Câteva lămuriri

 

 

Infarctul mi-a lămurit, cel puţin, două lucruri. Pe de o parte, am înţeles că sunt împrejurări în care egoismul e firesc. De patru luni, mă gândesc doar la speranţa că voi depăşi cu bine această vară. Pe de altă parte, e prima oară, cred, că-mi înţeleg eşecurile. Până acum, n-am avut niciodată tăria de a recunoaşte că destinul meu a fost decis de defectele mele.

Înaintea recapitulărilor la care m-am văzut obligat, strângeam note pentru un roman. Mă ispitea o replică a trândavului Sybaris din legendă; un Asybaris aproape „metafizic”, cu praf adus de vânt dintr-un deşert misterios, şi visând o mare unde ar fi fost aruncată ― se zice ― cenuşa zeilor morţi. Nu bănuiam, pe atunci, că, într-o zi, voi transforma această ficţiune într-o realitate paralelă. Am renunţat la roman. Aveam, acum, alte griji. Dar, la un moment dat, m-am pomenit amestecând praful din Asybaris în problemele mele. Poate, fiindcă, uneori, oboseam să zic, continuu, „eu”?

E posibilă şi altă explicaţie. Sunt aproape convins acum că omul are, de fapt, trei vieţi relativ distincte. Una, publică. Alta, particulară. Şi alta pe care ― în lipsa unei formule mai bune ― aş numi-o „secretă”. Prin „viaţă secretă” înţelegând nu ceea ce ascundem de ceilalţi, din pudoare sau din interes, ci acea parte din noi asupra căreia nu avem nici un control ― cum ar fi obsesiile, fantasmele, visele, subconştientul ― şi unde nu ne putem minţi. În viaţa publică şi în viaţa particulară, am găsit o soluţie defensivă, fie şi rea. Dar, dacă împotriva pericolelor din afară te poţi apăra lipindu-te cu spatele de un zid, cum s-o faci împotriva primejdiilor dinlăuntru? Aici, n-am găsit nici un răspuns. Tot ce pot să spun despre această „viaţă de dincolo de oglindă” e că reprezintă imaginea mea cea mai fidelă, azi.

 

24 august 2000

Octavian Paler

 

 

 

 

mai

 

 

1. Ore în şir, nimeni nu trece prin această curte, izolată de stradă. Nici nu se aude vreun zgomot. Pe dalele de ciment şi pe straturile de flori stăruie o linişte uşor ireală. Cu un mic efort, mă pot închipui într-o mănăstire abandonată, cu chiliile goale, sau într-o bibliotecă părăsită, unde doar eu mai pri­vesc peticul de cer care-mi aminteşte frunzele albicioase ale măslinilor bătrâni din Grecia şi zidul din faţa ferestrelor. Un zid de cărămidă veche, roasă de intemperii, care închide curtea, spre miazăzi. Când nu plouă, vin să picotească pe el, ameţite de soare, câteva ciori. Dincolo, se văd crengile unor oţetari al căror verde viguros contrastează cu galbenul veşted al zidului.

Am aproape şaptezeci şi patru de ani, vârstă la care nu pot pretinde că soarta n-a fost in­dulgentă cu mine. Mi-a acordat suficient timp pentru a da existenţei mele un înţeles. Dacă n-am reuşit, e numai vina mea. Dar sunt oare ceea ce am crezut că sunt? Mă gândesc din nou la diferenţa dintre „o biografie” şi „un destin”, fără să pot ajunge la o idee clară. Ce am în urma mea? G biografie? Sau un destin? Într-un vis ciudat, sfârşit cu o ploaie aproape roşie, mă aflam la Lisa. Vroiam să intru în curte şi nu puteam fiindcă portiţa. era încuiată. Aveam vârsta mea de-acum, dar casa era tot cea veche, în care mă născusem, iar asta mă făcea să cred că părinţii mei trăiau, se găseau înlăuntru şi nu mă auzeau, trebuia să bat mai tare. După o aşteptare, apăsător de lungă, a ieşit în pridvor sora mea. Era mai bătrână decât atunci când a murit, ceea ce îi dădea un aer străin. Fără să coboare scările, a întrebat supărată: „Cine-i acolo?” i-am spus. „Nu te cunosc”, a zis ea, rece, tăios. Apoi, a intrat în casă, lăsându-mă în uliţă, buimăcit. Am vrut să strig: „Sunt eu!”, dar n-am reuşit să articulez nici un sunet.

Poate, simt mai mult decât înţeleg. Asta ar lămuri multe. Căci reprezint categoria cea mai expusă şi mai stupidă: omul cu sentimente. Mă domină ceea ce simt, nu ceea ce gândesc. N-am avut parte de un spirit practic şi uneori mă port, pur şi simplu, ridicol. În clipa aceasta, cerul primăvăratic, afectuos, mă deprimă cu frumu­seţea lui, în loc să mă bucure. Dar, oare, lucrul de care ne temem cel mai tare trebuie să se întâmple întotdeauna?

 

 

2. Aşezat pe un scaun, lângă patul pe care stam întins, profesorul, un om blajin, subtil specialist, se pare, şi cu o moderaţie de modă veche, se uita pe ecranul ecografului. Şi vedeam, pe figura lui, că nu era mulţumit. În cele din urmă, s-a întors spre mine, forţându-se să nu se dea de gol.

― Va fi necesară o coronarografie. Abia atunci ne vom da seama care e situaţia şi vom putea lua o hotărâre.

Tonul lui alb nu mă putea înşela. Era prima oară că vorbea mai puţin optimist. Dar a evitat să-mi dea amănunte. Socotind, probabil, că şi aşa eram prea crispat, a preferat să reia convorbirea întreruptă de ecografie.

― Chiar nu mai credeţi în nimic?

O cameră de spital nu e locul cel mai potrivit pentru confesiuni. Şi nici eu nu eram într-o stare potrivită unei discuţii despre certitudini. Fixam tavanul văruit proaspăt, gândindu-mă la ce putea să urmeze. Un nou infarct? O operaţie pe inimă? într-un târziu, i-am răspuns, străduindu-mă să mă comport firesc.

― Am crezut că sensul vieţii este chiar viaţa. Acum nu mai sunt sigur.

― Asta nu se poate, a zis, imediat, profe­sorul, cu o energie neaşteptată, care arăta că nu era vorba de o părere convenţională.

M-a mirat tonul lui foarte decis.

― De ce să nu se poată?

― Pentru că nu putem trăi în conflict cu noi înşine, a venit răspunsul, pe cât de surprinzător, pe atât de categoric.

O clipă, am uitat de ce mă găseam acolo. Mi-a venit să râd şi să-i spun că eu sunt de mai multă vreme în conflict cu mine. Poate, chiar ireconciliabil. Dar ceea ce ar fi trebuit să explic, după aceea, se cuvenea comunicat unui preot sau, cel mult, unui psihiatru. Ar fi sunat straniu să-i mărturisesc unui doctor pe care-l văzusem numai îmbrăcat în halat alb ce probleme îmi pun azi.

― V-aş contrazice, a fost tot ce am reuşit să îngaim, dându-mi seama, o dată mai mult, că nu-mi e deloc simplu să-mi admit slăbiciunile; şi cu atât mai puţin, să discut despre ele.

M-am întors acasă pe jos. Era soare, dar în loc ca asta să-mi facă plăcere, căutam locurile cu umbră. Altădată, apropierea verii constituia în sine o promisiune. Era perioada mea preferată. Acum, strada însorită mă obosea, îmi accentua sentimentul confuz de om terminat.

 

 

3. Când eram tânăr, începusem o „istorie a sinu­ciderilor” pe care am abandonat-o. Mi-ar plăcea s-o pot relua acum. Aş putea vorbi despre una din cele mai delicate probleme (singura cu adevărat importantă, zicea Camus, dar cred că exagera), fără să fie necesar să dezvălui (ar fi de prost-gust) mizeriile din subconştientul meu. M-ar uşura, probabil, asta. Ar constitui un fel de exorcism. Cu atât mai important cu cât nu mai sunt în situaţia, fericită, de a-mi crea singur punctele de sprijin, când am nevoie. Printre „darurile” pe care mi le-a adus bătrâneţea se numără şi acesta; iar, acum, mă simt ca o epavă aruncată la mal.

Dacă aş avea mai multă energie, aş fi, poate, disperat. Dar nu ajung până acolo. Disperarea e o stare vitală, or eu sunt doar obosit, deprimat şi, pe deasupra, tulbure. În fond, de ce mă întorc mereu la teama că sunt aproape de capătul drumului? N-am niciodată încredere în motivele care mi se par evidente. Motivul evident acum ar fi infarctul. Eram convins că o boală gravă te ajută să vezi esenţialul şi fiindcă nu pot spune în această clipă ce anume e esenţial pentru mine mă simt derutat. Se pare că iubim, de fapt, ceea ce ne lipseşte. Din păcate, nu semăn deloc la caracter cu tatăl meu. Vitalitatea, care m-a ajutat totdeauna să fac faţă melancoliei şi pesimismului, dă, se pare, semne de „insuficienţă”, iar natura mea impulsivă reacţionează, ca de obicei, pe dos, prin dorinţi nega­tive. Aseară, am adormit în fotoliu, uitându-mă la televizor. Când m-am trezit, după miezul nopţii, rula un film cu un bărbat care suferise un accident ce-i paralizase tot corpul de la umeri în jos. Îşi pleda dreptul de a dispune de viaţa sa în acele condiţii. Am stins televizorul, dar n-am reuşit să readorm, cu toate că luasem un somnifer. Mi-am amintit cum a înghiţit Pavese un pumn de somnifere, într-o cameră de hotel, după ce şi-a scos pantofii, ca să nu murdărească din greşeală cearceaful. Pe urmă, mi-am zis, ruşinat, că am obsesii morbide. Adevărul e că nu găsesc în mine nici nepăsarea, nici puterea de a privi moartea ca pe un sfârşit firesc. Şi, probabil, tocmai pasiunea cu care am iubit viaţa m-a adus în situaţia asta. Nu sunt în stare să concep fatalitatea fără nici o crăpătură, pe unde vine un licăr de speranţă.

Mai târziu, m-a copleşit o senzaţie stranie de irealitate. Mă afundam, parcă, într-un fel de timp gol, ruinat, pustiu, auzind ca prin vis vântul care izbea afară, de zid, crengile oţetarilor. Prin în­tuneric, ghiceam dunga cenuşie care e sabia tatei din tabloul de pe perete, dar memoria mea de­venise ceţoasă, nesigură, încărcată de resturi ale unor întâmplări greu de fixat într-o vreme precisă. La un moment dat, mi s-a părut că plouă şi că ploaia făcea să sune prelung tabla de pe acoperiş.

Probabil, aţipisem deoarece, când m-am sculat şi am aprins lumina, nu se mai auzeau decât rafalele vântului.

 

 

4. Nimeni, probabil, nu mă cunoaşte aşa cum sunt, de fapt. Par sau, oricum, am părut un ardelean sobru, cu picioarele bine înfipte în pământ, serios şi ursuz. Din toate aceste trăsături, e adevărată numai ultima. Sunt posac, morocănos, am moştenit-o pe mama. În rest, n-am nimic din calităţile unui ardelean. Ardelenii sunt, în genere, buni gospodari, realişti, pragmatici. Eu sunt tot ce poate fi mai străin acestor însuşiri. Gospodar nul, romantic vulnerabil, introvertit înclinat să-şi viseze viaţa, în loc s-o trăiască, sentimental cu o sensibilitate bolnăvicioasă, care ajunge uşor jucăria susceptibilităţilor sale, cam aşa arată ce e sub mască.

Dar nu sunt sigur nici că mă cunosc, măcar eu, îndeajuns. De ce mă obsedează oare deşerturile? Doar fiindcă singurătatea a făcut parte mereu din destinul meu? Nu cred că explicaţia e pe de-a întregul valabilă, de vreme ce ― m-am convins de asta de nenumărate ori ― nu-mi sunt suficient mie însumi. Fac parte din specia lupilor-singuratici care nu pot trăi liniştiţi departe de haită. În realitate, am fost o singură dată în marginea unui deşert, în Egipt, şi n-am îndrăznit să mă aventurez printre dunele, cenuşii-gălbui, de nisip pe care nu creşteau decât tufe rare de alfa. Amurgurile vin repede în deşert şi m-am temut să nu mă prindă noaptea înainte de a mă întoarce. M-am oprit şi m-am uitat, îndelung, într-o stare nelămurită, în care se amestecau fascinaţia şi panica, închipuindu-mi cămile cu poveri în spate şi beduini cu faţa acoperită sub lumina care, seara, devine violetă. Cu toate acestea, cred că nimic nu m-a fascinat mai mult ca soarele toxic din deşert, creator de iluzii la tot pasul. Un deşert nu-mi sugerează moartea, ci puterea iluziilor de a rezista îndeosebi în condiţii vitrege. Înclin spre convingerea că, departe de a fi funerar, extermi­nator, deşertul e vital şi chiar senzual. Îţi dă, pe lângă o senzaţie de sete şi de pericol, un fior de viaţă de dincolo de viaţă, pe care n-o poţi încerca nicăieri altundeva. În deşert, filosofia valorează mai puţin decât un burduf de apă, dar cu atât mai preţios e ceea ce nu poate fi anulat.

Probabil, în legătură cu asta aş avea multe de spus. E posibil să mă fi născut cu o asemenea predispoziţie, cum te naşti cu o celulă defectă care, mai târziu, dezvoltă o tumoră.

 

 

5. Când a murit bunicul dinspre mamă, aveam trei ani şi patru luni, după calculele pe care le fac acum. Ducându-se la înmormântare, părinţii mă luaseră cu ei. Ajunşi la casa bunicului, în capătul din jos al satului, îmi dăduseră voie, probabil, să mă duc în grădină, ca să nu-i încurc sau, poate, eu mă strecurasem pe poarta şurii, spre vale, nepri­cepând de ce se agita lumea din curte, ocupată, cum era obiceiul, cu tot felul de pregătiri înainte de plecarea la cimitir. Curios e că n-am reţinut nici un detaliu din ceremonialul înmormântării. Cu totul altceva m-a impresionat. Era o zi de toamnă târzie, cu soare blând, una din ultimele zile frumoase de toamnă, probabil. Lumina curgea ca un ulei galben pe coaja merilor rămaşi fără frunze şi înroşiţi de primele vânturi reci. Cum nu-mi dădeam seama că în acea împrejurare se cuvenea să fiu trist, mergeam prin iarba plină de frunze uscate, aproape fericit. Presupun că, încă de atunci, mă dovedeam sensibil la excitaţiile luminii. Oricum, n-am uitat starea care m-a cuprins, în egală măsură limpede şi misterioasă. Eram, ca sub o vrajă, uimit de ceea ce mi se în­tâmpla, dar şi intimidat de aerul luminos care mă făcea să aflu că existam. Deodată, vraja s-a rupt. Am descoperit golul din jurul meu, am constatat că eram singur, că nu mai auzeam nici un zgomot din curte, şi m-am speriat. Am impresia că atunci am tras prima spaimă din pricina singurătăţii.

Ambiguitatea acestei prime amintiri nu e, probabil, întâmplătoare ― dimpotrivă, mi se pare semnificativă pentru firea mea ― căci, ironie sau nu, fascinaţia vieţii mi s-a dezvăluit într-un ci­mitir. Îmi plăcea, vara, să mă strecor, printr-o spărtură a gardului, în „Progade”, cum i se zicea cimitirului din capătul uliţei noastre. Acela a fost primul meu domeniu iniţiatic, de care n-am vorbit nimănui. Hoinăream ceasuri în şir printre crucile de ciment, de piatră sau de lemn, unele surpate, copleşite de bălării şi pe jumătate putrezite. Nu mă gândeam la morţi. Le bolboroseam numele şi le priveam îndelung fotografiile de porţelan, în­castrate în cruci, de parcă făceau parte dintr-o poveste. Iarba înaltă, dintre morminte, plină de flori sălbatice care atrăgeau albinele şi viespile, răspândea un miros greu, pătrunzător, care acţiona asupra simţurilor mele ca un narcotic, de vreme ce îmi dădea o stare specială, de irealitate. Din când în când, câte o pasăre despica aerul, ca o săgeată neagră. Brazii, plantaţi cu mulţi ani în urmă de-a lungul gardului, semănau cu nişte străjeri întu­necaţi care separau uliţa de cimitir. Încât aveam impresia că mă găseam într-o altă lume. În afară de micile sunete scoase de insectele ce foiau prin iarbă nu se auzea nici un zgomot...

 

 

6. Ce vreau? Să-mi povestesc viaţa? Nu. Ca­tegoric, nu. Pentru a te dedica amintirilor, îţi tre­buie mai mult decât o vârstă înaintată, care să te îndemne la bilanţuri. Îţi trebuie, îndeosebi, încre­derea că ai reuşit să ajungi la unele concluzii care ar merita să fie împărtăşite. Or, o poveste ca a mea ar putea fi interesantă, cel mult, ca ilustrare a ideii că destinul este propriul nostru caracter. În rest, nu mă tentează câtuşi de puţin să spun, ca alţii, „viaţa mea, ce roman!” Şi, de altfel, nu sunt deloc sigur că o amintire e, neapărat, mai intimă decât o obsesie. Într-una din seri, dând din întâmplare peste o descriere mai veche a luminii gălbui, ciudate, din Asybaris, m-am gândit că, dacă m-aş putea concentra, ar fi o soluţie, probabil, să încerc să duc la bun sfârşit proiectul, abandonat, de ro­man. Mi-ar prinde bine, presupun, să fug de teme­rile legate de boală într-o lume unde istoria e complet anulată şi nu sunt necesare explicaţii din moment ce nimic nu e explicabil. Ce ar putea fi mai potrivit pentru nevoia mea de a ieşi, cumva, din realitate decât războiul, încăpăţânat şi zadar­nic, luat de la capăt în fiecare dimineaţă de Mon­seniorul, împotriva a cincizeci de pendule pe care ar vrea să le oblige să bată în aceeaşi fracţiune de secundă? Uneori, când mă trezesc noaptea şi tre­buie să aleg între uitatul pe pereţi şi un al doilea somnifer, mi se întâmplă, chiar, să mă surprind că încep să fac diverse supoziţii în privinţa motivelor care-l împing pe doctorul Luca să-şi caute, în Julius, un confident, după ce cutreieră tavernele, sau în privinţa originii prafului adus de „vântul din sud”. Din nenorocire, nu am destulă energie ca să pot întreprinde ceva pe termen lung.

Dar să revin la ce vreau. Să-mi pun ordine în amintiri? Poate că o s-o fac într-o zi, dacă mă voi bucura de răgazul necesar şi voi avea liniştea care-mi lipseşte acum. Deocamdată, m-ar interesa altceva. Aş putea consimţi că m-am iubit pe mine mai mult decât am iubit adevărul şi că, de aceea, sunt în măsură să confirm că regretele sunt uneori o formă, indirectă, de vanitate. De la contradicţia că regretele îţi permit să te crezi mai bun decât eşti până la convingerea că toate nereuşitele se explică prin faptul că nu ţi-ai utilizat cum se cuvine calităţile nu e decât un pas mic. Pe care eu I-am făcut. Probabil, inclusiv de ideea ratării s-ar cuveni să ne apropiem cu prudenţă. La urma urmei, lumea e plină de rataţi. Câţi ar putea spune că şi-au văzut împlinite toate aşteptările? Poate, e chiar o lipsă de modestie să declari: sunt un ratat! Ca să devii „ratat”, trebuie să fi avut nişte visuri înalte, nişte ambiţii mari. Le-am avut? N-aş putea să jur. În schimb, acum, mi-ar fi mai uşor, cred, să vorbesc despre eşecuri pe care altă dată le-am ocolit sau le-am judecat superficial. Chiar dacă nu mi-am dat viaţa la câini, mă tem că am avut o idee greşită despre mine. Prea romantică şi, mai ales, îmbâcsită de prejudecăţi.

Întrebarea e dacă pot conta pe sinceritatea de care am nevoie. Cum zice doctorul Luca, nu e deloc simplu să-ţi descarci sufletul cum ai răstur­na un sac. E de ajuns să-mi imaginez subconştien­tul meu ca o grotă întunecoasă prin ungherele căreia îşi ţes pânza păianjenii, că încep să mă codesc. Ce spun? Cât spun? Sunt îndoieli de care mă jenez şi neputinţe pe care aş prefera să nu le ştiu. O pudoare egoistă, mai puternică decât do­rinţa mea de a fi sincer, mă blochează, deşi senti­mentul pe care-l încerc, de la o vreme, că am supravieţuit propriei mele morţi şi că lumea reală nu mai are nevoie de mine ar trebui să mă eli­bereze de orice reţinere.

Nu întâmplător, de când am venit de la spital, m-am gândit deseori că am trăit cu piciorul pe frână (ce păcat că n-am derapat!), prea defensiv, prea precaut şi că, din această cauză, am în urma mea o existenţă cu prea multe febre false. Toată viaţa m-am apărat, m-am ferit, am pus între mine şi ceilalţi o barieră, am stat la pândă. Nu m-am dăruit în întregime, mi-am păstrat căi de retragere, mi-am protejat singurătatea, am fost „rac” şi chiar mai rău decât atât, încarcerat în mine însumi, încât am preferat de multe ori să-mi drămuiesc pasiunile decât să nu le pot controla. Mi-a plăcut să mă cred un „animal afectiv” şi, chiar, am fost, dar am pus lângă „animalul afectiv”, ca gardian, un „animal raţional”. Probabil, aici s-a aflat sursa eşecurilor mele. N-am putut fi un cerebral pur, nici nu mi-am lăsat sensibilitatea neîngrădită.

 

 

7. Îmi amintesc o scenă care e aproape em­blematică. Se întâmpla în septembrie 1937, în curtea unui internat de pe strada Schitu Măgu­reanu din Bucureşti; internatul „Casei corpului didactic” unde fusesem încartiruiţi cei cinci bursieri de la liceul „Spiru Haret”. Nu trecuseră mai mult de două săptămâni de când venisem din Lisa. În noaptea precedentă, mă visasem pe Calea Secii, cu vacile. Mali, mai vicleană, se strecurase printr-o spărtură a gardului în livezi şi, târându-şi clopotul prin iarbă, ca să-mi înşele vigilenţa, coborâse într-o văioagă. Strigasem din adâncul plămânilor, să mă audă Mali, iar răcnetul meu fioros reuşise să sperie întreg internatul. Dimi­neaţa, la micul dejun, eram arătat cu degetul şi am auzit multe comentarii răutăcioase pe seama „sălbăticiei” mele. Nu-mi plăcea deloc că deve­nisem „vedetă”, dar ce puteam face? Am înghiţit cu noduri ceaiul şi felia de pâine cu magiun, strângându-mă în carapacea mea, după care am pornit spre liceu.

Nu cunoşteam oraşul şi cred că barbarii, la Roma, au fost mai degajaţi decât mine. Mă spe­riam de câte ori trebuia să trec strada şi auzeam frânele vreunei maşini scrâşnind. Nu apucasem să-mi formez reflexe citadine, aşa că alternam curiozitatea cu teama. La prânz, am făcut drumul invers. Am căscat gura în faţa vitrinelor de pe Bulevardul Elisabeta, uimit mai mult de mane­chine decât de hainele expuse, m-am oprit să mă uit la pozele de la cinematografe, iar în dreptul Intrării Zalomit m-am abătut prin Cişmigiu, unde am admirat din nou iarba fragedă, grasă, cu gândul la Mali şi Cioanta. Am reuşit să pierd, astfel, masa de prânz. Când am ajuns la internat, servitoarele tocmai strângeau resturile de pe mese. Am luat dintr-un coşuleţ trei felii de pâine cu care mi-am potolit foamea, apoi m-am dus în curtea din spatele clădirii, o curte spaţioasă, asfaltată şi împrejmuită de un zid înalt, de unde se auzea gălăgie. Băieţii jucau „lapte-gros”.

Cum nu primisem, încă, uniforma pe care urma s-o capăt în cadrul bursei, purtam hainele de-acasă. O pălărie rotundă şi neagră, cu bor mic, specifică portului din satele făgărăşene, pantaloni albi, strâmţi, de bumbac, cămaşa, tot de bumbac şi fără guler, lăsată peste pantaloni şi încinsă cu o curea lată, plus o vestă de postav vânăt. Doar bocancii mei erau „citadini”. Nu vroiam să intru în vorbă cu nimeni, deoarece remarcasem că accentul meu tărăgănat, cu inflexiuni curioase pentru urechea unui bucureştean, şi cuvintele „exotice” pe care le foloseam stârneau zâmbete amuzate. Probabil, le păream noilor mei colegi din cale-afară de pitoresc cu aerul meu de mică sălbăticiune dezorientată, coborâtă din munţii Făgăraşi şi azvârlită, ca într-o grădină zoologică, într-un internat bucureştean unde trebuia să fie „educată” şi „civilizată”. Amestecul de orgoliu şi timiditate care era, încă de atunci, baza carac­terului meu, nu mă împingea nici el să mă arăt mai prietenos. Am mormăit un „nu” arţăgos, agresiv, când un băiat m-a chemat să intru şi eu în joc, şi m-am dus în fundul curţii, lipindu-mă cu spatele de zid. De-acolo puteam să urmăresc ce se întâmpla, fără să mă amestec cu ceilalţi şi fără să las pe nimeni să se apropie; dar şi satisfăcându-mi curiozitatea. Zidul îmi dădea o anumită siguranţă în lumea aceea necunoscută, plină de surprize, care diferea atât de mult de cea cu care fusesem deprins.

Cu vreo lună înainte, tata mă trimisese să dorm noaptea într-o mică livadă „de pe Seaca”, unde plantase meri. Porcii mistreţi aveau obiceiul să coboare din pădure, prin august, şi să râme în căutarea unor rădăcini dulci. Misiunea mea era să-i alung, dacă veneau. Aprinsesem un foc şi, culcat în iarbă, stătusem la pândă, copleşit de mirosurile nocturne ale pădurii, fără să închid ochii. Nu avusesem curajul să-l contrazic pe tata, refuzând o treabă care nu reprezenta nimic neobişnuit în Lisa, dar cred că eram speriat. De aceea, alimentam continuu focul. Când am auzit grohăituri, am luat-o la fugă. Pe urmă, m-am întors, am început să ţip şi să arunc cu crengi aprinse, fără sa văd, ce-i drept, nici un mistreţ. Acum, însă, gălăgia veselă din curtea internatului făcea parte dintr-o altă realitate, total nouă pentru mine. Gata să-mi scot ghearele la primul semn de primejdie, stăteam cu spatele sprijinit de zid, ca într-o tranşee, încordat, atent la orice mişcare din preajma mea, hotărât să nu îngădui nimănui să se apropie.

 

 

Zidul acela a fost primul de care m-am sprijinit. În Lisa nu avusesem nevoie să mă apăr. Şi cred că lângă acel zid m-am lămurit ce este un „străin”: cineva în care nu poţi avea încredere decât după ce te convingi că nu-ţi vrea răul. Ieşisem de sub scutul părintesc, acum puteam conta doar pe mine.

Înduioşătoare şi cam caraghioasă, dacă e văzută cu ochii de azi, întâmplarea are o semni­ficaţie aparte în „mitologia” mea personală. Am avut nevoie, mereu, de un „zid” de care să mă sprijin. Când el mi-a lipsit, am intrat în panică. Asta a făcut din mine un animal bănuitor, înclinat să fie tot timpul în gardă. Practic, de la unsprezece ani, viaţa mea a fost o lungă apărare agresivă, o pândă, care a accentuat dramatic cusurul meu de ins nesociabil şi dificultatea de a-mi găsi prieteni.

 

 

8. Străbăteam o toamnă cu amurguri pre­vestitoare de catastrofe prin lumina lor stranie. Mă uitam la apa unui râu. Părea liniştită. Numai în adânc se formau vârtejuri viclene. Aşa e şi viaţa, mă gândeam. Te lasă să crezi că totul e normal şi, pe neaşteptate, îţi pune gheara în gât. Apoi am visat o mare plină de delfini roşii. Se jucau în apă. Deodată, am observat că lăsau urme de sânge pe care valurile le combinau, făcând să apară pe suprafaţa mării un text din care nu înţelegeam nimic deoarece era într-o limbă necunoscută. Când spuma a şters totul, ca un burete alb, m-a acoperit un val puternic. Am simţit că devin uşor, că plutesc, că mă afund, că nu mai eram deloc speriat.

Pe la patru noaptea, m-am trezit. Simţeam înţepături în inimă. N-am mai putut readormi. Mi-am amintit de două „amănunte” cărora nu le-am dat importanţă niciodată. Bunicul meu dinspre mamă a murit în urma unui stop cardiac. Avea şaizeci şi doi de ani. Era toamnă, prin noiembrie, desfăcea ştiuleţi de porumb. La un moment dat, a plecat capul într-o parte şi s-a prăbuşit. Bunicul dinspre tată a murit în somn. Venise, într-o seară, de la cârciumă, pus pe harţă. Tatăl meu şi mama, proaspăt căsătoriţi, s-au dus să doarmă în şură, pe fân, lăsându-l pe bătrân singur, pentru a nu-l supăra. Dimineaţa I-au găsit mort, tot datorită unui stop cardiac, probabil.

„Singurul zeu pe care-l cunoaştem”, cum numea cineva ereditatea, ne poate dezvălui, uneori, o faţă deloc romantică.

 

 

9. Propriu-zis, nu mă doare nimic. Angoasele, când mă bântuie, vin din faptul că respir mai greu, gâfâi la orice efort, obosesc repede şi, uneori, simt o apăsare în zona inimii. Atunci, am impresia că duc dinamită în buzunare şi că trebuie să fiu atent să nu sar în aer. Sunt singur cu „monştrii” mei şi încerc să-i domesticesc cum pot, cu slabe rezultate de cele mai multe ori, deşi, iniţial, nu mi-a fost frică. Am stat acasă douăzeci şi patru de ore după infarct, agitându-mă şi traversând o noapte albă. E adevărat că bănuiam altceva: o criză de colon sau de bilă. Nu primisem nici un avertisment de la inimă. Electrocardiogramele de rutină arătau perfect. Când m-am hotărât să mă duc la spital (era Duminica Floriilor), n-am luat cu mine nici pijama, nici schimburi. Eram sigur că, peste un ceas, două, mă voi întoarce acasă. Nici auzind că făcusem infarct, n-am fost impresionat. Prima mea reacţie a fost de o stupiditate enormă: „Nu voi petrece Paştele într-o cameră de spital”. Abia ulterior am consimţit că nu mai sunt deloc „o stâncă”.

Iar acum mi se pare aproape ridicol că odinioară i-am studiat pe stoici cu pretenţia de a învăţa ceva de la ei. N-am învăţat nimic! Stoicul îşi domină temerile. Şi, în cele din urmă, se înalţă deasupra lor. Nu mai e unealta lor oarbă, chiar dacă nu le înlătură. Pe când eu n-aş mai putea zice decât cu o neîncredere jenată: tot ce se întâmplă se întâmplă fiindcă aşa trebuia să se întâmple.

Ceea ce ar trebui să mă îngrijoreze, poate, mai mult nu este, totuşi, lipsa de bravură, ci altceva. Fiindcă n-am putut să mă gândesc cât mai puţin la boală, am dorit să mă gândesc cât mai puţin, în general. Medicii mi-au atras atenţia că moralul ridicat e cel mai bun medicament şi că, deci, o oarecare detaşare s-ar impune. Din sfatul lor, m-am ales, însă, cu nostalgia de a mă comporta ca o larvă. Pentru prima oară am renunţat complet la viaţa socială. Nu mai doresc să ies pe stradă, să văd lume, mă complac în sihăstria de aici, încep să am calităţi de pustnic. Observ că suprim în mine, pe zi ce trece, orice curiozitate faţă de evenimente, orice interes care m-ar deranja. Nici măcar să citesc nu mai sunt în stare. Dacă iau o carte, o pun deoparte după câteva pagini. Când primesc, rar, câte un telefon, am dificultăţi să întreţin conversaţia mai mult timp. Fac tot ce pot s-o scurtez. Efortul de a rămâne politicos mă oboseşte.

În schimb, îmi pierd ore întregi privind nişte oţetari banali sau zidul cu ciori. M-am sălbăticit, nu mă mai pot baza, se pare, pe nevoia de alţii, care nu m-a părăsit niciodată până acum şi mă surprind având impulsuri mizantropice. Adevă­ratul creştin e pesimist, s-ar zice, de vreme ce marea lui speranţă e viaţa de apoi. Dar poate fi asta o justificare? Şi, pe urmă, mă pot eu lăuda că sunt un creştin veritabil? într-o noapte, m-am visat discutând cu... doctorul Luca. Spunea că lumea se împarte în bolnavi declaraţi şi bolnavi nedeclaraţi. „Lasă asta ― i-am zis ―, vrei să te sinucizi?” S-a încruntat şi m-a măsurat din cap până la picioare. Ce-mi păsa mie? Apoi, a izbucnit într-un râs răutăcios. „Ce ştii despre deşerturi?” m-a apos­trofat, rânjind. Nu-mi mai aduc aminte ce i-am răspuns, dar, probabil, m-am lăudat, căci s-a aplecat spre mine şi mi-a şoptit: „Bravo, e o specialitate folositoare”.

 

 

10. De fapt, doctorul Luca e de părere că sinu­ciderea reprezintă o soluţie doar în tinereţe, când poţi lăsa în urmă un cadavru frumos. După ce ai îmbătrânit, nu-ţi rămâne decât să cutreieri, ca el, tavernele, tăvălindu-te în noroi, ca să poţi să-ţi dispreţuieşti trupul. În consecinţă, nu se sinchi­seşte de ce cleveteşte lumea, în Asybaris, pe seama lui. „N-au decât să-şi bată gura cât vor, i-a zis lui Julius, ştergându-şi cu o mare batistă cadrilată faţa roşie, de rac fiert şi pe urmă răcit. Ba chiar îi înţeleg. Se plictisesc, probabil, ascul­tând continuu vântul care aduce, vara, nori de praf sau emiţând ipoteze despre deşertul pe care expediţiile nu reuşesc să-l descopere. În Asybaris, băiete, bârfa constituie un medicament”.

Uneori, când nu se controlează de ajuns, iese la iveală o tristeţe bine ascunsă, dar doctorul Luca se grăbeşte totdeauna să-şi reia aerul său obişnuit, de clovn bătrân căruia îi place să spună lucruri ciudate. Într-o zi, i-a explicat tânărului custode că Dumnezeu e ce rămâne când tot ce ne e permis să vedem ne pare absurd, după care, cu ochii la pendula cu ramă de sidef din perete, a adăugat, între două accese de tuse: „Ceea ce am căutat eu, băiete, nu se află pe lumea aceasta. Sau nu se mai află”. Julius îl ascultă fără să-l întrerupă. Foarte rar îi pune întrebări şi o face cu grija de a se arăta politicos, deoarece nu vrea să-l supere pe bătrân. Cum n-a găsit în biblioteca Monseniorului nici o carte care să-l lămurească de cine şi când a fost întemeiat Asybarisul, doc­torul Luca, o adevărată enciclopedie ambulantă, e un interlocutor extrem de preţios. În plus, e singurul străin care are acces la „palat”, cum i se spune pretenţios clădirii cumpărate de Monsenior de la un negustor de parfumuri, cu mulţi ani în urmă; în fapt, o casă greoaie, dărăpănată, care ar semăna cu un cufăr vechi, mâncat de carii, dacă zidurile cenuşii, pe alocuri putrezite, n-ar fi acoperite de glicină. Vine în fiecare marţi şi în fiecare vineri, în jurul orei cinci după-amiază, se abate prin pavilionul bibliotecii ca să stea de vorbă cu tânărul custode, apoi suie scara de lemn stacojiu spre încăperile unde s-a izolat prietenul său din tinereţe şi, probabil, singurul său pacient. Căci, după unii, Monseniorul n-ar mai fi întreg la minte.

Când Julius a încercat să afle ce temei au gurile rele să lanseze asemenea vorbe, doctorul Luca s-a mulţumit să-i explice că unul dintre marii regi ai Spaniei, anume Carol Quintul, s-a retras la bătrâneţe într-o parte rezervată a castelului unde doar câţiva servitori aveau voie să pătrundă, pentru a se război cu treizeci de pendule; armată pe care n-a izbutit s-o învingă. După aceea a schimbat vorba şi s-a întors la răutăţile debitate pe seama sa: „Nelly şi prie­tenele ei îşi închipuie că mă mână viciul prin taverne. Dar ce să le spun? Cel mult, că nimic nu e ruşinos dacă te ajută să trăieşti. Se pare că e ceva real, băiete, în ideea că nu e nebun cel care şi-a pierdut raţiunea, ci acela care şi-a pierdut tot în afară de raţiune. E o suferinţă să te găseşti într-o asemenea situaţie, crede-mă. Uneori, dacă aş putea să-mi amputez o parte a memoriei, cum îţi amputezi un deget cangrenat, aş face-o”.