1
De dimineaţă, fiindcă a început iar să plouă, mi-am amintit de mare. M-am revăzut la Costineşti unde am descoperit plăcerea de a mă arunca, ieşind din valuri, pe nisipul cald. Abia depăşisem treizeci de ani. Închiriam două camere, într-o casă ţărănească, foarte aproape de mare, de unde ne duceam prin grădină la plajă. Rămâneam acolo până la prânz, iar după-amiaza jucam pinacle. Eram patru. Uneori ne opream, tăiam un pepene în patru şi-l mâncam, mânjindu-ne pielea bronzată cu zeama roşie picurată din feliile pe care le devoram până la coajă, după care ne spălam la fântână pe mâini şi jucam mai departe. Din cei patru, doi au murit. Eu am îmbătrânit. Dar plaja a rămas aceeaşi, valurile se lovesc la fel de ţărm, cerul e, vara, la fel de strălucitor şi intens, iar marea tot atât de îmbietoare cu apa ei verde-albastră. Şi, fireşte, vor rămâne tot aşa când din cei patru nu va mai exista nimeni. Cu minunata şi teribila ei nepăsare, pe care noi nu o vom putea învăţa niciodată, natura uită tot, chiar şi pe cei care au iubit-o încercând, prin această dragoste, să se cramponeze de o vară pe care ar fi dorit-o nesfârşită.
Pe atunci, îmi respectam încă jurământul de a nu mai scrie. N-aveam nici măcar un carnet cu mine, în care să-mi însemn gândurile. Mă trezeam dimineaţa devreme şi, după ce înfulecam ceva, mă duceam pe plajă, unde mă trânteam pe nisip, decis să capăt culoarea iodului. Trăiam într-un prezent orb şi ars de soare, fără să privesc în urmă. Acum când cobor vara, de pe faleză, una din scările de ciment care duc la Neptun pe plajă, simt că marea, cerul au o cruzime pe care altădată n-o cunoşteam. Crede-mă, nu e deloc plăcut să fii un om cu experienţă. Sufăr de un exces de memorie, cum suferă alţii de un exces de acid gastric. Aud mereu paşi în urmă şi nu mă pot stăpâni. Întorc capul. Brusc, ochii mi se umplu de ceva neclar, iar din această nebuloasă reînvie un miros, un sunet sau un crâmpei de drum pe care-l credeam uitat şi pe care uneltirile misterioase ale subconştientului îl scot la suprafaţă.
Din păcate, n-am izbutit niciodată să ţin un jurnal multă vreme, m-am plictisit repede, n-am avut răbdare şi n-am putut fi nici destul de sincer. De aceea am renunţat, încât n-am posibilitatea să confrunt ceea ce am trăit cu ceea ce îmi amintesc că am trăit. Nu mai dispun decât de ceea ce îmi amintesc că am trăit. Cu alte cuvinte, îmi place, nu-mi place, depind de memoria mea. Dacă mecanismele ei secrete vor să suprime o parte din ceea ce am trăit, e ca şi cum acea parte de viaţă nici n-ar fi existat. Iar dacă o schimbă, luminând-o altfel de cum a fost în realitate, n-am de unde să ştiu că nu aşa am trăit-o. Cum ai zice tu, ironizându-mă, am ajuns să pun memoria pe acelaşi plan cu zeii şi cu destinul. Exist, în timp, atât cât îmi permite şi cum îmi permite ea să exist. Am ceea ce vrea ea să am. În rest, port în mine, fără să ştiu, un adevărat cimitir în care se află ceea ce am uitat că am văzut, că am auzit, că am fost.
Într-o dimineaţă, la mare, m-am trezit înaintea celorlalţi. Abia mijea de ziuă. M-am dus pe plajă, care la ora aceea era pustie, am făcut o baie, după care am alergat pe nisip. Treptat, se conturau valurile, crestele lor de spumă, întinderea nesfârşită de apă încreţită de vânt. Cerul încă nu exista. Dimineţile la mare sunt, cum ai observat, dimineţi fără cer. Zeii nu pot vieţui acolo decât în apă. Dorm în adâncuri, trezindu-se când şi când cu buzele pline de sare şi cu părul încâlcit de alge. Cuprins de o bucurie juvenilă, m-am hotărât atunci să scriu o carte care să se cheme, ei, da, „Errare divinum est”. La vârsta pe care o aveam şi mai ales pe o plajă, vara, în zori, nu era greu să-mi închipui că defectele mi-au fost mai utile decât calităţile şi, idealizându-mi greşelile, să le consider partea cea mai reuşită a vieţii mele.
N-am perseverat, totuşi, în acel elan de moment. Am amânat proiectul, ca atâtea altele, pentru mai târziu. Iar mai târziu am fost din ce în ce mai puţin apt să scriu o asemenea carte. Am pierdut şi bruma de insolenţă pe care o aveam în tinereţe. Am ajuns chiar la contrariul ei; nu numai că n-am deprins indiferenţa strălucitoare a mării, dar am devenit din ce în ce mai conştient că nu mi-o voi putea însuşi niciodată.
Şi chiar mă gândeam într-una din zilele când au început ploile, ce drum ciudat am parcurs. Am crescut printre certitudini şi am descoperit foarte târziu, şi cu destule dificultăţi, îndoiala. Am vorbit despre partea divină a greşelii pentru a mă consola cu ideea că o greşeală poate fi utilă numai dacă găseşti în ea ceva care te ajută să trăieşti. Am început prin a fi, ca orice copil, un mic zeu şi a trebuit să treacă timp pentru a ajunge cu adevărat om. Mi-am cucerit conştiinţa vulnerabilităţii după ce am fost, fără niciun efort, infailibil. Încât dacă aş scrie acum o carte de confesiuni, mi-am spus, ea ar trebui să se cheme, cu primele cuvinte din versul celebru al lui Terenţiu, „Homo sum…”
Semnificativă schimbare de optică. Între cele două momente încape, ca între două borne, o viaţă de om. Seara, m-am decis să mă apuc de treabă. Ulterior, însă, lucrurile s-au complicat. Nu vroiam să fiu propriul meu confident. De câte ori am încercat să ţin un jurnal, nu mi-am putut înfrâna impulsul de a căuta să par în el mai bun decât sunt; îndulceam ceea ce îmi convenea mai puţin sau omiteam cu totul aspectele care mă dezavantajau, care mă puneau într-o lumină proastă. Pe ultimul, dezamăgit de rezultat, l-am azvârlit direct în pubelă. Apoi, aveam nevoie de un reper în funcţie de care să mă analizez, să mă judec, pentru a nu mă compara doar cu propriile mele dorinţe.
2
O vorbă veche pretinde că Dumnezeu a creat omul pentru ca omul să-i spună poveşti. Bănuiesc că această vorbă plină de tâlc a fost născocită de un solitar care, dându-i, aparent, lui Dumnezeu o justificare, şi-a creat sieşi un alibi. Fiindcă n-avea cui să-i spună poveştile sale, s-a hotărât să-şi imagineze un interlocutor. Căci nimeni nu e, se pare, atât de singur încât să stea de vorbă cu sine, despre sine, fără să resimtă asta şi ca o suferinţă.
În ce mă priveşte, lucrurile stau şi mai rău. Dacă trebuie să-mi vorbesc numai mie, risc să devin confuz, să mă încâlcesc în explicaţii înjumătăţite ori să renunţ. Odată, aşteptam trenul undeva nu departe de Oradea sau poate chiar la Oradea, nu mai ţin minte, e mult de-atunci. Era noapte, mă întorceam la Bucureşti, mă simţeam frânt de oboseală şi, aşezându-mă pe una din băncile de pe peron, am adormit. M-am pomenit într-un tren care mergea, între două vagoane, pe podeaua metalică mobilă de deasupra tampoanelor, complet buimăcit, înfrigurat, speriat, întrebându-mă cum ajunsesem şi ce căutam acolo. Eram destul de treaz pentru a pricepe că trecusem printr-o mare primejdie, dar nu îndeajuns pentru a mă desprinde de bara de care mă ţineam strâns, aşteptând să mă lămuresc ce se întâmplase. Şi nu mă lămuream deloc. După un timp, a trecut cineva care m-a întrebat de ce nu intram în vagon. I-am explicat că, probabil, dormisem adânc, nu observasem venirea trenului şi abia când trenul s-a pus în mişcare am sărit de pe bancă, disperat că rămân în gară, şi m-am agăţat cum am putut. Pe măsură ce vorbeam, mă linişteam. Chiar am râs: „Asta a fost.” După care m-am asigurat că mă aflam, într-adevăr, în trenul pentru Bucureşti şi m-am dus să-mi caut un loc.
Întotdeauna am gândit mai limpede când a trebuit să mă fac înţeles de altcineva. De aceea, unui jurnal intim îi prefer un jurnal spus, mărturisit cuiva. Mi se lămuresc mai bine lucrurile când le explic unei alte persoane. Vorbindu-mi numai mie, multe rămân neexprimate ori exprimate numai pe jumătate. Îmi e de ajuns că presimt adevărul. Nu mă mai obosesc să-l curăţ de coajă. Pot să fiu arbitrar, să trec peste amănuntele supărătoare sau complicate şi chiar să amân totul pentru altă dată. Pe când dacă vorbesc altcuiva, trebuie să fiu măcar politicos. După ce am început, coerenţa devine o chestiune de bun simţ. Ideea că sunt ascultat mă obligă, mă constrânge. Din respect, din jenă, din vanitate, nu mai sar peste explicaţii importante, doar pentru că mi se par cunoscute sau prea încurcate, şi mă feresc cât pot de ispita de a fi prea înţelegător cu mine, temându-mă să nu stârnesc un zâmbet amuzat. De fapt, monologul meu n-a fost niciodată decât o formă de a recunoaşte că nu-mi sunt mie însumi de ajuns.
Acum, n-a fost nevoie să-mi născocesc un interlocutor ad-hoc. Datorită ţie, m-am întrebat odinioară cine sunt, ce sunt. Ne despărţeau prea multe, poate chiar mai multe decât cele care ne apropiau, ca să nu simt dorinţa să mă delimitez. Şi prea susţineai cu înflăcărare că orice evocare e o farsă, un abuz de încredere, că trecutul, fiind mort, nu mai are nimic să ne spună, pentru ca să nu-mi fi adus aminte de tine, din nou, în acest moment.
Aveai pe masă un carton pe care scriseseşi cu litere de-o şchioapă: „Înţelepciunea. Mod de întrebuinţare.” Dedesubt erau trecute mai multe reguli. Nu le mai ţin minte pe toate, dar primele două sunau aşa: „Să mă bucur de ceea ce am, să nu cer mai mult.” Şi: „Trăieşte ziua de azi, indiferent cum arată.” Amândouă sintetizau foarte bine părerea ta că nefericirea pleacă de la ambiţia de a vrea mai mult decât putem avea, de a ţine şi să trăim, şi să ne amintim. „Trebuie să alegi, ziceai. Ori te hotărăşti să priveşti fotografiile îngălbenite, ori le arunci şi faci altele.” În ce te priveşte, nu aveai nicio ezitare: „La gunoi cu ceea ce a fost! Trăiască tot ce este şi, mai ales, ce va fi!” Şi nu glumeai. Dincolo de aceste strigăte războinice, chiar credeai că e mai înţelept să nu întorci capul. „Prefer să mă ocup de ceea ce am”, îţi motivai refuzul, cu încăpăţânare. „Dar ceea ce ai rezultă din ceea ce ai avut”, am gândit atunci.
Şi aşa gândesc şi azi.
3
Într-o zi, înainte de a declara război amintirilor, ai zis: „Nu cumva visez viaţa mea de acum şi, trezindu-mă, mă voi reîntoarce la existenţa pe care am întrerupt-o prin vis?” Eu nu merg atât de departe, să mă cred un toreador care s-a culcat şi visează că stă în faţa unei maşini de scris. Aşadar, de unde până unde am ajuns să mă preocup de tauromahie?
E adevărat, de când mă ştiu am locuit prin tot felul de castele din Spania. Aproape că am uitat câte au fost. În unele am locuit puţin, câteva clipe, o zi ori o noapte, în altele am lâncezit săptămâni întregi şi chiar ani. Îndeosebi după ce m-am îmbolnăvit de un interes incurabil pentru vestitul cavaler de la Mancha, nu m-am mai jenat de condiţia mea de castelan. M-am consolat cu ea, aşa cum te consolezi cu ridurile care îţi apar pe faţă cu vârsta. Mi-am găsit chiar justificări, iar cea mai importantă dintre ele a fost aceea că sunt în stare să mă las impresionat într-o mai mare măsură de ceea ce îmi imaginez decât de ceea ce văd. Poate că imaginaţia a fost marea gafă a zeilor. Datorită ei, s-au trezit concuraţi, corectaţi. Sedentarii au început să călătorească, timizii au prins curaj, păcătoşii şi-au permis să se viseze inocenţi, oameni banali, lipsiţi cu totul de spirit aventurier, s-au lansat în aventuri incredibile.
Ca mine acum. Pe nesimţite, căutând un termen de comparaţie, de ajuns de exigent pentru a mă pune pe gânduri, m-am trezit prins în păienjenişul unor preocupări ce-mi păruseră până atunci exotice, străine de mine; prins aşa cum toreadorul e prins în dansul pe care-l face cu taurul, cu destinul. Întâmplări mărunte şi diverse s-au întâlnit, s-au amestecat în ultimele două săptămâni şi au acţionat în acelaşi sens, uneori dincolo de logica imediată, determinându-mă să mă interesez pentru prima dată în mod serios de coride. Însăşi confesiunea mea o văd acum ca o confruntare, cu propria-mi umbră, cu trecutul, cu ceva din mine. Şi ca o pândă. Ce zăresc dacă privesc afară? Câţiva plopi înalţi, uzi şi singuri. Câteva case fără etaj şi cu acoperişuri de ţiglă. O frântură de stradă, desprinsă din bulevard chiar în dreptul ferestrei mele, care înaintează de-a lungul unui parc minuscul. Norii care se târăsc, greoi, umflaţi de apă. A început iar să plouă. Mai văd un zid, al casei de vizavi, acoperit în întregime cu iederă. Şi cam atât. În schimb, imaginaţia n-are limite, nici nu e neapărat rezonabilă.
Nu mă îndoiesc că, dacă s-ar fi ivit ocazia, te-ar fi interesat coridele mai mult decât pe mine. Tu aveai, cumva, plăcerea luptei. Prietenia însăşi trebuia să fie pentru tine o luptă. Vroiai să te confrunţi, să câştigi, nu să dărui. În plus, marea ta pasiune pentru animale, dublată de o competenţă în materie alături de care ignoranţa mea era de-a dreptul ridicolă, te-ar fi transformat repede într-un cunoscător de prima mână al calităţilor unui taur de temut. În timp ce eu trebuie să fac faţă unor grave lacune, înfruntând şi privirea ta ironică, pe care o simt aţintită spre mine.
Dar e mai bine aşa. Oare nu deosebirile dintre noi mi-au luminat, într-o vreme, mai puternic credinţele? Din multe puncte de vedere, eşti cel mai potrivit interlocutor. Inteligenţa ta caustică e un inconfort de care am nevoie ca să-mi organizez haosul fără să fiu nici prea indulgent, nici prea sigur că adevărurile la care mă opresc sunt unicele posibile. E o favoare, în fond, să nu te poţi amăgi că eşti crezut pe cuvânt. Ea te sileşte să cauţi argumente, să te îndoieşti, să cântăreşti totul. Iar faptul că vocea ta îmi sună în urechi muşcătoare mă ajută să mă feresc de vanităţile simple, care nu te duc spre nimic. Rămâne să mă confrunt cu vanităţile mai complicate, cum e aceasta, de a explica unui om care era cândva convins că amintirile ne degradează, de ce cred eu că destinul nu e totuşi orb, ci acţionează în virtutea unor cauze. O fac, te asigur, fără nicio ranchiună, dimpotrivă, cu sentimentul că îmi dai un sprijin preţios; explicându-ţi ţie anumite lucruri, mă voi lămuri şi eu asupra lor, poate, mai mult ca până acum.
În sfârşit, să nu lungesc nişte motivări prea generale. N-are rost să te plictisesc cu preliminarii. Voi încerca să-ţi arăt de ce m-am pomenit deodată în această toamnă că-mi asemăn viaţa cu o coridă.
4
Potrivit unei preziceri pe care o ghicitoare i-a şoptit-o mamei, când eram copil, trebuia să mor la patruzeci şi patru de ani. Nu s-a întâmplat aşa (din fericire), în schimb la patruzeci şi patru de ani mi-am publicat prima carte. Coincidenţa aceasta, de care mi-am amintit într-o dimineaţă, m-a făcut să privesc bănuitor maşina mea de scris, o „Smith Corona” veche, uzată, care dă mereu semne alarmante de epuizare şi pe care o repar continuu, cu spaima că într-o zi va ceda definitiv. Nu cumva am încetat să mai trăiesc din momentul în care am devenit robul ei? Nu cumva am rămas fantoma celui care a trăit, iar literatura este subterfugiul pentru o viaţă secundă? Uneori nu ştiu dacă a scrie are vreun sens. Ştiu bine numai că alte lucruri au pentru mine şi mai puţin sens.
M-am revăzut student, ocupând cu încă doi chiriaşi, unul cântăreţ de biserică, altul funcţionar, o cămăruţă modestă, cu lut pe jos şi fără lumină electrică, în marginea Bucureştiului, în Ferentari. Dintr-un amestec ciudat de pudoare şi orgoliu, colegilor mei de cameră nu le-am suflat o vorbă despre ambiţiile mele literare. Aveam impresia, nu-mi explic de ce, că sutele mele de pagini înnegrite m-ar fi coborât în ochii lor. Îmi ţineam de aceea manuscrisele sub cheie, într-un cufăr cu care tata făcuse războiul. Lucram de obicei noaptea, şi numai după ce ei se hotărau să se culce. Atunci îmi trăgeam lampa de gaz aproape, ca să nu-i tulbure lumina, şi pretextam că aveam de întocmit o lucrare de seminar. În rest, mă foloseam de dimineţile libere când amândoi indiscreţii posibili, şi cântăreţul de biserică şi funcţionarul, lipseau, plecaţi cu treburi. Scriam plin de entuziasm, îmi puneam mari speranţe în steaua mea, exagerându-mi probabil foarte tare meritele literare, dar nu vorbeam cu nimeni despre asta. Mă hotărâsem să pun la punct trei volume, unul de versuri, un roman şi o culegere de eseuri, în care piesa de rezistenţă era o încercare de „reabilitare a Evului mediu”, să le dau împreună la o editură. Versurile depăşeau de-acum substanţial dimensiunile unei plachete. Romanul era aproape încheiat. Priveşte în jur, oricare dintre necunoscuţii pe care-i laşi în urmă poate fi omul pe care-l căutai, era concluzia şi, dacă pot spune astfel, filosofia lui. Corectam, tăiam, adăugam, reveneam. Mă bătea gândul să desprind din volumul de eseuri „reabilitarea Evului mediu”, înlocuind-o cu alte texte, şi s-o dezvolt pentru a forma, singură, o carte întreagă.
Ajuns în această fază, nu m-am mai despărţit de manuscrisele mele. Le purtam cu mine într-o servietă neagră, ca să le am mereu la îndemână. Făceam asta şi dintr-un motiv ceva mai greu de mărturisit, pentru că poate părea hilar: îmi era teamă, nu râde, să nu-mi fure cineva manuscrisele, să nu se întâmple un incendiu în cartier etc. Ce vrei, eram foarte tânăr, n-aveam simţul proporţiilor, iar în momentele fericite nutream convingerea că hârtiile care burduşeau servieta mea neagră erau extrem de preţioase.
Episodul care a urmat are un defect grav. Pare un artificiu literar, unul din nenumăratele pretexte cu manuscrise pierdute sau găsite din întâmplare care au devenit aproape o modă. Din nenorocire, am avut însă prilejul să constat pe pielea mea că destinul depinde uneori de amănunte. Cum să bănuiesc în după-amiaza aceea de toamnă paşnică, blândă, din 1948, când am intrat în librăria din apropierea bisericii Kretzulescu, în aceeaşi clădire, cred, unde se află acum librăria „Dacia”, că mă apropiam de o răscruce dramatică a existenţei mele? Viaţa mea de atunci încoace ar fi arătat, poate, altfel dacă în ziua aceea aş fi fost bolnav, dacă îmi vedeam de drum sau dacă librăria ar fi fost în reparaţie. Dar am fost sănătos, librăria era deschisă şi am intrat, iar aceste amănunte, aparent inocente, fără însemnătate, au luat chipul sorţii.
În acea vreme, aveam obiceiul să citesc prin librării, din motive, ca să zic aşa, de jenă financiară. Încercasem, în paralel cu studiile universitare, să mă angajez undeva, la o asociaţie a metalurgiştilor, casier temporar, dar încurcând prea repede chitanţele am fost sfătuit să mă las păgubaş. Am ratat apoi o tentativă de a ocupa la o editură un post de corector şi un concurs pentru o funcţie mai bine plătită, de redactor sportiv, unde am trecut cu succes proba scrisă, dar am stricat totul în discuţia finală când, fiind întrebat „care e scriitorul meu preferat”, am răspuns senin (fiindcă aceasta era preferinţa mea de atunci) „Gide”, care nu era bine văzut în vremea respectivă. În consecinţă, o duceam destul de prost cu banii, nu-mi puteam permite să-mi cumpăr cărţile dorite, şi cum nici nu mă înduram să aştept intrarea lor în biblioteci îmi satisfăceam prin librării nerăbdarea de a fi la curent cu ultimele noutăţi. Din când în când schimbam exemplarul, pentru a le face pe vânzătoare să creadă că răsfoiam altă carte, că nu mă hotărâsem, că mă informam, alegeam încă. Metoda dădea în general rezultate. Foarte rar, câte o vânzătoare mai nervoasă mă lua la refec. Îmi economiseam astfel, în cazul cărţilor ieftine, mărunţişul pentru tramvai, iar în cazul celor scumpe, liniştea pusă la încercare de fructul oprit. Numai că am plătit aceste mici avantaje cu vârf şi îndesat. Cu o catastrofă, care mi-a dezechilibrat viaţa.
Tot soarta a vrut ca în după-amiaza aceea de toamnă din 1948 să dau peste o carte care m-a tulburat. Am stat până la ora închiderii şi atunci, invitat energic de vânzătoare să mă grăbesc şi ameţit de lectura în care mă cufundasem, am ieşit precipitat, uitându-mi servieta lângă peretele unde citisem. Mi-am dat seama că n-o mai aveam abia când am ajuns pe chei, la staţia tramvaiului 8. Am fugit imediat înapoi, îmbrâncind trecătorii de care mă izbeam, dar am găsit librăria închisă. Vânzătoarele plecaseră, înăuntru domnea întunericul. Am rămas prostit pe trotuar, îmi vâjâia capul şi de câteva ori m-am lipit de geamul vitrinei, încercând să zăresc prin întuneric servieta în locul unde o lăsasem. Într-un târziu, după ce m-am învârtit pe loc, tot aşteptând o minune care nu se mai întâmpla, m-am desprins de-acolo, distrus, punându-mi toate speranţele în şansa de a-mi regăsi manuscrisele a doua zi. A urmat o noapte albă. Înainte de a miji zorii, m-am sculat cu grijă ca să nu-i trezesc pe colegii mei de cameră, m-am spălat în curte şi fără să pot înghiţi nici măcar o bucată de pâine m-am îndreptat spre tramvai. Întunericul abia se subţia, primii muncitori se duceau la lucru, era încă mult până la ora deschiderii librăriilor, dar nu mai aveam răbdare.
Când am ajuns pe Calea Victoriei bătea un vânt rece şi burniţa mărunt. Am început să patrulez pe trotuar, uitându-mă continuu la ceas. Minutele treceau greu, exasperant de încet, şi pe măsură ce strada se anima simţeam că mă înăbuş de emoţie. Panica, teama că servieta dispăruse sporeau şi dacă diavolul mi-ar fi propus atunci un pact, i-aş fi dat sufletul numai să mă ajute. Când librăria s-a deschis în sfârşit şi am năvălit înăuntru, ud, agitat, m-am dus direct la locul unde citisem. Lângă perete nu se afla însă nimic. Numai după aceea am început să întreb: „Vă rog, n-aţi găsit aseară…?” Vânzătoarele s-au uitat la mine mirate şi au clătinat din cap. Nu, nu găsiseră nimic. Una mai binevoitoare a venit cu mine şi am făcut împreună turul librăriei. Fără niciun rezultat. Am îngânat „mulţumesc” şi am ieşit. Eram zdrobit, năucit, golit de orice gând…
Un an întreg după asta, am încercat să reconstitui cele trei manuscrise. Am reuşit să pun pe hârtie ideile din ceea ce urma să fie, dezvoltată, „Reabilitarea Evului mediu” şi din alte eseuri, precum şi versuri disparate, însă asta reprezenta puţin. Din roman n-am putut reconstitui decât fragmente. Când mi-am dat seama că eforturile mele erau inutile şi că, paradoxal, tocmai ceea ce îmi aminteam din manuscrisele pierdute mă împiedica să le refac, deoarece mă persecuta continuu gândul că în forma iniţială existase „ceva” mai inspirat, într-o oră de furie şi disperare, am desăvârşit farsa pe care mi-o jucase întâmplarea printr-un gest de un patetism îndoielnic: am jurat să renunţ la literatură.
Mi-ar fi greu să spun acum ce a contat atunci mai mult. Înverşunarea? Hotărârea de a ieşi dintr-un cerc vicios, căci nu mai puteam scrie altceva? Sau prăbuşirea încrederii în perspectivele mele literare? Fapt e că mulţi ani mi-am ţinut jurământul, ajuns cu timpul un pretext romantic, o scuză aproape duioasă pentru vanităţi şi inerţii destul de prozaice. Până ce, într-o altă toamnă, m-am hotărât, în sfârşit, să-l calc, să devin sperjur.
5
Îţi plăcea să schiţezi „caractere”, după modelul lui La Bruyère, şi erai teribil de încântat de ideea ta. „Pentru mine asta înseamnă terapie, medicament, cură, ziceai. Nu urmăresc gloria. Nu vreau cititori. Sibila din Cumae scria pe frunze de stejar şi după aceea risipea frunzele în vânt. Eu nu-i pot urma exemplul. Nu se ştie ce capricii are vântul. (Şi râdeai.) Poate duce o foaie tocmai la cei despre care scriu. Dar urmez exemplul papei Alexandru Borgia căruia îi plăcea să vadă cum ard câlţii. Cum termin un «caracter», adun hârtiile, aprind chibritul şi mă uit cum se preface totul în scrum. Ca viaţa. Altfel, cine ştie, m-ar putea muşca dorinţa, într-o zi, să public ceea ce scriu. Şi ar fi un adevărat scandal.”
Prietenii încercau să te convingă să scrii ceva în care să crezi. Era păcat, ziceau ei, să se risipească atâta inteligenţă şi spirit. Tu te amuzai de fiecare dată: „Ha! Ha! Ce rost are? Prefer să fac elogiul pulberei acum, când sunt viu. Rezultatul e acelaşi, de ce să mă mint?” Susţineai că, în sine, dorinţa de a tipări o carte e o dovadă de narcisism şi te lăudai că aveai tăria să închei ce scriai cu aceeaşi exclamaţie: „Gata! Acum să vedem cât de sincer e scrumul”. Îi asemuiai pe autorii care ţin să împărtăşească altora problemele lor cu pustnicii care povestesc în marile aglomeraţii ce au aflat în sihăstrie, uitând că zeii n-au nevoie de intermediari, cine vrea îi găseşte singur. Şi declarai că tu nu crezi în modestia celor ce pretind că-şi deschid sufletul numai fiindcă, nescriind, n-ar mai avea niciun rost pe lume: „Fleacuri. Vor să ne colonizeze sufletul, de fapt. Au descoperit însă cea mai subtilă formă de vanitate. Vanitatea modestiei.”
Dacă ai fi aflat că am blestemat literatura şi am jurat să stau departe de ea, ai fi fost încântat, fără îndoială. Pe când eu am toate motivele să fiu nu numai stingherit de această ispravă, ci şi destul de încurcat. Nu mă dumiresc cum am putut să mă complac într-o hotărâre melodramatică şi pripită care, în mod normal, trebuia încălcată a doua zi.
Uneori, am senzaţia că o altă fiinţă a apărut atunci înăuntrul meu şi a pus, treptat, stăpânire pe mine; că a existat o luptă surdă între cele două „eu”-uri, până ce unul dintre ele, cel uzurpator ca să-l numesc astfel, mai agresiv sau mai viclean, a reuşit să-l reducă la tăcere pe junele ce dorea să reabiliteze Evul mediu. Altminteri, n-aş fi lăsat să treacă atâţia ani până m-am decis să mă întorc în acelaşi punct.
Această lungă înstrăinare de literatură şi, poate, de mine însumi, dacă e adevărat că înclinaţia spre literatură ţine de cea mai intimă fibră a mea, îmi ridică multe semne de întrebare. Cu ce voce vorbesc acum? Cu a celui care am fost? Sau cu a celui care am devenit? M-am întors oare, într-adevăr, în acelaşi punct? Sau am devenit altul pe ruinele vechii identităţi? Mai trăieşte în mine cel care a copilărit într-un mit, într-un sat de la poalele munţilor Făgăraş? Sau am rămas exclusiv cel ieşit în istorie, ca fluturele dintr-o crisalidă? Ori, poate, am ajuns un hibrid, un amestec de identităţi care acum nu mai pot fi separate deoarece s-au amestecat ca apele Dunării cu cele ale mării? Timpul (incoruptibil corupător!) a scăldat totul în urmă într-o lumină nesigură, în care nu e uşor să desparţi adevărul de iluzia adevărului.
Mai am senzaţia uneori că o voce nesuferită se ridică din mine, împotriva mea. Ea ţine să-mi arate păcatele, defectele, contradicţiile, atrăgându-mi atenţia că indiferenţa politicoasă şi binecrescută e mai rea decât ironia. Mă întrerupe când mă justific prea mult şi mă şicanează când sunt la strâmtoare. Această voce… oare cum s-o fi zicând în loc de „vedenie” pentru ceea ce ţi se pare că auzi? Îmi cunoaşte aproape toate secretele, dar nu intervine niciodată pentru a-mi lua apărarea, pentru a-mi oferi o scuză. Din contră, accentuează ceea ce aş vrea să evit şi îmi pune în evidenţă complexele. Zile sau săptămâni întregi tace, pentru ca, brusc, s-o reaud; „N-am ce-ţi face, trebuie să mă suporţi.”
În fine, ai înţeles, presupun, că ilustrez, se pare, şi eu vorba unui înţelept antic: primejdiile nu vin numai de la alţii.
