CALOMNIATUL NARCIS

 

1

 

Când Columb a plecat în prima sa călătorie, zicea Braque, singura lui şansă era să se roage. Credinţa în misiunea lui era singurul său sprijin înainte de a descoperi America. În a doua călătorie spre America, n-a mai fost nevoie decât să repete un lucru deja făcut: busola a înlocuit rugăciunea.

Dar drumul spre noi înşine e mai pretenţios. Uneori, pictorul s-a îmbrăcat elegant, şi-a coafat părul cu grijă, şi-a pus la gât, ca Van Dyck, un lanţ de aur care produce un efect subtil şi se priveşte încântat în oglindă. A uitat, se pare, de problemele sale. Îi ajunge satisfacţia de a-şi picta chipul. Un Narcis? Nu, Narcis trebuie scos din cauză.

 

2

 

Narcis este, cred, cel mai calomniat personaj din mitologie. Lumea s-a obişnuit să vadă în el un vicios care s-a aplecat deasupra unei fântâni şi s-a îndrăgostit, vai, de el însuşi. Drept care a sfârşit rău şi nimeni nu l-a plâns. De pe mormântul lui Nero n-au lipsit multă vreme florile proaspete, în timp ce pe mormântul nefericitului Narcis a rămas solitară narcisa înflorită din sângele său.

Asta e lumea în care trăim! Numărul celor încredinţaţi că pământul, cu cerul înstelat cu tot, reprezintă un simplu decor al existenţei lor nu e, probabil, deloc neglijabil, în schimb Narcis e hulit, ponegrit, luat în derâdere pentru că nimeni nu se mai oboseşte să citească legenda unde se vede uşor că adevărata lui vină era alta decât cea care îi e imputată.

Legenda spune limpede că Narcis, deşi era iubit de multe fete şi de nimfe, dispreţuia dragostea. Era, probabil, un misogin. Şi cum misoginismul nu putea fi tolerat de Nemesis, zeiţa care veghea la păstrarea ordinei în univers, ea l-a pedepsit pe Narcis să se uite într-o fântână şi să se simtă atras de chipul său. Tot ce s-a întâmplat la fântâna de care se face atâta caz este consecinţa acestui fapt. Din clipa în care Nemesis a luat hotărârea de care pomeneşte legenda, Narcis a intrat, ca şi Oedip, în destin. El execută o pedeapsă, o sentinţă divină, îndrăgostindu-se de chipul său! Ceea ce, evident, schimbă întreaga perspectivă din care trebuie privit. Dar nimeni nu mai vrea să vadă că mult hulitul Narcis e, de fapt, o victimă. Interesul pentru sine îi e reproşat pe toate tonurile, de parcă lumea ar fi populată exclusiv cu oameni care se ruşinează să se uite în oglindă, care îi iubesc numai pe alţii, îi admiră numai pe alţii şi au despre ei înşişi o părere execrabilă. Cei care n-au intrat în acest cor de reproşuri răutăcioase şi au încercat să explice că problema lui Narcis nu ţine de patologie au fost priviţi cu mefienţă. Literatură! Speculaţii ale poeţilor care, la urma urmei, sunt şi ei suspectaţi de narcisism. Şi lucrurile au reintrat pe făgaşul lor. Încât Narcis pare ţintuit pentru totdeauna la stâlpul infamiei.

Evident, nu-mi fac iluzii că voi risipi eu ironiile debitate pe seama lui Narcis. Ştiu în ce lume trăiesc şi ştiu cât de tenace sunt prejudecăţile. Dar ideea mea despre autoportret mă obligă să insist.

 

3

 

Un navigator florentin, care l-a însoţit pe Magellan în prima călătorie în jurul lumii, povesteşte că întâiului băştinaş întâlnit în Patagonia i s-a pus în faţă o oglindă şi, atunci, acel uriaş, îngrozit de propria sa imagine, şi-a pierdut minţile. Prima oară când am aflat acest amănunt, am văzut în el o simplă curiozitate exotică, fără nicio semnificaţie specială. Abia mai târziu m-am gândit că uriaşul patagonez care a fugit de imaginea sa din oglindă exprima, poate, instinctiv, o atitudine mai generală, aproape o filosofie; una profund deosebită de cea care caracterizează, din leagănul ei, civilizaţia europeană.

Noi europenii n-am înţeles niciodată prea bine de ce simţeau nevoia populaţiile precolumbiene să facă sacrificii umane pentru menţinerea ordinei universului. Le-am socotit nu numai crude, ci şi ilogice. În ciuda ironiilor cu care a fost gratulat, tânărul grec îndrăgostit de chipul său din fântână e pentru noi mult mai logic decât uriaşul care a înnebunit observându-şi imaginea în oglindă.

Mai trebuie să ne surprindă că autoportretul s-a născut în Europa? Şi că o istorie a autoportretului trebuie să se limiteze, volens nolens, la pictura europeană?

 

4

 

Prejudecata că Narcis se iubeşte ca un egolatru trebuie, aşadar, evitată dacă vrem să ferim ideea de autoportret de suspiciuni tulburi. În definitiv, din câte ştim, cei care se iubesc excesiv pe ei înşişi nu prea au obiceiul să-şi înfigă pumnalul în inimă. Când au vărsat sânge, au preferat să-l verse pe al altora.

Mi se poate obiecta, desigur, că grecii au vrut să arate prin această legendă că şi în cunoaşterea de sine, pe care o recomandau stăruitor, trebuie să existe o limită. Deci, de ce să complicăm lucrurile? Cred, însă, că trebuie să le complicăm dacă vrem să înţelegem deosebirile. Dacă ar fi găsit în sine motive destul de puternice pentru a trăi, Narcis nu s-ar fi sinucis. Sinuciderea lui nu e atât consecinţa cunoaşterii de sine, cât eşecul ei. Aşa stând lucrurile, el ar fi renunţat cu siguranţă să-şi facă autoportretul dacă ar fi fost artist.

Unii pictori s-au flatat, într-adevăr, în tablouri. Au avut grijă să-şi dea un rang, ori să se avantajeze ca vârstă sau ca aspect. Rubens e un bun exemplu în această privinţă. În alte autoportrete, însă, izbeşte plăcerea de a displăcea. Asta nu spune nimic?

 

5

 

În prezent, calomniatul Narcis îşi ia, se pare, revanşa. În lume se vorbeşte din ce în ce mai insistent despre triumful său, ca semn al epocii post-moderne. Are loc, cu alte cuvinte, o resurecţie a individului. Paradoxal, într-un moment când se discută despre conştiinţa planetară, când pământul pare prea mic, individul se redescoperă pe sine, de parcă ar vrea să reia de la capăt întrebările, pentru a afla unde a greşit. Omul abstract, a cărui himeră a avansat uneori peste mormane de cadavre concrete, lasă locul omului în carne şi oase, cum îl vroia pe la începutul veacului trecut Unamuno, încercând, probabil, prin această mişcare de recul să se debaraseze de crusta schematizărilor ce i-au pus în pericol identitatea.

 

6

 

Ar mai trebui spus, poate, că artistul seamănă, într-o privinţă, cu Midas, frigianul căruia Dionysos i-a îndeplinit dorinţa de a preface tot ce atingea în aur. El, artistul, preface tot ce atinge în autoportret. În Noaptea înstelată a lui Van Gogh există cer, există munţi şi un chiparos. Atât. Atât? Cerul e cuprins de un uragan care anunţă parcă Judecata de Apoi. Munţii seamănă cu valurile unei mări în furtună. Chiparosul s-a schimbat în flacără neagră. În toate e o nelinişte care ne trimite cu gândul la neliniştea din ochii acelui Christos al picturii care este Van Gogh. Noaptea înstelată a părut multora pupila lui dilatată.

Uneori, tablourile obişnuite îi reprezintă pe creatorii lor chiar mai bine decât autoportretele propriu-zise. Rafael este mai Rafael în îngerii şi madonele sale decât în autoportretul său. Iernile lui Bruegel ne spun despre pictorul flamand mai mult decât autoportretul său presupus. La nevoie, ne putem imagina istoria artei fără desenul în care Leonardo s-a reprezentat, se pare, dar ne-o putem imagina fără Gioconda? Şi l-am înţelege la fel pe Leonardo fără Gioconda? Din pânzele consacrate de Cézanne muntelui Sainte-Victoire ne dăm seama mai bine, parcă, decât din autoportrete de ce solitarul de la Aix vrea să stea departe de lumea domnilor în redingotă. Încât ne-am putea lăsa ispitiţi de acest paradox: totul este în artă autoportret, cu excepţia, poate, a autoportretului.

El nu e, totuşi, decât un paradox. Sunt destule autoportrete fără de care imaginea noastră asupra unui pictor n-ar fi completă. Cum să bănuim cât de biruitoare era înfrângerea falitului Rembrandt fără ultimele sale autoportrete? Cum să aflăm cât de înaltă era ambiţia lui Dürer fără autoportretul în care a scris deasupra capului: „Destinul meu va progresa oare după Ordinea Supremă”? Arta, s-a zis, este cel mai scurt drum de la un om la altul. Probabil, tot ea este şi cel mai scurt drum de la om la el însuşi. Poate că întrebarea care ar trebui pusă e dacă harul de a preface totul în autoportret nu seamănă uneori cu al lui Midas, devenind o pedeapsă; să te ciocneşti mereu de line, fără nicio şansă de scăpare, nu e tocmai confortabil… dar acest preţ nu se poate negocia.

 

7

 

Pasul spre autoportret n-a fost făcut dintr-o dată. Artistul preferă să stea o vreme în fundul scenei, în spatele altora. Nu îndrăzneşte să iasă singur pe scenă. Şi poate că nici publicul n-ar privi cu ochi buni o escaladare bruscă a tradiţiei. I s-a acordat, tacit, dreptul de a se picta pe sine în fresce, cu condiţia să fie modest. Să facă figuraţie, cum am zice azi. De aceea pictorul se amestecă printre personajele secundare, ascuns, abia ghicit, încât uneori va fi descoperit numai peste secole. Nu vrea să atragă atenţia asupra sa. Şi, pe de altă parte, se obişnuieşte cu provocările oglinzii. Înaintează încet spre protagonişti. Abia când a ajuns foarte aproape de ei se decide să vadă în chipul său unul din subiectele posibile ale picturii.

Rămas singur, caută o floare. Apoi se concentrează, ţinând floarea între mâini. Şi-a luat, între timp, şi un nume. Se cheamă Albrecht Dürer. E un moment de răspântie în istoria artei acum. Viaţa interioară triumfă, în sfârşit, în pictură.

 

FLOAREA FIDELITĂŢII

 

Nu s-a văzut niciodată ceva mai fin decât degetele sale.

Un contemporan

 

1

 

Nu seamănă cu nimeni. N-are obrazul supt şi cotropit de o barbă ţepoasă, ca Van Gogh. N-are orgoliul amar al lui Michelangelo. N-are candoarea lui Rafael. Nici melancolia lui Botticelli. N-are umbrele lui Rembrandt. Nici asprimea lui Goya. A fost comparat uneori cu Leonardo. Dar a fost comparat şi cu Luther. Şi pentru că a fost comparat cu amândoi, n-ar trebui comparat nici cu unul, nici cu altul. Luther e zgomotos, izbeşte cu pumnul, ca să se audă până la Roma. Leonardo e o tăcere pe o lamă de cuţit. Nici măcar Dürer nu o umple prăpastia dintre ei. N-are insolenţa lui Caravagio şi îi lipseşte tăcerea care-l învăluie pe Velázquez. Pe scurt, el e Dürer. Frumos, elegant, conştient de valoarea sa. Doar Tiţian mai priveşte lumea în felul acesta, princiar, seniorial. Numai că Tiţian capătă această privire spre bătrâneţe, când ştie cine este, în vreme ce Dürer, observaţi-l în autoportretul de la douăzeci şi doi de ani, nici n-ai zice că era fiul unui modest argintar, într-atât seamănă unui tânăr nobil. Şi a vândut vreodată gravuri chiar de la fereastra casei sale transformată în prăvălie? Cine, acest tânăr distins? Probabil, e o simplă legendă.

Frapează grija savantă cu care s-a îmbrăcat înainte de a se aşeza în faţa oglinzii. E limpede că-i plăceau hainele bune, scumpe, şi că n-a văzut niciun motiv să ascundă asta. Aşadar, un rival al lui Don Juan? O, nu. Don Juan, cu dantelele lui frivole, cu pălăria lui de aventurier lăudăros, cu aerele lui de seducător ce nu iartă ar arăta aproape penibil lângă acest tânăr pictor german care n-are nevoie, ca să-l umilească, decât de o mică beretă vişinie, aşezată cu o subtilă neglijenţă, într-o parte, peste părul revărsat în bucle calde, sonore (fără egal în toată istoria autoportretului), de culoarea vinului vechi, ceva între auriu şi aramă, care încadrează un obraz frumos, sever, mândru, calm, de om care nu datorează nimic nimănui.

Îmi reamintesc cele două panouri în care Dürer ni-i înfăţişează pe Adam şi Eva plecând din paradis; dintr-un paradis ciudat, în fapt un pustiu pietros, fără vegetaţie, de unde în mod normal simţi nevoia să fugi, nu aştepţi să fii izgonit, şi, dacă eşti izgonit, ce să regreţi? În spatele primilor oameni nu se distinge nimic altceva decât un fond negru. Adam şi Eva nu datorează nimic peisajului, ei poartă singuri întreaga răspundere pentru păcatul şi dragostea lor.

La rândul său, Dürer pare să spună: „Nu datorez nimic nimănui. Mi-am căutat un maestru, dar nu m-am găsit decât pe mine.” Şi abia acum observăm că ţine în mână o floare.

 

2

 

Un pictor poate să ţină din multe motive o floare în mâini, într-un asemenea moment, mai ales că are douăzeci şi doi de ani. Poate că floarea respectivă îi aminteşte de ceva sau poate că tocmai a primit-o de la o persoană iubită şi vrea să se imortalizeze cu acest dar; sau poate a rupt-o şi nu s-a îndurat s-o arunce. Deci, de ce ne-am mira?

Mă mir, totuşi. Floarea e modestă, nepretenţioasă. Parcă prea modestă pentru un bărbat atât de elegant şi atât de sigur de valoarea sa. E o floare oarecare, smulsă parcă din marginea unui drum. Fără strălucire, fără mister. De ce a ales-o? Pentru contrast? Tânărul pictor din Nürnberg nu avea nevoie de un artificiu pentru a se pune în evidenţă. Buzele cărnoase şi roşii, senzuale, faţa frumoasă şi fermă, părul, privirea, decisă şi liniştită, fixând o ţintă nevăzută, atrag singure atenţia. Te intrigă chiar. Dürer şi-a terminat ucenicia abia de trei ani, cum reuşeşte oare, încă lipsit de experienţă, să fie atât de relaxat şi de stăpân pe sine? Nu e încordat, nici nu afişează un optimism de paradă. E riguros ca un principiu. Perfect drept, perfect calm. Ţinând o floare, pe care iarăşi o vedem, umilă lângă veşmintele lui. Şi care pare desprinsă din pământ cu rădăcină cu tot. Are frunzele crestate adânc şi floare mică, discretă, abia deosebindu-se de frunze. Discreţia ei păleşte şi mai mult din pricina mâinilor care o ţin, nervoase, energice, virile.

Ceva îmi spune, până la urmă, că pictorul procedează aici la fel ca în panourile în care i-a înfăţişat pe Adam şi Eva şi unde a suprimat luxul vegetal, atmosfera paradisiacă pentru a pune în lumină faptul că primii oameni n-au descoperit dragostea întâmplător, s-au apropiat unul de altul deoarece în atâta singurătate dragostea era unica soluţie. Dacă a renunţat la toate florile superbe care pot încânta ochiul şi pot spori eleganţa unui bărbat tânăr, dacă a preferat florilor nobile o simplă, o modestă floare de ricin sălbatec, pentru că o asemenea floare pare să ţină în mâini Dürer, înseamnă că a vrut să dea acestui amănunt un înţeles anume. Neostentativ, fireşte. Un simbol autentic nu e niciodată ostentativ. Cei pregătiţi să înţeleagă un lucru n-au nevoie, oricum, ca acel lucru să le fie strigat în urechi. Sunt de ajuns un indiciu, o sugestie, un semn discret, cum e această sărăcăcioasă tulpină înflorită care simbolizează, poate, în simplitatea ei caracterul secret, imprevizibil al existenţei.

Iona, ştim, după ce a predicat la Ninive, a rămas abătut. Era încredinţat că trăieşte într-o lume fără lege. Deodată, a văzut crescând lângă el o tulpină de ricin, care a ajuns să-i ţină umbră şi l-a înseninat. Noaptea, însă, un vierme a muşcat ricinul şi, la răsăritul soarelui, frunzele şi florile păliră. Un vânt fierbinte făcu restul. Iona avu atunci prilejul să afle că, pentru a se apăra de imprevizibil şi de nesiguranţele care-l pot doborî, omul are nevoie de o logică în care să creadă… La asta se va fi gândit Dürer? Că, dacă destinul nu depinde de tine, de tine depinde ce faci cu ceea ce îţi dă destinul? În acest caz, tabloul, pictat pentru a fi oferit logodnicei artistului, e mai mult decât un legământ de circumstanţă. E un legământ tainic, de fidelitate faţă de ideal, al unui om care se simte responsabil de sine însuşi.

La douăzeci şi doi de ani, Dürer ştie, prin urmare, nu numai că va fi pictor, ci şi că va fi Dürer. Probabil, de aceea e atât de calm şi decis. Şi-a ales calea, şi-a fixat ţinta, e hotărât să meargă spre ea. Nu există desăvârşire? Există, oricum, drumul spre ea. Nu există glorie durabilă, onoruri stabile? Mica floare simbolică îi va reaminti de fiecare dată când va avea nevoie de voinţa lui că în faţa lipsei de logică a lucrurilor nu e eficace decât puterea cu care crezi în ceva. Nu s-a zis că a fi credincios înseamnă a crede în tine însuţi?

 

3

 

Întrebarea lui Dürer aproape că nici nu mă mai surprinde: „Dacă nu putem ajunge la desăvârşire, trebuie să renunţăm cu totul la a mai învăţa?”

În autoportretul de la douăzeci şi şapte de ani se pictează în aceeaşi poziţie, dar fără nicio floare. Şi-a aşezat pe cap un turban magnific, şi-a lăsat barbă, mustaţă, iar părul îşi revarsă buclele pe umeri. Stă lângă o fereastră, strălucitor şi autoritar. E cumva „prea” lipsit de măsură? Nu, chipul lui Dürer e un bun prilej pentru a deosebi aroganţa de conştiinţa valorii. Şi apoi, vorbind atât de mult despre măsură, am pierdut, se pare, din vedere că a fi, într-adevăr, „ceva” înseamnă a fi mai mult din ceva; a lăsa, adică, să cadă în balanţă, fără s-o drămuieşti, fără s-o limitezi, acea calitate care cântăreşte mai mult decât celelalte; a exista prin ce ai mai important, mai lipsit de măsură.

 

4

 

Cel mai celebru dintre autoportrete ni-l arată în întregime din faţă. E vizibilă, încă, grija pentru eleganţă, dar ea nu mai e atât de izbitoare. Fiul modestului argintar s-a obişnuit să fie un om preţuit. În schimb, izbesc acum duritatea expresiei şi îngândurarea privirii. O taină învăluie acest chip redat cu maximă precizie. Întocmai ca în Melancholia, unde niciun obiect nu e aruncat în umbră, dimpotrivă, toate sunt redate cu mare exactitate (clepsidra, uneltele, piatra de moară, femeia care ţine în mâna dreaptă un compas), dar ansamblul are un secret care ne scapă.

Hotărât lucru, nu s-a exagerat vorbindu-se despre ambivalenţa lui Dürer. El e, într-adevăr, omul a două epoci, a două tendinţe. Aparţine Evului Mediu prin superstiţii şi Renaşterii prin curiozitate. E şi poet, şi meşteşugar. E „mai vechi decât vremea sa”, dar şi mai nou decât ea. E ultimul gotic şi primul artist modern de la nord de Alpi. Chipul lui Dürer ne pune în dificultate, căci e greu de spus de unde vine liniştea lui, de la o voinţă ieşită din comun sau de la rugăciunea pe care o murmură. Şi de ce zice Goethe „sărmanul Dürer”?

 

O POVESTE DE DRAGOSTE

 

Un pictor care a murit mai tânăr decât Giorgione şi Rafael a spus, cel dintâi, că nimic nu egalează gloria de a trăi.

 

Nu ştiu dacă Masaccio a respectat tradiţia din Quattrocento care vroia ca pictorii să ducă o viaţă fără prihană pentru a fi vrednici de subiectele divine. Văzându-i chipul într-o frescă, unde e singurul care întoarce capul spre noi dintre credincioşii ce asistă la un miracol, am înclinat să cred că nu. Figura e a unui bărbat obişnuit, fără acea „mare nepăsare” pusă pe seama lui de Vasari. Iar în ziua când, într-o întunecoasă biserică din Florenţa, am văzut cum şi-a imaginat Masaccio pe Adam şi Eva, îndoielile mele au devenit şi mai mari. Dintre toţi pictorii care i-au zugrăvit pe primii oameni părăsind paradisul, acest tânăr pictor, mort înainte de douăzeci şi şapte de ani, după ce a zguduit începuturile picturii florentine, este cel mai puţin nepăsător. Eva lui urlă pur şi simplu, desfigurată de durere, iar Adam îşi acoperă obrazul cu mâinile ca să-şi ascundă ruşinea şi stupoarea.

Dacă Masaccio a încălcat tradiţia, asta s-a întâmplat în folosul picturii. Ceea ce a zugrăvit el pe zidul ce i-a fost încredinţat nu este o legendă divină, ci o omenească poveste de dragoste. Artistul n-avea decât douăzeci şi cinci de ani când picta fresca de la Santa Maria del Carmine şi, la douăzeci şi cinci de ani, e greu să crezi, în mod normal, că dragostea e un păcat, deşi din întreaga istorie a „expulzărilor” pictate eu nu cunosc alta care să ilustreze mai bine ideea lui Anatole France că, făcând din ea un păcat, mitul creştin a făcut mult pentru dragoste. Dar bărbatul şi femeia pe care, în lumina slabă a capelei, îi vedem ieşind din paradis au aflat, se pare, preţul fericirii lor. Vasari s-a grăbit probabil să ia drept bune simple baliverne vorbindu-ne despre un Masaccio cu capul în nori, străin de cele lumeşti, întrucât un pictor, care la douăzeci şi cinci de ani ştie că doar ce e provizoriu e adevărat, numai de răceală nu poate fi învinuit. Atâta arzătoare luciditate e greu să întâlneşti şi la pictori în vârstă. Şi nu întâmplător, desigur, s-au perindat prin faţa acestui vechi zid, după moartea lui Masaccio, Andrea del Castagno, Verrocchio, Botticelli, Leonardo, Perugino, Ghirlandaio, Michelangelo, Rafael, Andrea del Sarto, Rosso, Pontormo, cu toţii simţind, poate, că aici sfârşeşte ceva. Adam şi Eva întorc spatele nu numai paradisului, ci şi Evului Mediu, cu credinţa lui pioasă în absolut. Şi că, tot aici, ceva important începe. Viitorul lui Adam şi al Evei e încă nesigur, Masaccio nu ştie ce le poate făgădui în schimbul paradisului din care sunt alungaţi, dar incertitudinea e compensată prin sensul neaşteptat pe care-l capătă sub ochii noştri acest exil: descoperindu-şi vremelnicia, dragostea descoperă pasiunea.

Rareori s-a spus atât de limpede că numai intensitatea poate consola o existenţă limitată. Adam îşi acoperă faţa pentru că, deocamdată, nu-i pasă, probabil, încotro se îndreaptă. E încă sub şocul evenimentului. Dar din gestul lui reiese că e dus pentru totdeauna timpul când n-avea trecut. De acum înainte va avea o memorie şi o cicatrice pe această memorie: paradisul din care a fost izgonit. Nici el, nici femeia de lângă el nu se vor putea preface în viitor că nu ştiu ceea ce ştiu, ceea ce au ajuns să ştie. Amândoi sunt încă sub impresia nedreptăţii care îi sileşte să plătească prin suferinţă adevărul, dar vor sfârşi probabil prin a-şi asuma acest adevăr ca pe singura dreptate posibilă.

Mă gândesc la chipul lui Masaccio, la privirea lui interogativă, de om care şi-a devansat şi vârsta. Bărbatul şi femeia pe care ni-i arată el nu mai pot socoti dragostea un joc. Iar când se vor linişti, vor judeca, probabil, altfel exilul care acum îi năuceşte. Păcatul îi va lega pentru totdeauna.

Depindem de păcatele noastre şi de ceea ce iubim, îţi vine să spui în faţa zidului unde sunt pictaţi Adam şi Eva. Şi, oricum, timpul inocenţei e un paradis pierdut. Tot ce ne rămâne e infernul lucidităţii sau puterea de a iubi şi mai mult.

Ciudat, nu? Suntem parcă mai bătrâni decât Adam şi Eva.