ea se ridică în picioare.

— Sunt îmbrăcată, Harriet, spuse; m-am îmbrăcat singură, dar simt că nu sunt cum trebuie. Aranjează-mă cum trebuie.

— De ce te-ai îmbrăcat singură, Missy?

— Sst! vorbeşte mai încet, Harriet, să nu cumva s-o trezeşti pe fata aceea (aceea eram eu, care acum mă întinsesem iarăşi în pat cu ochii închişi). M-am îmbrăcat singură, ca să învăţ pentru vremea când tu ai să mă laşi singură.

— Vrei ca eu să plec?

— Când eşti îmbufnată mi-am dorit de multe ori să pleci, dar acuma nu. Strânge-mi mai bine funda şi netezeşte-mi părul, te rog.

— Funda îţi stă destul de dreaptă. Ce fiinţă curioasă mai eşti şi dumneata!

— Trebuie înnodată altfel. Te rog.

— Bine, uite. Când eu am să plec, trebuie s-o convingi pe tânără domnişoară de aici să te îmbrace ea.

— Asta în niciun caz.

— De ce? E o domnişoară destul de drăguţă. Nădăjduiesc că ai de gând să te porţi frumos cu ea, Missy, şi că n-o să-ţi mai dai aere cum ştii dumneata.

— Dar nu trebuie în niciun caz să mă îmbrace ea pe mine.

— Ce nostimă mai eşti!

— Vezi că nu-mi treci pieptenele drept prin păr, Harriet, cărarea are să iasă strâmbă.

— Uf, pretenţioasă mai eşti. Aşa-i bine?

— Mda. Acum, dacă sunt gata cu îmbrăcatul, unde trebuie să merg?

— Te conduc eu în sufragerie,

— Haide atunci.

Se îndreptară spre uşă. Ea se opri deodată.

— O, Harriet, cum aş mai vrea să fie asta casa tatii! Eu nici nu-i cunosc pe oamenii ăştia.

— Fii un copil cuminte, Missy.

— Sunt cuminte, dar, uite, mă doare aici. — şi-şi puse mâna pe inimă, repetând cu un suspin: Tăticule! Tăticule!

M-am ridicat în pat ca să pun capăt acestei scene cât timp nu trecea încă peste anumite limite.

— Spune bună dimineaţa tinerei domnişoare, îi ceru Harriet.

Ea spuse „bună dimineaţa”, apoi îşi urmă guvernanta afară din cameră. În aceeaşi zi, Harriet ne părăsi pentru o vreme, plecând să-şi viziteze nişte prieteni care locuiau în apropiere.

Când am coborât şi eu, am găsit-o pe Paulina (fetiţa spunea că se numeşte Polly, însă numele întreg îi era Paulina Mary) aşezată la masă pentru micul dejun, alături de doamna Bretton, cu o ceaşcă de lapte în faţă şi cu o bucată de pâine strânsă în mâna lăsată inertă pe faţa de masă. Nu mânca însă.

— Cum s-o îmbunăm pe micuţa asta? îmi spuse doamna Bretton. Zău, nu ştiu; nu vrea să guste nimic şi, dacă te uiţi la ea, ai zice că nici n-a dormit.

Eu mi-am exprimat încrederea în efectele pe care avea să le aibă trecerea timpului şi bunătatea pe care se cuvenea să i-o arătăm noi.

— Dacă s-ar ataşa de cineva de aici din casă, s-ar linişti curând, dar până atunci nu cred, răspunse doamna Bretton.