CAPITOLUL I

SERGENT DE GARDĂ

— El poate fi chiar mâine în gardă căpitan.

— Dar nu-i nevoie! Lasă-l mai bine în armată.

— E sănătos aşa! Cu chinga strâns legată…

— Dar cine-i taică-său?

Kneajnin

Tatăl meu, Andrei Petrovici Griniov, îşi făcuse în tinereţe serviciul militar la contele Miinnich şi demisionase cu gradul de maior, în anul 17**. De atunci locuia la moşia lui din gubernia Simbirsk, unde s-a însurat cu Avdotia Vasilievna I., fata unui nobil scăpătat de prin partea locului. Am fost nouă copii. Toţi fraţii şi surorile mi-au murit de mici.

Prin bunăvoinţa unei rude apropiate, prinţul B., maior din gardă, am fost înscris ca sergent în regimentul Semionovski încă de pe când mă aflam în pântecele mamei[1].

Dacă împotriva tuturor aşteptărilor, mama ar fi născut o fată, tata ar fi adus la cunoştinţa celor în drept moartea sergentului neprezentat şi cu asta chestiunea s-ar fi rezolvat.

Am fost ţinut în concediu până la terminarea studiilor. Pe vremea aceea nu se învăţa ca-n timpurile de azi. La vârsta de cinci ani am fost dat pe mâna unui slujitor, de la caii de călărie, Savelici, care, datorită purtării lui bune — căci Savelici nu bea — a fost înaintat la gradul de dascăl al meu. Sub supravegherea lui, la doisprezece ani ştiam carte rusească şi puteam să judec ca un cunoscător însuşirile unui ogar. Între timp, tata mi-a luat un franţuz de la Moscova, pe monsieur Beaupré, care a sosit la noi o dată cu provizia anuală de vin şi untdelemn de măsline. Sosirea lui nu i-a plăcut deloc lui Savelici. “Slavă Domnului, bodogănea el, cred că copilul e de-ajuns de spălat, de-ajuns de pieptănat şi de hrănit. Nu mai au pe ce cheltui banii de-au tocmit un «musie», parcă n-ar fi destui oameni de-ai noştri…”

Beaupré fusese frizer în ţara lui, soldat în Prusia şi venise în Rusia pour être outchitel[2], fără să ştie prea bine ce însemna acest cuvânt. Era băiat bun, însă uşuratic şi tare destrăbălat. Marea lui meteahnă era patima pentru sexul frumos; drept răsplată pentru gingăşiile lui, nu rareori primea ghionturi, încât se văita după aceea zile întregi. În afară de asta, nu era, după cum spunea el, duşmanul sticlei, sau, cum se spune la noi, îi plăcea să cam tragă la măsea. Cum însă la noi vinul se servea doar la masă şi chiar şi atunci numai câte un păhărel, şi cum de obicei pe el îl treceau cu vederea, Beaupré s-a deprins foarte repede cu rachiul rusesc şi a început să-l prefere chiar vinurilor din patria lui, găsindu-l incomparabil mai folositor pentru stomac. Ne-am înţeles bine chiar de la început şi cu toate că datoria lui, după contract, era să mă înveţe franţuzeşte, nemţeşte, precum şi toate! ştiinţele, el a găsit cu cale să înveţe de la mine s-o rupă ruseşte, iar după aceea ne-am văzut fiecare de treaba lui. Ne înţelegeam de minune. Nici nu-mi doream alt mentor. Dar soarta ne-a despărţit curând, şi iată în ce împrejurare.

Spălătoreasă Palaşka, o fată grasă şi ciupită de vărsat, şi văcăriţa Akulka-chioara au venit într-o bună zi la mama, i-au căzut la picioare, mărturisindu-i slăbiciunea de care şi una şi alta s-au făcut vinovate şi plângându-se totodată de “musie”, care şi-a bătut joc de nevinovăţia lor. Mamei nu-i plăcea să ia în glumă astfel de întâmplări şi s-a plâns tatei. La tata, judecata era scurtă. A poruncit să vie îndată canalia de franţuz. I s-a răspuns că “musie” face lecţiile cu mine. Atunci a venit el în odaia mea. Beaupré, întins în pat, dormea ca un prunc, iar eu eram foarte ocupat. Trebuie să ştiţi că mi se adusese de la Moscova o hartă geografică, dar sta atârnată pe perete degeaba, şi de mult mă ispitea prin mărimea ei şi calitatea hârtiei. M-am hotărât să fac din ea un zmeu şi mă apucasem de lucru, profitând de somnul lui Beaupré. Tocmai când a intrat tata, prindeam o coadă de fuior de Capul Bunei Speranţe. Când a văzut în ce fel învăţam geografia, tata m-a tras de ureche, apoi s-a repezit la Beaupré, l-a trezit din somn în chip foarte nedelicat şi a început să-l ocărască zdravăn. Buimac, Beaupré încerca degeaba să se ridice, căci era beat mort, nenorocitul… Şapte păcate, o singură judecată. Tata l-a înşfăcat de guler, l-a ridicat din pat, l-a aruncat pe uşă afară, şi în aceeaşi zi franţuzul a părăsit casa, spre bucuria de nedescris a lui Savelici. Astfel a luat sfârşit educaţia mea.

Am început să trăiesc ca un neisprăvit, speriind hulubii şi jucând capra cu copiii din curte. Tocmai pornisem pe al şaptesprezecelea an al vieţii, când soarta mi s-a schimbat.

Într-o zi de toamnă, mama prepara miedul în salon, iar eu îmi lingeam buzele, uitându-mă la spuma în clocot. Tata citea la fereastră Pridvornâi kalendar[3], pe care îl primea în fiecare an. Cartea asta îl tulbura teribil; ori de câte ori o recitea se simţea cuprins de o ciudă grozavă. Cunoscându-i foarte bine obiceiurile şi năravurile, mama se străduia mereu să dosescă nenorocita aceea de carte, astfel că Pridvornâi kalendar nu cădea în mâinile tatei cu lunile. În schimb, când dădea peste el din întâmplare, nu-l lăsa din mâini ceasuri întregi. Aşadar, tata citea Pridvornâi kalendar, dădea din când în când din umeri şi repeta cu jumătate de glas: “General-locotenent… a fost sergent la mine în companie!… Cavaler a două ordine! Hm… Şi când te gândeşti că mai ieri…” În sfârşit, a aruncat mânios calendarul pe divan şi a căzut pe gânduri, lucru care nu prevestea nimic bun.

— Avdotia Vasilievna, câţi ani are Petruşa? a întrebat-o deodată pe mama.

— Merge pe şaptesprezece. S-a născut în anul când a chiorât mătuşa Nastasia Gherasimovna… când…

— Bine, a întrerupt-o el. E vremea să-şi înceapă serviciul militar. Destul de când tot aleargă prin odăile slujnicelor şi se caţără pe la hulubării.

Gândul că se va despărţi de mine atât de repede a uluit-o pe mama aşa de tare, încât a scăpat lingura în cratiţă şi au început să-i curgă lacrimile.

În schimb, e greu de descris bucuria mea. Gândul la serviciul militar s-a făcut una cu gândul libertăţii şi cu plăcerile vieţii de la Petersburg. Mă şi vedeam ofiţer în gardă, ceea ce, după părerea mea, era culmea fericirii omeneşti.

Tatei nu-i plăcea să-şi schimbe planurile şi nici să le tărăgăneze îndeplinirea. Hotărî deci îndată ziua plecării.

Cu o zi înainte de a porni la drum, a făcut cunoscut că intenţionează să-i scrie viitorului meu comandant şi a cerut pană şi hârtie.

— Nu uita, Andrei Petrovici, i-a spus mama, să-l saluţi pe prinţul B. din partea mea; spune-i că trag nădejde că nu-l va lipsi pe Petruşa de bunăvoinţa lui…

— Ce prostie! a răspuns tata încruntându-se. De ce aş scrie prinţului B.?

— Spuneai doar că vrei să-i scrii comandantului lui Petruşa…

— Ei, şi?

— Oare prinţul B. nu îi este comandant? Petruşa e înscris în regimentul Semionovski.

— Înscris! Pe mine nu mă priveşte asta! Petruşa nu va pleca la Petersburg! Ce să-nveţe acolo? Să risipească banii şi să-şi facă de cap? Nu! Las’ să facă militărie, să muncească din greu, să simtă mirosul prafului de puşcă, să fie soldat, nu terchea-berchea! E înscris în gardă! Unde-i actul lui de identitate? Dă-l încoace!

Mama a căutat actul de identitate într-o cutie, unde-l păstra la un loc cu cămăşuţa mea de botez; îi tremura mâna când i l-a întins.

Tata l-a cercetat cu atenţie, şi l-a pus dinainte pe masă şi a început să scrie. Curiozitatea mă chinuia: unde mă va trimite, oare, dacă nu la Petersburg? Nu-mi puteam lua ochii de la pana lui, care se mişca destul de încet. În sfârşit, cum a isprăvit, a pus scrisoarea şi actul meu de identitate într-un plic, apoi, după ce a pecetluit plicul, şi-a scos ochelarii, m-a chemat şi mi-a spus:

— Iată scrisoarea către Andrei Karlovici R., vechiul meu camarad şi prieten. Te duci la Orenburg să-ţi faci serviciul sub comanda lui…

Şi aşa mi s-au spulberat toate frumoasele speranţe! În loc de vesela viaţă a Petersburgului mă aştepta plictiseala unui ţinut depărtat şi pustiu. Serviciul militar, la care cu o clipă înainte mă gândeam cu atâta încântare, s-a prefăcut într-o adevărată năpastă. Orice discuţie era însă de prisos.

A doua zi, dis-de-dimineaţă, chibitca, pregătită de drum, era trasă la scară; mi-au pus în ea geamantanul, lădiţa cu cele trebuitoare pentru ceai şi legătura cu pâinişoare şi plăcinte, ultimele semne ale răsfăţului de acasă. Amândoi părinţii m-au blagoslovit.Tata mi-a spus:

— La revedere, Piotr… Să serveşti cu credinţă celui căruia îi vei jura! Să asculţi de superiori; nu căuta bunăvoinţa lor; nu umbla după slujbă, dar nici să nu-i dai dosul când e vorba de ea, şi ţine minte proverbul: “Păzeşte-ţi haina încă de nouă şi cinstea încă de tânăr”.

Mama plângea şi mă ruga să am grijă de sănătate, iar lui Savelici îi spunea să ia seama de mine, copilul ei…

M-au îmbrăcat cu un cojocel de blană de iepure, iar pe deasupra mi-au pus şi o şubă de vulpe. M-am aşezat în chibitca, împreună cu Savelici, şi am pornit la drum, vărsând lacrimi.

Noaptea am ajuns la Simbirsk, unde ne-am oprit o zi pentru cumpărăturile poruncite lui Savelici. Am tras la han. Savelici a pornit după cumpărături încă dis-de-dimineaţă.

Eu am stat cât am stat la geam, uitându-mă la uliţa murdară, dar mi-era urât şi am început să umblu prin toate încăperile.

În sala de biliard am dat de un domn înalt, cam de vreo treizeci şi cinci de ani, cu mustăţi lungi şi negre, îmbrăcat cu un halat, cu tacul în mână şi cu luleaua între dinţi. Marcatorul cu care juca primea un păhărel de votcă ori de câte ori câştiga; când pierdea, trebuia să treacă pe brânci pe sub masa de biliard. M-am oprit să mă uit cum joacă. Cu cât partida se prelungea, cu atât plimbările pe sub masă deveneau mai dese, astfel că până la urmă marcatorul a rămas sub masă de tot. Domnul acela i-a spus câteva vorbe tari, în chip de oraţie funebră, după aceea mi-a propus mie să joc cu el. N-am primit, căci nu cunoşteam jocul. Domnul a găsit acest lucru foarte ciudat şi m-a privit cu compătimire. Totuşi am început să vorbim. Am aflat că îl cheamă Ivan Ivanovici Zurin, că e căpitan în regimentul *** de husari, că se află în Simbirsk pentru a face recrutarea şi că locuieşte la han.

M-a poftit să mănânc cu el, ce-o da Dumnezeu, soldăţeşte. Am primit cu plăcere. Ne-am aşezat la masă. Zurin bea zdravăn şi mă îmbia şi pe mine, arătându-mi că trebuia să beau pentru a mă deprinde cu milităria. Muream de râs ascultându-i anecdotele cazone şi ne-am sculat de la masă prieteni buni. Îndată după aceea s-a oferit să mă înveţe biliard.

— Biliardul e foarte necesar pentru noi, militarii. Ce faci când ajungi într-un orăşel, la manevre? Doar n-ai să stai să baţi ovreii? De voie, de nevoie, te duci la cafenea, joci biliard; dar ca să-l poţi juca, trebuie să-l cunoşti!

M-a convins şi m-am apucat să învăţ cu multă sârguinţă. Zurin mă încuraja cu glas tare şi se minuna de succesele mele atât de repezi, iar după câteva lecţii mi-a propus să joc pe bani, două copeici partida. Nu pentru câştig, spunea el, ci numai aşa, pentru a nu juca degeaba, ceea ce era, după vorba lui, o rea deprindere. Am primit îndată. Zurin a comandat punci şi m-a sfătuit să gust, spunând că aveam nevoie şi de deprinderea asta; ce militărie e aceea fără punci? L-am ascultat. Între timp jucam înainte. Cu cât sorbeam mai des din pahar, cu atât deveneam mai îndrăzneţ. Bilele săreau într-una peste margine, eu mă înfierbântam şi îl certam pe marcator, care Dumnezeu ştie cum ţinea socoteala jocului; măream miza mereu, într-un cuvânt mă purtam ca un băieţandru scăpat în libertate. Vremea a trecut fără să-mi dau seama. Zurin s-a uitat la ceas, a pus tacul la locul lui şi mi-a făcut cunoscut că am pierdut o sută de ruble. Lucrul acesta m-a cam tulburat. Banii mei se aflau la Savelici. Am început să mă scuz, dar Zurin m-a întrerupt:

— Te rog! Nu te deranja! Pot să aştept; iar până una alta, haidem la Arinuşka…

Ce era să fac? Am sfârşit ziua tot aşa de nebuneşte cum o începusem. Am cinat la Arinuşka. Zurin îmi turna mereu, spunându-mi că trebuie să mă deprind cu milităria. Când m-am ridicat de la masă, abia mă ţineam pe picioare. Pe la mijlocul nopţii, Zurin m-a dus la han. Savelici ne-a întâmpinat în cerdac. A rămas încremenit văzând semnele indiscutabile ale osârdiei mele pentru militărie.

— Ce s-a întâmplat cu tine? m-a întrebat cu glas plângăreţ. Unde te-ai aburit aşa? Doamne, încă n-a săvârşit un astfel de păcat de când e el!

— Taci, ghiuj bătrân! i-am răspuns, şi limba mi se împleticea. Tu eşti beat… Du-te şi te culcă… Şi culcă-mă şi pe mine!

A doua zi m-am trezit cu dureri de cap, şi-mi aminteam vag de întâmplările din ajun. Savelici a intrat cu o ceaşcă de ceai şi mi-a întrerupt gândurile.

— Cam devreme, Piotr Andreici, mi-a spus el, dând din cap. Cam devreme ai început cu petrecerile. Cui îi semeni? Că nici tatăl şi nici bunicul tău n-au fost beţivi; cât despre mama ta, nici vorbă nu poate fi! De când e n-a luat în gură altă băutură decât cvas. Cine-i vinovat? Afurisitul de “musie”! Una-două, fugea la Antipievna: “Madam, votca je vu pri!” Uite ce-a ieşit din “je vu pri”! N-ai ce spune: bine te-a instruit, netrebnicul! Domnul a trebuit să tocmească un păgân, parcă n-ar fi găsit oameni de-ai lui!

M-a cuprins ruşinea. Mi-am întors faţa de la el şi i-am spus:

— Du-te, Savelici! Nu vreau ceai.

Dar când începea să predice, cu greu îl mai puteai opri.

— Iată, Piotr Andreici, cum e după chef. Capul ţi-e greu şi n-ai poftă de mâncare. Băutorul nu-i bun de nimic… Hai, bea zeamă de castraveţi cu miere, ca să te trezeşti; dar ca să te trezeşti şi mai bine, ţi-aduc jumătate de păhărel de rachiu. Nu porunceşti?

În clipa aceea, un băiat mi-a adus un bilet de la I. I. Zurin. L-am deschis şi am citit următoarele rânduri:

„Dragă Piotr Andreici, te rog trimite-mi cu băiatul cele o sută de ruble pe care le-ai pierdut ieri la joc. Am teribilă nevoie de bani.

Supus la ordin, Ivan Zurin.”

N-aveam încotro. M-am adresat lui Savelici, chivernisitorul banilor, rufelor şi tuturor trebuinţelor mele[4], şi i-am poruncit, cu aer nepăsător, să dea băiatului suta de ruble.

— Cum?! Pentru ce?! a întrebat Savelici uimit.

— Îi sunt dator… am răspuns eu, străduindu-mă să par cât mai rece.

— Dator! a protestat Savelici, din ce în ce mai uimit. Când ai apucat a face datorii? Încurcată treabă! Cum crezi, dar eu nu dau nici un ban!

M-am gândit că dacă acum, în această clipă hotărâtoare, n-am să înfrâng încăpăţânarea bătrânului, apoi în viitor îmi va fi greu să scap de tutela lui şi, privindu-l cu mândrie, i-am spus:

— Eu sunt stăpân, şi tu slugă. Banii sunt ai mei. I-am pierdut, pentru că aşa am vrut. Te sfătuiesc să n-o faci pe deşteptul şi să îndeplineşti ce ţi se porunceşte.

Peste măsură de uimit, Savelici şi-a plesnit palmele una de alta şi a încremenit.

— Ce stai? am strigat eu supărat.

El începu a plânge.

— Drăguţule! Piotr Andreici! spuse cu glas tremurător. Nu mă omorî de supărare! Lumina mea! Ascultă-mă pe mine, că-s bătrân: scrie tâlharului celuia că ai glumit, că n-avem atâţia bani… O sută de ruble! Milostive Doamne! Spune-i că părinţii nu-ţi dau voie să joci cărţi decât pe nuci…

— Destul cu minciuna! l-am întrerupt eu aspru. Dă banii încoace, că, de nu, te zvârl afară…

Savelici s-a uitat la mine foarte întristat şi s-a dus să aducă banii.

Mi-era milă de bietul bătrân, dar voiam să ies de sub tutelă şi să-i arăt că nu mai sunt copil. Zurin şi-a primit banii. Savelici a căutat să mă scoată din acel han afurisit şi m-a înştiinţat:

— Caii sunt gata…

Am părăsit Simbirskul cu conştiinţa tulbure şi cu o căinţă tainică, fără să-mi iau rămas bun de la profesorul de biliard şi fără să mă gândesc că voi mai da vreodată ochii cu dânsul.