„Să declarăm de la început: că nu fără oarecare timiditate ne-am hotărât să începem examenul critic al unui poem ca Evgheni Oneghin. Deoarece multiple sunt motivele ce justifică această timiditate. Oneghin este opera în care Puşkin a pus cât mai mult din sine însuşi, copilul răsfăţat al fanteziei sale, de cât care puţine poeme veţi găsi, cari să reflecte personalitatea autorului lor cu atâta plenitudine, cu atâta strălucire şi cu atâta luciditate. Toată viaţa, tot sufletul, toată iubirea lui Puşkin se găsesc aici. Toate sentimentele sale, concepţiile sale, idealurile sale. A formula o judecată asupra lui Evgheni Oneghin înseamnă a formula o judecată asupra poetului însuşi, în toată deplina putere a activităţii lui creatoare” aşa sună întâile rânduri din cel de-al optulea studiu pe care, dimpreună cu cel de-al nouălea, însumând, ambele, cam o sută de păgâni şi denumite, cum făcea şi Sainte-Beuve cu ale sale ample Convorbiri de luni, doar „articole”, le consacră lui Evgheni Oneghin Bielinski şi cată să mărturisim că nimic din ceea ce criticul rus a formulat, cu atâta credinţă, cam cu un veac şi-un pătrar în urmă, la apariţia primei ediţii, în opt volume, din opera lui Puşkin, nu şi-a irosit nici cea mai mică umbră de adevăr.
Dar epigramele lui Puşkin, nevinovate sau răutăcioase, nu privesc numai pe colegi sau profesori. Ele ţintesc cu mult mai sus, neţinând seama de ranguri, cu o independenţă de spirit demnă de invidiat. Când în iulie 1814 după înfrângerea lui Napoleon şi capitularea Parisului, pacificatorul Alexandru I se întoarce în ţară, împărăteasa mamă îi oferă un balet şi arcuri de triumf („prea mici pentru tine”, spunea inscripţia), ceea ce îi sugeră poetului o caricatură, de mare succes printre conşcolari, în care ţarul, îngrăşat pe urma banchetelor din străinătate, nu izbutea să se strecoare prin arcul de triumf, pe care generalii din suită se repezeau să-l lărgească cu săbiile. Însă o dată cu terminarea colegiului, în 1817 cu faima creseîndă a poetului, ecourile colportate ale epigramelor, fie ale sale, fie ale celor ce i se aruncau în seamă, începeau să pună în gardă, să trezească invidii şi calomnii, să ridice problema ordinei publice şi a siguranţei statului. O epigramă din 1818 împotriva lui Ka-ramzin, istoricul rus, contemporan, din care Kogălniceanu va cita în lecţia de deschidere a cursului său de la Academia Mihăileană, din 1843 dar care-l va trece cu vederea excesele şi nu-l va părăsi în clipa în care se decidea exilul poetului, insinua cum „în istoria lui simplă şi plină de eleganţă, Karamzin (totuşi) ne explică, fără cea mai mică prejudecată I raţiunile autocraţiei I şi binefacerile cnutului”. În acelaşi an se înverşunează împotriva arhimandritului Foţius, rasputinul damelor mistice din Petersburg şi mai cu seamă împotriva contesei Orlov despre care se spunea că, evlavioasă, îşi dăruise lui Dumnezeu sufletul şi arhimandritului Foţius „carnea ei de păcătoasă”. Şi tot despre ei, în Convorbirea dintre arhimandritul Foţius şi contesa Orlov: „Ascultă ceea ce proclam: I La trup sunt eunuc, dar la suflet bărbat. I Dar cu mine, în fond, ce faci i I Iţi transform trupul în suflet”. De-a dreptul vitriolant, dar cu paternitate contestată, e distihul împotriva lui Galitzin, cunoscut pederast şi ministru al instrucţiunii publice: „Atacaţi-l pe la spate I Acolo e partea lui slabă”. Arak-ceev, primul ministru, „fratele şi amicul ţarului”, e denunţat drept „tiranul tuturor ruşilor şi călăul tuturor gubernatorilor”. Oda libertăţii, din 1817 vibrează de puternice accente revoluţionare; Puşkin însuşi, fericit să iasă nemaculat, cu fruntea sus, din acesta dramatică „captivitate”. La 6 mai 1820 costumat cu o bluză roşie, încinsă pe talie, pe cap cu un fetru cu boruri largi, Pujkin se pornea într-o lungă expediţie, ce avea să dureze un bun număr de ani. Recomandat supravegherii generalului Insov, cu reşedinţa la Ekaterinoslav, printr-o binevoitoare adresă iscălită de Capo dIstria şi de ministrul afacerilor externe, Puşkin se bucură de toate favorurile şi, după o raită în Caucaz, în tovărăşia copiilor generalului Raievski, erou al războiului din 1812 de unde se va inspira pentru poemele Prizonierul din Caucaz şi Fântina din Bahcisarai şi după aceea, la Cameniţa, din guvernământul Kievului, se va stabili, o dată cu strămutarea reşedinţei generalului Insov, la Chişinău, capitala Basarabiei, de curând provincie rusească. Un Chişinău, oarecum rustic, altul decât cel pe care aveam să-l cunosc, un veac mai târziu, după întâiul război mondial, cu largi promenade, cu vaste grădini publice, invadate de mărgăritărel, cu vile, ruinate, la marginea târgului, pe unde Lidia, fecioară, se preumbla melancolică pe ţărmul iazului, acel Chişinău despre care şi Puşkin şi Costache Negruzzi, care s-a bucurat în 1822 de intimitatea poetului rus, au lăsat pitoreşti şi autentice mărturii. Evocând în cea de-a şaptea scrisoare, din septembrie 1839 acel scurt răstimp de bejanie basarabeană, de după revoluţia din 1821 şi după ce laşul se pustiise, Costache Negruzzi îşi aminteşte să fi întâlnit, în dese rânduri, preumblân-du-se prin grădina oraşului, pe Puşkin, „acest Byron al Rusiei, care avu un sfârşit atât de tragic” şi pe Calipso, „greaca cea frumoasă” purtând un şal negru şi despre care legendele spuneau să fi cunoscut, ba chiar să fi fost amanta lui Byron. Despre exilul de la Chişinău, al lui Puşkin, despre viaţa lui plină de capricii, despre incidentele cu boierii moldoveni, despre nenumăratele dueluri, despre amorurile lui, îndeosebi, pentru că au lăsat urme, cu Pulcheria Bartolomeu şi cu Calipso Polihroni, se pot citi felurite detalii, întemeiate pe documente, în minuţioasa monografie, în două volume, Pouchkine (Albin Michel, 1946) a lui Henri Troyat, cunoscut nouă mai mult ca biograf, dintr-o excelentă „viaţă” a lui Dostoievski, în care am identificat, cu IX vin iot epistole, în însori d Ă ce sau Unde s-au r J
Ndiciile Încă din epoca i, când, nota inspiraţiile!), dar desăvârjit în plină maturitate, Evghfni Onegbm topeşte în miraculoasa şi, nu mai puţin, omogena lui ţesătură, toate ecourile unei vieţi, pe cât de agitată, pe atâta ţi de înrădăcinată în solul ca şi în istoria poporului rus. „Şi după aceea, spunea Bielinski, în încheierea vastului său examen critic, poemul a ştiut să vorbească de atâtea lucruri şi să pomenească în treacăt de atâtea altele ce aparţin universului naturii fi şo cietăţii ruseşti (îneît) se poate spune despre Oneghin că este o enciclopedie a vieţii ruseşti şi o operă în cel mai înalt grad naţională” (în treacăt, se cuvine semnalată, cu satisfacţie, caracterizarea de „enciclopedie”, pe care Gheorghe Bezviconi şi Scarlat Callimachi, autorii preţiosului studiu Puşkin în exil, 1947 o utilizează vorbind de Evgheni Oneghin). Iar în discursul său din 1880 istoricul eseu, ce-l consacră poetului rus şi care începea cu afirmaţia lui Gogol după care „Puşkin este un fenomen extraordinar şi, poate, o manifestare unică a sufletului rus”, Dostoievski stăruie îndeosebi asupra caracterului său profetic, întrucât, spunea autorul Fraţilor Karamazoff, „Puşkin apare în momentul în care noi începem să luăm cu adevărat cunoştinţă de noi înşine, când în societatea noastră această conştiinţă, încă în stare de germinaţie un secol după reforma lui Petru cel Mare, contribuie prin apariţia ei, să ne lumineze drumul întunecat şi să ne călăuzească. În sensul acesta Puşkin e un oracol şi o indicaţie.” În ce măsură Evgheni Oneghin reprezenta un fenomen nou în literatura rusă, în ce măsură e deschizător de drumuri, se va putea urmări din cele ce urmează. Cum suntem încă la eseul lui Dostoievski şi la ciudată, în aparenţă, apropiere pe care romancierul o face între Ţiganii şi Evgheni Oneghin, mai exact între eroii lor, căci în Alecu, răzvrătitul social, „vagabondul” frământat, propriu unor anumite epoci din istoria rusă, ce-şi află adăpost, temporar, în şatrele şi în inimile ţiganilor, vedea „deja schiţată această gândire puternică, ce se va exprima mai târziu cu o atât de perfectă armonie în Evgheni Oneghin, Unde acest Alecu nu mai apare într-o lumină pe jumătate fantastică, dar înzestrat cu o figură realmente palpabilă şi inteligibilă” (ceea ce reprezintă, de fapt, o netă linie de demarcaţie XI lui TSn” ş1 rCa ii (, t «r «» °v-”;:;» • • • p”r ™ «• „ptui după doi an, a leg frige-mă I în foc vânăt puni-mă I Dr m-ai fuge pe cărbune lbovnicu nu-ţi voi spune, I Că el este tinerel, I Drăgălaş şi frumuşel” etc. (p. 16), căruia Donici îi adaugă următoarea sugestivă adnotare, în josul paginei: „Anume acest cântec Pusckin în a sa alcătuire l-au prefăcut în limba rossienească însemnareaj tâlm [ăcitoruluij” (p. 16).
Că Byron, iscoditor al genului, pentru care mărturiseşte şi în strofele Iui Evgbeni Onegbin o continuă admiraţie, i-a fost lui Puşkin model în alcătuirea acestui roman în versuri, aceasta este neîndoios. Însă dincolo de sugestia tiparului epic, nimic nu apropie luminosul poem al lui Puşkin de neguroasele şi ardentele poeme ale lui Byron. Poeţii Europei, spunea Dostoievski, un Pamy, un Andre Chenier şi în primul rând Byron, au exercitat o influenţă hotărâtoare asupra dezvoltării geniului puşkinian, însă despre o „imitaţie” a modelelor străine nu poate fi vorba, dată fiind „extrema independenţa a geniului său” şi dovada cea mai sigură e în începutul acestui Evgbeni Onegbin, pe care Dostoievski îl socoteşte aparţinând primei perioade din creaţia poetului, „atunci când Puşkin îşi şi găsise idealul pe solul patriei (şi) se impregnase de el, regenerându-l, în întregime, cu toată puterea iubitoarei şi pătrunzătoarei sale inimi”. Mai mult, Puşkin însuşi e conştient de originalitatea sa, pe care o afirmă răspicat şi nu o dată în poemul său. Când Tatiana, robită de iubirea pentru Oneghin, după ce îi scrie patetica confesiune, se preumblă cu lecturile ei favorite sub braţ, închipuindu-se când o Clarissă, când o Iulie şi când o Delfină, Puşkin află prilejul (şi romanul tot şi într-aceasta stă şi întâiul, marele său merit, e un continuu comentariu al evenimentelor şi reflexelor lor) să pună problema romanului în versuri, cum era Evgbeni Onegbin sau în proză şi, o dată cu aceasta, problema „eroului” ce se cuvine luat model şi „urmat” şi care era în cinste în literatura rusă înainte de Puşkin, cu un cuvânt problema „moralităţii”, Oarecum somniferă (Morală ne provoacă somn, I Iar viciul şi-n roman, ca-n viaţă, j Ne stăpâneşte ca un domn.), a romanelor. Cele două strofe din suita ce se cade urmărită în întregime la locul indicat, a XII-a şi a XIII-a din cel de-al treilea Cânt al XIII XU poemului, sunt, din acest punct de vedere, întru totul semnificative, atk prin referinţele literare, privind „muza” britanică, (şt pe „idolul” ei1), cât şi, în opoziţie, pentru aspiraţia lui Puşkin de a consacra vieţii ruseşti, patriarhale, un roman în proza: „Ni-s astăzi minţile în ceaţa, Morală ne provoacă somn, Iar viciul şi-n roman, ca-n viaţă, Ne stăpâneşte ca un domn! Muza britanică cu basme Tulbură visu-l, cu fantasme, Acuma idol în delir E melancolicul Vampir, Sau biet Melmoth, om fă; a viciu, jidov Rătăcitor, Corsar, Ori enigmaticul Sbogar, Pe care Byron, din capriciu, l-a zugrăvit cu romantism, Cu disperatu-l egoism.
Amicii mei, ce sens în asta f Din voia cerurilor, tac, Nu voi mai fi poet şi basta! Inlra-va-n mine un alt drac. Uitând că Phoebus m-ameninţa, Voi coborî cu umilinţă: Şi-atuncea un roman în proza Va lumina apusa-mi poză. Nu chinul tainicelor crime, Cât groaza şi desfrâu în lume, Ci-n el voi zugrăvi anume Căminul rus cel din vechime, Cu vis, iubire, nopţi cu luna Şi toată datina străbună.”
Subiectul romanului în versuri Evgheni Otteghin e cele mai simple şi, potrivit vcchei glume, de prestigiu XIV dintre I şi mai ales în circulaţie, privind conflictele pieselor de teatru, ar putea fi redus la propoziţiunea „un băiat iubeşte o fată”, cu „ varianta că, de astă dată, iniţiativa revine fetei. Moştenind pe un unchi bogat în domenii, gospodar, dar ferit a; demonul luminilor, căci pe roasa lui, cum spune cu incisivă ironie poetul, nici o pată de cerneală n-ar putea fi identificată, Evghcni Oneghin, posesor al unei vechi experienţe mondene, ale cărei reminiscenţe de teatru şi baluri au făcut din el un blazat, un dezgustat de oameni, un ins căzut pradă „spleen”-ului, se înfundă la ţară, unde plictiseala îl urmăreşte, ceea ce nu-l împiedică, cu concursul poetului, evident, să aducă, la fel cu străbunul Horaţiu, un binemeritat elogiu vieţii rustice!
„Am fost născut pentru o viaţă Tăcută, paşnică, de ţară!
Aici răsună mai semeaţă,
Mai vie, lira-mi solitară.
Aici, după plăcuta muncă,
Mă plimb pe-un lac pustiu, pe luncă,
Şi far niente-l a mea lege —
Din zori de ziuă, se-nţelege,
Mă scald în dulcea libertate: Citesc puţin, dorm cât îmi place,
Iar gloria mă lăsa-n pace; Nu tot aşa-n vremi depărtate,
Visând la umbră de molifţi,
Trăit-am anii fericiţi?!
Flori, dragoste, câmpii de ţară,
Tot sufletu-mi vă aparţine!
Şi fac deosebire clară între Oneghin şi-ntre mine: Maliţiosul cititor,
Sau, poate, vreun biet editor XV SS nu mă clevetească-aki, Glumind cu bunii mei amici, Să mă denunţe la oricine, C-am zmângălit dl meu portret, Că Byron, falnicul poet, fiind părtinitor cu mine: De pare că să scrim poeme Şi despre alţii, noi ne-am teme!”; întreprinde reforme, ceea ce alarmează pe megieşi, care-l socotesc „farmazon” şi „smintit periculos”, se împrieteneşte „din plictis” cu tânărul Lenski, poet romantic, kantian şi adept al libertăţii, care iubeşte pe Olga, prietenă din copilărie, sora Tatianei, taciturnă aceasta, pe care Oneghin o cunoaşte într-o vizită la Larini, părinţii fetelor, când Tatiana se îndrăgosteşte fulgerător de Oneghin, îi scrie o epistolă, e respinsă de acesta, care participă totuşi la onomastica fetei, când se dansează mazurci îndrăcite în furia de alămuri ale fanfarei militare, îşi tachinează prietenul valţând tot timpul cu Olga, e provocat la duel de Lenski, pe care întâmplător îl ucide, pentru ca, după trecere de ani, în care timp călătoreşte, iar Tatiana strămutată la Moscova pătrunde, graţie căsătoriei cu un general erou, în înalta societate, să o întâlnească, să o dorească cu înfocare, să-l scrie şi s-o implore, dar respins, cu o demnitate ce n-ascunde totuşi dragostea pe care tot i-o mai păstrează şi sfârşească în cele din urmă cu noi lecturi, în care încearcă palidă consolare; „Porni iar pe lecturi, de zor: Citi pe Cibbon şi Rousseau, Manzoni, Herder şi Chamfort, Madame de Stael, Bkhat, Tissot, Citi pe scepticul de Bayle, Pe prodigiosul Fontenelle Şi dintr-ai noştri pe câţiva, Care-l spuneau câte ceva.
XVI Şi almanahuri şi jurnale, Coloane de morală pline, Unde mă-njură fi pe mine, Iar alteori, cu madrigale, Mă onorează iarăşi ei. E sempre bene, domnii mei!
Cât el citea cu ochi fierbinţi, li rătăcea departe gândul, Tristeţi şi visuri şi dorinţi, Tot sujletu-l întipărându-l. Dar rânduri triste când citea, Cu ochiul minţii parcurgea Altfel de rânduri. C-un suspin în ele se-adâncea deplin Şi în tradiţii legendare, Cu datini tainice, bătrâne şi-a inimii dureri păgâne, Cu vrăji şi superstiţii rare, Ori cu poveşti mai noi, bizare, Sau scrisul tinerei fecioare.”
Un atare subiect, rectiliniu, fără de siluiri şi fără alte meandre, decât acelea, marginalii şi intervenţii subiective, autobiografice, pe care însăşi originalitatea compunerii le reclamă, nu putea satisface un public şi mai ales o critică deprinsă cu vechile şabloane literare. Criticii, care găseau că Evgheni One ghin nu e „o lucrare coerentă, ci o pălăvrăgeală poetică, despre orice şi mai nimic, din toate”, pentru motivul, îndeosebi, că „poemul nu se termină nici cu un mariaj, nici c-o înmormântare” (şi ironia îşi ajunge sieşi) şi că, de asemenea, rămâne o enigmă înflăcărarea lui Oneghin pentru Tatiana, pe care, altădată, o respinsese, Bielinski îi răspundea cu multă justeţe că „nimic nu e mai natural, de la un capăt al romanului la altul, decât atitudinea lui Oneghin faţă de Tatiana, (fi) că fără să fie un erou virtuos, Oneghin nu e nici o brută, nici un destrăbălat. Unul
2 XVII din marile merite ale Ini Puşkin rămâne acela de a fi depăşit moda monştrilor vicioşi şi pe aceea a eroilor plini de virtute, zugrăvind, pur şi simplu, oameni.” Iar pentru aceasta ajunge să amintim două din strofele poemului, una din explicaţiile lui Oneghin către Tatiana în clipa când îşi declină virtuţi matrimoniale, fragment de rară delicateţă, pe care imaginea caisului ce-51 schimbă florile în primăvară nu face decâ» să o potenţeze: „Ce-a fost, să-ntorci nu se mai poate. Nici ani, nici suflet, e-n zadar. V-o spun că vă iubesc ca frate şi, poate şi mai gingaş chiai. Să m-ascultaţi fără mânie: Fecioara tinără se-mbie Să-şi schimbe visul c-un alt vis, Cum schimbă florile-un cais În primăvara revenită: Aşa a hotărât Preanaltul, Curând vei îndrăgi pe-un altul! Dar fiţi, vă rog, mai stăpânită: Nu toţi la fel vă vor cunoaşte Şi ceasul rău din umbră paste!” iar a doua, din comentariul poetului, pe temă atât de străveche şi atât de lesne de înţeles a „fructului oprit”, fără de care raiul nu e rai: „Şi-al mea Oneghin, seara-ntreagă, E ocupat doar de Tatiana: Nu de fetiţa ca o fragă, îndrăgostită şi sărmană, Ci de prinţesa glacială, Inaccesibilă vestală, Tronând acum pe ţărmul Nevei. Ah, oameni, strănepoţi ai Evei, La fel sunteţi voi cu străbuna: Xvm Nu ce-l permis îţi place fie,
Ci şarpele mereu te-mbie La pomul tăinuit, într-una: Doar mărul cel oprit să-l dai,
Căci raiul jar de el nu-î rai!”
Cum nu e vorba să întreprindem un catalog al multelor şi feluritelor teme şi frumuseţi din Evgbeni Oneghin, altminteri superfluu câtă vreme grădinile înflorite ale poemului îmbie, la doi paşi, cu porţile larg deschise, rămâne să spicuim, ici şi colo, un peisaj, o tristeţă, o reflecţie de ordin social, cu pitoreşti ecouri, contemporane sau aproape. Aceasta pentru a nu lăsa impresia că am trecut pe lingă podoabe fără să le fi băgat în seamă şi în nădejdea, totuşi, că şi aşa, puţine! A număr şi izolat prezentate, cele câteva citate vor avea darul să sugereze suspendatele grădini ale Semiramidei, din care le-am smuls. Trec peste strofa a X-a din cel de-al treilea cânt, în care sunt cumulate atributele poeziei practicată de Lenski, printre care şi vagul romantic, acel nu ştiu ce, întâlnit şi la Eminescu („un nu ştiu ce” şi „un nu ştiu cum”), altul decât „nu ştiu ce-ul (el despejo) spaniolului Baltasar Gracian, care vedea în el suprema virtute (maximidades) a eroului militar şi mă opresc la strofa a treia din cântul al şaptelea, când, după uciderea lui Lenski şi în ciuda primăverii revenite, o neînţeleasă tristeţă învăluie şi pe Oneghin şi pe rapsodul său: „Să n-avem, oare, bucurie,
Când frunzele, pierdute-n toamna,
Cu primăvara iar învie,
Şi zvon din crâng la viaţă-ndeamnă?
Au, cu natura ce renaşte,
Un gând îndurerat ne paşte: Tânjim că anii ni s-au dus Cu tinereţea ce-a apus?
Au, poate, ne revine-n minte,
Un vis poetic ce-nfioară,
De-o altă veche primăvară,
XIX Ce ţrinde-n inimi să ne cânte,
Visând o ţara depărtata Cu nopţi şi lună fermecată s”
Dintre peisaje şi alegerea ar putea merge către dimineţile din Petersburg, către nopţile de pe Neva, al căror farmec Puşkin îl admiră şi-l reproduce în note şi dintr-o minunată descriere a idilei lui Gnedici, mă opresc la una doar din Irtultde strofe închinate peisajului de iarnă: „Şi iată, scârţâind fi gerul, Veni pe câmp să toarne-argint. • (Nu roze seamănă-acum cerul,
Ci albe flori de mărgărint.) Pe râu s-aşterne gheaţa-ncet Oglinzi moderne, de parchet Şi droaia de copii sţârleaza Pe luciul gheţii patinează. Creoi, pe roşii picioruşe, Uitând să-noate, ca pe apă, Gâscanul gras patina-şi scapă, Alunecmd jos. Jucăuşe Steluţe albe, de zăpada, Din cer au prins pe ţărm să cadă.”
Drumul de strămutare la Moscova, al Tatianei, pune în contrast prezentul preistoric şi viitorul surâzător, deşi pentru mult mai târziu profetizat, al civilizaţiei, al binefacerilor culturii: „Când binefacerea culturii Ne-o trece graniţa târziu, Cu timpul, dând imbold naturii, (Cum filozofii-n table scriu, Se pare, peste ani cinci sute) Avea-vom şi noi alte rute, Tăind Rusia cu şosele şi poduri ghintuite, grele,
XX D» fontă, arcuind pe-abis,
Vor trece peste vai şi râuri; Tuneluri cu boltite brluri Vor sfredeli prin munţi, ca-n vis; Întreaga lume creştinească În gări tractire-o să găsească.
Dar azi la noi sunt drumuri rele, Cu poduri vechi ce putrezesc; Prin staţii ploşniţe rebele Şi purici noaptea te sfârşesc. Nici birturi nu-s. În izba rece, Sub ochi un Preiskurant îţi trece Flămând, mâncări inexistente Trezindu-ţi pofte violente. Prin sate meşteresc ciclopii La foc domol, suflând în foaie, Dreg cu ciocan şi nicovale Produsul slab al Europii, Blagoslovind şi deal şi vale şi toate râpele natale.” în vreme ce o călătorie la Odesa, în timpul exilului ovidian, fireşte, cu viaţa ei agitată şi liniştindu-se abia în noapte (Doar Marea Neagră n-are pace!), cu prânz de stridii aduse din Ţarigrad şi stropite cu vinul rece scos din beci, al restauratorului Oton, cu muzică de Rossini, la operă, Orfeul Europei cum îl numeşte Puşkin sau „dl. Vacarmini”, cum îi spunea, pentru tonitruanta lui muzică, la cam aceeaşi epocă, Stendhal, romancierul şi turistul, recheamă, vrând-nevrând, în minte, o scenă de peste două decenii, cu toate sugestiile implicite şi pe basarabeanul Stihescu, dvoreaninul benderliu din romanul de la 1850 Tainele inimii al lui Mihail Kogălniceanu, care spunea: „La Odesa • am văzut vapoare. Ian, de ieste noutăţi ada-ne vere; atunce podvozile ar fi mai ieftine, griul s-ar vinde mai lesne şi atunce şi ţara voastră ar însemna mai mult.”
XXI Puţinele strofe citate, ici şi colo, din poemul Evgbcni Oneghin ar ajunge, poate, să dea o idee despre calitatea acestei dificile tălmăciri din poezia rusească. Însă şi asimilarea poemului în graiul şi stihul romanesc şi tălmăcitorul însuşi au dreptul la mai mult. Ion Buzdugan e un vechi tălmăcitor al liricii ruse, de tainele căreia condiţii speciale îl apropiau, dacă nu chiar îl şi meneau. Originar de dincolo de Prut, din districtul Bălţi şi descendent al unei familii de răzeşi, cu rădăcini adânc înfipte în viaţa rustică, Ion Buzdugan a respirat cu intensitate atmosferă proprie a ţinutului în care Puşkin şi-a petrecut, ca un alt Ovidiu, anii exilului. Studiile speciale, agricole şi de literatură, de la Gore Gorki, Cameniţa şi Moscova, i-au înlesnit cunoaşterea nu numai a limbii, dar şi a literaturii şi îndeosebi a poeziei ruseşti, din care, pe vremea când apărea întâiul volum din Antologia poeţilor de azi din 1925 pregătea o culegere antologică. Paralel cu poezia originală, acele aromate Miresme din stepă şi autumnale Podgorii de aramă, în care peisajul natal predomină şi paralel cu activitatea sa de folclorist, de culegător mai cu seamă al liricii populare, Ion Buzdugan şi-a urmat cu osârdie şi mare iscusinţă opera de tălmăcitor al poeziei ruseşti. Amintita antologie din 1925 îşi surprindea cititorii cu două tălmăciri din noua lirică rusească: Herghelie de Serghei Esenin şi Toamnă de Constantin Balmont, în excelenta interpretare a lui Ion Buzdugan. Cât de organic pătrunsese Ion Buzdugan în esenţa melancolică a elegiei lui Balmont se poate deduce din cele două strofe finale, în care „clopoţeii de argint cu suspin de cuţit” nu şi-au atenuat vibraţia nici după patru decenii: „Zboară} runzele-n vlnt. Frunze. Vântul le strânge. Şi-mi bat crengi în fereşti, poate-l aripa ta? Nu mai pot suferi chinul meu. Cine plânge f. Te implor: taci, o, taci: Nu te pot, nu te pot ajuta!
Vai, tu singur cu tine vorbeşti, renegându-te însuţi.
Ah, veniţi înapoi clopoţei de argint cu suspin de cuţit.
Noapte adâncă. Iar toamna înăbuşe plânsu-ţi.
O, Destin nepătruns să iubeşti pân-la chin şi să fii despărţit.
Un an mai târziu (mai exact în numărul din 7 noiembrie 1926 al revistei Universul literar, al cărei redactor se întâmpla să fiu), apărea în admirabila tălmăcire a lui Ion Buzdugan poemul lui Alexandru Blok Scyţii, iar în numărul din 26 decembrie, acelaşi an şi tot din Blok, începutul marelui poem Cei doisprezece, cu o atât de autentică atmosferă revoluţionară, pe care-l va continua în numerele l-7 din anul 1927 ambele poeme susţinute de o puternică şi originală ilustraţie în peniţă, datorită lui V. Feodorov şi care, neîndoios, a marcat, ca şi tălmăcirile lui Ion Buzdugan, o dată memorabilă. În numărul din 2 ianuarie 1927 Ion Buzdugan adăuga o preţioasă schiţă de studiu despre Poetul Alexandru Blok, al cărui profil liric îi contura cu măiestrie, insistând asupra originalităţii poetului şi chiar asupra „zigzagului, de spade încrucişate, al ritmurilor” din poemul Cei doisprezece, pe care tălmăcitorul s-a străduit să-l respecte. Pentru ecourile ei, oarecum, puşkiniene, aş cita din poemul Scyţii următoarea strofă: „Noi tot iubim şi graiul cifrelor metalic Şi harul visurilor grece —
Noi înţelegem tot tăişul geniului galic Şi geniul teuton, posomorât şi rece!”
Au urmat apoi traduceri din Maxim Gorki, din teatrul lui Puşkin, iar de cel puţin două decenii a continuat şlefuirea lui Evgheni Oneghin. Transpunerea în limba noastră a acestui poem, unul din cele mai moderne ca inspiraţie şi compoziţie, de o fantezie pururi tânără în împletirea autobiograficului cu ficţiunea şi unul dintre cele mai riguroase sub raportul tiparului metric, cu tirania rimelor simetrice, pune tălmăcitorului variate probleme, de felsimple, pe care tălmăcitorul Ion Buzdugan te-a învins, datorită şi sârguinţei şi priceperii şi talentului XXIII său. Utilizarea arhaismelor de speţa: op, brac, dădacă etc. Şi a neologismelor (prestanţă, rute, spleen etc), cu egală prestidigitaţie, alternarea expresiilor populare (de speţa: verzi şi uscate, la toartă, câte ceva şi elte-oleacă etc), cu termenii străini, uneori cu expresii străine (ar niente, comme ii faat, sempre bene), încrustate în forma lor originară în textul poemului, mulţimea numelor proprii din literatura universală, beletristică sau economică, iniţiativele lexicale în rimă (titlu, capitlu) sau rima rarissimă (acaţiu-Horaţiu, pinţa-suferinţă), fără a mai vorbi de inepuizabilul efluviu de poezie, propriu originalului, ce curge de-a lungul cânturilor şi stanţelor, mărturisesc, cu prisosinţă, disciplina secundată de fantezie, cu care Ion Buzdugan s-a aplicat în această trudnică, dar victorioasă, operaţie. În planul tălmăcirilor din alte limbi şi-ndeosebi în aceea a poemelor în versuri, din care literatura noastră cunoaşte un bogat palmares de titluri şi nume dintre cele mai prestigioase, Evgheni Oneghin şi interpretul său Ion Buzdugan vor figura oricând printre cele dintâi.
FERPES9ICVUS TABEL CRONOLOGIC
1799 26 mai (6 iunie): La Moscova s-a născut Ale-xandr Sergheevici Puşkin.
1801 în noaptea de 11 spre 12 martie: Printr-o lovitură de palat, este detronat Pavel I, urmând la tronul Rusiei ţarul Alexandru I (până în 1825).
1802 24 septembrie: Se sinucide A. N. Radişccv, scriitor revoluţionar rus, autorul faimoasei Călătorii de la Pe-tersburg la Moscova (1790).
18Q9 Anul naşterii Iui N. V. Gogol şi a poetului A. V. Kolţov.
1811 octombrie: Intră la Liceul de la Ţarskoe Seîo (astăzi oraşul Puşkin). Această instituţie de în-văţământ inaugurată chiar în acel an era destinată copiilor de nobili în scopul de a-l pregăti pentru „posturi importante în aparatul de stat”. În realitate, liceul s-a transformat într-o adevărată şcoala de „liber-cugetători”. Leagă prietenii durabile cu câţiva din viitorii poeţi şi luptători decembrişti: Delvig, Puşcin, Kiibel-beker şi alţii,
XXV Se naşte V. G. Bielinski, critic şi istoric literar, teoretician de seamă al realismului rus.
1812 Anul războiului de apărare a patriei împotriva invaziei lui Napoleon. Victoria poporului rus a contribuit considerabil la creşterea prestigiului Rusiei ca mare putere, în acelaşi timp a constituit un factor hotărâtor de trezire la viaţă a forţelor sociale şi naţionale ruse. Puşkiti a fost educat în atmosfera avântului patriotic creat de anul 1812
Se nasc scriitorii ruşi A. I. Herzen şi I. A. Goncearov. 1814 Apare în revista Vestnik Evropâ (Mesagerul Europei) poezia Către un amic versificator, prima operă tipărită a lui A. S. Puşkin. Se naşte M. I. Lermontov care după dispariţia lui A. S. Puşkin devine cel mai viguros continuator al său în poezia rusă. În acelaşi an s-a născut în Ucraina poetul Taraş Şcvcenko.
1815 Puşkin recită poezia sa Amintiri din Ţarskoe Selo la un examen, în prezenţa poetului G. R. Derjavin (1743-l816), care a exclamat: „Iată un demn continuator al meu!”
1816 Puşkin frecventează casa lui N. M. Karamzin, care locuia la Ţarskoe Selo. Devine membru ai asociaţiei literare „Arzamas” care milita împotriva adepţilor clasicismului perimat, grupaţi în jurul societăţii „Convorbiri ale iubitorilor de literatură rusă”, condusă de Şişkov.
Încep să se constituie asociaţii secrete, care aveau drept scop răspândirea ideilor de libertate şi organizarea luptei împotriva guvernului ţarist.
1817 După absolvirea liceului, Puşkin este numit într-un post la Colegiul Afacerilor Externe, Din această perioadă, devine în poezie purtătorul de cuvânt al tendinţelor tineretului nobiliar progresist, animat de sentimente patriotice. Sub influenţa ideilor revoluţionare ale lui Ra-dişcev, Puşkin scrie cunoscuta sa odă Libertatea.
1818 Se împrieteneşte cu viitorii decembrişti N. I. Tur-gheniev, N. I. Krivţov, I. D. Iakuşkin, Nikita Muraviov, S. N. Muraviov-Apostol şi alţii. Scrie poezia Către Ceaadaev, în care prezice pieirea inevitabilă a autocraţiei. În acelaşi an scrie şi poezia satirică antimonarhistă Poveşti (Noel).
Se naşte romancierul rus I. S. Turgheniev.
1819 Devine membru al cercului literar Lampa verde, apropiat de organizaţia politică secretă Uniunea propăşirii.
La adunările Lămpii verzi se discutau probleme literare, de teatru, politice; se citeau versuri antiguvernamentale.
Scrie poezia Satul, îndreptată împotriva feudalismului şi iobăgiei.
1820 martie: Termină poemul Ruslan şi Ludmila, pe care îl începuse încă în timpul liceului. Cu această ocazie cunoscutul poet rus Jukovski scrie într-o dedicaţie adresată lui Puşkin, care abia împlinise 20 de ani: „Elevului victorios, din partea dascălului învins”.
Puşkin în surghiunul din sud (1820-l824): Ekaterinoslav (astăzi Dnepropetrovsk), Chişinău şi Odesa. Scrie poemele romantice: Prizonierul din Caucaz, Fraţii haiduci, Fântâna din Bahci-sarai. Guvernul ţarist este alarmat de influenţa poeziilor revoluţionare ale tânărului poet. „PuşXXVI XXVII kin declară ţarul Alexandru I a inundat Rusia cu versuri instigatoare: tot tineretul le învaţă pe dinafară. Puşkin trebuie să fie trimis în Siberia”. Datorită stăruinţelor prietenilor săi, poetul scapă de greul surghiun în Siberia, în schimb este exilat în sudul Rusiei.
6 mai: Pleacă din Petersburg la Ekaterinoslav. Face apoi o călătorie în Caucaz şi Crimeea. Într-o noapte, pe corabia care-l ducea de la litoralul caucazian spre Gurzuf, compune elegia romantică S-a stins în zări măreţul soare.
Septembrie: Poetul surghiunit se stabileşte în oraşul Chişinău. În perioada exilului din sud, se apropie mult de membrii asociaţiei secrete decembriste din sud (Pestei, Raevski, Orlov, Ia-kuşkin şi alţii). Despre Pestei, conducătorul decembriştilor din sud, poetul afirma că este „unj din cele mai luminate şi originale minţi din cât (am cunoscut.”
La Chişinău cunoaşte personal pe câţiva din membrii mişcării eteriste, printre care pe Alexandru Ipsilanti şi fraţii Cantacuzino.
Izbucnesc mişcări revoluţionare în unele ţări din Europ (Spania, Italia). La Petersburg au loc tulburări în gimentul de gardă Semionovski.
1821 în insula Sf. Elena se stinge din viaţă Napoleon Bonaparte. Puşkin semnalează acest moment prin poci Napoleon.
La Moscova s-a născut F. M, Dostoiewski, iar în sat»
Nemirovo din Ucraina poetul N. A. Nekrasov.
În Grecia începe răscoala pentru eliberarea ţării de şu jugul turcesc. Aceste evenimente îşi găsesc ecoul şi î creaţia poetică a lui Puşkin.
Xxvm în acelaşi an, în Ţara Românească se desfăşoară, răscoala „curajosului Vladimiresko, care a adu nat o armată de 7000 de panduri şi amăuţi”, scria cu admiraţie şi simpatie poetul către un prieten al său. „Ce tablou extraordinar! Două popoare care de mult zăceau într-o stare umilitoare s-au răsculat în acelaşi timp şi, trezin-du-se din adormire, an renăscut, făcându-şi apariţia pe arena politică a lumii”. Sub impresia clipelor minunate de speranţă şi libertate, Puşkin scrie poeziile: Nu plânge, grecoaică fidelă, Sus, Grecie, Războiul, în care poetul îşi exprimă dorinţa să participe la luptă împotriva Turciei pentru libertatea naţională a Greciei.
La Petersburg se constituie „Societatea secretă din nord” al cărei principal animator va fi poetul revoluţionar Râleev; în sud ia fiinţă „Societatea din sud”, în frunte eu colonelul Pestei.
Puşkin creează poemul Gavriliada, îndreptat împotriva superstiţiilor religioase şi a clericalismului, în poezia Pumnalul el cheamă la luptă împotriva autocraţiei. Puşkin schiţează planul unei mari tragedii politice, Vădim, pe o temă din trecutul luptei pentru libertate din vechea Rusie.
22 Apare poemul Prizonierul din Caucaz. În acelaşi an apare poemul neterminat, Fraţii haiduci, cu tendinţe vădite spre realism.
23 Scrie poemul romantic Fântâna din Bahcisarai, care împreună cu Prizonierul din Caucaz s-au bucurat de un succes uriaş, fiind „citite în întreaga Rusie, de către toţi cei care ştiau să citească” (Bielinski).
XXIX începe monumentala sa creaţie romanul în versuri Evgheni Oneghin, operă model a realismului pe plan mondial, despre care Bielinski a afirmat că este o adevărată „enciclopedie a vieţii ruseşti şi operă naţională în cel mai înalt grad.”
Ultimul an al şederii lui Puşkin în oraşul Chişi-nău. Aici stabileşte relaţii strânse cu C. Stamatl (traducătorul Prizonierului din Caucaz) şi cu scriitorul Costache Negruzzi (traducătorul poeziei Şalul negru şi al nuvelei Cârjaliul, apăruta în versiune românească în anul 1837 în Curierul de ambe sexe). Tot în 1837 apare în tipografia lui Eliade poemul Ţiganii în traducerej lui Al. Donici. Manifestând interes faţă de folclorul moldovenesc, Puşkin notează două legende: Dafna şi Dabija, legendă moldovenească de la 1663 şi Duca, legendă moldovenească din sec. al Xll-lea, cu intenţia să elaboreze opere artistice. Ultima etapă a surghiunului din sud, h Odesa sub supravegherea generalului guvemv tor lipsit de scrupule Voronţov.
S-a născut A. N. Ostrovski, dramaturg şi animator di seamă al teatrului naţional rus în a doua jumătate a ie colului al XlX-lea.
1824 începe surghiunul de la Mihailovskoe. Poetu este îndeaproape supravegheat. Cunoaşte ne mijlocit viaţa poporului, obiceiurile, datinile limba lui; adună şi notează basme, cânteci populare. În această perioadă, alături de Puşki: se află dădaca sa Arina Rodionovna, „pru tenă la vreme rea”, cum a cântat-o el într-poezie (1826).
Apare ultima operă în spirit romantic - poc mul Ţiganii, cu puternice elemente realiste.
XXX
825 în luna ianuarie este vizitat la Mihailovskoe de Puşcin, cel mai apropiat prieten al poetului, iar în primăvara aceluiaşi an de un alt prieten din liceu, Delvig. Acolo, în surghiun, Puşcin printre altele îi adusese în manuscris comedia lui Griboedov Prea multă minte strică, care a produs asupra lui Puşkin „o impresie de nedescris şi l-a situat dintr-o dată pe Griboedov în rândul poeţilor noştri de frunte”.
La 14 decembrie are loc răscoala decembriştilor, prima generaţie de revoluţionari ruşi.
În dimineaţa zilei de 13 (25) iulie 1826 la Petersburg sunt executaţi prin spânzurătoare conducătorii răscoalei: K. F. Râleev, P. I. Pestei, S. I. Muraviov, N. P. Bestujev-Riumin, P. G. Kahovski.
În timpul surghiunului de la Mihailovskoe (1824-l826) Puşkin se apropie de culmile înfloririi talentului său. Aici el scrie poemul Contele Nulin, poeziile Andre Chenier, Cln-tec bahic, Către A. P. Kern, 19 octombrie şi alte peste 100 de poezii, patru capitole (III, IV, V, VI) din romanul Evgheni Oneghin, tragedia Boris Godunov.
1826 Se naşte cunoscutul prozator satiric rus M. E. Sal-tâkov-Şcedrin.
În noaptea de 3 spre 4 septembrie, din ordinul ţarului Nicolae I, Puşkin, însoţit de un curier special, părăseşte Mihailovskoe, sosind la Moscova.
Rămânând pentru totdeauna credincios idealurilor prietenilor săi decembrişti, scrie mesajul În versuri, în greu surghiun siberian. În poezia XXXI Prorociţi îşi expune crezul artistic al poetul: - cetăţean.
Moare N. M. Karamzin, scriitor şi istoric rus, întemeit, rul curentului sentimentalist ua literatura rusă. A clabor i Istoria statului rus în 12 voi, apărute între anii 1816 1829 despre care Mihail Kogălniceanu a vorbit elogios Cuvânt pentru deschiderea cursului de Istorie Naţiona, expus în Academia Mihăileană la 23 noiembrie 1843 (! I fondul Bibliotecii Academiei Republicii Socialiste Ron-l nia se păstrează cele 12 voi. Ale Istoriei lui Karamzi,
1827 Scrie poezia alegorică Arion, în care, de aso menea, îşi exprimă adeziunea la idealurile revo luţionare ale decembriştilor. Scrie capitolul VI din Evgheni Oneghin care cuprinde o descrie • profund realistă a vieţii societăţii din Mosco i în vara anului 1827 poetul începe să lucreze: romanul istoric Arapul lui Petru cel Mă {operă a rămas neterminată), care constin i prima încercare mai însemnată a lui Puşkin; domeniul prozei literare.
1828 Locuieşte la Petersburg de la sfârşitul anulu 1827 şi aproape întreg anul 1828 Aici se în tâlneşte cu Delvig, cu compozitorul Glinka,:; Griboedov. Scrie poemul eroic Poltava. Solicită fără succes, să se înroleze în rândurile trupely ruseşti care luptau în Caucaz împotriva Turcie. I-a fost respinsă, de altfel şi cererea pentn aprobarea unei călătorii în străinătate. În aceh; aa se naşte Lev Tolstoi şi N. G. Cemâşevski c w» scrie mai târziu despre A. S. Puşkin că „a fos. Primul la noi care a ridicat literatura la rang» de cauză naţională”.
XXXII
1829 Pleacă în Caucaz. Acolo reuşeşte să se întâl-nească cu câţiva din participanţii la răscoala din 14 decembrie 1825 La 27 iunie soseşte la Ar-zrum. Din călătoria poetului în Caucaz au rezultat notele sale de drum (Călătoria în Ar-zrum), poeziile Caucazul, Avalanşa, Pe dealurile Graziei şi altele. În Caucaz va întâlni carul ce transporta trupul neînsufleţit al prietenului său Griboedov, ucis la Teheran de supuşii fanati-zaţi ai şahului Persiei.
Atunci Puşkin va spune: „Griboedov ţi-a îndeplinit datoria a scris Prea multă minte strică.”
1830 Apare la Petersburg, sub redacţia lui A. Delvig, Literaturnaia gazeta (Gazeta literară), la care Puşkin colaborează în mod activ cu o serie de articole şi note critice. La acest organ mai colaborau Viazemski, Baratânski, criticul O. Somov şi alţii. Puşkin tindea să dea revistei o orientare realistă.
În iulie izbucneşte revoluţia din Franţa, care se bucură de simpatia poetului. În noiembrie izbucneşte răscoala din Polonia, care a produs o impresie puternică asupra lui Puşkin.
În vederea apropiatei căsătorii cu Natalia N. Goncearova, pleacă în septembrie la Boldino, satul de pe moşia părintească, pentru reglementarea unor treburi administrative. „Toamna de la Boldino” (septembrie-noiembrie 1830) a constituit cea mai rodnică perioadă de creaţie a poetului. Cităm câteva din cele mai importante lucrări scrise la Boldino:
3 Evgheni Oneghin XXXIII
9 septembrie Dricarul 13 septembrie Povestea cu popa fi argatul: său Balda
14 septembrie Căpitanul de postă
18 septembrie terminat capitolul al VlII-lea din Evgheni Oneghin (intitulat mai târziu Călătoriile lui Oneghin) 20 septembrie Domnişoara ţărăncuţă
25 septembrie termină capitolul al IX-lea al Romanului Evgheni Oneghin (ulterior devenit ultimul)
1 octombrie O, criticul meu rumen, glume cu pântec mare
5-l0 octombrie Căsuţa din Kolomna
12-l4 octombrie împuşcătura
16 octombrie Genealogia mea
20 octombrie terminat Viscolul
23 octombrie terminat Cavalerul avar
26 octombrie terminat Mozart şi Salicri 1 noiembrie Istoria satului Goriuhino
4 noiembrie Oaspetele de piatră La Boldino, Puşkin a mai scris numeroase poc zii scurte şi note critice. Aici a desăvârşit opera sa fundamentală: Evgheni Oneghin.
1831 18 februarie: Căsătoria cu Natalia N. Goncc. - Rova. Peste puţin timp, soţii se stabilesc 1; Ţarskoe Selo, iar apoi, începând din toamnă, 1 Petersburg.
Pătruns de un înalt spirit patriotic, ia o atitu dine fermă împotriva duşmanilor externi ai Ru şiei, care o ameninţau cu intervenţia. Scrie poeziile Aniversarea bătăliei de la Borodino, Pone gritorilor Rusiei. În acelaşi an, el scrie şi poezi; XXXIV În faţa sfântului mormânt, închinată memoriei lui Kutuzov. Începe să lucreze la romanul Ros-lavlev (rămas neterminat). Poetul continuă să lucreze la Istoria satului Goriuhino.
183l-l832 Apar Serile în sat la Dikanka ale lui N. V. Gogol. După lectură, Puşkin scria: „Iată o veselie cu adevărat sinceră, firească. Şi cita, poezie! Cită sensibilitate!”
1832 Scrie romanul în proză Dubrovski. Va apărea pentru prima dată în traducere românească în Noutatea din Iaşi (1897), sub titlul Răzbunarea unui fiu sau Din viaţa unui haiduc rus.
1833 întreprinde călătorii în localităţile care au fost cuprinse de răscoala lui Pugaciov (1773-l775). Scrie Istoria lui Pugaciov, poemul Călăreţul de aramă, Basmul cu pescarul şi peştişorul, Basmul cu domniţa adormită şi cei şapte voinici.
1834 Apar lucrările în proză Damă de pică, Kirdjali şi altele.
În revista Telescop apare amplul studiu al lui Bielinski, Reverii literare, care îi aduc recunoaşterea unanimă. Puşkin a întrezărit în el „un talent de mari speranţe”.
1835 Primeşte autorizaţia de a edita revista Sovre-menik. Primul număr apare în aprilie 1836 Puşkin atrage în jurul revistei colaboratori valoroşi ca: Gogol, Viazemski, V. F. Odoevski, Kolţov, Tintcev şi alte forţe scriitoriceşti ale vremii.
XXXV N. V. Gogol scoate volumele Mirgorod şi „Arabesc u, după care autorul lor este proclamat de Bielinski dr. „capul literaturii, capul poeţilor (Despre nuvela rusă despre nuvelele demnului Gogol),
1836 Scrâe romanul istoric Faţa căpitanului. La no romanul apare pentru prima dată în revista Fă milia (nr. l-9 1866). Până la 23 august 194-l Faţa căpitanului a apărut în 10 versiuni roma neşti, aproape toate traduse din limba francezr În Franţa romanul a apărut în 1859 în tradu cerea lui Jous Viardot. Scrie poezia Cioplit-an. Nu cu mâna, un monument, adevărat testamen artistic al poetului-cetăţean, brodat pe tema ho raţiană.
Apare piesa lui Gogol Revizorul. Subiectul din comedia Revizorul cât şi din Şi fleţe moarte i-a fost sugerat autorului de câţi A. S. Puşkin.
Se naşte criticul democrat-revoluţionar rus N. A. Di broliubov.
1837 27 ianuarie: în urma intrigilor ţesute în juri poetului de către cei de la curtea ţarului, are Ic duelul dintre Puşkin şi Dantes, un aventurii francez, refugiat în Rusia după revoluţia fraij ceză din 1830 Poetul cade rănit mortal.
29 ianuarie (10 februarie): La orele 14 şi 45 v nute, Puşkin a încetat din viaţă. Moartea po • tului a zguduit întreaga Rusie. 3 februarie: Temându-se de demonstraţii, ţa a ordonat scoaterea din oraş, în timpul nop a sicriului şi transportarea lui în taină la Mih lovskoe, sub supravegherea jandarmilor. Puşi a fost înmprmântat în cimitirul mânăstirii Svia-togorsk.
Adânca mâhnire şi mânia poporului şi-au găsit expresie în poezia lui Lermontov Moartea poe tului.
Ecouri despre moartea lui Puşkin apar în revistele romaneşti Albina românească, nr. 18 (4 martie), Curierul românesc, nr. 2 (18 martie), nr. 14 (21 mai).
Apar primele traduceri din opera lui Puşkin în România (Şalul negru şi Cârjaliul).
1948 în revista Viaţa românească (nr. 7) este tradus de N. I. Ilion un fragment din Evgbeni Onegbin.
1949 M. Sadoveanu semnează în Viaţa românească (nr. 5—6) un articol despre Puşkin.
1954 Este realizată de către George Lesnea prima traducere integrală a romanului în versuri Evgbeni Onegbin (Viaţa românească, nr. 1) Apar două volume de Opere alese în româneşte de Mihai Beniuc, Maria Banuş, Eusebiu Cami-lar, George Lesnea, Mihu Dragomir, Miron Radu Paraschivescu, Al. Philippide, Victor Ef-timiu, Nina Cassian, Eugen Jebeleanu, Adrian Maniu, Victor Tulbure).
1955 Romanul Evgbeni Onegbin în tălmăcirea lui George Lesnea apare separat în două. Ediţii.
În prezent, o mare parte din scrierile lui A. S. Puşkin sunt traduse în limba romană.
GHEORGHE BARBA XXXVI Petri de vankk, ii avait encore plus de cette espece dorgueil, qui fait avouer avec la meme indifference Ies bonnes comme Ies mauvaises actions, suite dun sentiment de superiorite, peut-etre imaginaire. Ţâre dune lettre partlculiere”
Nu vreau să-neînt trufaşa lume; Simţind prietenesc îndemn, Permite-mi să-ţi prezint anume Un dar de preţ, de tine demn, De sufleteasca-ţi măreţie, De visuri sacre întrupate, De poezie clară, vie, De cuget nalt şi simplitate; Primeşte-n braţe amicale Acest mănunchi pestriţ de pagini, Cu triste şi hazlii imagini Şi din popor şi ideale, Rod efemer de desfătări • Pătruns de vanitate, el mai era cuprins, pe deasupra, de acea mândrie care îl făcea să fie la fel de indiferent faţă de bunele şi de relele sale acţiuni, ca urmare a sentimentului sau de superioritate, poate imaginară. Dintr-o scrisoare particulară (fr.).
De insomnii, dulci inspiraţii, Din ani necopţi, pierduţi în zări, Reci, ale minţii observaţii Şi-a tiistei inimi însemnări.
Capitolul întâi „Şi-n viaţă se grăbeşte şi-n simţuri se pripeşte.”
Cneazul Viazemski „Mi-e unchiu-n toate om corect: De când căzu la pat şi zace, El le-a pretins la toţi respect Şi nu putea mai bine face. Exemplul lui e-nvăţătură, Dar, Doamne, oare nu-l tortură Să stai c-un bolnav zi şi noapte, Păşind tiptil, vorbind în şoapte? Ce josnică făţărnicie: Pe-un muribund să-l delectezi, Sub coaste perna să-l aşezi, Trist să-l îmbii cu doctorie, Oftând, cuprins de-un gând mişel: Când naiba voi scăpa de el!
II Aşa, gonind în diligentă, Gândea un tânăr zvăpăiat; Pe orice rudă la scadenţă S-o moştenească i-a fost dat. Şi Zevs îl copleşi cu mila. Amici ai lui Ruslan, Ludmila, Permiteţi-mi, într-un cuvânt, Pe-al meu erou să vi-l prezint: Oneghin, bunul meu amic, Născut pe-al Nevei ţărm slăvit, Pe unde poate-ai strălucit, Drag cititor şi tu de mic, Pe unde m-am plimbat şi eu, Dar Nordul. Nu-mi prieşte, zău!
III Slujbaş distins, plin de nobleţe, în datorii bogatu-l tată Dădea pe an vreo trei ospeţe Şi-şi irosi averea toată. Evgheni fu cruţat de soartă: întâi, Madame b de mână-l poartă, a Notele lui Puşkin, plasate la sfârşitul romanului, au pr mit cifre arabe, în vreme ce notele redacţiei, însemnate cu 1 tere mici (a, b, c, d etc), figurează în subsolul paginii.
B Madame şi Monsieur pentru guvernantă şi preceptof Apoi Monsieur o-nlocuia: Copil ştrengar, dar bun era. Monsieur lAbbe, franţuz sărman, Nu-l îndopa prea mult cu carte; Din toate-l învăţa o parte, Mustrându-l rar pe năzdrăvan şi-n seri de vară, pe sub arc, Adesea îl plimbă prin parc.
IV Iar când aprinsa tinereţe Şi la Evgheni a sosit,
Trezind speranţe şi tristeţe,
Monsieur din curte-a fost gonit.
Oneghin zburdă-n libertate!
Un dandy 2 strălucit în toate,
Deprins cu viaţa lui comodă,
Tuns după cea din urmă modă,
În lume a păşit în fine: Ştia să scrie, să citească Perfect în limba franţuzească,
Dansa mazurca foarte bine.
Ce vreţi mai mult? Toţi spun anume Că e deştept şi om de lume.
Noi toţi am învăţat de-acasă” Câte ceva şi câte-o leacă: C-o astfel de cultură-aleasă E greu un tânăr să nu placă! Oneghin, după judecată (De critici aspri, nu de gloată), Trecea în lume drept savant, Dar, ce e drept şi cam pedant; Fără sforţare-n conversaţii Ştia de toate să discute, Cu ifos de-nvăţat s-asculte, Păstrând tăcerea-n contestaţii, La doamne zâmbet să reclame Cu foc bengal de epigrame.
VI Latină nu mai e la modă; La drept vorbind şi fără hulă, Să judece-un crâmpei de odă Ştia latină prea destulă: Ştia şi cine Iuvenal e. Să-ncheie un bilet cu vale Şi, pe de rost, cam şchiop, ades, Din Eneida câte-un vers. El n-avea înclinări savante,
Să şteargă colbul cronologic De pe trecutul geologic, Dar anecdotele picante Cam de la Romula până azi Le povestea cu mare haz.
VII Lipsit de patima-l firească, în cântul vieţii ditirambic, El nu ştia să osebească Un vers troheu de unul iambic Bârfea pe-Omer şi Teocritb Şi îl citea pe Adam Smith c Era-n concepţii optimist, Chiar un profund economist: El calcula, cu agerime, Cum poate-al statului tezaur Păşi prosper şi fără aur; Când prisosesc materii prime. Iar tatăl său, necalculat. Moşia şi-a amanetat.
Vale rămâi cu bine (lat.).
A Romulus întemeietorul legendar al Romei.
• Teocrit (310? 250? Î.c.n.) poet grec din Alexandria.
C Adam Smith (1723-l790) economist englez clasic, autor al tratatului Cercetări asupra naturii şi cauzelor bogăţiei popoarelor.
VIII Şi câte mai ştia Evgheni Nici eu nu pot să le mai ştiu; Dar unde-l întrecea pe genii Cu zestrea lui din ţâţă-n fiu, Din tot ce-l atrăgea, prin fire, în zilnica lui lenevire, Din frageda-l copilărie Drept muncă, chin şi bucurie, Era într-a iubirii artă Cândva de Naso a proslăvită, O faptă foarte scump plătită, Căci în surghiun pe veci îl poartă în stepa tragică moldavă, Departe de-a Italiei slavă.
Cum de copil era făţarnic,
Nutrea nădejdi şi gelozie,
Necredincios, cu sine darnic, încins în crusta-l de mândrie: Când sobru şi docil şi-atent,
Când rece şi indiferent,
Când tandru, taciturn, superb,
Când izbucnind vulcan în verb. - În scrisu-l câtă tinereţe,
Şi ce uitare-a lui de sine: El te iubeşte doar pe tine!
Iar în privire ce tandreţe!
Din ochii-l galeşi, sfab sprâncene,
Luceşte-o lacrimă sub gene.
Publius Oviditts Naso poet roman, exilat (Constanţa de azi) pentru că a scris Arta iubirii. B Strofele şi versurile omise aparţin originalului.
XI El inocenţa e în stare C-o glumă nouă s-o aprindă şi-apoi c-un gest de disperare Naivitatea să-l surprindă. În mrejele-l de linguşire, Prindea nevinovata fire, în ciuda anilor plăpânzi Să-l smulgă patimii izbânzi: S-asculte-n inima-l firavă O şoaptă de mărturisire, Să-l fure-o tainică-ntâlnire,
Pândindu-l dragostea suavă; Şi-acolo, în tăcerea firii, S-o-nveţe şoaptele iubirii.
XII Cum ştie-n pripă să trezească Iubirea-n inimi de cochete Şi cum se-abate, să zdrobească Rivalii săi, lovind cu sete! Cum ştie el prin clevetire Să-l prindă-n laţ de uneltire! Dar voi, bărbaţii de pe-aici, Voi rămâneţi cu ei amici: Un soţ şiret l-a mângâiat Elev al vechiului Faublas a Bănuitor, bătrânul gras şi-un arătos încornorat Cel mulţumit de prânz, de sine şi de nevasta lui. Vezi bine!
XIII, XIV XV Mai lăfăieşte încă-n pat Când bileţelele îl cată: Ce vor? El este invitat! Trei case l-au poftit deodată. Colea-l serbare de copii, Iar colo-l bal. Unde vei fi Ştrengarule? Indiferent! Cu toţi vă fi galant şi-atent! Şi iată că de dimineaţă, Pe cap cu nou-l bolivara 3 Spre bulevard porni-ta dar, Ca să respire aer, viaţă Pân-ce Breguet b-ul ne-adormit Nu va suna de prânz grăbit!
XVI E seară; -n sanie se-aşază: Hei-he-ep! Şi vizitiul mână. Pe blana lui de castor, fină, Zăpezi de-argint îi scânteiază.
A Protagonistul frivol al romanului Aventurile cavalerii Faublas de scriitorul francez Jean Baptiste Louvet de Couvr; (1760-l797).
3 Pălărie cu boruri largi, la modă în rândurile tineretului progresist din jurul anului 1830 care simpatiza cu mişcarea de eliberare a popoarelor din America de sud, unul din conducătorii acestei lupte fiind Simon Bolivar (1783-l830).
B Marcă de ceas după numele inventatorului francez Breguet (1737-l823). De obicei, ceasornice de buzunare, cu dispozitiv de sonerie.
Oneghin spre Talon se-ndreaptă: De mult Kaverin îl aşteaptă.
Când intră, dopuri sus detună,
În cupe vinul se adună.
În faţa-l un roast-beef în sânge,
Trufe, plăcintă de Strasbourg,
Brânzeturi fine de Limburg: Gust franţuzit şi nu se plânge Nici de-auriul ananas Ce se răsfaţă, stând în vas!
XVII Dar setea cere cupe noi, Stropind grăsimea de cotlet, Curând spectacolul e-n toi, îl cheamă ceasul la balet. Al teatrului legislator Şi infidelul amator De nostime şi dulci actriţe, Cel ce-n culise-ncurcă iţe, Oneghin zboară înspre teatre şi liber respirând aşa, S-aplaude la entrechata; Blamează Phedre, Cleopatre, Bisând pe Moina b (aprins, Să-l vadă lumea dinadins).
U «salt graţios la balet. K Phedra, Cleopatra, Moina Stentate în acea vreme.
Erone din tragediile reprtXVIII Loc minunat! Aci-n trecut Fonvizin a strălucea-n satiră, Cu Kneajnin b cel neîntrecut Strunind a libertăţii liră. Şi Ozerovc purta cunună Cu Semionova d împreună. Poporu-a râs şi lăcrimat, Katenine când a triumfat Atras de geniul lui Corneille; Iar Şahovskoil roi de rachete în comediile-l cochete Pe Didelotg îl slăvea-ntre ei. Aici printre culise, sus şi tinereţea mea s-a dus.
A D. l. Fonvizin (1745-l792) autor de comedii satirice, apreciat de Puşkin.
B. B. Kneajnin (1742-l791) dramaturg rus, autorul tragediei Vădim, foarte populară în cercurile decembriste.
C V. A. Ozerov (1769-l816) dramaturg rus, a cărui: ragedie, Dimitri Donskoi, a fost foarte apreciată pe vremea aceea.
E. S. Semionova (1786-l849) tragediană admirată şi de Puşkin.
E P. A. Katenin (1792-l853) poet, dramaturg şi critic,: raducătorul unor tragedii ale lui Corneille (1606-l684).
F A. A. Şahovskoi (1777-l846) om de teatru rus.
6 J. Charles Lottis Didelot (1767-l838) balerin, core-; raf şi autor de balete care au stârnit entuziasmul unanim al contemporanilor lui Puşkin.
XIX Zeiţe dragi, v-admir în stampă! Vă amintiţi de glasu-mi trist? Mai străluciţi şi-acum la rampă, Sau v-a schimbat vreun alt artist! Voi auzi eu sub decoruri Pe Terpsihora a rusă-n coruri Dm sufletu-mi smulgând elanul, Saunu mai voi vedea brelanul De chipuri dragi şi pururi vii? Şi aţintind privirea netă Prin dezgustata mea lormetă, Privi-voi trist scene hazlii, Căscând distrat şi abătut, Gândind la vremea ce-a trecut?
XX E teatrul plin. În loji feerie, În stal, fotolii, lumea fierbe; Aplauze la galerie Cortina suie. Ce superb e. Cu-aeriana ei splendoare Istominab sclipind apare,
Urmând neîntrecut arcuşul C-un roi de zâne. Picioruşul De-abia se-atinge de pământ. Şi-n ritmul de Eol şi harpe Mlădie trupul zvelt, de şarpe, în aripatul ei avânt: Când saltă, când se-nalţă-n zbor Pe-al ei picior fermecător.
XXI Aplauze. Oneghin vine Către fotelul ce-l aşteaptă,
Spre loji cu doamnele străine Lornieta dublă şi-o îndreaptă.
Măsoară cu un ochi atent Stal şi balcon indiferent Şi dezgustat. Dar demn salută În juru-l lumea cunoscută.
Cătând distrat pe scenă. - N sală Privirile-l scârbit îşi plimbă: „Aici nimic nu se mai schimbă?!
Şi-n toate-l numai plictiseală.
Destul am îndurat baletul,
Didelot mi s-a acrit, cu-ncetul!”.5 a Muză protectoare a dansului.
• Renumită balerină care a jucat ro! U! Cerchezei din baletul lui Didelot, Prizonierul din Caucaz, după” poemul cu acciaji titlu al lui Puşkin.
XXII Pe scenă zarva încă-l mare, Cu şerpi, cu draci, cu amoraşi; Lachei trudiţi Ungă intrare, Pe blăni se las, de somn atraşi. În noaptea albă de lumină De zgomot sala încă-l plină, Hârşit şi tuse mai răsună Şi-aplauzele încă tună, Iar surugii sub felinare, Pătând din palme, lângă focuri, Pe domni îi ocărăsc, pe-alocuri, Strunind un aprig armăsar; Oneghin a plecat de-acum, S-a dus să-şi pună alt costum.
XXIII Voi zugrăvi într-un tablou, Cum în retrasul cabinet Prea elegantul meu erou Se-mpodobea distins, discret Schimbându-şi din capriciu. - O haină Cu altă nouă. Nu-l o taină, Că tot ce are Londra şic, Pe ce dăm noi pentru nimic Trecând prin Bălticile vame, Păduri şi grâne şi untură şi ce mai creşte-n bătătură,
Tot ce Parisul cu reclame, A inventat în lux şi modă Să ne jupoaie cu metodă Se află-n scumpul cabinet Al filosofului cochet.
XXIV Pe mesele de bronz şi-opal Ţarigrădenele lulele,
Şi-n sticle scumpe, de cristal,
Parfum şi mirodenii grele; Ce piepteni, forfecuţe, pile,
Nimicuri scumpe şi utile!
Iar pentru unghii, dinţi în serii —
Dulapul are zeci de perii.
Rousseau (v-o spun în paranteze)
Pe Grimm a nu-l cam înţelegea Când unghiile-şi şlefuia În faţa-l, făr să se jeneze! E —
Greşea tribunul libertăţii Ştirbind din farmecul vieţii.
A Frederic Melchior von Grimm (1723-l807) scriitor francez, diplomat şi corespondent literar al multor monarhi europeni, în special al Caterinei a Ii-a a Rusiei. J. J. Rousseau îl menţionează cu antipatie în Conjessions (vezi nota 6 a lui Puşkin).
XXV Ades poţi fi un om de treabă Şi să râvneşti la unghii fine: Nu ne-om certa cu „veacu”-n grabă, Când despot obiceiul vine. Evgheni noul Ceaadaev a De critici n-avea nici un chef; Era-n ţinută cam pedant Un as al modei, impozant. Păşind din cabinet, preferă Să stea trei ore, cel puţin, A se-oglindi-n costumul fin,; Ca fluturateca Venera îneostumată ca bărbat, Grăbind de zor la bal mascat.
XXVI De gustul toaletei, poate,
Eram dator să vă fac proba, în faţa lumii educate Să-l etalez şi garderobă.
Ideea e cam îndrăzneaţă: Oricum, ce-l drept, descriu o viaţă!
Dar pantaloni şi frac şi veste Lipsesc cuvintele aceste Din limba rusă -cer iertare şi-aşa mi-l stilul cam sărac Şi cam pestriţ, ce să mă fac: Vocabular străin se pare, Deşi am consultat anemic Dicţionarul Academic. A XXVII N-aveam aceasta ca obiect!
Să ne grăbim la bal, mai bine,
Unde sosi-n landou select Oneghin val-vârtej, în fine!
Pe uliţele somnoroase,
Pe lângă case-ntunecoase,
Trec troici sclipind din felinare,
Şi-mprăştiind pe trotuare Lumini ce scapără-n zăpezi: Acolo, revărsând lumină,
O curte fastuoasă-l plină De lume la fereşti s-o vezi!
Prin geam profiluri se perindă De snobi şi doamne, ca-n oglindă.
- 7 7 Ceaadaev (1794-l855) scriitor ş rus din cercul decembriştilor.
I filosof iluminist a Puşkin se referă la Dicţionarul Academiei Ruse, apărut la sfârşrtul secolului al XVIII-lea, în care nu figurau cuvintele străine, chiar şi cele intrate în uzul curent.
XXVIII Priviţi, eroul nostru vine; Printre lachei, din treaptă-n treaptă,
Zbură pe scări de marmor fine,
Şi părul în oglinzi şi-ndreaptă.
Intră. O lume-ntreagă-n sală,
Fanfara sună. - Nghesuială,
Şi larmă în tavan se urcă,
Perechi bat tactul de mazurcă: Husari, în zăngănit de pinteni,
Cu tinere la subsuoară,
Ce-n salt de picioruşe zboară.
Se-aprind priviri sub paşii sprinteni; Geloase şoapte de nurori Se pierd în cântec de viori.
XXIX Mărturisesc că-n tinereţe, Eram după vreun bal nebun; Pentru scrisori de-amor, tandreţe şi intrigi nu-l alt loc mai bun! O, voi, bărbaţi şi soţi de treabă, Eu vă ofer serviciu-n grabă, Luaţi aminte sfatul bun: Doresc în gardă să vă pun! Şi voi, o, mame iubitoare, Vegheaţi superbele copile,
Fixând lornietele febrile? Altminteri. Iese poznă mare! Y-o spun aceasta drept consult, Căci eu. Nu mai greşesc de mult.
XXX, Vai, în petreceri jinduite. Viaţa în van mi-am irosit. Moravuri de n-ar fi jignite şi azi la bal m-aş fi pripit. Iubesc avântul tinereţii Cu nebunii şi larma vieţii, La doamne rochii cu panglici şi picioruşele lor mici. Nu ştiu, dacă-n Rusia dragă Afla-veţi picioruşe fine Să le-ndrăgiţi şi voi ca mine, Să nu le uiţi o viaţă-ntreagă! Şi astăzi două dintre ele îmi tulbur inima cu ele!
XXXI Vai, unde. - N ce pustietate,
Le vei uita, sărman smintit?
Dragi picioruşe delicate,
Ce flori sub tălpi aţi mai strivit?
Crescute-n ţări orientale Nu v-aţi întipărit, domoale, în trista Nordului ninsoare; Doar răsfăţatele covoare De-abia le atingeaţi în mers. De mult, uitând de-amar surghiun, De părintescul meu cătun, Eu v-am slăvit pe voi în vers l V-aţi dus voi, ani ai tinereţii, La fel ca rouă dimineţii.
XXXII Sânii Dianei, chipul Florei Sunt minunaţi, amicii mei! Dar picioruşul Terpsihorei E cel mai îndrăgit de zei! El, fermecând a mea privire, îmi dăruieşte preţuire: Nebănuita-l frumuseţe îmi răscoleşte-o tinereţe! Eu îl iubesc, scumpă Elvină, a Sub masa-ncinsă cu dantele, Când cresc pe pajişti viorele, Sau focul în cămin suspina şi pe parchetul lustruit, Dar şi pe stânca de granit.
Înclinate spre o morală nu kân şi adresat fetei Severă.
XXXIII Ţin minte furtunoasa Mare! Cât de gelos eram pe valuri, Când fugărite la picioare Grăbeau să-l cadă, lângă maluri! Cum mă doream la fel căzut Glezna gingaşă să-l sărut! Nu! Niciodată-n tinereţe, Când clocoteam de dor, tandreţe, Eu n-am dorit cu pătimire Să vă sărut pe voi, Armide, a Sau rozele de buze-avide, Ori sânii copţi pentru iubire! Nicicând de-al patimii tumult N-am suferit nici eu mai mult!
XXXIV Îmi amintesc şi de-un alt timp Icoana zilelor fugară Când călărind în doi pe câmp Simţeam picioru-l drag în scară. Mi-apar imagini dragi, superbe Şi-n piept tot sângele îmi fierbe: Tristeţea iarăşi mă cuprinde. Iubirea inima mi-aprinde.
A Armida eroină din poemul lui Torquato Tasso (15441595), Eliberarea Ierusalimului, devenită sinonimă cu o seducătoare.
Dar vai, comoară mult cântată, Bârfeli, zavistii, ce conspiră Destul v-am proslăvit dm Ura în tinereţea-mi zvăpăiată! Nu meritaţi voi inspiraţii, Nici picioruşe mici, nici graţii.
XXXV Ce-l u Oneghin? Somnolent, Din bal grăbeşte la culcare Când Petersburgului strident -Bat tobele a deşteptare. Treaz negustoru-n prag aşteaptă, Spre târg birjarul se îndreaptă şi lăptăresele, dând zor, Strivesc zăpada sub picior, în larma albei dimineţi. Scrâşnesc zăvoarele la uşe Şi fumu-n cercuri jucăuşe Se-nalţă-n cer. Brutarii nemţi, Cu coif de paie-n capul ras, Deschis-au micul vasisdas a în nemţeşte Was; s das (ce este aceasta) termen folosit în sens de ferestruică. Brutarii germani din vremea lui Puşki» înlocuiau ultimul ochi de geam de la ferestrele prăvăliilor Io: cu o placă de alamă care aluneca în jos, permiţându-le să şef vească pâinea şi să încaseze banii pe o tablă orizontală.
XXXVI Aşa, făcând din ziuă noapte, Frânt de puteri, de bal sleit, Netulburat nici chiar prin şoapte, Oneghin doarme liniştit. Pe la amiază s-o trezi Şi iar din noapte-o face zi Şi monotonă şi pestriţă Mâini, ca şi azi doar altă iţa! Evgheni fericit vă pare?! Om liber, tânăf, plin de glorii, Cu străluci te le-l victorii şi-n orice zi c-o desfătare?! Nu în zadar el îşi pierdea Şi ani şi sănătatea sa?!
XXXVII Nu! Patima-l se stinse-n grabă, De-al lumii mers i s-a urât: Frumoasele fără zăbavă, Fără regret le-a părăsit. Trădările îl obosiră Prietenii îl plictisiră; Ca să mănânce-ntotdeauna Becf-sleaks nu prea era de-a burra Stropite-n vinuri de Champagne. Şi-apoi, de glume să-l mai ardă, Când tigva îi plesnea din toartă —
S Svgheni Oneghin Biet pătimaş de-atâţia ani!
Astfel i se urî de toţi,
De certuri, sabie şi glonţ.
XXXVIII Purcese-o boala să-l consume,
De mult se cere-a o afla —
SpEen-ul cel englezesc anume,
În limba rusă-l zic: bandra!
Dar câte nu îndura omul: Să-şi tragă-un glonţ? Ferit-a Domnul!
N-a încercat firea-l semeaţă,
Deşi s-a plictisit de viaţă: Ca Childe Harold, plin de rmhmre,
S-arată el pe la ospeţe: Nici dansuri dragi, mei frumuseţe,
Nici ochii galeşi, cu iubire,
Nu-l tulbură pe dânsu-acum» Eroul poemului narativ şi filosofic al lui G. Byron, inajn! Lui Childe Harold.
Vele XLII Matroanelor din lumea mare, întâi de voi s-a-ndepărtat!
La drept vorbind, nu-l de mirare,
Că-l sterp bon-ton-ul şi ingrat.
Deşi-n colocvii între doamne Discută pe Say şi Bentham Dar vorbăria lor deşartă E turuiala fără artă.
La doamne câtă neprihană Şi câtă minte-n inocenţă,
Cucernicie şi decenţă,
Că le poţi pune la icoană: Pentru bărbaţi de-atins nicicât,
Te băga-n spleen numaidecât! 7
XLIII Şi voi, frumoaselor sirene, Pe care-adesea, dup-amurg, Vă poartă droşte-aeriene Pe-o uliţă din Petersburg, Evgheni şi pe voi vă lasă Frânându-şi patimile-n casă, a] ean Baptiste Say (1767-l832) economist francez şi jeremia Bentham (1748-l832) jurist şi publicist englez. Amândoi se bucurau de-o mare popularitate în cercurile liberale ruseşti de la începutul secolului al XlX-lea.
Unde se-ncuie sub zăvor, Luându-şi pana scriitor Dorind să fie. Dar de muncă, î; este silă. Şi-un căscat I-a prins. Apoi s-a dezgustat Şi tocul supărat l-arunca La drept vorbind, n-aş judeca Pe un coleg din tagma mea!
XLIV Şi iar cuprins de trândăvie, Cu, suflet gol şi răvăşit, Se-aşaza lacom el să fie De minţi străine instruit. Înşiră cărţi pe etajere, Romane seci şi efemere, Cu conţinut şi sterp şi-anost Citeşte mult şi fără rost. Dar un urât de moarte-l paşte: Ici se agită-o pocitură, Colea o nouă secătură. Femei şi cărţi îl fac să caşte; Ş: peste tomurile grele, tTtonând în praf, a tras perdele.
XLV Scăpând de-a lumii grea povară,
Ca el, fugind de vălmăşag,
M-atrase prietenia-l rară Şi chipul său atât de drag: Cu însuşirea-l spre visare Şi înclinările-l bizare; La minte rece şi tăios,
Eu învrăjbit, el neguros,
Ne-am potrivit în patimi jocul: Pe ambii viaţa ne-a învins Şi-n inimi focul ni l-a stins,
Căci pe-amândoi orb Nenorocul Şi oamenii pizmuitori Ne pasc din ale vieţii zori.
XLVI Cine-a trăit gândind, nu poate Fi-n suflet nescârbit de semeni; Cine-a simţit viaţa în toate, Trecutul vis nu-l uită-asemeni: Şi-l pare tot dezamăgire, Când şarpele din amintire În sânul inimii neroade Căinţa-şi cuibăreşte, roade.
Adesea-n toiul de discuţii Oneghin fin mă încolţea Cu tonul său de zeflemea, Dar m-am deprins, în execuţii, Ca glumă lui usturătoare Şi epigrama-l muşcătoare.
XLVII Ades, în nopţile de vară, Când ceru-albastru, luminos Deasupra Ne vei se coboară 8 Şi luciul apelor sticlos Nu poartă chipuri de Diane, Noi ne-amintim, ca în romane, De anii tineri de iubire Sentimentali şi cu uimire. Sorbind aroma nopţii, fină, Precum respiră aer, soare Un om scăpat din închisoare în crângul verde cu lumină, Eram purtaţi pe-aripi de vis Pe-al tinereţii drum deschis.
XLYHI în sirflet, viscolind regrete, Plecat pe-un soclu de granit, Stătea Evgheni ca-n portrete,
Un gânditor poet vestit9
Tăcere-n noapte; roi de stele.
Strigau departe sentinele.
Un faeton ce seînteia Pe Milionaia gonea.
Doar jos, pe râu, plutea o barcă Vâslind pe unde legănate.
Şi-un cânt de goarnă, de departe,
Trist picura, din ceruri parcă —
Dar ale lui Torquat octave a Mai dulci răsună-n nopţi suave.
XLIX Voi, adriaticelor valuri, O, Brenta b, v-oi vedea eu oare? Să mă avânt spre idealuri, S-ascult frumoasa-vă cântare Cu strănepoţii lui Apolo e: O ştiu, deşi n-am fost acolo, Prin lira unui bard englez d. În nopţi italice visez Să mă desfăt în libertate.
Gondolierii veneţieni obişauiau să cânte strofe din poemul lui Tasso, foarte popular în Italia de atunci.
• Fluviu din Italia de nord care se varsă în Marea Adriatică.
C Adică poeţii, Apolo fiind considerat şi protectorul poeziei, d Aluzie la Byron care a locuit la Veneţia şi a scris mult despre Italia.
Şi să plutesc în gondoletă Cu veneţiana mea cochetă: Rostind cuvinte-nflăcărate, Va gânguri, săltându-mi barca, lubirea-n limba lui Petrarca!
Veni-vă ziua Libertăţii?! E timpul! O conjur să vină 1 Pe ţărm marin10 din valul cetii Mi-aştept corăbiile-n lumină: Pe mare, cu furtuni în ceartă, S-o pot porni, scăpând de soartă şi-aceste ţărmuri urgisite, De care m-au legat ursite, Plutind descătuşat în larg, Sub cerul Africii natale u, Oftând să râd, să plâng de jale, Umbrit de-al Rusiei catarg, Unde-am iubit şi-am suspinat Şi inima mi-am îngropat!
LI Noi cu Oneghin eram gata Să ne-avântăm în ţări străine, Dar nestatornica de soartă, Curând l-a despărţit de mine!
Pe-atunci, părintc! E-l murind,
Văzu Oneghin năvălind Toţi creditorii hrăpăreţi,
Grăbind să-l smulgă cu-orice preţ.
Averea. El pentru prestigiu,
S-a mulţumit frânt de ursită —
Să-şi lase-averea părăsită: S-o-mpartă corbii în litigiu,
Sau prevăzând că nu departe,
Mai are-un unchi pe pat de moarte.
LII Şi iată că, de bună seamă, Vestiră de la intendenţă, Că unchiul pe nepot îl cheamă La el să vină de urgenţă: Să-şi ia adio, să-l dea sfat. Citind misiva, tulburat, Evgheni la întrevedere Se-avântă fără-ntârziere. Şi, de pe-atunci, a prins sărmanul, Să joace pentru bani, meschin Rol trist cu of-uri şi suspin (Cu-aceasta-mi începui romanul) Dar, când sosi el la moşie, Găsi pe unchi pe năsălie.
LIII De forfot, curtea era plină Cu cei veniţi din depărtări; Duşmani şi-amici, lume vecină,
Toţi amatori de-nmormântări l Pe răposat îl îngropară,
Cu popi şi oaspeţi, toţi mâncară,
Băură şi-au plecat bărbaţii La zilnicele ocupaţii.
Pe-Oneghin iată-l şi la ţară Stăpân deplin pe latifundii,
Păduri şi fabrici, mori. Dar vmde-l Cel care ordinea coboară în conturi apt să şi conducă?!
Voios, pe toate el le-ncurcă!
LIV „Vreo două zile-au fost să-l fure „Vederi mai noi: câmpii, coline,
Răcoarea umbrei dirt pădure,
Şoptitul nurilor line.
A treia zi nici crâng, nici vale Nu-l mai grăiau inimii sale,: Apoi îl adormeau cu totul.
Numaidecât văzu nepotul, Că e urât şi-aici, la ţară,
Ca şi-n oraş, deşi nu-s străzi,
Palate, baluri, nici parăzi,
Nici versuri, joc de cărţi pe seară; Urâtul peste tot l-adastă Ca pe barbatu-l o nevastă.
LV Am fost născut pentru o viaţă Tăcută, paşnică, de ţară!
Aici răsună mai semeaţă,
Mai vie, lira-mi solitară.
Aici, după plăcuta muncă,
Mă plimb pe-un lac pustiu, pe luncă.
Şi far niente-l a mea lege —
Din zori de ziuă, se-nţelege,
Mă scald în dulcea libertate: Citesc puţin, dorm cât îmi place,
Iar gloria mă lăsa-n pace; Nu tot aşa-n vremi depărtate,
Visând la umbră de molifţi,
Trăit-am anii fericiţi?!
LVI Flori, dragoste, câmpii de ţară, Tot sufletu-mi vă aparţine î Şi fac deosebire clară Între Onegliin şi titre mine: Maliţiosul cititor,
Sau, poate, vreun biet editor Să nu mă clevetească-aici,
Glumind cu bunii mei amici,
Să mă denunţe la oricine,
C-am zmângălit al meu portret,
Că Byron, falnicul poet,
Fiind părtinitor cu mine: De pare că să scrim poeme Şi despre alţii, noi ne. - Am teme!
LVII Spun printre altele: poeţii Visează toţi despre iubire; Ades şi eu, în goana vieţii, Cu drag visam la fericire. Şi mi-a rămas a lor icoană, Căci Muza mea, chiar în prigoană, în suflet tainic te-a păstrat Cercheză fată! A. V-am cântat Pe ţărmul undelor Salghire, Captive dragi! B Amici de treabă Şi azi răutăcios mă-ntreabă: Referire I i poemulm la.
