AnnaE
#0

CĂLĂREŢUL DE ARAMĂ

 

           INTRODUCERE

          Pe ţărmul apelor deşarte,

          El, plin de gânduri mari stătea

          Privind în zări, privind departe;

          În faţa-i fluviul larg gonea;

          Pe el, stinghera, goală parcă,

          Se avânta o biată barcă.

          Ici-colo case se zăreau

          Pe ţărmurile mlăştinoase;

          În casele sărăcăcioase

          Pescari ciuhonţi') sălăşluiau;

          Sub ceţuri umede şi groase;

          Sta soarele ascuns mereu;

          Neatins de raze, codrul greu

          Foşnea în jur, foşnea în pace.

          Şi El gândea:

          De-aici noi, treji,

          Băga-vom frica'n suedeji;

          Aici noi un oraş vom face

          În ciuda mândrului vecin.

          Natura a sortit din plin

          Că spre Europa voia noastră

         

          Să taie'n acest loc fereastra;

          Cu un picior puternic noi

          Să ne înfigem lângă mare;

          Aici, din nesfârşita zare,

          Pe valurile sale noui

          Ca oaspeţi or să vină toate

          Pavilioanele – şi-apoi

          Toţi vom petrece'n libertate.

         

          Trecu un veac cu mers trufaş;

          Şi astăzi tânărul oraş,

          Al ţarilor de nord minune:

          Din întuneric de păduri,

          Din mlaştini reci, din surpături,

          Se 'nalţâ splendid pe genune;

          Unde pescarul fin, demult,

          Fiu trist şi vitregit al firii,

          Zvârlea'n al apelor tumult

          Sub liniştea nemărginirii

          Nâvodu-i firav, dându-i drum:

          Pe ţărmurile vii, acum,

          În mari grămezi armonioase

          Ş'aştem palate majestoase

          Şi turnuri; vase vin duium

          Din lumea 'ntreagâ îndreptate

          Spre cheiurile ei bogate.

          Neva e'n straie de granit;

          Atâmâ poduri peste ape;

          Pe insule au răsărit

          Grădini ce le-au umbrit aproape;

          Şi'n faţa tinerei cetăţi

          Bătrâna Moscova se 'nclinâ,

          Precum o văduvă ţarina

          Ţarinei noui, în alte daţi.

         

          Mi-i draga opera ta Petre,

          Cu armonii de zid şi pietre I

          Severu-i chip eu i-1 iubesc,

          Al Nevei curs împărătesc,

          Granitul ţârmilor cu trepte '

          Şi balustrâzi râsfrânte'n lud -

          Şi broderiile de tuci

          Depe grilajurile drepte;

          Iubesc şi nopţile-i la rând,

          Melancolia lor cea clara

          C'o ceaţă străvezie, când

          Sub strălucirea nelunară,

          Eu fără lampă, hăt târziu,

          În cameră citesc şi scriu;

          Când luminoase'n pâlcul lor,

          Pustii dorm străzile cetăţii

          Şi stă veghind strălucitor

          Săgeata amiralităţii.

          Şi când pe cer făcând popas,

          Nevrând să-i deie nopţii glas,

          Vin zorii repede să schimbe

          Alţi zori, ca'n raze să se'nimbe,

          Dând nopţii mai puţin de-un ceas.

          Iubesc năprasnica ta iarnă

          Cu ger şi 'ncremenit văzduh,

          Când sănii duse ca de-un duh

          Pe Neva prind să se aştearnă;

          Obrajii fetelor aprinşi

          Ca trandafirii'n raze 'ncinşi;

          Tumultul veselelor baluri

          Cu-al vorbelor noian sprinţar;

          Şi'n ceas de chef celebatar.

          Susurul spumei din pocaluri

         

          Şi punsch-ul, salutat oricând,

          Cu-albastre vâlvătăi arzând.

          Iubesc pârâzile aparte

          Depe Câmpiile lui Marte;

          Armatele pe cai, pe jos,

          De-o monotonă frumuseţe;

          În rândurile lor semeţe

          Ce unduiesc armonios,

          Stindardele biruitoare

          În zdrenţe fâlfâind greoi

          Şi coifurile lucitoare

          De glonţ străpunse în război;

          Iubesc cu o simţire rară.

          O, capitală militară,

          Al fortăreţei tunet viu

          Şi fumul care'n jur se lasă,

          Când nordica împărăteasa

          Ne dăruie'n palat un fiu;

          Sau când cu vuiet ce sporeşte

          Vreo nouă biruinţă, ştiu,

          Că Rusia sărbătoreşte;

          Când Neva-şi sfarmă ghiaţă ei.

          Ducând-o mării în puzderii

          Şi presimţirea primăverii

          O bucură şi-i dă temei.

         

          Oraş Petrean, să-ţi creşti tăria.

          Frumos şi falnic că Rusia;

          Cu tine se vor împăca

          Chiar şi stihiile înfrânte;

          Robia veche, vrajba sa,

          Al mării val să şi-o 'nmormânte

          Că tulburând, să nu frământe

          Cu ură vană şi otomn

          Pe Petru'n veşnicul lui somn I

         

          A fost o vreme 'ngrozitoaie

          E trează amintirea ei

          Eu despre ea, amicii mei,

          Voi glăsui – şi 'ntristâtoare

          Istorisirea-mi va apare.

           PARTEA 1

          Pe 'ntunecosul Petrograd,

          Noemvrie, când toate scad,

          Sufla cu frig de toamna sură.

          Lovind cu zgomotosul val

          În zidul umezit de bura

          Neva se zvârcolea sub mal,

          Precum un bolnav care zace

          În patul său lipsit de pace.

          Era 'ntuneric şi târziu;

          În geam bătea o ploaie deasă

          Şi vântul trist urla'n pustiu.

          Atunci, din vizită, acasă,

          Pe sub văzduh de neguri stors,

          Evghenii, tânărul, s'a 'ntors

          Acesta-i numele pe care

          Eroul nostru-1 va purta.

          El sună dulce, pe cât pare.

          Demult e-amic cu pana mea;

          Neavând nevoie, ne-am lipsit

          Cu totul de-al său pronume,

          Deşi în alte vremi pe lume,

          El poate că a strălucit

          Şi sub a lui Karamzin pană

          Sunase'n legendar trecut;

          Dar azi rostirea lui e vană.

         

          Căci azi de lume-i neştiut

          Eroul nostru locuieşte

          Aci'n Kolomna; e slujbaş

          Pe undeva; ei se fereşte

          De-aristocraţii din oraş;

          Şi niciodată nu tânjeşte

          Nici după morţii ce-au apus

          Nici după vremea ce s'a dus.

          Evghenii deci întors acasă,

          Mantaua-şi scoate, şapca-şi lasă,

          S'a dezbrăcat, în pat s'a 'ntins.

          Dar mult timp n'a putut s adoarmă,

          Cuprins de-a gândurilor larmă.

          La ce gândea? Cu dinadins,

          Că dânsul e sărac cu starea,

          Că trudnic trebuieşte el

          Să-şi dobândească neatârnarea

          Şi cinstea lumii; că dealtfel,

          Chiar zeii-ar fi putut adaos

          De minte şi de bani să-i dea;

          Că mulţi într'un plăcut repaos

          Sunt fericiţi; cu mintea grea

          Şi strâmtă; trândavi, fără faţă,

          Dar care-o duc uşor în viaţă!

          Ca n slujbă-i de doi ani; apoi,

          Că vremea este rea, că-i ceaţă,

          Că fluviul creşte'n larg şuvoi,

          Că podurile Nevei poate

          În clipa ăsta sunt luate;

          Că de Paraşa-i, negreşit,

          Vreo două zile despărţit

          Va fi de apele turbate.

         

          Aşa gândea el abătut

          În noaptea ceia; şi<rr fi vrut

          Ca vântul ei să nu s'audâ

          Cu tânguire de abis

          Şi ploaia cu atâta ciuda

          Să nu mai batâ'n geam.

          Cu trudă

          El ochii somnoroşi şi-a 'nchis

          Abea târziu de tot. Şi iată

          Că se râreşte-a nopţii zloata

          Şi-o zi posaca 'ncepe-acum

          Grozavă zi 1

          Curgând ca'n fum,

          Neva spre mare noaptea toată

          S'a zbuciumat croindu-şi drum,

          Dând piept furtunii care-o 'nfmntâ;

          Dar nebunescul ei avânt

          O covârşi Gâlceava cruntă

          O birui treptat sub vânt.

          În zori pe ţărmurile sale,

          Norodul ce'n grămezi venea

          De 'nverşunătele ei văluri

          Ce spumegau, cât nişte dealuri;

          Şi sub ăl vântului tălăz

          Ce dinspre golf sufla nâpraznic,

          Neva, oprita ca'n zăgaz,

          Curgea 'ndârât cu clocot groaznic

          Şi insulele potopea;

          Iar vremea se dezlănţuise

          Parcă din fire îşi ieşise;

          Neva creştea, urla, gemea,

          Ca un cazan tot clocotea

          Stârnind vârtejuri. Şi deodată,

         

          Precum o fiară 'ntârâtatâ,

          Se năpusti către oraş;

          Şi toate'n faţa ei fugiră

          Cât ai clipi se mistuiră;

          Deodată valul uriaş

          Năvală dând, zorind să curgă,

          Porni prin pivniţi să se scurgă;

          Printre grătare – apoi, cu zvon,

          Canalele-au ţâşnit din groapă;

          Şi 'ntreg Petropol, ca Triton,

          Pluti până la brâu în apă.

         

          Asalt! Asediu I Apa rea

          Că hoţii pe fereşti pătrunde,

          Iar luntrele, gonind pe unde,

          Sparg geamuri cu-a lor cârmă area

          Trec bărci cu ude învelişuri,

          Magherniţi sparte, bârne tari,

          Sfărâmături, acoperişuri;

          Trec mărfuri în baloturi mari;

          Sărace lucruri vechi s'adună

          Cu poduri rupte de furtună;

          Sicrie smulse din mormânt

          Plutesc pe străzi I

          Norodul vede

          Aici mânia celui sfânt,

          Că i-a venit osânda crede.

          Vai! Toate pier, se pierd uşor

          Sălaş şi Hrană, tot apune,

          De unde, cum or să s'adune 7

          În acel an îngrozitor,

          Defunctul ţar cu slavă încă

          Mai cârmuia Rusia. El

          Mâhnit şi plin de jale-adâncâ

          Eşi'n balcon, zicând astfel:

         

          „Stihiile lui Dumnezeu

          Sunt mai presus că împăraţii”

          Umfldndu-şi pieptul, ca soldaţii.

          S'a aşezat, de gânduri greu;

          Cu ochii trişti” rotind privirea,

          El contempla nenorocirea.

          Şi lacuri pieţele erau.

          Vuind de văluri fără frâuri,

          Şi străzile ca nişte râuri

          În ele repezi se vărsau.

          Un trist ostrov părea palatul.

          Şi ţarul porunci. – La drum.

          Gonind dealungul şi dealatul,

          Pe străzile sub apă-acum,

          Prin locuri mult primejdioase.

          Prin apele vijelioase,

          Porniră generalii săi

          Să scape de înnec norodul,

          Ce 'nspăimântat, lipsit de căi,

          Prin case'şi aştepta prohodul.

         

          Atunci, în Piaţa Petru, sus,

          La colţul unde-o casă nouă

          Se 'nalţă cu etaje două

          Şi'n capul scării, spre apus,

          Cu laba'n aer priveghează

          Doi lei, că vii, făcând de pază, -

          Pe-un leu de marmoră călare,

          Mâhnit, cu mâinile la piept,

          Cu capul gol, în nemişcaie,

          Stătea Evghenii, palid, drept.

          Nu pentru el, de tot noianul,

          S'a nspăimântat aşa, sărmanul.

          El n'auzea cum un talaz

          Spre dânsul lacom se urcase.

          Cum tălpile i le udase,

         

          Cum plocria-1 şfichiuia'n obraz

          Şi-un vânt turbat, urlând tăria

          I-a smuls deodată pălăria.

          Prin hăul stropilor mărunţi,

          Privirile-i pătrunzătoare

          Ţinteau spre-un loc din depărtare,

          Scrutând atent. Ca nişte munţi.

          Din adâncimea 'nverşunată

          Spre acel loc, goneau în gloată

          Sculate valuri. Nouri crunţi

          Erau acolo, vijelie.

          Sfărâmăturile'n alai

          Curgeau spre-acolo cu mânie.

          Acolo-Doamne I Doamne! – Vai I

          Vecin cu-aceste valurile rele

          Şi lângă golf: Un gard de rând

          Cu două sălcii, fluturând,

          Şi-o casă Iar acolo's ele

          E văduva şi fiica ei,

          Paraşa Visul lui Dar ce-i?

          Ce vede el nu-i vis anume?

          Au poate viaţa noastră nu-i

          Decât un vis desert şi şui,

          Prin care cerul, pus pe glume,

          Îşi bate joc de-această lume?

         

          El stă ca'n vrăji, nevolnic, mic,

          Şi ferecat de piatră parcă

          Nu poate coborî? Nu 'ncearca?

          În jur doar apă şi nimic.

          Cu^ spatele spre el, pe val,

          În înălţimi nezdruncinate,

          Deasupra Nevei răsculate,

          Cu mâna 'n zări, pe pedestal,

          Sta idolul de bronz pe cal.

         

          PARTEA II

         

          Dar iată, de prăpăd sătulă,

          De-al ei nelegiuit popas,

          Neva în matcă 'ncet s'a tras;

          Îmbucurată de-aşa hulă

          Şi răzvrătire, lepăda

          Nepăsătoare prada sa.

          Ca un tâlhar ce plin de ură

          Cu ceata-i într'un sat intrând,

          Doboară, sparge, taie, fură;

          Batjocuri, vaiet, plâns, tortură,

          Scrâşnire, larmăl Şi curând,

          Îngreuiaţi de pradă grasă,

          Temându-se de urmăriri,

          Trudiţi de-aşa nelegiuiri,

          Tâlharii se grăbesc spre casă,

          Pierzând pe drum de prea mult zor

          Câte ceva din pradă lor.

         

         

          Scăzu deci apa. Caldarâmul

          S'a arătat. Evghenii-al meu,

          Aleargă, străbătând tărâmul,

          Cu sufletul murind mereu,

          Cu dor, speranţă şi cu spaimă,

          Spre fluviul potolit ce 'ngaimă;

          Dar pline de triumf şi joc,

          Vâltorile victorioase,

          Fierbeau şi-acum răutăcioase;

          De parcă-ar fi sub ele-un foc.

          Suflând, cum suflă cu tărie,

          Un cal întors din bătălie.

          Evghenii'n larg privi pustiu;

          Zări o barcă; în neştire

          Fugi spre ea ca spre-o găsire;

         

          El îl strigă pe barcagiu,

          Şi-acesta dârz, cu nepăsare,

          Pentru-un argint spre celalt mal

          II duce-acum din val în val

          Prin apele spăimântătoare.

         

          Mult timp luptă acest vâslaş

          Cu valurile mari şi-afunde

          Şi-ades în şirul lor vrăjmaş

          Fu cât pe-aci să se scufunde

          Sub rotitoarele vâltori

          Cu îndrăzneţii călători

          Bărcuţa; prin stârnite unde,

          Ea pân' la urmă, cu un salt,

          A.tinse ţărmul celălalt.

         

          Nefericitul fuge, iată,

          Spre uliţa ştiută-acum,

          Spre locuri cunoscute. Cată,

          Nu recunoaşte nicidecum.

          Privelişte grozavă 1 Zmulse

          Sunt toate, totu-i năruit,

          Cărat de ape, răvăşit;

          Căsuţele zac strâmbe; multe

          Complect distruse azi apar;

          De valuri altele-s împinse;

          Împrejurimile îi par

          Un câmp de luptă. Reci şi stinse,

          Împrăştiate leşuri zac.

          Evghenii, cât puterea-i poate,

          S'avântă-acum uitând de toate,

          Sleit de suferinţi, buimac,

          Spre locurile mult iubite,

          Unde-1 aşteaptă, din abis,

          Cu nişte veşti nebănuite,

          Destinul ca un plic închis.

         

          Şi ierta, el prin suburbie

          Aleargâ-acum, aleargă mut „

          Şi iată golful cunoscut

          Şi-aproape-i casa Ce să fie?

          Ce-i asta?

         

          Dânsul să oprit,

          Porni 'ndârât, s'a 'ntors pripit,

          Se uita merge iarâş cată;

          Aici, a cunoscut uşor,

          E locul unde-i casa lor;

          Şi iată sălciile, iată

          Aici fu poarta lor odată;

          De ape dusă va fi fost.

          Dar unde-i casa? Prins de umbre.

          El copleşit de gânduri sumbre

          Păşeşte'n jur, stă lângă-un pom,

          Vorbeşte cu el însuşi tare

          Şi dintr'odată bietul om,

          Lovind cu palma fruntea-i mare

          A hohotit.

          Peste oraş,

          Peste-al său zbucium se lăsase

          Întunecimea nopţii joase;

          Dar oamenii'n al lor sălaş

          Până târziu nu mai dormiră,

          De toate câte-au fost vorbiră

          Cu spaimă.

          Raza dimineţii,

          De după norii vlăguiţi

          Şi palizi, leneşi risipiţi,

          Sclipi prin vălul rar al ceţii

          Deasupra capitalei. Ea

          Oricât din înălţimi privea,

         

          Nici urmă na găsit din toate

          Nenorocirile de ieri,

          Căci orice rele şi dureri

          Erau în purpuriu scăldate.

          În rânduiala din trecut

          Îndată toate reintrară;

          Pe străzi, uitând ce-a petrecut,

          Norodul forfoteşte iară.

          Iar lumea de slujbaşi zeloşi

          De prin nocturne adăposturi

          Ieşea şi se ducea la posturi.

          Neguţătorii inimoşi

          Cutezători, fără mâhnire,

          Îşi deschideau subsolul gol,

          Prădat de-a Nevei năvălire;

          Să treacă, socotind domol,

          În seama celui ce aproape-i

          Tot ce-au pierdut pe urna apei

          Grozave. Bărcile încet,

          Pe urma apelor plecate,

          Erau din curţi acum cărate.

         

          Dar contele Hvostov, poet,

          Iubit de cer, precum aeve-i,

          Cânta deja cu-avânt uşor

          În vrednic stih nemuritor

          Năpasta ţărmurilor Nevei.

          Dar bietul meu Eveghenii Vai!

          Sărmana-i minte tulburată

          La zguduirea neaşteptată

          N'a rezistat. Vuindul grai,

          Al Nevei ropot, vântul straşnic,

          În minte-i auiau. El paşnic

          Şi de cumplite gânduri plin

         

          Umbla hoinar, tăcut, străin.

          II chinuia un vis. Ceţoasa,

          O săptămâna se sfârşi,

          Zbură o lună, două, şi

          El nu măi reveni acasă.

          Trecând sorocul, gazda sa,

          Cămara ce-a rămas pustie

          A dat-o iarâş cu chirie -

          Şi-un biet poet o locuia.

          Dar după lucrurile sale

          Evghenii nu venea nicicând;

          Străin de lume fu curând,

          Întreaga zi, cu pasul moale,

          El rătăcea pe jos, agale;

          Dormea pe chei şi se hrănea

          Cu bucăţica ce-i cădea

          Pe geam; veştmintele purtate

          Se sfâşiau şi putrezeau;

          Ştrengarii pietre 'n el svârleau

          Iar vizitiii peste spate

          Ades cu biciu-1 şfichiuiau,

          Fiindcă niciodată dânsul

          Pe drum ca lumea nu umbla,

          De parcă 'n seamă nu lua

          Nimic depe pământ. Întrânsul

          Părea că totul a murit,

          De-a chinului lăuntric larmă

          Ce nu putea deloc s'adoormă;

          Şi traiul său nefericit

          El şi-1 târa, nici om, nici fiară,

          Nici fiu al lumei vii de-afară,

          Nici vreo nălucă moartă.

          El

          Trudit de umblet fără ţel,

          Odată, cum se ghemuise,

         

          Pe cheiul Nevei aţipise.

          Da vara 'n toamna. Răsufla

          Un vânt de zloată rece. Valul

          În chei cu ciudă plescăia

          Şi spumă sură-şi mormăia

          Izbind în trepte, unde-i malul,

          Ca 'n uşi la vreun judecător

          Ce 'n nepăsare s adâncise,

          Un biet jălbaş stăruitor.

          Sărmanul pleoapele-şi deschise;

          Era 'ntuneric ca nicicând

          Şi picuri deşi cerneau pământui

          Iar vântul trist urla suflând

          Şi santinelele cu vântul

          Prin beznă se 'ngânau strigând

          Sări Evghenii; grozăvia

          Trecutului care-1 clinti

          Nespus de viu şi-o aminti;

          Grăbit, purtându-şi sărăcia,

          Din nou rătăcitor porni

          Prin întuneric; şi deodată,

          A stat şi 'n juru-i, parcă treaz,

          Încet purtându-şi ochii cată

          C'o spaimă crâncenă 'n obraz:

          Căci s'a văzut între coloane

          De casă mare, sub balcoane,

          Deasupra 'naltei sale scări,

          Cu laba 'n aer tot veghează

          Doi lei, că vii, făcând de pază;

          Şi drept, sub noapte şi sub zări.

          În înălţimea necuprinsă,

          Deasupra stâncii, ca spre-un salt,

          Sta idolul cu mâna 'ntinsă,

          Pe calul său de bronz, înalt

         

          Evghenii tresări. Lumină

          În visu-i groaznic se făcu.

          Îndată el recunoscu

          Şi locul unde 'n voie plină

          Jucă potopul sub fereşti,

          Şi unde valuri tâlhăreşti

          S'au înglotat, se răzvrătiră

          Cu ură cruntă 'n jurul său,

          Apoi spre golf se năpustiră, -

          Şi leii doi şi-al pieţii hău,

          Şi pe acel ce 'n înălţime

          Stând neclintit şi drept în şea,

          Prin aşternuta 'ntunecime

          Cu cap de-aramă priveghea.

          Din voia cărui lângă mare

          A fost durat acest oraş

          În negura 'nconjurătoare

          Era cumplit, măreţ, trufaş l

          Ce gând, ce gând pe a sa frunte I

          Ce forţă 'n el ascunsă vezi 1

          Ce foc în calul cât un munte I

          Cal mândru unde galopezi

          Şi unde-ai să-ţi cobori copita?

          O, tu stăpân peste destin!

          Nu tot astfel, în chip deplin,

          Cutezător, frângând ursită,

          Deasupra beznei reci, stingher,

          În înălţimi ameţitoare

          Cu braţ voinic, cu frâu de fier,

           Ai pus Rusia în picioare?

          Şi idolul, 1-a ocolit

          Smintitul cu paşi rari, molatici

         

          În loc pe urma s'a oprit

          Şi ochii şi-i ţinti, sălbatici,

          Pe chipul celui ce era

          Monarh pe-a lumii jumătate;

          Se strânse pieptu-i. Fruntea sa

          Spre recele grilaj s'abate,

          Pe ochi o ceaţă i s'a pus,

          Prin inimă văpăi şi ură,

          În sânge-i clocot nesupus;

          Se mohorî peste măsură

          Stând lângă idolul semeţ;

          Cu dinţii strânşi, cu mâna strânsă,

          Cuprins de-un nesfârşit dispreţ

          De-o forţă neagră şi nestânsă,

          „Halal, constructor de minuni!”

          El tremurând de-o ură beată

          Şopti încet cu ochi nebuni.

          „Ţi-arăt eu ţie”!. Şi deodată

          Fugi năuc. I s'a părut

          Că faţa ţarului temut,

          O clipă-aprinsă de mânie

          S'a 'ntors încet spre el. Şi mut

          Prin piaţa largă şi pustie

          El fuge; după el, grăbit,

          Răsună tunete zălude

          Şi-un greu galop sonor s'aude

          Pe caldarâmul zguduit;

          Şi luminat de-a lunii scamă

          Cu mâna 'n sus, spăimântător.

          În urma lui venea cu zor

          Înaltul Călăreţ-de-Aramă

          Pe calul cu galop sonor.

          Şi până 'n zori, prilej de teamă.

          Cu mâna spre smintitul meu,

          Urmându-1 pas cu pas, mereu,

          Cumplitul Călăreţ de-Aramă

          A galopat cu tropot greu.

         

          De-atunci, când el din întâmplare

          Prin piaţa s'abâtea hoinar,

          Pe faţa lui o tulburare

          Se zugrăvea şi-un chin amar.

          Trudita-i inima, degrabă,

          Spre-a-i potoli bătaia grea

          Şi-o apăsa c'o mână slabă;

          El şapca veche şi-o scotea,

          Să-şi salte ochii nu 'ndrăznea

          Trecând pe-alături.

          Se zăreşte

          Un mic ostrov colo 'n liman.

          Arar câte-un pescar sărman

          Cu-al său năvod pe el s'opreşte,

          Fierbând săraca cină-a lui;

          Sau vreun slujbaş îl cercetează

          Plimbându-se după ornează

          Duminica cu barca. Nu-i

          Pe dânsul iarbă, nici vreo floare

          În joacă, crunta revărsare

          Pe-ostrov a lepădat de tot

          O casă şubredă. Pe mare

          Rămase ca un negru ciot.

          Ea 'n primăvară a fost toată

          De-aici cu bărcile cărată.

          În pragul casei îl aflară

          Grămadă pe smintitul meu

          Şi leşu-i rece, leşul greu,

          Aici pe loc îl îngropară

          În numele lui Dumnezeu.

          1833.

 

 

                                                                      SFÂRŞIT