1

Visam că fusesem suit pe o masă, gol, cineva mă lovea peste testicule cu nuiaua, iar eu plângeam de ruşine, şi am fugit ca să nu mai aud râsetele care însoţeau fiecare lovitură; apoi m-am văzut la un proces, unde eram judecat pentru că furasem haine să mă îmbrac, iar procurorul citea cu o voce peltică rechizitoriul, „cer condamnarea lui Daniel Petric la...”, restul n-am mai auzit deoarece, îmbrâncind uşierul, am fugit şi de-acolo şi m-am pierdut printre trecătorii care umpluseră străzile oraşului în noaptea de Paşti... Mirosea a primăvară, a sărbătoare, şi tot uitându-mă la luminările aprinse care licăreau în întuneric m-am pomenit în faţa casei unde locuia tata. Am vrut să trec mai departe, n-avea rost să-l caut după atâta vreme tocmai în noaptea de Paşti, când am auzit o bătaie în geam. M-am oprit intrigat. Casa era cufundată în beznă, nu venea dinlăuntru nici un alt semn de viaţă. Şi deodată m-am gândit că tata, rămas singur în noaptea de Paşti, intrase în agonie şi cerea ajutor. Am luat-o la fugă, dar pe măsură ce alergam auzeam şi mai tare degetul care bătea în geam şi, după un timp, am înţeles că eram urmărit. Numeroşi oameni cu lumânările aprinse fugeau după mine şi, în loc să se stingă, flăcările luminărilor creşteau, unindu-se într-un incendiu uriaş. Ca să scap de urmăritori m-am refugiat într-o pivniţă. De cum am coborât treptele umede am simţit, cu groază, că mi se încolăceşte ceva apăsător pe piept. Am ieşit imediat, să cer ajutor celor care mă urmăreau, dar acum străzile erau pustii, nu se mai vedea nici o lumânare aprinsă, un întuneric de nepătruns domnea peste tot. Disperat, m-am oprit la prima casă şi am bătut în geam. Nu mi-a răspuns nimeni, în schimb am auzit pe cineva fugind, ieşind din curte, apoi pe poartă şi pierzându-se în întuneric. La fiecare casă unde băteam în geam se întâmpla acelaşi lucru; oamenii o luau la fugă. Nu vedeam decât umbre care se îndepărtau grăbite şi se topeau în noapte. Până la urmă, tot încercând în zadar să găsesc pe cineva care să mă ajute, m-am pomenit afară din oraş. Mergeam din ce în ce mai greu, abia respirând şi-mi simţeam inima gata să pleznească. Probabil, din pricina asta am alunecat şi m-am rostogolit într-o râpă. Când m-am oprit în sfârşit şi m-am ridicat dintre bălăriile între care căzusem, am descoperit că mă aflam între ruinele unei vechi arene. De jur împrejur, la o distanţă nu prea mare, se ridica un zid înalt. Eram fericit acum deoarece scăpasem de apăsarea de pe piept, inima îmi bătea aproape normal, zorită numai de emoţia prin care trecusem, iar deasupra mea cerul se spuzise de stele. Abia când m-am dezmeticit, am priceput că nimerisem într-un fel de capcană şi m-a cuprins din nou teama. M-am aşezat între bălării ca să mă gândesc ce trebuia să fac. Să încerc să escaladez zidul? Părea imposibil. Nu mă simţeam destul de puternic pentru asta. Să-l acopăr cu flori şi ghirlande de buruieni, ca să nu-l mai văd, să nu mă demoralizeze şi să cultiv apoi pământul, aşteptând să apară într-o zi acolo şi o femeie pe care s-o iubesc? ea mi-ar fi alungat Urâtul şi ar fi născut copii care la rândul lor, crescând, ar fi cultivat pământul şi ar fi făcut alţi copii. Sau să mă culc pe spate, cu faţa la stele? la urma urmei, cerul înstelat se vedea şi de-acolo, în toată splendoarea lui, la fel ca de oriunde. Dar nu, nu mă puteam resemna să rămân acolo. Singura soluţie era să mă rog lui Dumnezeu să mă ajute să scap din capcană. Şi chiar am început să bolborosesc, speriat, o rugăciune când mi-a trecut prin minte că Dumnezeu este Marele Dresor în faţa căruia tremură toate fiarele pământului şi că eu, ah cât de bine cunoşteam mirosul de la circ, mă aflam de fapt într-o cuşcă pe acea mică bucată de pământ, înconjurată de un zid înalt, de unde Dumnezeu, la cererea oamenilor, vroia să mă scoată printr-un act de supunere necondiţionată care avea valoarea unei capitulări. Mi-am încleştat imediat buzele şi mi-am înfipt unghiile în carne ca să nu mai spun nici un cuvânt din rugăciune. Eram gata chiar să scot un urlet de fiară îndârjită, ca să-mi dau curaj, când am auzit un sunet cunoscut, a cărui provenienţă n-o puteam totuşi preciza. Am ciulit urechile, m-am concentrat îndelung şi în cele din urmă m-am lămurit. Erau valurile unei mări. Dincolo de zid se găsea, aşadar, o mare. Această descoperire m-a umplut de bucurie, fiindcă totdeauna iubisem marea, iar bucuria mi-a dat puterea pe care n-o aflasem ceva mai devreme în disperare. M-am agăţat cu unghiile de fiecare accident al zidului, mi-am jupuit mâinile şi genunchii până ce, cu un suspin de uşurare, am reuşit să-l escaladez. Grăbindu-mă să cobor, fericit de isprava mea şi nerăbdător să mă arunc în primul val ca să mă spăl de sânge şi să simt mirosul mării, am alunecat, am căzut din nou şi m-am trezit. M-am trezit în patul meu, în camera mea, la azilul de bătrâni despre care vreau să vorbesc. Lăsasem fereastra deschisă când mă culcasem şi de-afară, de pe ţărm, vuietul mării se auzea foarte clar în liniştea dimineţii.

Am tras pătura peste mine, încercând să adorm din nou. Dar îmi fugise somnul. Îmi părea rău că nu ajunsesem la sfârşitul visului şi, ca să mă consolez, m-am gândit că poate nu ajungem niciodată la finalul viselor, totdeauna ne trezim înainte de a cunoaşte ce se întâmpla până la urmă; idee care mă persecută acum, dar peste care am trecut repede atunci. M-am sculat, mi-am aprins o ţigară şi m-am dus la fereastră. Încă nu se făcuse ziuă. Noaptea mai atârna deasupra mării ca o zdreanţă murdară care se destrăma. La ora aceea pe ţărm nu era nimeni. Doar pescăruşii dădeau ocol stâncilor de marmură, unde urma să fie cimitirul cel nou. Brusc, mi-am amintit de durerile mele de stomac şi de sfatul lui Dinu. Nu mai trebuia să fumez având stomacul gol. Probabil, din pricina acelui obicei prost mă alesesem cu un ulcer care mă supăra în fiecare primăvară şi toamnă. Am strivit ţigara în scrumieră improvizată dintr-o cutie de conserve şi am aprins o mică lampă cu spirt ca să-mi încălzesc un ceai. N-aveam altceva. Ceai cu biscuiţi. După ce-am mâncat, mi-am aprins o nouă ţigară şi m-am întins în pat. Mă preocupa visul din care abia mă desprinsesem şi care, dincolo de unele amănunte trăite, înfipte ca nişte spini în carnea mea, fusese destul de exact în esenţa lui; undeva în memoria mea exista într-adevăr un zid, care mă despărţea de trecutul meu.

Când ţigara a ajuns să mă ardă la degete, m-am ridicat, am strivit-o în scrumieră şi m-am dus din nou la fereastră. Aerul dimineţii îmi făcea bine, era răcoros şi plăcut muşcător. Acum marea se vedea până departe, iar orizontul ardea ca o presimţire. Din clipă în clipă, soarele trebuia să răsară. Mi-am adus aminte ce-mi zisese Moaşa în ajun: „Simte-te bine, domnule sculptor, ca în vacanţă, de ce te grăbeşti? Doar nu te sileşte nimeni să te grăbeşti. Profită de asta, cât timp mai poţi. În locul dumitale m-aş duce pe ţărm, aş face o baie în mare, m-aş plimba. În sfârşit, dacă ai chef, du-te în cătun. Ia-l pe amicul dumitale, doctorul Dinu, să-ţi arate plăcerile cătunului. În mocirlă, la vânat de cerbi, şi prin case la vânat de văduve”. Şi râsese cu poftă, foarte mulţumită de umorul ei. Mă plânsesem că Bătrânul uitase parcă de mine după ce mă chemase acolo. Trecuseră mai multe săptămâni de la sosirea mea şi nu primisem de la el nici un semn că dorea să discute cu mine despre noul cimitir pentru care venisem. Moaşa evitase cu abilitate un răspuns exact. După obiceiul ei, se folosise de o glumă pipărată ca să iasă din încurcătură. Dar n-am contrazis-o. Învăţasem, în împrejurări foarte pedagogice, să nu-i contrazic pe cei ce reprezentau autoritatea şi să nu intru în conflict cu nimeni îmbrăcat în uniformă, chiar dacă era vorba doar de un halat alb. Când un doctor îmi dă o reţetă, o băgam în buzunar, prefăcându-mă că voi înghiţi ce mi se recomandă să înghit. Cu atât mai mult n-avea rost s-o înfrunt pe Moaşa; ea se ocupa de administraţia azilului şi de mult timp nu-mi mai îngăduiam să mă arăt isteţ cu cei de care depindeam într-un fel.

Am ieşit pe ţărm, am făcut o baie în mare, care m-a înviorat de-a binelea, după care m-am dus să-l caut pe Dinu. În definitiv, ideea Moaşei nu era deloc rea. Tot nu fusesem eu niciodată în cătun. Îl cunoşteam numai din poveştile exaltate ale bătrânilor, cărora le străluceau ochii când vorbeau despre acea mică aşezare de pescari, de dincolo de baltă, ca despre un paradis interzis. Dar Dinu mi-a spus că abia după-amiază, când se mai debarasa de treburi, putea să meargă cu mine. „Eu îmi câştig pâinea”, a râs el, făcând aluzie la faptul că aşteptând să mă cheme Bătrânul şi să moară cineva, ca să cioplesc prima piatră funerară în cimitirul de marmură, eu n-aveam, practic, nici o obligaţie. Drept care m-am întors în cameră, încercând să mai dorm un ceas, două. N-a fost însă chip. Cum m-am lungit în pat, am constatat că baia în mare nu mă spălase şi de mâlul visului care-mi stăruia în minte, mă preocupă.

Şi înţeleg de ce. A fost prima oară când mi-am dat seama clar că nu mai eram foarte sigur de trecutul meu şi că raporturile mele cu el nu mai sunt cele normale; mi-l amintesc fragmentar, cu fisuri, cu pete albe, cu semne de întrebare, dar ceea ce îmi aduc aminte mă urmăreşte şi în somn. Poate că amintirile mele s-au amestecat cu ale altora, ca apele râurilor în mare, sau, poate, am uneori senzaţia că în evenimentele trăite există aluviuni din vise numai fiindcă nu sunt sigur câtă autenticitate există în întâmplările care m-au împins pe acel ţărm, unde am cioplit morminte de marmură pentru bătrânii azilului, şi de-acolo în acest pod aşteptând să vină furtuna, să-mi joc ultimul rol, de pilot de furtună. Sunt momente când mă îndoiesc de unele lucruri, că am făcut Şcoala de Belle Arte, că am fost însurat, că am stat la închisoare şi am visat să eliberez animalele de la un circ. Pe urmă îmi spun că asta n-are importanţă; ceea ce ni se pare că am trăit ne exprimă la fel de bine ca amintirile autentice. Trecutul poate fi ca păcatul originar pe care nu l-am săvârşit noi, însă îl plătim noi. Orice e cu putinţă în lumea asta, inclusiv că vinovaţii să se îmbrace în robă de judecători şi să condamne victimele. După cum e foarte posibil ca absolut totul să fie real, să-mi aparţină, şi ca impresia de nesiguranţă pe care o am să nu fie altceva decât o viclenie a instinctului meu de conservare, o încercare, de care nu sunt pe deplin conştient, de a mă menaja, de a-mi uşura situaţia în propriii mei ochi sau de a pune măcar o îndoială în locul explicaţiilor pe care nu izbutesc să mi le dau. În orice caz, nu-i mai iau în derâdere pe cei ce vorbesc de infern; există infernuri trăite şi nu totdeauna cei care le-au străbătut sunt inocenţi.

În semn de penitenţă, m-aş putea condamna să rămân aici, dar cât s-ar putea trăi aşa? Pentru dinţii ascuţiţi ai guzganilor problemele mele n-au, bineînţeles, nici o importanţă, în schimb trecutul meu ciopârţit, îndoielnic şi tiranic mă sileşte să mă întorc mereu în urmă, cu ochii deschişi sau în vis, şi să pun cap la cap amintirile vii, înainte ca furtuna pe care o aştept să măture şi să purifice totul, pentru a înţelege cum a început (s-o numesc boală? ruptură? soartă? Dinu i-a zis o dată schizofrenie, întrucât ca psihiatru nu vroia să opereze cu noţiuni aproximative, dar nu-mi place cuvântul, sună prea brutal, şi nici nu ştiu dacă e întrutotul exact) şi când? pricina care m-a împins să lupt împotriva mea cu o tenacitate penibilă, să afişez de timpuriu, cu o mare seriozitate, resentimente în care nu credeam, şi să ascund cu grijă afecţiuni în care credeam. De cum deschid ochii privesc printre scânduri cerul, pândesc zgomotele posibile din hangar, cu toate că din momentul în care m-am suit în acest pod n-am auzit pe nimeni umblând pe-acolo şi, când nu mai am nimic de făcut, zic şi eu că e plictisitor să nu te înşeli niciodată; apoi mă analizez, simţind în gură gustul sălciu al tuturor prostiilor în care m-am avântat cu înflăcărare.

Şi pe urmă nu ţin să mă căiesc, să fiu iertat. Pentru atât de puţin n-aş sta aici la pândă. Şi spun asta fiindcă m-am debarasat de modestie ca de o cămaşă de forţă în cimitirul de marmură. Îmi doresc ceva mult mai important decât iertarea acum, iar întrucât ştiu că fiecare pierde pentru sine, dar dacă reuşeşte să-şi dea sieşi un sens, va reuşi să dea şi lumii unul, mă feresc să-mi ascund păcatele ca animalele care îşi ascund excrementele şi mă lipsesc, nu dezinteresat, de orice scuză; în fapt, mărinimoşii te pot umili mai rău decât cei mai cârcotaşi acuzatori, acoperindu-ţi eşecul, ca pe o murdărie, cu mila lor.

Uneori, înclin să cred că, dacă ar fi rugaţi să spună ce ştiu, pescarii din cătun ar ridica din umeri, tăcând, apoi s-ar uita ţintă în ceştile lor de cafea pentru a-i da de înţeles celui care i-a întrebat că din punctul lor de vedere discuţia e încheiată. Aşa făceau şi cu noi, cu mine şi cu Dinu, când mergeam să vânăm cerbi în mlaştină. Ori poate s-ar mira auzind de azil. „Ce azil? Un azil de bătrâni? Nu, n-a existat niciodată prin părţile noastre aşa ceva”, ar zice, poate. „Bine, bine, dar cenuşa?” mă pomenesc şoptind. La care ei ar adăuga plictisiţi: „Au ars nişte bălării”. „Şi cerbii?” „Care cerbi?” „Un sculptor pretinde că a cioplit pietre funerare în Stâncile de marmură de pe ţărmul mării şi că vina aici în mlaştină cerbi”. „A trecut unul cam nebun prin cătun, e drept, dar nu mai ştim nimic despre el. Cât priveşte cerbii, au existat cândva cerbi în pădurea de sălcii de lângă mlaştină, dar a dat o molimă în ei şi au pierit cu toţii. Asta s-a întâmplat demult”. După care, socotind că au fost mult prea guralivi, pescarii s-ar închide în muţenia lor... Dacă trecutul ar fi la fel de mut sau dacă ar trece ca pojarul fără să lase urme, aş fi tentat, poate, să le dau cu tifla guzganilor, cum făceam cu oamenii respectabili pe vremea când nu eram decât un mucos obraznic. Din fericire, aşa ceva nu mai e cu putinţă. Confuz, ros de semne de întrebare, dar sâcâitor şi lipit de umerii mei ca o cocoaşă, pe care o voi duce cu mine în mormânt, trecutul mă împiedică să scap cu jumătăţi de măsură.

2

Unii sunt de părere că e bine să greşeşti la o vârstă cât mai fragedă şi că erorile sunt cu atât mai grave cu cât le comiţi mai târziu. Nu mai ai timp să înveţi din ele. Din acest punct de vedere, nu pot să mă plâng. Soarta m-a ajutat să greşesc grav la o vârstă când alţii abia îşi julesc genunchii. Destinul m-a luat de mâna într-o după-amiază, m-a scos pe stradă şi m-a dus până la micul cimitir din cartierul nostru, un cimitir aproape părăsit, năpădit de ierburi şi de păsări. Intrasem de multe ori acolo, cu celelalte haimanale cu care mă înhăitasem, cum zicea tata, să ne jucăm printre morminte, dar niciodată nu-mi trecuse prin cap să pătrund singur. Dar ziua aceea mă aştepta să mă împartă în două fiinţe, una care eram şi una care vroiam să par. Şi, Doamne, cât soare există la începutul acestei rupturi! Dacă lumina are miros, atunci după-amiaza aceea mirosea toată a lumină, a suc de lumină; lumină care se scurgea blânda, cucernică şi mieroasă pe brazii tineri din gardul dărăpănat, pe pietrele funerare, pe florile şi ierburile grase ce acopereau mormintele. Cerul era limpede ca un pahar bine spălat, iar soarele cobora încet dincolo de acoperişul bisericuţei în jurul căreia apăruse cimitirul.

Ducându-mă înlăuntru, destinul mi-a arătat ce era necesar: să citesc numele de pe pietrele funerare. După aceea s-a retras şi a aşteptat să fac eu ce-i revenea lui. Şi am făcut, într-adevăr. Am mers de la o piatră funerară la alta, încercând să silabisesc numele săpate pe ele. Învăţasem să mă descurc cât de cât cu alfabetul înainte de a mă duce la şcoală, de la un librar care mă punea să-i car pachete de cărţi de la magazie, şi mă distra să-mi pun la încercare bietele mele cunoştinţe, de care eram foarte mândru. La numele complicate, mă împiedicam. Nu reuşeam să le pronunţ. Renunţam şi treceam mai departe, căutând altele mai simple. Pietrele funerare erau în general modeste; cele mai multe, putrezite sau înverzite de licheni. La un moment dat am ajuns însă în dreptul unui mormânt frumos, bine întreţinut, plin de flori şi cu o cruce mică de marmură neagră, având un medalion de porţelan cu imaginea unui copil bucălat şi surâzător. Poate că atunci destinul a tresărit dacă aţipise cumva. N-ar fi vrut să trec mai departe. Acel mormânt era motivul pentru care mă adusese acolo, în cimitir. Dar s-a liniştit şi a surâs ironic probabil când a văzut că silabiseam numele de sub medalionul de porţelan. Ştia că păşisem pe cărarea lui. Nu mai puteam evita să alunec.

Nu-mi venea să cred. M-am uitat încă o dată la fotografie, apoi la literele săpate în piatră, fără să pricep nimic. Era numele meu. De fapt, iniţiala prenumelui meu, Daniel, şi numele întreg, Petric, dar în clipa aceea nu bănuiam că avusesem un frate, care se chemase Dinu.

Am plecat acasă destul de tulburat, dar hotărât să nu suflu o vorbă despre descoperirea mea. În săptămânile următoare am pus tot felul de întrebări ocolite rudelor şi vecinilor, fără să mă dau de gol, până ce am aflat adevărul. La drept vorbind, nu înţeleg prea bine ce s-a petrecut cu mine atunci şi de ce m-am răzvrătit cu atâta înverşunare împotriva unui mort. Fapt e că m-am pomenit deodată gelos la culme pe Dinu şi că zâmbetul lui îngeresc mi-a devenit nesuferit, dându-mi o poftă devoratoare de a semăna unui diavol. Eram pregătit, fără îndoială, prin temperament şi prin caracter pentru această dorinţă şi nu aşteptam poate decât un prilej, un pretext, ca să mi-o pun în aplicare, dar a jucat un rol important, bănuiesc, în reacţia mea şi revelaţia ― o, cât sânge rău mi-a făcut! ― că, în contrast cu răceala ce mi-o arăta mie, tata îl iubise enorm pe Dinu care, ziceau vecinii, fusese un băiat extrem de cuminte. Într-o iarnă, jucându-se îmbujorat şi fericit, se îmbolnăvise de pneumonie. Trupul lui de înger şubred rezistase doar trei zile. După care a murit.

Am înţeles că, zguduit de moartea fratelui meu, care îi lăsase în suflet o rană nevindecată, tata dorise în sinea lui ca eu să umplu un gol. Şi îmi închipui ce neplăcut i-a fost să constate că nu-i semănam lui Dinu în nici o privinţă. Printr-o ironie a destinului, eram exact inversul celui dispărut. De la înfăţişare, la caractere, nimic nu ne apropia şi totul ne deosebea. Dinu nu se îndepărta niciodată prea mult de poarta casei. Eu hoinăream prin tot cartierul. Dinu n-ar fi rupt o floare. Eu veneam acasă cu obrazul învineţit după scandaluri. Dinu era silitor. Eu dovedeam o mare înclinaţie spre lene. Dinu promitea de mic să calce, supus, pe urmele tatei. Eu arătam de mic o vocaţie de ratat recalcitrant. Minţeam cu uşurinţă şi mă foloseam de asta ca să mă sustrag poruncilor părinteşti, dovedind încă de pe atunci resursele de ipocrizie de care m-am folosit mai târziu cu pricepere şi nesocotinţă.

Trebuie să spun însă că încă dinaintea întâmplării de la cimitir eu şi tata ne suportăm destul de greu unul pe altul. Succesele, poate mai degrabă sociale decât artistice, obţinute în cariera de pictor îi alintaseră două însuşiri naturale, vanitatea şi plăcerea de a domina, încât nu mai accepta nici măcar din partea unui copil să fie contrazis, contrariat, iar eu îi semănam într-un fel; nu mă interesa decât ceea ce avea legătură cu mine. Era mărunt şi rotofei, cu o burtă pe care încerca în zadar să şi-o ascundă şi, fiindcă avea complexul de a fi prea scund, nu suferea oamenii înalţi la care trebuia să privească în sus. Prima dezamăgire pe care i-am produs-o a fost, probabil, trupul meu deşirat. Au urmat curînd altele. Făcea eforturi vizibile să mă impresioneze, să stimuleze în mine mândria de a avea drept tată un pictor reputat. Fericit de câte ori era linguşit, adulat, înclinat să nu observe că mulţi roiau în jurul lui din interes, nu concepea că tocmai fiul lui îşi putea permite să facă excepţie de la datoria semenilor de a-l admira. Când a observat că nu mă lăsam strivit de reputaţia lui ― în realitate îl iubeam dar pentru nimic în lume nu i-aş fi mărturisit-o, ― ba mi-am permis chiar să nu-i privesc, din frondă, tablourile şi să-i declar că meseria lui nu mă atrăgea, m-a repezit: „Eşti un mucos, încă n-ai dreptul să ai păreri”. După asta m-a copleşit adesea cu reproşuri ameninţătoare; că nu eram bun de nimic, că-l făceam de râs, că va fi vai şi-amar de mine. Avea mania discursurilor şi ţinea să-şi exerseze şi pe pielea mea darurile sale oratorice. Numai că eu nu eram ca auditoriul lui obişnuit. De cum se pornea să-mi facă morală, începeam să casc plictisit, ca să-l pedepsesc, deoarece ştiam că nu suportă să nu fie ascultat cu smerenie. Când vroiam să-l scot din sărite, izbucneam în râs, ceea ce reprezenta în ochii lui o adevărată insultă, pentru care o palmă răsunătoare pe obrajii mei era prea puţin; de obicei, asemenea obrăznicii aveau urmări şi mai rele.

Rezultatul a fost că ne îndepărtam unul de altul şi că amestecam în relaţiile dintre noi din ce în ce mai multe resentimente care m-au împins, ori m-au ajutat, să vreau să fac totul pe dos. Îi plăceau lui romanţele? Eu le detestam. Se lăuda că muncise din greu ca să-şi întemeieze un rost? Cu atât mai mult m-am simţit îndemnat să-mi pierd timpul hoinărind prin cartier unde mă înhăitasem, cum zicea el, „cu toate gunoaiele”.

Desigur, pentru firea autoritară a tatei ― părea născut să comande ― existenţa unui copil neascultător ca mine era o mare tristeţe. Dar mult mai grav s-a dovedit faptul că în faţa mea tata îşi pierdea mulţumirea de sine care fusese totdeauna principalul său sprijin. Asta a însemnat pentru el o adevărată catastrofă. Poate m-ar fi iertat în cele din urmă că nu-i semănam lui Dinu şi m-ar fi iubit în felul său, fie şi numai fiindcă eram un vlăstar din trunchiul Petric, dacă aş fi îndeplinit o condiţie: să joc, faţă de el ― m-ar fi crezut cu mare uşurinţă ― şi mai ales faţă de alţii, mascarada fiului iubitor, pătruns de admiraţie pentru tatăl său. Atunci relaţiile dintre noi ar fi devenit suportabile. Numai că, din nefericire pentru amândoi, tocmai asta nu vroiam eu. Bănuiala că părerea lumii îl interesa chiar mai mult decât afecţiunea mea m-a jignit, a dat aripi nesocotinţelor mele, m-a împins să-i arăt, îndrăzneală neruşinată!, că nu-mi păsa de autoritatea lui. Or, aşa ceva un om ca el nu putea să-mi ierte. Înţeleg foarte bine asta. Îi reproşez tatei numai faptul că nu şi-a dat seama cât de simplu putea să rezolve totul: dacă dorea să spună „alb”, ar fi fost de ajuns să spună „negru” pentru ca eu să mă decid pentru culoarea albă; după cum dacă nu s-ar fi arătat atât de afectat de isprăvile mele, aş fi obosit poate cu timpul să mai joc acest joc nesăbuit şi primejdios; dar tata nu s-a hotărât să fie indiferent decât atunci când s-a dezgustat cu totul de mine; când a fost prea târziu ca să se mai schimbe ceva.

Uneori, părea ros de regrete. Atunci încerca să fie binevoitor cu mine. Dar de fiecare dată se întâmpla că făceam o gafă care strică totul şi ne readucea pe poziţia iniţială de combatanţi; el pentru a-şi impune ideile cu forţa, eu pentru a le lua în derâdere. Când mă certa, trânteam uşile prin toată casa până ce biata mamă, care era din ce în ce mai bolnavă şi abia se mai ridica din pat, izbucnea în plâns. Asta ne înstrăina şi mai mult unul de altul şi ne-a fost şi mai uşor să ne şicanăm reciproc, cu rare izbucniri de tandreţe pe care ne grăbeam să le uităm amândoi, de parcă ne era ruşine de ele. Tata îmi striga la masă dacă spuneam ceva neconvenabil: „Tu să taci din gură. Când o să-ţi câştigi singur pâinea pe care o mănânci, vei avea dreptul să vorbeşti. Deocamdată, nu e cazul. Am renunţat să mai aştept recunoştinţă de la tine, dar îţi pretind măcar să taci.” Eu replicam acestui ordin împingând ostentativ farfuria; apoi mâncăm pe ascuns, ca să pot juca, o zi sau două, comedia unei greve a foamei.

Se întâmpla să am şi eu câteodată mustrări de conştiinţă, când mă apăsa răceala dintre noi şi eram gata să-i cer iertare: „Tată, sunt un netrebnic, dar te iubesc”; însă niciodată n-am ajuns cu căinţa până acolo; totdeauna a intervenit ceva, fie o izbucnire a lui, fie o prostie de a mea, încât relaţiile dintre noi continuau să rămână ostile, iar nevoia de dragoste era amânată pentru vremuri mai bune; care n-au mai venit niciodată, fiind împiedicate definitiv de povestea cu Dinu.

Descoperirea pe care o făcusem în cimitir s-a dovedit, într-adevăr, hotărâtoare. Ea m-a îmbrâncit să înaintez, mai departe decât vroiam, pe drumul confruntării cu tata; un drum aspru, dificil pentru amândoi, care nu putea să se termine decât prost. Sub puntea ruptă, s-a căscat o prăpastie pe care timpul n-a făcut decât s-o lărgească. De ce? Lucrurile au fost desigur mult mai complicate. Eu le simplific pentru a le înţelege cât de cât. Îmi spun prin urmare că prea semăna Dinu cu un înger, ca eu să nu doresc să semăn diavolului. Aveam ochii întunecaţi, spre deosebire de ai fratelui meu care fuseseră curaţi şi albaştri, nu mai lipsea decât să mă port pe măsura privirii mele sumbre, mânat de răutatea, otrăvită de gelozie, de a zgândări cicatricea din sufletul tatei, cu atât mai mult cu cât el, comparându-mă probabil întruna cu Dinu, nu-şi ascundea dezamăgirea din ce în ce mai adâncă pe care i-o provocam eu. Mă purtam anume ca să nu mai fie posibilă nici o confuzie între mine şi cel dispărut. Stricăm tuburile cu vopsele sau intram în casă plin de noroi murdărind covoarele. Şi de câte ori tată avea accese de mânie sau crize de disperare, mulţumirea de sine se clătina, se prăbuşea; de aceea a început să vadă cu timpul în mine un adevărat pericol, un conspirator împotriva fericirii sale.

Într-o zi, m-a chemat la el. Stătea în fotoliu şi răsfoia o revistă. M-a lăsat să aştept, prefăcându-se cufundat în lectură. În sfârşit, când a socotit că făcuse o pauză destul de educativă, a ridicat ochii spre mine: „A, tu erai?” M-a invitat să iau loc pe celălalt fotoliu. Era semn rău. Însemna că trebuia să mă pregătesc să ascult o predică plictisitoare despre cum trebuie să se poarte un copil care, întâmplător, a avut norocul să aibă un tată cunoscut, un tată de care vorbea lumea, ce mai, aproape o celebritate, şi al cărui nume, prin forţa lucrurilor şi graţia destinului, îl purtăm, deci trebuia să ştiu ce purtăm, să respect acest nume, „nu să-l terfeleşti prin toate maidanele, cu toate haimanalele de la care ai învăţat să... ai înţeles, băiete?” „Nu, n-am înţeles”, i-am replicat obraznic. „Cum n-ai înţeles?” s-a enervat tata. Şi a început să-mi explice din nou: „Numele pe care-l porţi tu nu e un nume oarecare. Trebuie să fii demn de el”. „Păi nu s-ar putea să mi-l schimb?” am făcut eu pe prostul. Şi am simţit imediat, din ochii tatei, că lovisem bine. Nu se aşteptase la atâta impertinenţă. „Pleacă, du-te, să nu te mai văd”, m-a expediat el furios.

Poate că mama ar fi reuşit să lămurească lucrurile, să mă împace cu tata, dar boala ei se agrava din ce în ce şi toată casa mirosea a medicamente şi a presimţiri de moarte. Când intram la ea în cameră, se ridică încet, cu greutate şi zâmbea ca să-şi ascundă lacrimile. Câteodată avea lungi discuţii cu tata, pe care le ascultăm acum lipindu-mi urechea de uşă. li vorbea despre mine, implorându-l să fie mai îngăduitor. „Poartă-te şi tu mai atent cu el. E un copil, totuşi”. Biata mamă. Era îngrijorată din pricina mea. „Ce ghinion am avut să moară Dinu” era, aproape invariabil, răspunsul tatei. Aceste frânturi de discuţie întretăiate de Plânsetele mamei m-au înrăit şi mai mult. Vroiam din tot sufletul să-i dau dreptate tatei, să aibă motive să mă considere un diavol, un vagabond, o ruşine. El nu-mi ierta faptul că nu semănam fratelui meu mort, eu nu-i iertam faptul că vroia să nu am propria mea identitate. Uneori, mă duceam la cimitir şi priveam, pe crucea de marmură neagră, chipul lui Dinu. Aş fi avut poftă să-l bat, să-l tăvălesc prin praf, să-i vâr iarbă în gură, să-l oblig s-o înghită, ca să-l pedepsesc, să mă răzbun şi mă îndârjeam până la lacrimi fiindcă Dinu îmi zâmbea mai departe.

Recunosc că fantezia mea se dovedea nesecată când era vorba de făcut ceva rău. Născoceam tot felul de prilejuri ca să-l scot din sărite pe tata şi eram foarte încântat de eficacitatea mea. Aş spune chiar că într-o privinţă, pe care şovăi s-o judec, am înţeles de mic acest termen la modă în secolul nostru. Cu cât tata era mai disperat, cu atât însemna că eu eram mai eficient. Îmi măsuram succesul în reacţiile lui. Când turba şi strângea pumnii, mă simţeam foarte aproape de victorie, adică de momentul când nu se mai putea stăpâni şi începea să urle.

Cine ştie? Poate dacă s-ar fi stăpânit multă vreme aş fi renunţat să aştept o asemenea criză. Dar era şi prea exasperat şi prea impulsiv pentru asta. El avea o încredere nelimitată în dreptul său de a-mi porunci; eu aveam o încredere nelimitată în dreptul meu de a nu-l asculta. În felul acesta amândoi eram rigizi şi tiranici. El nu admitea decât părerile sale. Eu eram, din principiu, în dezacord cu aceste păreri.

Dealtfel, insist asupra copilăriei mele tocmai fiindcă, fără să vrea, tata mi-a deschis gustul pentru orbire şi intoleranţă care şi-a avut partea sa în ceea ce s-a întâmplat mai târziu. Dorind să mă strivească sub greutatea autorităţii sale, el a declanşat în mine o opoziţie înverşunată care n-a lăsat să se piardă nici un defect de-al meu. M-am războit cu tot ce era în mine timiditate, îndoială, modestie şi am pus în locul lor o dorinţă aprigă de a-mi da dreptate, indiferent ce făceam. Am devenit un fel de fanatic al nesupunerii, un fel de bigot al nesăbuinţei şi îmi cheltuiam energiile până la secătuire în această încleştare, încât nu mai aveam ochi şi urechi pentru nimic altceva. Ironia era că depindeam astfel din ce în ce mai mult de tata; aşteptam cu pumnii strânşi ca el să-mi ceară un anumit lucru, pentru a proceda pe dos. Şi cred că nu greşesc când spun că am avut de la o vârstă fragedă doi profesori care m-au învăţat să-mi pierd cumpătul: tata şi eu. Nici unul dintre noi nu dorise să devină aşa ceva, dar peste dorinţele noastre asta reprezentam fiecare şi pe măsură ce relaţiile noastre erau mai rele intram amândoi mai bine, mai adânc, în rolurile noastre.

Conflictul a izbucnit până la urmă cu toată puterea. Întreaga iubire de care aş fi fost capabil s-a mutat în dorinţa ca tata să mă deteste. Nu trecea o zi fără să-i înveninez viaţa şi fără să-l exasperez. Cred că am fost pentru el mai mult decât o povară. Bănuiesc că am fost tragedia lui. Mai ales că-mi făceam treaba metodic, nu-i dădeam nici un răgaz şi nici o speranţă şi nu m-am lăsat până ce n-am simţit că răceala tatei, apoi antipatia lui s-au schimbat în ură. Îşi aranjase viaţa destul de bine, cu gloria se descurcă, iar eu îi stricam reputaţia; era peste puterile lui să se împace cu asta. De câte ori primea oaspeţi şi avea nefericita inspiraţie să mă închidă în cameră, băteam cu pumnii în uşă până ce, dacă nu era larma prea mare şi se auzeau zgomotele, se vedea nevoit să-mi deschidă, spumegând de furie şi îngrozit de ce va urma; deoarece în prezenţa prietenilor şi cunoscuţilor lui eram totdeauna şi mai îndrăzneţ, îmi arătam cu cruzime sentimentele antipaterne şi răspundeam la amabilităţi cu o proastă creştere care mă înfiora uneori şi pe mine. Cred că aceste demonstraţii care mă epuizau, dar mă umpleau de euforia triumfului, l-au făcut să nu mă mai ia nicăieri cu el.

Dar şi pe mine mă costau aceste sminteli. Străbătând infernul răzvrătirii şi geloziei, copilăria mea n-a mai avut decât un sens: de a-i da tatei motive să se înstrăineze, să mă urască şi să regrete şi mai mult moartea lui Dinu. Singurul farmec pe care l-am cunoscut în această luptă pentru a-mi cuceri o identitate a fost unul veninos; şi singură lecţie pe care o învăţam zilnic era aceea a urii. Dacă tata încerca uneori, probabil cuprins de remuşcări, să mă mângâie, îl respingeam. Eram mai încăpăţânat decât el. Când mă bătea, se oprea să mă întrebe: „Mai faci?” Aştepta să zic un „nu” de circumstanţă, ca să mă lase în pace. Nu era, în fond, un om rău şi regretă, poate, că trebuia să mă pedepsească. Mă uitam atunci în ochii lui cu duşmănie şi ziceam: „Da, mai fac”. Îl sileam să mă bată din nou, în timp ce eu, ca să nu izbucnesc în lacrimi, îmi înfigeam dinţii până la sânge în degete. „Te omor, striga tata disperat, te omor.” Îl înfruntam: „Asta şi vreau. Ca să intri la puşcărie”. El mă privea lung şi aproape mă înduioşa furia lui neputincioasă. Se congestionă la faţă, arăta ca un rac fiert, iar buzele căpătau un tremur nervos. Cred că nu l-am iubit niciodată mai mult ca în asemenea momente când el mă ura. Şi, în ciuda a tot ce se întâmplase, aş fi găsit poate tăria să mă căiesc dacă mi-ar fi zis pe nume. Dar nu mă striga, de multă vreme, „Daniel”. Evita. De parcă se jurase să nu mai rostească nici un alt nume de copil în casă în afară de cel al lui Dinu; sau, poate, ţinea să-mi arate şi în acest fel că socotea ziua mea de naştere o zi de doliu şi că numai de mila mamei n-o însemna cu negru în calendar. Locuiam pe atunci lângă un circ. Tata se plângea că nu putea suporta mirosul animalelor, din care pricină căuta mereu o altă casă în care să ne mutăm. În schimb, eu mă grăbeam să dau fuga la gardul care ne despărţea de platoul unde îşi aşezase circul uriaşul său cort şi mă zgâiam printr-o spărtură, aşteptând să fie scoşi leii şi tigrii la plimbare. Călcându-mi peste mândrie, m-am rugat de câteva ori să mă ducă într-o seară la spectacolul anunţat cu afişe mari. Tata m-a privit de fiecare dată de sus: „Eu la circ? Ce să caut eu la circ?” Şi apăsa pe „eu” pentru a sublinia ce incompatibilitate profundă exista între persoana lui şi circul pe care-l detesta din toată inima. Din ranchiună, ca să mă răzbun pentru acest refuz, mi-am umplut camera cu fotografii de lei, tigri şi pantere şi am făcut o adevărată pasiune pentru junglă şi pentru deşerturi; pasiune pe care tata mi-a impus-o. Aşa am ajuns să-mi construiesc un bârlog al meu unde mă retrăgeam şi dădeam frâu liber imaginaţiei. Pe un perete, deasupra leilor, tigrilor şi panterelor, am prins cu pioneze o fotografie mare cu un şarpe boa dormind şi cu o maimuţă care îşi arăta fundul roşu. Pe celălalt, am atârnat poza unui deşert gălbui, cu un cer metalic, sub care se vălureau până la orizont dune de nisip. În felul acesta, când mă închideam în camera mea, ceea ce se întâmpla din ce în ce mai des, aveam de ales între două imperii. Uneori, alegeam jungla. Alteori, deşertul. Simţeam nisipul pe buze şi în ochi sau mă împiedicam de liane ceasuri întregi în care visam cu ochii deschişi fără să-mi fie nici foame, nici somn. Îmi cunoşteam în amănunt imperiile. Dună cu dună şi copac cu copac. Şi îmi erau la fel de dragi. Îmi fixam reşedinţa temporară în funcţie de preferinţe, însă în oricare dintre aceste imperii eram singurul stăpân. Nu mă mai contesta nimeni. Adevărata mea copilărie s-a petrecut, poate, sub soarele deşertului şi al junglei, pregătindu-mă, fără să ştiu, pentru sala cu oglinzi de la azil.

Tata venea uneori să-mi facă morală. Mă învinuia că-mi pierdeam timpul şi mă ameninţa că mătură „gunoaiele” de pe pereţi; adică imperiile mele. Atunci îmi arătam colţii: „Îndrăzneşte”. Ştia la ce mă refer. Suferea de migrene teribile şi era o adevărată sărbătoare pentru mine să tropăi, când îl durea capul, în camera alăturată. De aceea trântea uşa şi mă lăsa în pace.

O singură dată l-am rugat din nou, după ce jurasem să nu-i mai cer nimic, să mă ducă într-o seară la circ. Doream din tot sufletul Bă văd de aproape animalele la care visam şi pe care nu le zăream decât printre scândurile gardului. N-a vrut. M-a repezit. „Nu meriţi”, mi-a aruncat el, dispreţuitor. De ciudă, am intrat în absenţa lui şi am rupt fotografia lui Dinu de pe birou, ceea ce mi-a adus o bătaie soră cu moartea. „Cu mâna mea te omor, nemernicule”, răcnea tata. După ce m-a bătut, a strâns cu grijă bucăţile fotografiei rupte, s-a trântit pe un fotoliu şi a început să plângă. Îmi era milă de el, dar îl şi urăm în clipa aceea fiindcă pentru mine, ştiam, n-ar fi plâns niciodată.

Cam tot pe atunci, întrucât mama nu mai putea să aibă grijă de casă, tata a dat un anunţ la mica publicitate: „Caut persoană corespunzătoare pentru menaj”. La masă l-am întrebat: „Tată, cum trebuie să fie o persoană corespunzătoare?” „Eşti obraznic”, a curmat el discuţia. În ziua următoare s-au prezentat mai multe femei, şi mai tinere şi mai vârstnice, până ce a ales-o pe Luchi. Era cea mai zdravănă şi mai ciolănoasă dintre toate, de unde am tras concluzia că tatei îi plăceau femeile voinice. Venise înainte o fată slabă, cu privirea visătoare, care mie mi-a plăcut foarte mult. Tata, însă, nici nu s-a uitat bine la ea că i-a şi trântit uşa în nas, minţind: „Locul nu mai e liber, domnişoară”. Apoi s-a îndepărtat bombănind: „Asta a greşit adresa. Căuta o mânăstire”. În schimb, cum a zărit-o pe Luchi, i-au scânteiat ochii. Era cam şleampătă, dar masivă, impunătoare, cu şolduri late şi cu părul lucios şi negru. „Cum ai zis că te cheamă, fetiţo, Luchi?” „Da”, râse lat Luchi, cucerindu-l definitiv pe tată care a angajat-o pe loc. „Luchi e corespunzătoare?” am întrebat eu la masă. „Daniel, se poate?” m-a pus la punct mama. Era una dintre ultimele dăţi când s-a mai târât ca să mâncăm împreună. Tata n-a zis nimic. Mi-a aruncat o privire ucigaşă, atât.

Nu mult după asta am avut prilejul să mă răzbun. M-am furişat noaptea sub scara camerei de serviciu cu o pisică în braţe, iar când tata s-a strecurat în cămăruţa unde dormea Luchi, am strâns pisica de coadă, silind-o să miaune. M-am apropiat, chinuind biata pisică şi chiar am zgâriat cu labele ei uşa, până ce am auzit, înlăuntru, paşi; atunci am fugit şi m-am ascuns sub scară, aşteptând să se închidă uşa ca să revin.

Nu făceam asta ca s-o răzbun pe mama. Din partea mea, tată putea să transforme toată casa în bordel. Dar am intuit că hărţuindu-l în asemenea împrejurări câştigam o biruinţă importantă. Şi n-am greşit. L-am auzit scrâşnind: „Trebuie să fie ticălosul de Daniel”. Dar Luchi l-a oprit să mă bată, iar a doua zi tata mi-a arătat două bilete: „Mergem diseară la circ”.

Seara, s-a plâns că-l durea capul. „Dacă vrei. du-te tu, mi-a zis. Îţi dau voie”. Ştiam ce urmărise. Doream însă prea tare să văd animalele de la circ ca să rezist ispitei, încât l-am lăsat să se bucure că o angajase pe Luchi şi m-am dus la spectacol.

Ceea ce s-a petrecut în arenă a fost o mare decepţie pentru mine. Sălbăticiunile pe care mi le închipuisem mândre şi semeţe se comportau ca nişte pisici. Se lăsau comandate cu biciul. Uneori, mai mârâiau şi le scânteiau ochii. Atunci deveneam atent, aşteptând cu sufletul la gură să sară şi să-şi înfigă, spre groaza spectatorilor, colţii în dresor. Dar de fiecare dată se auzea un nou pocnet de bici şi animalele redeveneau supuse şi ascultătoare, făcându-şi cuminţite numărul.

În mintea mea a încolţit în seara aceea o idee: să mă furişez într-o noapte în circ, după terminarea spectacolului, şi să eliberez animalele din cuşti. Tot mai des mă aşezam la spărtura din gard prin care se vedea bine cortul circului. Aşteptam să se potolească toate zgomotele, să se stingă luminile şi atunci puneam la punct planurile mele cutezătoare. Când m-am socotit pregătit, m-am hotărât, profitând de împrejurarea că tata era ocupat cu Luchi, să trec la fapte. M-am strecurat, fără să mă zărească nimeni, în circ şi, dibuind, am reuşit să ajung în zona cuştilor. Dar acolo visul meu s-a spulberat. Cuştile erau bine ferecate. Am plâns descoperind asta.

În nopţile următoare, m-am trezit de câteva ori leoarcă de transpiraţie. Aveam fel de fel de coşmaruri. Mă visam vârât în cuşcă, bătut cu biciul şi mă deşteptam urlând. Când, într-o noapte, tata a apărut în prag îngrijorat, am fost gata să mă arunc în braţele lui şi să plâng, ca să-mi liniştesc spaimele, dar el, bănuind că anume urlasem, ca să-l scol din somn, m-a drăcuit şi s-a dus să ia un somnifer ca să poată readormi.

Până la urmă ara ajuns să-mi fac din cuştile animalelor de la circ un simbol. Tata vroia să mă vâre în cuşcă, să mă îmblânzească. Eu ţineam să rămân liber, sălbatec, nedomesticit. Şi am jurat să fug de-acasă. Într-o seară, am ieşit pe poartă şi nu m-am oprit decât în pădure. Ceva mai târziu am auzit voci şi am zărit două felinare; mă căutau, mă strigau, tata îmi promitea că nu mă va bate. Eu stăteam ascuns după un tufiş şi tăceam. După ce au dispărut felinarele şi nu s-a mai auzit decât vântul foşnind prin frunze, mi s-a făcut frică; nu izbuteam să-mi dau destul curaj spunându-mi că eram liber şi aproape m-am bucurat când tata a venit înapoi cu un câine poliţist care mi-a adulmecat repede ascunzişul, silindu-mă să mă reîntorc în cuşcă şi să mă duc la şcoală unde singura mea consolare erau cărţile despre junglă şi despre deşerturi, mai ales cele cu poze, pe care le găseam în bibliotecă.