avertisment

 

„Jurnalul” din Mexic este primul meu jurnal adevărat, scris sub impresie directă, cuprinzând ce-am gândit şi ce-am simţit, zilnic, într-o lume care m-a surprins şi prin scindări şi prin timpul ei echivoc.

„Contrajurnalul” (adică textul tipărit cu caractere cursive) l-am scris ulterior, când mi-am recitit jurnalul. L-am scris, uneori, din nevoia de a continua o mărturisire, un gând, dar de cele mai multe ori pentru a corecta o părere, convins că, între timp, am înţeles mai bine unele lucruri Şi, poate, nu e nimic nefiresc în dorinţa de a da însemnărilor ulterioare rolul de ecou sau de replică la prima treaptă a întâlnirii mele cu Mexicul. Căci există călătorii care nu se termină niciodată.

 

 

Vă veţi duce în locul

cu agave sălbatece

pentru a ridica o locuinţă

de agave şi cactus,

pentru a împleti rogojini

de agave şi cactus.

 

Şi vă veţi duce în locul

de unde provine lumina

şi veţi arunca suliţe:

vultur de aur, tigru de aur,

şarpe de aur,

iepure şi cerb de aur.

 

Şi vă veţi duce în locul

de unde-şi trage originea moartea

şi veţi arunca suliţele

pe stepa aceasta:

vultur de azur, tigru de azur,

şarpe de azur,

iepure şi cerb de azur

 

Şi când veţi fi aruncat

suliţele şi veţi fi atins zeii,

galbenul, albastrul,

albul şi roşul,

vultur, tigru, şarpe,

iepure, cerb,

 

aşezaţi între mâinile

zeului timpului,

ale vechiului zeu,

umbra care va veghea asupra lui.

 

(Cântec aztec pentru Zeiţa Mamă)

 

 

 

 

 

păsări şi arbori

 

 

Se vede că sunt născut în Zodia Racului. La fiecare călătorie cu avionul mi s-a întâmplat la fel. Mai întâi o angoasă tulbure, ca un mâl care îmi apasă gândurile. Apoi, treptat, mă liniştesc. Dimineaţa, când mă îndrept spre aeroport, de obicei nu mai am nimic. Aproape mă mir că evit în general să mă folosesc de un mijloc atât de rapid şi mai comod totuşi decât trenul. Iar în clipa aceasta mă gândesc chiar cu detaşare la cele trei accidente de avion pe care le-am avut. Ciudat. Mi-e mai frică de ideea zborului, se pare, decât să stau ca acum într-un avion care se zvârcoleşte uneori în ceaţa lăptoasă, ca şi cum s-ar fi atins de ceva gelatinos. De unde se vede că, oricât am vorbi despre Icar, sufletele ne vor aparţine pământului pe care-l zăresc fragmentar jos, punctat de păduri însingurate.

Îmi vin în minte arborii pictaţi de Mondrian. Fără trunchi, cu coroanele întoarse spre pământ, spre rădăcini, ca şi cum ar vrea să refacă o unitate pierdută, să închidă cercul. De fapt, nu e un cerc, ci un oval. Însă şi pe un oval se poate merge la nesfârşit.

Cei mai mulţi pasageri încearcă să ucidă cumva timpul până la destinaţie. Citesc romane poliţiste, dorm, încropesc conversaţii sau, pur şi simplu, stau cu ochii aţintiţi în gol. Dacă ar putea, ar comprima orele. Nu ne mai interesează, oare, decât să ajungem la ţintă? La urma urmei, acest adevăr n-ar fi nou. Theophile Gautier a trecut la patru sute de metri de catedrala Chartres fără să vrea s-o vadă.

Peste câtva timp, vom ateriza la Amsterdam. Plouă.

Această atmosferă posomorâtă convine, cred, Amsterdamului. Bănuiesc oraşul plin de statui reci, de bronz coclit. Severitatea zidurilor trebuie să fie mai puţin tăioasă acum. Iar în vântul umed trebuie că par mai puţin anacronice morile de vânt din tablourile lui Ruisdael. Dacă mai există şi în aer liber asemenea mori de vânt, ele se învârt, probabil, fără să macine nimic. Unul dintre puţinele lucruri gratuite pe care şi le permite lumea de azi.

Dintr-un orăşel văd ţâşnind săgeata unei catedrale. Aceasta îmi aminteşte că am vrut să scriu odată o Reabilitare a Evului mediu. Căci „noaptea Evului mediu” constituie, mi se pare, una dintre cele mai încăpăţânate platitudini didactice. Giotto şi Dante nu pot fi decât abuziv anexaţi Renaşterii, ca precursori. Şi cum să împăcăm setea de absolut din edificiile gotice cu ideea că în afara Renaşterii n-ar exista decât barbarie şi confuzie? Poate greşesc şi merg prea departe afirmând că Renaşterea este o oboseală luminoasă a Evului mediu, dar, oricum, sunt convins că, împotriva prejudecăţilor curente care reduc Evul mediu la tenebre, în unele privinţe atunci s-a îndrăznit mai mult. Săgeata gotică e semnul unui spirit care a ţintit direct cerul, în timp ce, mai înţeleaptă, mai practică, Renaşterea a preferat să descopere pământul. În Evul mediu, omul a visat să obţină aurul creându-l. Mai târziu, el s-a consolat să-l găsească. Oricâte zâmbete ne-ar stârni regia ocultă din jurul retortelor ce fierbeau inutil, putem vorbi doar de amăgire. Şi nu le putem contesta alchimiştilor o îndrăzneală de care aventurierul, gata să împuşte pentru o pepită de aur, va râde. Neobţinând nimic, ei vroiau totul. Cu mâinile goale, vorbeau de piatra filosofală. Icar e, poate, un mit mai potrivit pentru Evul mediu decât pentru Renaştere.

Mă întrerup. Cineva din spate, vorbind despre Amsterdam, îl compară cu Veneţia. „Veneţia nordului”. Ca şi Stockholm-ul. Din moment ce un oraş e străbătut de canale, el e în mod automat comparat cu Veneţia. Şi sunt atâtea „Veneţii”, încât m-am plictisit să aud această comparaţie, a cărei justificare e, în realitate, pur scenografică. Oare ce legătură poate exista între un oraş romantic, bolnav de trecut, cum e Veneţia, şi unul solid, corect şi întreprinzător?

Nu cred că Amsterdamul e dispus să trăiască din amintiri. Numai umbra lui Rembrandt trebuie că revine din când în când printre zidurile înnegrite de ploaie şi timp, amestecându-se cu ultimele tipuri de automobile.

 

 

 

festina lente

 

Fiecare secol are, poate, un mal du siecle al său. Al nostru ne împinge să n-avem răbdare... Trenuri, avioane, vapoare, toate gâfâie, îşi ambalează la maximum motoarele aruncând în aer trâmbe de fum... bilete de avion, bilete de vapor, bilete de tren, gări, aerogări, porturi, „Parisul în două zile”, „Mexicul pe scurt”, vize de intrare, vize de ieşire, hoteluri, „Taxi!”, pliante, cine mai are timp să citească Odiseea? Suntem grăbiţi, „legaţi-vă centurile, peste câteva clipe vom decola”, trenurile pleacă toate „peste cinci minute”, Ladies and Gentlemen, Mesdames et Messieurs, Senoras y Senores, nu mai e timp, nici măcar să alergăm în prima librărie, să citim cartea pe drum... nu-i nimic, poate data viitoare, atunci... şi, la urma urmei, ce vroia Homer? Atâtea încurcături pentru ca să aducă un grec şiret pe un ţărm pietros unde abia creştea iarbă pentru capre... Nu, din păcate, nu mai e timp, suntem între o gară şi alta, între un avion şi altul, îmbătându-ne de graba noastră ca de un scop... Doamne, şi totuşi am vrut ceva, am dorit ceva, dar ce anume? Ne-ar trebui un popas, puţină linişte, să ne adunăm gândurile... dar, vai, semaforul arată că trenul nu mai poate să aştepte, scara avionului s-a retras, „Legaţi-vă centurile de siguranţă!”, iar vaporul se desprinde de chei. Să lăsăm Odiseea, să răsfoim ghidurile şi mai ales să nu uităm să trimitem cunoscuţilor şi necunoscuţilor ilustrate, însoţite de câteva rânduri, eventual cu vorbe prescurtate, în vreme ce continuă zgomotul roţilor pe şine, vuietul elicelor în aer, iar pe puntea vaporului toată lumea zâmbeşte auzind un vals desuet: „Valsuri, acum? Cine mai are vreme de valsuri, mon cher? Ne trebuie altceva, care să ne sugereze beţia vitezei în cursele de formula unu...” Festina lente? Cine a spus asta? A, da, am învăţat pe vremuri la orele de latină că poeţii îi sfătuiau pe romani să se grăbească încet, în schimb cohortele înarmate făceau să trepideze drumurile imperiului... Dar ce rost are să ne aducem aminte de dictoane depăşite? Ele sună ca valsul acela de pe vapor. Deşi, ar fi o glumă bună ca în gări şi aerogări, în loc să se anunţe trenurile şi avioanele care vin şi care pleacă, să se repete de fiecare dată aceste două cuvinte, festina lente, mai întâi, rar, silabisit, apoi din ce în ce mai repede, până nu se va mai înţelege nimic. Inclusiv înţelepciunea o vrem în forme concentrate. Nu mai avem chef să reluăm raţionamentele, să cântărim argumentele, vrem să sărim direct la concluzie, nu mai avem răbdare să citim o carte întreagă, vrem o frază frumoasă, înţeleaptă, atât.

Am lăsat în urmă nu mai ştiu câte hoteluri uitate, prin care am dormit, gări şi aeroporturi din care nu mi-au rămas, din cele mai multe, decât un gust de fum, de soare sau de ceaţă, o culoare sau nici atât, fără să fiu, nici prin vocaţie, nici prin palmares, ceea ce se numeşte un globe-trotter. Dar mă întreb dacă nu cumva tocmai cei care vântură lumea în toate părţile o cunosc cel mai puţin. Când să reflecteze la ceea ce au văzut? Abia au vreme să se amăgească, poate, că lumea nu mai are secrete pentru ei. Odinioară, în vreme ce Stephens îşi deschidea drum cu securea în mână spre templele şi piramidele civilizaţiei maya, Prescott, aproape orb, scria pe tăbliţa sa de ardezie Cucerirea Mexicului, descoperind lumii, fără să treacă pragul camerei sale de lucru, civilizaţia aztecă, în ce mă priveşte, mă simt atras de Prescott, nu de Stephens. Căci am rămas un etern diletant între profesioniştii călătoriilor.

Aterizăm. Peste o jumătate de oră vom pleca.

 

 

 

peste ocean

 

Zburăm peste oceanul pe care l-au traversat cândva căutătorii de aventuri şi de aur. Un Cortes şi ceilalţi spanioli din Estremadura, „leagănul conchistadorilor”, care recunoşteau cu insolenţă că n-au mers în America să are pământul. Săgeata gotică devenise catarg de corabie. Alchimiştii îi cedaseră locul lui Columb. Acum, omul nu se mai amăgea că ar fi în stare să creeze aur. Mai realist decât cei ce se îmbătaseră cu iluzia că-l vor crea ei înşişi, vroia să-l smulgă din mâinile celor care-l aveau. Noii aventurieri ai aurului nu mai erau interesaţi de piatra filosofală, ci de ce puteau prăda. De aceea, probabil, spaniolii n-au dat nici o atenţie piramidelor în Mexic. În schimb, tezaurul lui Moctezuma a devenit repede o legendă şi o obsesie.

Se pare că implacabilul Cortes a excelat în aventuri galante. De abia după ce zidul pe care încerca într-o noapte să se urce s-a prăbuşit, rănindu-l, spre hazul concetăţenilor săi, a pornit să-şi caute norocul şi să-şi uite ruşinea în aventuri mai dure, în care succesul depindea în primul rând de lipsa de scrupule. Dacă e exact ce-am învăţat la şcoală, echipajele corăbiilor plecate spre îndepărtatele terrae incognitae erau compuse din indivizi deprinşi să folosească mai bine cuţitul decât spada. Şi care ar fi râs în nas cuiva care i-ar fi provocat la duel după legile onoarei cavalereşti.

La drept vorbind, există două Spanii. Una care i-a dat lui Columb, dintr-un tezaur secătuit, sume importante pentru a achita cu ele costul expediţiei. Alta care i-a dat lui Don Quijote doar un cal, un scutier şi o iluzie. Una care a amestecat crima cu rugăciunea şi n-a cunoscut mila. Alta care n-a cunoscut consolarea. Una căreia Columb şi Cortes i-au adus mii de tone de aur. Alta căreia blândul, uscăţivul şi încăpăţânatul Don Quijote i-a dat ceva care nu se poate cântări.

Din păcate, multe lucruri s-au spus totdeauna în treacăt şi cu jumătate de voce. Inclusiv faptul că descoperitorul Americii a făcut drumul înapoi cu mâinile legate în lanţuri. Şi că Don Quijote n-a dat totdeauna greş.

 

 

 

se vede New York-ul...

 

Mondrian şi-a părăsit aici arborii pentru a picta compoziţii cu linii drepte, ca avenidele newyorkeze, cu pătrate şi dreptunghiuri, ca un animal geometric şi fabulos sau ca un labirint cu sclipiri galbene şi roşii... hartă a unei utopii, paradis parcelat sau cimitir cu alei strălucitoare, e greu de spus ce trebuie mai întâi să vedem în aceste compoziţii în care ni se propune să desluşim entuziasmul pictorului, refugiat în ultimii ani ai vieţii la New York şi cucerit, se zice, de vitalitatea metropolei şi a jazz-ului... Într-un amurg vineţiu care mi-a dat înverşunări rousseau-iste, eu am visat însă aici că pădurile, păsările, lichenii şi bizonii se vor reîntoarce într-o zi să recucerească oraşul. Poate, fiindcă pe străzile botezate cu cifre, m-am gândit că la New York singurătatea nu face compromisuri. Cine n-are bani e singur. Cine nu se descurcă e singur. Iar eu n-am nici bani, nici spirit practic.

În realitate, despre americani am aflat mai mult din acest episod povestit de biografii lui Daumier decât din trecerea mea prin New York. Într-o zi, un prieten, care îi cunoştea jena financiară, i-a anunţat vizita unui colecţionar american, precizându-i că acesta nu se interesa decât de pânzele care costau scump. Câteva zile după aceea, americanul a venit la Daumier în atelier şi arătându-i o mare pânză l-a întrebat:

― Cât?

Pictorul a îndrăznit încurcat.

― Cinci mii de franci.

― Cumpăr. Şi celălalt?

De data aceasta, se zice, pe Daumier l-a părăsit curajul.

― Şase sute de franci.

― Nu cumpăr, a replicat americanul.

 

 

Pe aeroport, doi tineri se despărţeau. Ea (o tânără mexicană) plângea. S-a îndreptat spre avion ca spre eşafod. Acum flirtează cu un bărbos între două vârste, râzând des ca să-şi arate probabil dantura superbă. Şi bănuiesc că la Ciudad de Mexico o aşteaptă altcineva. Ce ne-am face fără consolări? Mai ales că, are dreptate Gide, este un timp când râzi şi este un timp când îţi aminteşti că ai râs.

Fac un calcul şi constat că vom sta în Mexic treisprezece zile. Treisprezece zile care, în calendarul aztec, formau exact o săptămână.

 

 

Am adormit şi când m-am trezit din somn avionul se pregătea de aterizare. Ciudad de Mexico. Cerul incendiat al vechilor azteci se apropia de noi ca o febră în care urma să coborâm.

 

 

 

fiesta

 

Apoi, aeroportul. Un aeroport din care n-am reţinut nimic în afară de lumina gălbuie. Maşinile care ne-au dus la hotel (un hotel purtând numele unui muzeu la care râvnesc demult, Del Prado*). M-am pomenit într-o cameră desfăcându-mi valizele şi după aceea coborând în stradă.

 

* După călătoria în Mexic, am trecut o seară prin Madrid. Şi a doua zi dimineaţă, am avut trei ore la dispoziţie. Exact atât cât spune titlul cărţii lui Eugenio d'Ors despre muzeul Prado unde am aşteptat sub un soare aproape administrativ să se deschidă porţile: Trei ore în muzeul Prado. Evident, titlul acesta nu e decât o ironie pentru călătorii care vin la Prado între două curse cu avionul. Dar vorba înţeleptului Saadi: „Mă plângeam că nu aveam încălţări. Trecând prin dreptul moscheii din Damasc, am văzut un om fără picioare. Şi am încetat să mai cârtesc împotriva destinului”.

 

Am întâlnit destul de des călători care, din spaima că nu vor vedea ceea ce ar trebui să vadă, îşi alcătuiesc programe minuţioase, după ghidurile cele mai autorizate, hotărâţi să nu scape nimic important, să vadă totul, să cântărească totul. Dar, uneori, tocmai din frica de a nu scăpa esenţialul nu te alegi cu nimic. Pupila se dilată ca la pisici în întuneric şi priveşti obiectele fără să le mai vezi. Cum s-a zis, poate că adevărurile mari sunt uneori atât de aproape, încât doar de aceea nu le observăm fiindcă le căutăm. Ar trebui numai să deschidem ochii şi să privim.

Ceea ce încerc să fac în această primă seară la Ciudad de Mexico. Întâia tentaţie a fost să iau o hartă a oraşului. Să începem să-l explorăm. Pe urmă am renunţat. Am renunţat chiar să întreb pe ce stradă înaintăm. M-am încredinţat pur şi simplu întâmplării, într-o agitaţie de carnaval.

Căci am nimerit în plină fiestă. Peste tot se vând cornete cu confetti, măşti şi pălării de pai multicolore. Se strigă, se cântă, se aruncă petarde. Sărbătoarea explodează şi hohoteşte în jurul nostru.

Întreg oraşul pare ieşit pe străzi. Sunetele unor instrumente necunoscute însoţesc dansatori cu panaşe viu colorate şi măşti de lemn sau de piele, în faţa noastră, un tânăr metis are o torţă în mână. Şi lângă el o damigeană cu benzină. Îşi umple gura cu benzină, pe care apoi o pulverizează, suflând, în aer şi-i dă foc creând impresia unui aruncător de flăcări. Nimeni nu-i dă atenţie, noi ne ferim de teamă să nu ne atingă cumva flacăra care zboară câteva secunde prin aer, dar el îşi continuă netulburat spectacolul ca pe o scenă. Ceva mai departe, indieni în costume tradiţionale pregătesc din faină de porumb şi din lapte de var faimoasele tortillas, puternic condimentate, care ard buzele europenilor, în timp ce mexicanii zâmbesc îngăduitor. Câţiva turişti s-au oprit şi privesc scena cu aerul pe care-l vor fi avut aztecii văzând „bastonul” cu care conchistadorii ucideau victima îndreptându-l spre ea.

Obosit de drum, de distanţe şi de melancolii mă uit cu o vagă perplexitate, la început, la tinerii care aruncă în obrazul trecătorilor o pulbere parfumată. Apoi îmi amintesc ceea ce am citit despre vechile sărbători care se celebrau în Mexic când înspica porumbul. Tinere fecioare dansau atunci cu pieptul gol, apoi culegeau florile plăpânde şi dansând, cântând, în procesiune solemnă, azvârleau peste spectatori polen. Poate e tot polen şi pulberea parfumată pe care mi-o şterg de pe faţă...

Odinioară, aztecii erau convinşi că beţia îi punea în comunicare cu zeii. Acum, de două zile orice vânzare de alcool e interzisă în capitală. În vârtejul fiestei, unii au şi uitat, parcă, sau n-au aflat încă de ce suflă în tiribombe, de ce poartă măşti ciudate, ca vechiul zeu al vântului, sau de ce şi-au pus coifuri caraghioase, care mă fac o clipă să tresar, căci asemenea coifuri am văzut la Goya, aşezate de Inchiziţie pe capul muribunzilor.

Nu există, poate, ceva mai trist decât un om care vrea să fie vesel cu orice preţ. Dar fiesta nu cere eforturi. Dimpotrivă, pare să se bazeze pe o totală lipsă de efort, în ciuda uriaşei energii pe care o risipeşte. Bărbaţi în puterea vârstei se comportă ca nişte copii, fără să se teamă de ridicol. Totul se întâmplă natural, fără reguli şi fără limite, cu o sinceritate care încântă şi derutează. Mă uit şi ascult fascinat şi nedumerit. Se aud strigăte, exclamaţii ascuţite şi strada seamănă din ce în ce mai mult cu un vulcan.

Fiesta e, probabil, tot ce se spune despre ea, drog, petrecere, spectacol şi mai mult decât atât. În această noapte, ea dictează ritmul după care trăieşte oraşul. Strada e transformată într-o scenă imensă şi spectatorii sunt constrânşi să devină actori.

În cele din urmă, însă, curiozitatea cedează în faţa oboselii. Am în urmă douăsprezece ore de zbor cu avionul. La un moment dat, zgomotul mă ameţeşte. Simt nevoia liniştii şi, brusc, câinele negru al singurătăţii începe să-mi dea târcoale în plină fiestă. De vină e, poate, şi faptul că am nimerit fără nici o iniţiere într-o noapte atât de fierbinte. Strecurându-mă prin mulţime, mă întreb de ce spunea Camus că tăcerea nu mai e posibilă decât în oraşele zgomotoase...

Ne întoarcem la hotel, lăsând în urmă fiesta, care aruncă mai departe lavă colorată pe străzi.

 

 

 

nevoia de sărbătoare

 

Înainte de a ajunge în Mexic şi chiar după aceea, câteva zile, am fost convins că fiesta e un produs al unei lumi care se distrează uşor. Abia după ce mi-am pierdut o noapte citind pe nerăsuflate, într-o ediţie franţuzească, Labirintul singurătăţii al lui Octavio Paz, am înţeles că puteam să trec prin Mexic fără să văd decât aparenţe. Aşa cum râsul, la Baudelaire, nu e străin de tristeţe, fiesta nu e străină, se pare, de singurătate. Dimpotrivă, singurătatea ar fi, după Octavio Paz, motorul acestei explozii de veselie. Altfel spus, mexicanul are nevoie de sărbători pentru a-şi combate tristeţea, pentru a ieşi din sine însuşi. Fără ele, fără zgomotul şi strălucirea lor, nu s-ar putea elibera, periodic, de materiile inflamabile pe care le poartă în sine.

Fiesta ar fi, deci, nu o simplă problemă de temperament, ci un remediu sau cam aşa ceva. În ea, mexicanul se descarcă de toate tăcerile de până atunci şi se răzbună pentru frustrările lui. Se dezlănţuie fără limite, pentru a uita ceea ce-l îngrădeşte în restul timpului. Cântă, dansează, aruncă petarde, nu mai are nici o prejudecată, pentru a fi, măcar o noapte, în afara superstiţiilor sale. Se bucură violent ca să-şi poată relua după aceea singurătatea.

N-am cum să ştiu cât adevăr există în această imagine a fiestei, dar cu ajutorul ei îmi pot explica, mai uşor şi logic, de ce nici un prilej de sărbătoare nu e pierdut în Mexic. Calendarul mexican e ticsit de sărbători. „Sunt peste o sută într-un an”, mi-a precizat cineva, şi, prima oară, am crezut că n-am auzit bine. Dar auzisem bine. Orice pretext e bun pentru a spori numărul sărbătorilor şi vacarmul lor.

„Pentru ce dansaţi?”, l-a întrebat un curios pe unul din dansatorii care în zilele de sărbătoare transformă pavajul străzii în scenă. Răspunsul a venit sec. Porque no? „Pentru ce nu?” Un răspuns care nu înseamnă nimic şi în acelaşi timp poate însemna totul. Într-adevăr, pentru ce nu? De aceea există dansul. De aceea există măştile. Indienii cu panaşe multicolore vin duminica şi dansează în faţa bisericilor. I-am văzut şi eu. Nu aud murmurul rugăciunilor, au faţa imobilă, nu-i interesează, se pare, nici măcar sfântul în onoarea căruia se dansează. O fac la fel cum odinioară dansau în onoarea zeului Ploii. Nu-i interesează, poate, nici spectatorii. Un singur lucru contează în acele clipe. Dansul lor. Pentru ce nu? Dansul se transformă în sens. Sufletul se eliberează de zgură. Se limpezeşte.

Parcă totul se întâmplă pentru a spori paradoxurile. Fiesta nu e o mască veselă. E chiotul unui taciturn. Desfrânarea unui timid. Mexicanul iese atunci din rezerva sa obişnuită. De obicei prea tăcut, îi e greu să vorbească normal în aceste împrejurări. Se descarcă violent. Nimeni sau aproape nimeni nu mai este cel de toate zilele. Oameni care sunt îndeobşte reţinuţi şi discreţi strigă acum în gura mare. Tot ce-a fost măsură se răzbună prin exces. Timizii cântă şi prudenţii trag cu pistolul. În febra petrecerii, e de ajuns, se zice, un orgoliu rănit şi pistolul intră în acţiune sau luceşte o machete, lancea folosită la tăiatul trestiei de zahăr, pentru a răzbuna o ofensă. De la sărbătoare la moarte nu e atunci decât un pas.

Am greşit, aşadar, vorbind despre fiestă ca despre un drog. Beţia ei n-are nimic comun cu ceea ce se întâmplă în tristele paradisuri provizorii ale consumatorilor de marijuana. ( cea ce n-am înţeles în prima seară a fost tocmai funcţia fiestei. Vulcanul este în realitate dans pe vulcani. Sărbătoarea purifică sufletele de toxinele singurătăţii, de aceea şansa oferită de fiestă nu trebuie pierdută. S-ar zice că, prin vacarm, mexicanul strânge puteri ca să poată tăcea până la următoarea sărbătoare, după ce măturătorii vor strânge de pe străzi florile de hârtie călcate în picioare.