1.

 

De câteva săptămâni încerc să zăresc în direcţia mlaştinii silueta Eleonorei, aşa cum a plecat, cu trenciul pe umeri. Ca să treacă vremea mai uşor, m-am apucat să scriu. Chiar dacă nu ştiu ce se va întâmpla cu aceste pagini, dacă vor fi citite de cineva vreodată sau vor putrezi aici.

De fapt, scriu cum aş vorbi. În jurul meu e pustiu, iar omul dacă nu vorbeşte uneori, moare, nu-i aşa? Pe toţi cei care veţi auzi, eventual, ce spun, vă consider judecătorii mei. M-am săturat să discut doar cu mine, să mă judec singur. Şi când vă gândiţi, domnilor, că a fost o vreme în adolescenţa mea insolentă când am vrut să mă fac sfânt, profet, predicator sau aşa ceva şi să mă duc în pustiu.

Sacră şi neruşinată naivitate a tinereţii! În realitate, gara asta pustie e chiar ca o grotă. Iar eu sunt aici ca un sfânt într-o grotă. Numai că mie mi-e foarte frică, iar unui sfânt n-ar trebui să-i fie frică. Eu sunt, din păcate, pe jumătate şobolan. Jumătate şobolan şi jumătate sfânt... Şi nici profet n-am ajuns, cu toate că am visat asta. Ca să fii profet, trebuie să aparţii unui Dumnezeu. Fiecare profet are un Dumnezeu al lui pe care-l serveşte. Nu se poate să fii profet aşa, pe contul tău. Profetul tău, cum s-ar zice. Profetul ideilor tale. Asta ar însemna că, în ascuns, te crezi tu însuţi Dumnezeu, numai că nu vrei s-o declari pe faţă... Şi, poate, nici predicator nu sunt, cu toate că am aici cel mai potrivit pustiu căruia m-aş putea adresa. Dar, după cum vedeţi, în loc să discut cu păsările cerului, eu discut cu dumneavoastră. În loc să mă adresez păianjenilor din sala de aşteptare ori vântului care suflă dinspre pădure spre mlaştină, mă adresez unor oameni pe care nu-i văd, nu-i cunosc, şi unii, poate, încă nici nu s-au născut. Ce vreţi predicator mai ratat decât unul care, în pustiu fiind, nu poate vorbi cu puştiul şi are nevoie de oameni? Şi care, neputând ajunge la oameni, le vorbeşte ca şi cum ar fi în faţa lor? Între mine şi dumneavoastră trec cârdurile de ciori care zboară peste câmpul din faţa gării şi, odată cu umbra lor, se rotesc amintirile întâmplărilor care m-au adus pe acest peron; sunt apoi săptămânile sau lunile, nici eu nu mai ştiu bine, cât am stat împreună cu Eleonora aici, drumurile prin pădure şi prin mlaştină, îmblânzitorii de cobre pe care i-am văzut ori i-am visat, tufele de oţetari pe care le văd acum sau le visez. Observaţi, domnilor, câte lucruri ne despart? Ne desparte, poate, şi propria mea moarte. Pentru că, după ce voi termina de spus totul, şi dacă până atunci Eleonora nu se va întoarce, voi pleca singur.

Sunt convins că nimeni n-a avut vreodată un asemenea confesional cum e cel în care-mi fac eu spovedania. Vreţi să ştiţi cum arată? O să vi-l descriu şi veţi recunoaşte că măcar dintr-un punct de vedere sunt un privilegiat. Nu mă deranjează nimeni aici, nici măcar Dumnezeu şi totuşi vorbesc cu dumneavoastră, cei care mă auziţi şi nu vă cunosc. Pot să-mi fac în linişte spovedania. Dacă vreau o întrerup. Dacă vreau o continui. Sunt mai liber decât a fost vreodată orice păcătos.

Puştiul e o gară părăsită despre care nu ştiu decât ceea ce văd. Uneori mi se pare că au trecut foarte mulţi ani de când pe peronul prăfuit n-a mai coborât nimeni şi că aerul s-a lipit de ziduri ca o rugină străvezie. Alteori, dimpotrivă, am impresia că gara a fost părăsită nu mult înainte de venirea mea şi a Eleonorei şi că tăcerea ascunde o taină. O să mă întrebaţi: „Dar unde e personalul?” Ce să vă spun? A murit sau a plecat, iar clădirea, cu pereţii gălbui, scorojiţi de ploi şi de soare, a rămas la discreţia păianjenilor care-şi ţes pânza netulburaţi prin unghere. Ceasul de pe peron, care în prima clipă mi s-a părut un ceas obişnuit, cum există în toate gările, arată limpede că timpul însuşi a încetat aici să curgă normal. Numai minutarul se învârteşte. Cealaltă limbă stă nemişcată; s-a împotmolit parcă în mâlul unei ore şi nu mai poate înainta. De aceea, vă daţi seama, şi mersul minutarului a devenit zadarnic.

În faţa peronului se întinde spre miazăzi un câmp. Cândva a fost, cred, cultivat. Acum e sălbăticit, acoperit cu o iarbă măruntă şi aspră. Câmpul coboară la un moment dat într-o vale şi urcă apoi pe o colină joasă unde fâşiile de iarbă alternează cu petele cenuşii ale Pământului pustiit de soare. În depărtare, se vede dungă neagră a unei păduri în care se pierde linia ferată.

O altă linie ocoleşte gara, face o buclă prin spatele magaziei de mărfuri, dar după câteva sute de metri se opreşte în faţa mlaştinii care începe acolo. Probabil ar fi trebuit să traverseze mlaştina, dar proiectul a eşuat ori a fost abandonat odată cu gară. Altă explicaţie n-am găsit. Din partea aceea vine uneori un miros putred şi greu. Din fericire, vântul bate de obicei dinspre câmp şi pădure, aşa că alungă miasmele smârcurilor.

Într-o încăpere am găsit o mulţime de borderouri pe care au fost notate cu grijă orele, exacte până la secundă, de plecare şi de venire a trenurilor. Lipsesc însă şi numele localităţilor de unde veneau aceste trenuri, şi cele de destinaţie. Ca şi cum n-avea importanţă nici de unde veneau, nici încotro se îndreptau. Totul era să treacă la ora exactă, să nu întârzie nici o secundă în acel drum al lor de nicăieri spre nicăieri.

Şi mai curios e că nu se văd niciunde ghişee de bilete pentru călători. Am cotrobăit prin toată gara, luând fiecare încăpere în parte. N-am dat de nici una care ar fi putut servi unui asemenea scop, ceea ce m-a pus pe gânduri, mai ales că există o sală de aşteptare aproape normală, cu bănci de jur împrejur, lipite de pereţi. Dar fără nici un ghişeu.

În schimb, în sala de aşteptare şi pe peron ard două becuri care fac două bălţi luminoase. Sunt inutile ziua şi sărăcăcioase noaptea. N-am înţeles de unde vine curentul şi, dealtfel, nici nu pot fi stinse. Nu există nici un întrerupător. Ziua, cele două becuri răspândesc o lumină murdară care ajută doar păianjenii să-şi continue opera. Noaptea, însă, această lumină ticăloasă nu e cu totul zadarnică. Întrucât trebuie să vă spun că, noaptea, suflă un vânt continuu şi monoton. Porneşte curând după asfinţitul soarelui şi încetează abia spre dimineaţă. Se văd mai întâi trâmbe de praf, un praf înecăcios şi roşu, stârnit din iarbă uscată şi mai ales de pe porţiunile de pământ gol dinspre pădure. Ceva mai târziu, răzbate dinspre mlaştini un sunet surd, probabil vuietul stufărişului. Fără cele două becuri, nopţile ar fi cu siguranţă mult mai greu de suportat în pustietatea asta, unde nu pricep cum am ajuns şi nici măcar unde mă aflu.

Până şi numele gării e o şaradă. El se reduce la trei litere, albe pe un fond albastru spălăcit, scrise pe o firmă atârnată deasupra intrării în sala de aşteptare: ERO. Nu se văd goluri lăsate de litere căzute. După toate aparenţele, numele gării a fost scris de la început astfel, incomplet şi misterios, ca şi cum cineva ar fi vrut să lase fiecărui călător posibilitatea de a-i da ce nume vroia. Într-o zi, am luat o bucată de cretă şi m-am jucat încercând să compun un cuvânt adăugând o literă: EROS. EROU. ZERO.

Am şi un decalog aici. Eu l-am scris şi tot eu l-am atârnat pe peretele sălii de aşteptare. Cum ridic ochii, îl văd. Şi de fiecare dată citesc una din cele zece porunci. De fiecare dată una singură, ca să mă conving s-o urmez.

Iată-le cum sună:

Prima poruncă: Să aştepţi oricât.

A doua poruncă: Să aştepţi orice.

A treia poruncă: Să nu-ţi aminteşti, în schimb, orice. Nu sunt bune decât amintirile care te ajută să trăieşti în prezent.

A patra poruncă: Să nu numeri zilele.

A cincea poruncă: Să nu uiţi că orice aşteptare e provizorie, chiar dacă durează toată viaţa.

A şasea poruncă: Repetă că nu există pustiu. Există doar incapacitatea noastră de a umple golul în care trăim.

A şaptea poruncă: Nu pune în aceeaşi oală şi rugăciunea şi pe Dumnezeu. Rugăciunea este uneori o formă de a spera a celui ce nu îndrăzneşte să spere singur.

A opta poruncă: Dacă gândul ăsta te ajută, nu evită să recunoşti că speri neavând altceva mai bun de făcut sau chiar pentru a te feri de urmările faptului că nu faci nimic.

A nouă poruncă: Binecuvântează ocazia de a-ţi aparţine în întregime. Singurătatea e o târfă care nu te învinuieşte că eşti egoist.

A zecea poruncă: Aminteşte-ţi că paradisul a fost, aproape sigur, într-o grotă.

Ce bună idee am avut cu decalogul ăsta. De câte ori sunt în dificultate, apelez la el. Mă uit şi caut porunca de care am nevoie în clipa respectivă. Şi imediat îmi revin. Nu ştiu ce m-aş fi făcut fără asta. Poate că omul s-a obişnuit să i se poruncească. El îşi permite să fie surd la rugăminţi, dar devine atent când i se porunceşte. N-aţi văzut că şi Dumnezeu a folosit aceeaşi metodă? În loc să ne ilumineze, a descoperit că e mult mai comod să ne poruncească. În zece porunci a rezolvat totul. După aceea s-a putut retrage liniştit. Poruncile aveau să îmbrâncească pe cel ce trebuia îmbrâncit, să ucidă pe cel ce trebuia ucis, pentru ca lumea să vadă că nu e de glumit cu împărăţia cerurilor şi că, la nevoie, păcătoşii vor fi minaţi cu biciul spre mântuire.

Dar să las în grija altora împărăţia cerurilor şi să mă ocup de puştiul meu. Mai ales că, sincer vorbind, eu mă număr printre cei care, oricât i-ar lovi cineva peste degete, nu pot spune „sunt fericit”, ci „mă doare”. Hotărât lucru, n-am nici jumătate de sfânt în mine.

Cea mai greu de urmat e porunca a treia. Chiar imposibil. Cum să evit amintirile care nu mă ajută să trăiesc în prezent? Cu ce rămân dacă alung amintirile? Nu rămân cu nimic. Rămân cu pereţii scorojiţi ai gării, cu ciorile, cu tufele de oţetari care cresc lângă peron. Nu, domnilor, nu pot să urmez această poruncă. În zadar mi-am dat-o. Trebuie să-mi amintesc.

Cineva mi-a povestit odată că se întorcea din alt oraş într-un autobuz plin de miros şi de zgomot. La un moment dat, zgomotele au reverberat, amintindu-i leitmotivul unui film ce încerca un avertisment pentru un posibil război atomic; pe coasta estică a Australiei, vântul de pe un ocean mort izbea într-un geam de care era prinsă o sticlă de coca-cola, care la fiecare rafală izbea la rândul ei într-un semnalizator morse. Atunci a avut brusc senzaţia acută a lipsei unui punct de sprijin, ca în visele în care te prăbuşeşti. S-a gândit la Cehov şi la faptul că, probabil, nu mergem înainte din dragoste de viaţă, ci pentru că n-avem de ales. Apoi, încercând să se liniştească, s-a uitat pe geam şi abia atunci a observat că era o după-amiază senină cu soare bun care-şi pulveriza lumina pe copacii din jur. Poate va ţine, şi-a zis, cu gândul la şopârlele acelea, cum se chemau oare?, cărora li se opresc bătăile inimii la zero grade.

Probabil, fiecare fiinţă are temperatură ei la care moare. Sub care nu mai rezistă. Temperatura la care moare omul e mult mai coborâtă decât a şopârlelor, dar există o limită dincolo de care ceea ce trăieşte el este mai degrabă tăcerea dintre zgomotele sticlei de coca-cola. Pentru că, din păcate, omul este destul de des o mangustă imperfectă.

Bănuiesc că ştiţi ce este o mangustă. Poate aţi şi văzut una, în vreun film, cum se luptă cu cobra. Stau faţă în faţă, cobra şi pisica asta cu coada lungă şi stufoasă care se hrăneşte cu şerpi veninoşi. Cobra se ridică pe coadă, se leagănă în aer, parcă ar vrea să-şi hipnotizeze victima, capul i se lăţeşte, iar limba îi flutură ca un alt şarpe. În timpul ăsta, mangusta stă nemişcată şi aşteaptă clipa când va ataca. Ai impresia că e paralizată de frică şi că va fi o victimă sigură, încă puţin şi cobra o va muşca mortal. Dar exact în clipa când ţi se face milă de bietul patruped care a avut ghinionul să iasă în calea cobrei, mangusta, mai ageră ca o vulpe, se repede fulgerător cu dinţii în gâtul înfricoşătoarei reptile. Urmează o încăierare halucinantă, pe viaţă şi pe moarte. Când reuşeşte, în sfârşit, să prindă cobra de cap, mangusta o azvârle în direcţia inversă sensului în care reptila încearcă să se înfăşoare, lovind-o de pământ până ce rămâne inertă.

Am simţit totdeauna o mare admiraţie pentru aceste „pisici” pe care indienii, am auzit, le îmblânzesc şi le ţin pe lângă locuinţe ca să-i ocrotească de cobre. Mi se părea că trebuie să vedem în curajul lor un exemplu. Asta până în ziua când, din întâmplare, am aflat un amănunt care a făcut praf admiraţia mea, şi anume că mangustele sunt imune la veninul cobrei. Aşadar, „mâncătoarea de cobre” nu se deosebeşte cu nimic de o mâncătoare de şoareci. Ea nu riscă nimic, iar curajul ei nu este curaj. În schimb, din ziua aceea am înţeles, poate, mai bine ce riscă omul în faţa cobrei. El este o mangustă imperfectă. Se pomeneşte dinaintea cobrei sau iese singur în calea ei, dar nu e imun. De aceea e normal să-i fie frică. E normal să aibă tendinţa să fugă de pericol. Şi e normal să existe două categorii de victime: unele muşcate în faţă, altele în spate.

Parcă a foşnit ceva afară... Nu, n-a fost nimic. M-am înşelat. Rămân mai departe singur. În confesionalul meu doar păianjenii îmi sunt martori. Şi uneori ţânţarii care mă vizitează noaptea, când vântul face din orice un semnalizator morse.

Prin urmare, cine sunt eu? Eleonora îmi spunea „profesore”. Dar nu asta e important. Adineauri, m-am uitat într-un geam şi aproape nu m-am mai recunoscut. Cu barba nerasă şi părul netuns de multă vreme, arăt mai degrabă că unul din profeţii de ocazie, lacomi de auditoriu, gata să vorbească despre orice subiect dacă sunt ascultaţi. Alţii ar zice că par un cabotin, un pustnic, un strigoi al bibliotecilor părăsite, un actor ambulant sau un amestec din astea. Cu toate că mâinile mele mari, tăbăcite de vânt şi de soare, seamănă mai mult cu ale unui docher. În rest, nu ştiu ce să vă mai spun despre chipul meu, decât că aş vrea să fiu şi eu alături de dumneavoastră, într-o cameră normală; înainte de orice altceva, m-aş bărbieri, n-aş mai sta cu barba asta nerasă care mă îmbătrâneşte, deşi n-am decât patruzeci şi unu de ani...

Dar melancoliile nu sunt bune. „Profesore, atenţie la porunca a şasea!”

 

 

 

 

 

2.

 

 

Nu vreau să vă conving de nimic, domnilor, şi de fapt nu vreau nici măcar să mă credeţi. Pur şi simplu vă rog să mă ascultaţi. Asta e totul. După aceea puteţi să mă consideraţi cum veţi dori. Totdeauna mi-am zis că dacă are cineva răbdare să ne asculte, jumătate din dreptate este împlinită.

Dar s-o iau metodic, ca să vă cruţ totuşi timpul.

Ursitoarele erau beţe, probabil, când au venit la căpătâiul meu sau, plictisite, au vrut să se amuze. Au făcut din mine un fel de acrobat fără plasă. Mi-au dat o înverşunare greoaie şi o exaltare care, amestecate, au devenit destin. Şi veţi vedea că nu vă spun baliverne. Ascultându-mă, o să vă amintiţi mereu de şerpii care se întorc să-şi muşte coada.

Mai întâi, cum v-am spus, am vrut să mă fac pustnic. Mă lăudam prietenilor că vreau să mă refugiez undeva pe un ţărm pustiu sau într-un schit părăsit.

Eram hotărât să mă îngrop într-o taină pe care până la urmă să n-o mai înţeleg nici eu. Făceam, bineînţeles, pe nebunul, dar era şi ceva serios în nebunia mea. Mi se părea că, retrăgându-mă într-o grotă sau într-un pustiu, toată lumea va observa absenţa mea şi va discuta tot timpul despre mine. Închideam ochii şi visam că, nesuportându-mi lipsa, prietenii vor trimite mesageri după mine, rugându-mă să mă întorc, să renunţ la hotărârea mea, la recluziunea mea. Eu refuzam, mă arătam neînduplecat, dar în realitate abia aşteptam să fiu rugat mai departe, să insiste. Din orgoliu, vroiam să cedez cât mai târziu, să dau impresia că, fără insistenţele lor, aş fi rămas până la sfârşit în grotă sau în pustiu. Şi că reveneam printre oameni numai pentru a le face un hatâr prietenilor mei.

Dar niciodată n-am avut putere să duc ceva până la capăt. Porneam pătimaş într-o parte şi n-ajungeam nicăieri. Mă aruncam în gol cu o exaltare tulbure şi pe urmă mă întrebam de ce-am făcut-o. Eu însumi nu ştiam prea bine ce vroiam ascultând cum fierbea sângele în mine. Aşa că nu m-am dus în nici un pustiu. Dealtfel, ca să te retragi de bunăvoie într-un pustiu trebuie să îndeplineşti, probabil, minimum trei condiţii: 1. Să crezi în Dumnezeu sau în ceva asemănător mai mult decât în tine. 2. Să ştii să renunţi. 3. Să nu vrei să vorbeşti cu nimeni despre sihăstria ta. Or, eu nu îndeplineam nici una dintre aceste condiţii. Eram prea egoist şi prea tânăr ca să renunţ la ceea ce nu avusesem încă şi pe deasupra mi se părea plictisitor să nu pot comunica nimănui impresiile mele din pustiu... Ca să nu mai spun că, probabil, nimeni nu mi-ar fi observat lipsa. Cum nimeni n-a observat-o, poate, acum. Şi mă întreb dacă am avut vreodată prieteni. Într-o vreme am crezut. Acum mă îndoiesc.

După aceea, am vrut să mă fac judecător. Dar şi aici m-am lovit de destinul meu sucit. Pentru că, domnilor, eu m-am născut în zodia Racului, dar, ca să încurce de tot lucrurile, ursitoarele mi-au dat pasiuni puternice, răstignindu-mă între ele şi tendinţa racilor de a da înapoi. Ceea ce a fost un adevărat blestem pe capul meu deoarece m-a împiedicat totdeauna să ajung la ţintă. Aplecat asupra cărţilor mele de drept, vroiam o dreptate pe care s-o împart singur, fără ajutorul nimănui. Mi se părea că nici o dreptate care nu depindea numai de mine nu putea fi destul de sigură. Eram şi la vârsta când îţi închipui că rostul lumii n-a fost altul decât să pregătească apariţia ta pe pământ, încât, cu o minte necoaptă, dar înfierbântată, nu-mi lipsea nimic ca să mă iau în serios. Mă deranja, prin urmare, faptul că eu ca judecător urma numai să aplic legile, să le interpretez, fiind dator să judec în spiritul lor şi chiar în litera lor. Asta însemna că rolul meu era doar să împart o dreptate gândită de alţii, de cei care făceau legile. Dacă ei se schimbau şi, odată cu ei, se schimba şi optica asupra justiţiei, trebuia să se schimbe şi optica mea, să consider drept ceea ce înainte era nedrept şi invers. Într-o noapte, înaintea ultimului examen, m-am întrebat ce-aş face într-o asemenea situaţie. Aş fi fost în stare să suport o astfel de lovitură dată orgoliului meu? Practic, dilemă se punea în termenii următori: să accept că justiţia e legată la ochi şi că pe judecător nu-l interesează ce dreptate împarte, el nu este decât scutierul legiuitorului, cu atât mai aproape de perfecţiune cu cât este mai aproape de precizia unui robot perfect; ori să recunosc că n-aş putea împărţi decât o singură dreptate, cea pentru care am optat de la început şi că, deci, aş intra în conflict cu orice schimbare de optică asupra legilor... Am stat în noaptea aceea mult, încercând să rezolv acest impas de principiu, întrucât vroiam să mă conving de faptul că înţelegeam ce este dreptatea şi eram pregătit s-o împart.

Rezultatul a fost că a doua zi nu m-am mai prezentat la examen şi am renunţat la cariera de judecător. Mi-am zis că singura dreptate posibilă e în ceea ce nu se mai poate schimba. Prin urmare în istorie. Bătălia de la Waterloo poate fi pusă pe cântar fără probleme. Nici o surpriză nu mai e posibilă.

Aşa am ajuns la istorie. Nu cu gândul să fiu istoric, ci cu gândul să fiu un magistrat care în loc să judece pricini imediate judecă dosarele istoriei. Numai că, am aflat asta mai târziu, nu prea e nevoie de magistraţi în istorie. Ei pot fi chiar incomozi... Aşa că, după ce am studiat istoria, am devenit profesor de istorie. Era forma mea de ratare, dar mă consolam cu ideea asta. Mi-am zis că dreptatea e imposibilă şi că de fapt nimeni n-are nevoie de ea. Într-o lume în care chiar dreptatea e ratată, îmi puteam îngădui şi eu să fiu un ratat.

La drept vorbind, toată viaţa mea e un şir de pasiuni eşuate. Mereu am luat-o de la început. Ca un adevărat rac ce sunt. Dar o să mă înţelegeţi mai bine din exemple, care mă reprezintă, cred, chiar dincolo de ceea ce spun dicţionarele despre pasiuni.

În copilărie, mi-am dorit foarte mult o bicicletă. N-am avut-o şi jinduiam după ea. În ziua când, mai târziu, mi-am cumpărat una, eram foarte mândru şi de bicicleta mea şi de mine. Am început să fac zeci de kilometri cu ea zilnic. Ieşeam în marginea oraşului şi pândeam cicliştii care se antrenau. Mă luam după ei şi pedalam cât puteam de tare. Uneori reuşeam să-i însoţesc câţiva kilometri. Pe urmă aşteptam alţii. Seara, mă întorceam frânt. Îmi storceam maioul de transpiraţie, făceam un duş şi mă culcam fericit. Această pasiune a eşuat în umilinţă. Într-o zi, cum mergeam foarte mândru de mine pe bicicletă, undeva în afară de oraş, am simţit o lovitură puternică în spate, m-am trezit zburând prin aer şi am aterizat la câţiva centimetri de o bornă kilometrică de pe marginea şoselei. Eram, cum se spune la box, complet groggy. M-am ridicat de jos fără să-mi dau seama ce se întâmplase, când am văzut un camion îndepărtându-se şi, de la fereastra cabinei şoferului, cineva făcându-mi un semn batjocoritor cu mâna. Aşadar, fusesem azvârlit intenţionat de camionul care se îndepărta încet, poate pentru că însoţitorul şoferului să aibă timp să savureze spectacolul. M-am scuturat de ţarină, mi-am îndreptat cum am putut cadrul bicicletei care se îndoise astfel încât roţile se adunaseră, se ghemuiseră ca labele unui animal crispat, m-am suit pe bicicleta care acum arăta jalnic şi caraghios, mai înaltă şi cu cocoaşă parcă, şi am plecat. Lumea se uita la mine curioasă şi probabil aveam un aer de Don Quijote pe o mârţoagă sui generis. Abia aşteptam să se termine acel calvar. Eram furios şi umilit. Nu mai aveam nici o plăcere să merg cu bicicleta.

Ajuns acasă, am aruncat-o într-o magazie şi din ziua aceea cariera mea de ciclist amator s-a încheiat. Lamentabil, după cum vedeţi.

A doua pasiune a fost şahul. Jucam în fum de ţigară ore întregi fără să mă pot desprinde de pe scaun. Parcă mă ţintuia cineva acolo. Nu mâncăm, mă durea stomacul de foame, dar continuăm. Nu exista nimic mai important decât tabla aceea cu şaizeci şi patru de pătrate. Întreg universul încăpea acolo. A fi sau a nu fi? Nu, a câştiga sau a nu câştiga, aceasta era întrebarea. Vroiam să câştig neapărat şi sufeream când mâncăm bătaie. Totdeauna am fost un orgolios şi nu mă puteam dezminţi... Ca să-mi menajez orgoliul, m-am apucat să studiez jocul. Mi-am cumpărat cărţi de şah şi nopţi întregi am aprofundat teoria deschiderilor, am repetat finaluri, am analizat combinaţii. Treptat, povestea asta m-a acaparat cu totul. Contractasem boala... Acum nu numai orgoliul mă împingea înainte. Dimineaţa eram ca un beţiv căruia îi lipsea porţia de alcool.

Apoi, am învăţat să „citesc” o partidă şi ceasuri întregi citeam partide de şah. În tramvai, în autobuz, făceam acelaşi lucru. Într-o zi, am descoperit că puteam să joc fără tablă. Şah orb. Şi, fireşte, mi-a făcut plăcere să-mi demonstrez posibilităţile la acest capitol nou. La început, mă mulţumeam să joc cu spatele la tablă, notând mutările pe o foaie de hârtie. Adversarii îmi anunţau răspunsurile lor. Ulterior, am complicat puţin regia acestui spectacol. Stăteam singur într-o cameră, lângă un telefon, iar adversarii mei în altă cameră. Eu fără tablă, ei cu tablă şi ne comunicam mutările la telefon... Până când, într-o altă zi, am descoperit că nu mai aveam nevoie nici de adversari. Puteam să-mi fiu eu însumi adversar. Am început să joc singur, gândind pe rând din perspectiva albului şi a negrului. Am făcut asta mai întâi la tablă. Mutăm piesa albă, pe urmă îmi combăteam intenţiile cu piesele negre.

Acest joc, nu ştiu dacă vă daţi seama, era destul de periculos. Până atunci nu-mi pusesem la încercare decât memoria. Acum atacam chiar unicitatea fiinţei mele. Dintr-odată, fiinţa mea s-a rupt în două. Una care juca cu piesele albe, alta care juca cu piesele negre. Aceste jumătăţi din mine se combinau, se refăceau, se reuneau, într-o continuă sfâşiere şi reconstituire a unităţii mele. După un timp am renunţat şi la tablă. Stăteam întins în pat şi ore întregi, cu ochii în tavan, mă luptam corp la corp cu mine însumi, cum zicea Van Gogh, dar nu ca să creez ceva, ci ca să câştig o partidă pe care în acelaşi timp o pierdeam. Pentru că dedublarea mea era însoţită, vă imaginaţi de ce, de o rapidă dezagregare a tuturor lucrurilor normale. Acum, nu mai aveam nici o şansă. Nu mai puteam câştiga nici o partidă fără ca ea să însemne în acelaşi timp o înfrângere. La jumătatea oricărui elan urma o jumătate de prăbuşire. Eram sfâşiat în două şi mă sfâşiam şi mai mult. Începeam să mă suspectez pe mine însumi şi, cumva, să mă apăr de propria mea umbră sau s-o urmăresc bănuitor pe furiş ca să-i aflu intenţiile. Cel care mă privea din oglindă era adversarul meu. Trebuia să nu mă uit în ochii lui ca să nu mă divulg. Trebuia să mă feresc de mine însumi şi trebuia să mă lovesc pe ascuns. Astfel, tot ce până atunci fusese clar în raporturile cu mine însumi a fost lovit dintr-odată de o confuzie gravă. Iar nenorocirea era că nu mă puteam opri. Mă comportam întocmai ca un morfinoman. M-am dus la un doctor, i-am cerut sfatul, dar el, fie că n-a înţeles ce se petrecea cu mine, fie că se va fi gândit că oricum n-aveam să-l ascult, m-a sfătuit destul de plictisit să las şahul şi să nu mai joc. „În chestiile astea, a zis el, există o singură soluţie, cea radicală. La fel ca la orice drog. Tai drogul. Aşadar, tabla de şah trebuie dăruită unui prieten sau aruncată.” Uşor de zis. Am ascuns tabla acasă, ca să n-o mai văd, şi am încercat să nu mă mai gândesc la şah. Căutam treburi care să-mi ocupe întreg timpul şi să mă obosească. În zadar. Ajunsesem chiar să am unele tulburări psihice şi mă credeam un incurabil.

Norocul meu a fost că tocmai atunci mi-a căzut în mână o povestire a lui Zweig despre un jucător de şah care a înnebunit tot aşa, jucând şah orb cu el însuşi. M-am speriat îngrozitor, iar spaima a reuşit ceea ce nu reuşise doctorul. Instinctul meu de conservare m-a ajutat să-mi ţin jurământul, căci în noaptea aceea am jurat să mă vindec şi să nu mai joc. Dar era cumplit de greu. Sufeream, mai rău ca un alcoolic căruia i se smulge din faţă paharul. Probabil, şi într-un asemenea caz trebuie o perioadă de dezintoxicare. Încet, încet, toxinele se elimină şi revii la normal. Totuşi, încă multă vreme, cum vedeam o tablă de şah tresăream. Mi se făcea frică şi plecam mai departe, dar ceva ca o taină continua să existe. Prin urmare această pasiune a eşuat pe pragul nebuniei.

Ca să uit de şah probabil, m-am avântat în altă pasiune. Ascultam muzică. Ore întregi ascultam acelaşi concert de vioară sau aceiaşi concert de pian. Aveam o discotecă cu aproape tot ce considerăm eu „mare” în materie de muzică simfonică. Şi cum veneam acasă, puneam în funcţiune picupul, după care şapte sau opt ore mă scăldam în muzică uitând orice altceva... Cred că această pasiune a fost mai lungă decât celelalte. Ştiam pe dinafară concertele şi simfoniile respective, dar tot le ascultăm. Le cântam cumva în gând înainte. Până mi-am dat seama că de fapt nu mai ascultăm, ci ascultam ceea ce există în mine, iar sunetele propriu-zise se târau ca o umbră după muzică din capul meu. Eu, în realitate, pe aceea o ascultăm. De la o vreme, aproape mă deranja muzica reală. O concura pe prima care cântă în mine şi mă împiedica s-o gust. S-a întâmplat ca atunci când te amuză să-ţi auzi ecoul vocii, până ce, la un moment dat asta te împiedică să mai vorbeşti şi să auzi normal. Dar altceva m-a făcut să renunţ la această pasiune...

Noi suntem ca un cântec, nu credeţi? Un cântec nu se poate cânta niciodată de la sfârşit spre început. Trebuie să-l cânţi totdeauna îndreptându-te spre sfârşit. Pe parcurs, în timp ce cânţi încă şi muzică te îmbată, îţi dai seama că sfârşitul se apropie totuşi, oricât l-ai amâna. Încerci să lungeşti puţin notele, dar asta nu dă cântecul înapoi, nu reînvie ceea ce a murit din muzică între timp. Amâni doar sfârşitul. Te încăpăţânezi să nu recunoşti o evidenţă. Că orice cântec are un sfârşit. Oricât ar fi de frumoasă o melodie, vine o clipă când ea e acoperită de tăcere. Când tăcerea e mai puternică decât muzica. Astfel că orice cântec, orice concert mi se părea că nu este decât un continuu avertisment. Mi se repeta mereu că frumuseţea, vraja sunt provizorii. Că după ele va urmă tăcerea. Că sunetele acelea minunate pe care le ascultăm se vor preface în tăcere, în cenuşă. Muzică vă muri. Nu putem în timpul concertului să fugim înapoi prin desişul sunetelor spre clipa când, îmbătaţi de muzică, am deschis buzele şi am început să murmurăm. Pe măsură ce înaintezi în emoţie, te apropii şi de sfârşitul ei. Nimic nu te poate salva. Nu există decât frumuseţi trecătoare. Eternă e doar tăcerea. Concertele care întrerup tăcerea nu fac decât s-o tulbure câteva clipe ca o piatră care loveşte suprafaţa încremenită a unui lac. Atât durează muzica. Atât durează cât şi cercurile concentrice de pe luciul unui lac. Restul, da, restul e tăcere. Orice am face. Concertele sunt ca şi noi. Accidente ale tăcerii. O, dacă am putea să ne întoarcem de la jumătatea unui concert înapoi spre începutul lui! Dar nu se poate. Un cântec îmbătrâneşte în timpul cât îl cântam. El începe tânăr, luminos, plin de încredere şi de speranţă. Se maturizează, continuă îngândurat, apoi deodată îmbătrâneşte. Uneori îmbătrâneşte solemn, alteori îmbătrâneşte melancolic. Asta n-are importanţă. Ceea ce contează e că se apropie de sfârşit şi de moarte. O moarte somptuoasă nu e mai puţin moarte... Dacă am încerca să ne întoarcem... dar nu, nu se poate. Nici să ne oprim. Ştiţi cum se aude un cântec atunci când acul care se roteşte pe disc nu mai înaintează... O puneţi că un concert se poate relua de la capăt le câte ori vrei. Nu e adevărat. De fiecare dată nu e întocmai acelaşi concert. E ceva schimbat. Ceva, infim poate, schimbat în tine însuţi. Discul e acelaşi, dar tu nu mai eşti acelaşi dinainte. Eşti altul, mereu altul. Şi astfel, dacă asculţi toată viaţa acelaşi concert, de fapt asculţi mereu alte concerte. Aşa cum nu putem citi aceeaşi carte oricât am vrea. Nu, asta e o himeră. Chiar dacă citim aceeaşi carte va trebui să recunoaştem la sfârşit că am citit nenumărate cărţi. De fiecare dată altă carte, pentru că de fiecare dată eu nu mai eram eu cel dinainte, ci altul, puţin său mult schimbat... Numai că la o carte e mai uşor să-ţi dai iluzia că poţi să rămâi la aceeaşi pagină. Chiar dacă şi asta e o iluzie. O minciună. Pentru că, dacă rămâi la aceeaşi pagină, de fapt citeşti mereu o pagină nouă pe măsură ce îmbătrâneşti... Dar cărţile sunt mai generoase cu iluziile noastre. Putem să le citim mai încet, să întârziem, să amânăm, să revenim, să ne minţim, să uităm fatalitatea sfârşitului, în timp ce ascultând un concert e imposibil să faci asta. Iată de ce am renunţat şi la muzică.

Mi-a rămas însă cea mai mare pasiune a mea. Mă veţi întreba care e. Ce nume are. Şi mi-e foarte greu să-i dau un nume. Dacă i-aş spune „încredere în ceea ce e frumos” ar suna cumva retoric şi pe undeva neadevărat. N-am fost niciodată de un optimism prea robust. Dimpotrivă, am fost mereu vulnerabil. Călcâiul lui Ahile, la mine, s-a extins, aşa, cam pe trei sferturi din trup. Poate tocmai de aceea, pentru că mă simţeam atât de vulnerabil am început să vorbesc atât de mult despre speranţă. Şi, cum să vă spun, nu vorbeam pur şi simplu despre speranţă. O sacralizam. Aveam în faţa vieţii atitudinea unui mistic de fapt. Mă emoţiona lumina şi-mi spuneam că nu e chiar o vorbă goală religia simţurilor. Îmi plăcea să visez chiar că e posibilă un fel de atitudine vegetală în faţa lumii. Visam să ajung să stau ca o plantă la soare, să mă comport ca un arbore, care atins de lumina amiezii uită cu totul de frig.

N-o să vă surprindă prin urmare că iubesc marea. Poate o să vă surprindă puţin pretenţia că o iubesc altfel decât ceilalţi oameni. Dar vă asigur că pretenţia asta nu ascunde nici o vanitate. E vorba de altceva. Adeseori, vara, pe plajă, mă uitam în jur şi mă întrebam ce reprezenta marea pentru necunoscuţii care stăteau la soare să se bronzeze, sporovăind veseli sau prăbuşiţi în clipa lor interioară. Pentru unii, marea era cu siguranţă un exil provizoriu din plictiseală şi mediocritatea vieţii obişnuite. Veneau pe plajă şi trăiau câtva timp în afara destinului lor. Sau vroiau să prindă puteri, ca să reziste până la vară viitoare. Marea era pentru ei ca o cură de întinerire forţată. Cu trupul gol la soare, încercau să uite că erau mai bătrâni decât în verile precedente. Alţii veneau dintr-o nevoie de barbarie. Nu erau nişte barbari adevăraţi pentru că nu aveau curaj să renunţe decât temporar şi parţial la confortul civilizaţiei, la tramvaie, la vacarmul oraşelor. Aduceau, dealtfel, şi pe plajă vacarmul. Erau bolnavi de el. Nu se puteau lipsi, cei mai mulţi, nici de maşini. Umblau în schimb în picioarele goale cu iluzia că au regăsit natura elementară. Iluzie de o clipă. Erau nişte barbari rataţi, ce să vă spun... Eu mă duceam la mare din alte motive. Regăseam acolo stratul cel mai primitiv al pasiunilor mele. Aveam pe nisip o plăcere aproape vicioasă. Îmi era de ajuns să mă întind pe nisipul fierbinte, să simt curii soarele îmi dogoreşte trupul, să aud cum marea foşneşte confuz la câţiva paşi de mine continuând o melopee din care nu pricepeam nimic decât că eternitatea nu e altceva decât murmurul indiferent al tăcerii, golul prin care alergăm, pe care îl întrerupem o clipă cu fuga noastră, dar în momentul când ne-am prăbuşit se reia... aşadar, îmi era de ajuns să simt asta ca să regăsesc acel adevăr elementar din mine şi să mă întorc la pasiunea mea...

Iubeam deci şi liniştea plajelor goale şi strigătele celor care aleargă pe nisip, cum iubeam şi fântânile şi setea sau templele vechi, năpădite de iarbă, şi preotesele îngenuncheate în imaginaţia mea pe treptele lor. Şi, după cum bănuiţi, eram convins că nu există altă înţelepciune decât aceea de a vedea partea însorită a adevărului că trăim. Un prieten care locuia în alt oraş şi căruia îi plăcea să mă zgândăre mi-a scris odată că el nu ştia ce e speranţa şi ce-ar putea face cu ea. Îmi amintea chiar faptul că grecii au scos-o ultima din cutia Pandorei, considerând-o cel mai mare dintre rele. Oamenilor, zicea el, n-ai voie să le vorbeşti despre speranţă dacă vrei să-i salvezi. Miroase a paradis. Speranţa ne-a pregătit doar să înghiţim mai bine cacialmaua. I-am răspuns că această cacialma este singurul lucru pe care-l avem. Şi pentru că-mi vorbise despre greci, am vrut să-i povestesc despre fecioarele care undeva în Grecia veche dansau şi cântau, ţinându-se de mână, şi, cântând încă, se desprindeau, una câte una, din cerc şi se aruncau în abis. Vroiam să-i spun că eu aş fi dansat şi aş fi cântat alături de ele, dar n-aş fi putut să mă desprind din cerc. Până la urmă i-am povestit altceva, cum, odată, am mers o noapte întreagă printr-un desiş de jnepeni ceva mai înalţi decât un om, în jurul unei cabane, la vreo câteva sute de metri de ea, cu convingerea că mergeam în linie dreaptă. Poate că şi viaţa e aşa. Mergem în cerc, în jurul unui punct pe care nu-l vedem şi care, totuşi, poate, e aproape, foarte aproape.

Mai gândeam astfel în ziua când am pornit pe drumul care m-a adus în această gară pustie unde o aştept acum pe Eleonora, după ce am aşteptat zadarnic un tren.

Eram într-o frizerie. Ţin minte fiecare amănunt... Era chiar înaintea echinocţiului de primăvară. Aerul se încălzise brusc. Cerul se limpezise. Plutea peste oraş o lumină vegetală, cum îmi plăcea mie, care mă îmbăta şi promitea o primăvară înaltă. Un vânt călduţ ştergea ultimele dâre de frig. Lumea zâmbea pe străzi şi se simţea în aer că miracolul începea. Ce mai, afară erau prezente toate argumentele filosofiei mele... În timp ce frizerul mă tundea, vedeam în oglindă, la garderobă, o femeie cam de patruzeci de ani, cu un aer simplu, modest îmbrăcată şi cu ceva blând şi casnic în atitudini. Una din acele femei care nu trebuie să fie nici frumoase, nici bine îmbrăcate, care au un fel de maternitate elementară şi o blândeţe resemnată şi tăcută, trăind între gesturi mici. Stătea la garderobă, în aceeaşi poziţie, fără nici o mişcare, fără nici o vorbă, privind în gol. De fapt, aveam impresia că nici măcar nu se gândea. „Uite aşa ar trebui să stau şi eu, dacă vreau să fiu ca un copac”, mi-am zis. Când venea un client, îi luă cu mişcări automate pardesiul şi pălăria şi le aşeza în cui. La plecare, îi ţinea pardesiul, dădea apoi de două-trei ori cu peria, mulţumea cu voce înceată pentru bacşişul primit, după care îşi relua imobilitatea şi tăcerea. La un moment dat am văzut-o cum se îmbracă, şi-a luat o pungă de plastic şi era gata să se îndrepte spre uşă când s-a întâmplat ceva. Probabil, unul dintre frizerii care lucrau de partea cealaltă, şi mai spre fund, i-a zis ceva ce nu auzisem. Eu o vedeam numai pe ea. A stat câteva clipe fără să spună nimic, privind fix spre partea din fund a frizeriei. Apoi deodată s-a congestionat şi a început să strige. Şi pe măsură ce striga, vocea ei se subţia, devenea ţipăt, până când ţipătul s-a sfărâmat. Ea îşi dădea seama că vocea n-o mai ajută şi ţipa atunci şi mai tare. Nu înţelegeam nimic din ce spunea, dar ţipătul acela nesigur, ca o lamă de cuţit care se frânge, suna atât de strident încât era înfricoşător. Nu mai era un ţipăt omenesc. Era un ţipăt animalic plin de disperare şi de neputinţă. Nu ştiu cât a durat astfel, dar parcă nu se mai termină şi simţeam că nu mai puteam să suport. Şi poate şi mai mult m-a înfricoşat faptul că în acest timp nimeni din frizerie n-a întors privirea spre locul acela. Ca şi cum tot ce vedeam şi auzeam erau născociri ale imaginaţiei mele. Pentru ceilalţi, femeia aceea tăcea în continuare la garderobă ei sau plecase. Înţelegeţi? Ţipătul ei nu exista. În zadar ţipa, nimeni nu vroia s-o audă. Inclusiv eu, de fapt. Căci în tot acest timp nu m-am sculat de pe scaun să mă întorc. L-am lăsat pe frizer să mă tundă mai departe. Şi numai după ce femeia s-a dus undeva în spatele frizeriei, unde îşi lăsau frizerii halatele, căci i se făcuse rău, l-am întrebat pe cel care mă tundea: „Ce s-a întâmplat?” Ca şi cum eu nu fusesem de faţă sau mă gândisem la altceva, nu fusesem atent. Frizerul mi-a explicat atunci că femeia lucra acolo de mai multă vreme şi fusese concediată, iar ea, neavând din ce trăi, venea totuşi şi-şi făcea treaba mai departe fără nici un salariu, mulţumindu-se cu ceea ce primea bacşiş. Unul dintre frizeri îi aruncase o vorbă grosolană, adăugând că nu era nevoie de ea acolo, de ce venea... Îi auzeam încă gemetele când am plătit şi am plecat cât am putut mai repede. Simţeam că trebuia să ajung afară. Să n-o mai aud pe femeia aceea gemând. Şi parcă ţipătul ei plutea în continuare ca un tăiş de pumnal în aerul frizeriei, deşi ceea ce se petrecuse nu zdruncinase nici un detaliu. Rumoarea era aceeaşi ca de obicei. „Criză de isterie, a zis unul. Am mai văzut noi de-astea.” Atât. Înţelegeţi? Acesta a fost singurul comentariu pe care l-am auzit...

Afară era primăvară. Dar, dintr-odată, am avut sentimentul că toată primăvara aceea care începea era indecentă. A fost ca o revelaţie. Am ştiut în aceeaşi clipă că nu voi mai putea să mă mint niciodată. Ţipătul dizgraţios şi disperat, aproape animalic, al acelei femei sfâşiase brutal tot ce ţesusem eu cu grijă ani de zile. Fericire? Lumină? Frumuseţe? Gogoşi! Cacialma, domnilor. Nu există decât ţipătul şi tăcerea. Gemetele de animal înjunghiat şi exclamaţia: „Am mai văzut noi de-astea”. Atunci am priceput prima oară că trăisem într-o minciună aurită. Omul? Nu există „omul” decât în tratatele de filosofie care se mulţumesc cu abstracţiuni. În realitate există mai multe feluri de oameni. Există călăul, există victima, există martorul care se amuză, există martorul indiferent, care nu aude sau pleacă pentru că nu-i place spectacolul, îl deranjează sau îl face să sufere. Mai există şi cel care se revoltă. Dar pe acesta nu-l poţi vedea totdeauna; îl copleşesc martorii, dintre care se aleg mereu şi călăii şi victimele pentru că spectacolul trebuie să meargă fără oprire.

Aşa a eşuat pasiunea mea pentru o frumuseţe umană abstractă. Mi-am dat seama că ţipetele există, însă nu le auzim. Nu vrem să le auzim. Suntem surzi, iar cei care ţipă se chinuiesc să ţipe şi mai tare văzând că nimeni nu-i aude. Toţi îşi văd de treburile lor mai departe, ca şi când nimic nu s-ar fi întâmplat, iar tu te simţi atunci ca o păpuşă dezarticulată. Ca să recapeţi senzaţia că eşti om trebuie să observi un semn că te aude cineva. Altfel înnebuneşti. Şi ca să nu înnebuneşti, ţipi şi mai tare. Şi deodată observi că vocea nu te mai ascultă. Ţipătul a ajuns la limitele lui şi s-a frânt. Tăcerea a fost mai puternică decât el.

Cred că femeia aceea a înnebunit văzând că nimeni nu se uita la ea decât prin oglindă, nimeni nu-i da atenţie. Dacă cineva, unul singur dintre cei de-acolo s-ar fi întors spre ea şi i-ar fi zis „Ce vrei? De ce ţipi?” probabil s-ar fi oprit. Ar fi dat o explicaţie sau ar fi plecat. Dar aşa, văzând că ţipă în zadar, a ţipat şi mai tare ca să fie auzită. Se simţea probabil ca sub un clopot de sticlă din care privea lumea care îşi continua mişcările netulburată. Ea vroia să iasă de sub clopotul de sticlă, să-l sfărâme şi n-avea pentru asta decât o singură armă, disperarea ei. Disperarea cu care a început să ţipe ca şi cum ar fi bătut cu pumnii în clopotul invizibil de sticlă. Până când ţipătul s-a frânt.

M-am întors atunci la prima mea pasiune, înţelegând că ea e singura care merită să fie trăită, care nu te dezonorează. Pasiunea pentru dreptate. Am priceput că există atâta nedreptate pe lumea asta încât cineva însetat de dreptate vă avea totdeauna ceva de făcut. Niciodată nu va ajunge la capătul pasiunii sale. Niciodată nu-şi va epuiza şansele. Va eşua, dar o va putea lua de la capăt, chiar dacă nu va lăsa în urma lui nici o dâră de dreptate, ci numai una de sânge. Aşa a început să mă obsedeze din nou dreptatea, după ce renunţasem de mult la cariera de judecător. Probabil, mi-am zis, toţi trăim sub o crustă de sticlă, datorită ei nu auzim şi tot datorită ei nu suntem auziţi. Şi trebuie să ne hotărâm să spargem această crustă. Am revenit a doua zi la aceeaşi frizerie. Femeia nu mai era, iar cel care o făcuse să ţipe citea liniştit un ziar. Am întrebat de ea. Nimeni nu ştia nimic. „E bolnavă?” Au ridicat din umeri. „Dar unde locuieşte?” Nu ştiau. Când am ieşit pe uşă, am auzit 0 voce zicându-le celorlalţi batjocoritor: „Încă unul care s-a ţicnit”. Şi puteam da, într-adevăr, această impresie. Am venit încă de vreo trei ori la frizerie fără nici un rezultat. Poate ca să scape de mine, unul mi-a dat într-o zi o adresă vagă, un nume de stradă de la marginea oraşului. M-am dus acolo. Era o stradă nenorocită, sordidă. Am intrat din casă în casă întrebând. În zadar. A trebuit să renunţ.

Ceva se schimbase însă definitiv în viaţa mea. Mai exact se zdruncinase. Am început să mă duc la tribunal să asist la procese. M-am apucat să studiez şi dosarele unor procese încheiate demult. Aveam un prieten la arhivă. S-a mirat mai întâi, pe urmă m-a lăsat în pace. Din păcate i-am făcut necazuri, pentru că întâlnindu-mă într-o zi cu un judecător care judecase unul din acele procese i-am zis că dăduse o sentinţă greşită. Atunci mi s-a interzis accesul la arhivă. Mă mulţumeam să asist la procesele care se judecau, cele care mi se păreau complicate şi importante. Îmi notam ce spuneau martorii, ce spunea acuzarea, ce spunea apărarea. Odată, după ce s-a citit sentinţa, m-am ridicat să protestez împotriva verdictului. Am fost scos din sală. A doua zi, directorul liceului unde eram profesor mi-a pus în vedere că de multă vreme îmi neglijam orele de curs, că făceam şcoala de râs şi că va fi nevoit să mă concedieze dacă nu-mi băgam minţile în cap. O vreme am ocolit tribunalul. Pe urmă, într-o amiază când am plecat de la liceu, n-am mai rezistat şi m-am strecurat din nou în sala de judecată. Văzându-mă, un aprod m-a întrebat amical: „Aţi fost bolnav?” Probabil n-arătam prea bine. Am dat din cap, încuviinţând. La plecare, acelaşi aprod m-a însoţit câţiva paşi ca să mă întrebe: „Am văzut că scrieţi tot timpul, pot să vă fiu şi eu de folos?” Am plecat neştiind ce să-i răspund.

În vremea asta, de câte ori ieşeam pe stradă mă uitam la toate femeile mai simple în speranţa că o voi reîntâlni pe femeia de la frizerie. Ajunsese un fel de obsesie. Mă urmărea ţipătul ei oribil, insuportabil. Uneori mă înfuriam şi dacă aş fi întâlnit-o aş fi fost în stare s-o strâng de gât. Datorită ţipătului ei, toate se răvăşiseră de la locul lor. Bruma mea de echilibru se dusese dracului...

Acum mergeam ca un câine ţinut în zgardă, la şcoală. Gândul mi-era continuu la faptul că trăim sub o crustă de sticlă datorită căreia nu auzim ceea ce trebuie să auzim. Vroiam să-i oblig pe cei din jurul meu să audă. Să le strig: „Nebunilor, nemernicilor, nu vă prefaceţi că nu auziţi. Întoarceţi-vă şi întrebaţi-o pe femeia care ţipă: «Ce vrei, femeie?» Sau porunciţi-i: «Încetează!» Luaţi-o de mină şi daţi-o afară. Scuturaţi-o de umeri: «Femeie nebună, ce te-a apucat, de ce faci gălăgie aici?» Sau orice altceva. Dar pentru numele lui Dumnezeu, întoarceţi capul. Numai atât faceţi măcar. Nu vă continuaţi gesturile ca şi cum nimic nu s-ar întâmpla. Smulgeţi-vă măştile de sticlă”... Înţelegeţi, aceasta a devenit pasiunea sau, dacă vreţi, nebunia mea. Să smulg măştile de sticlă. Lumea e plină de măşti de sticlă. Te uiţi şi nu le vezi. Mingii faţa unei femei şi nu simţi masca asta de sticlă. Se îmbrăţişează doi amanţi şi nu simt unul la celălalt masca de sticlă. Se sărută şi nu simt. Mama îşi creşte copilul şi nu simte cum odată cu obrazul se lărgeşte şi masca de sticlă. Nu, aceste măşti nu se văd. Dar opriţi-vă undeva, vroiam să le strig, şi ţipaţi, cereţi ajutor, ameninţaţi. Imediat veţi observa măştile de sticlă. Figurile rămân impasibile. Fiecare îşi vede de viaţa sa, sub clopotul său de sticlă. Într-o zi, în mijlocul pieţei am făcut această experienţă. Era duminică dimineaţa şi toată lumea se plimba. Deodată m-am oprit şi am început să ţip. Nimeni nu s-a apropiat de mine să întrebe ce vreau. Trecătorii au iuţit paşii şi în câteva clipe în jurul meu era gol. Peste câtva timp, pe motiv că nu eram în toate minţile şi că nu puteam fi lăsat să predau elevilor, am fost concediat de la liceu. Dar nu m-am întristat. M-am bucurat chiar. Acum aveam cât timp vroiam să mă duc la tribunal.

Când m-a văzut, aprodul m-a salutat zâmbind: „Bine aţi venit din nou pe la noi. Ce mai faceţi?” M-am aplecat şi i-am spus la ureche: „Fac procesul ţipetelor”. A rămas perplex şi sunt convins că în clipa aceea m-a crezut nebun. „Bine, bine, sigur... Înţeleg... Poftiţi.” Bietul om nu ştia cum să fie mai prietenos cu mine, să nu mă supere. Se temea probabil să nu mă reped să-l strâng de gât. Din ziua aceea, când mă zărea îşi făcea de lucru în altă parte, dar mă studia pe furiş cu o mare curiozitate. L-am surprins chiar făcându-i un semn discret unui grefier, cu înţelesul „ăsta e”. Nu era, dealtfel, singurul care mă evită. Lumea mă cam părăsise. Până şi amicul meu de la arhivă se ferea de mine după ce s-a auzit că m-am dus la preşedintele tribunalului şi i-am propus să-i dea în judecată pe cei de la frizerie.

Vă daţi seama că şi preşedintele tribunalului m-a crezut nebun. De fapt, vroiam numai să văd cum reacţionează la propunerea mea. Nu mă aşteptam s-o ia în serios.

Seara, acasă, am început, totuşi, singur să fac un asemenea proces. Am enumerat mai întâi, pe hârtie, conştiincios, argumentele care pledau contra femeii de la frizerie:

― a tulburat liniştea unui local public;

― nimeni dintre cei de-acolo nu era, în fond, vinovat de concedierea ei;

― cei prezenţi n-au făcut altceva decât s-o lase să ţipe; nimeni n-a bruscat-o; şi totuşi, în loc să se liniştească, ea a continuat şi mai tare;

― fiecare avea propriile sale necazuri, chiar fără să fi fost concediat; totuşi nici unul nu se apucase să-i reproşeze ei necazurile sale;

― ţipătul nu este un argument, este o izbucnire de disperare; dacă fiecare şi-ar ţipa disperările pe toate drumurile, nu s-ar mai putea trăi.

Pe altă hârtie, notam argumentele care erau de partea ei:

― femeia nu voise decât să muncească onest, să-şi ducă viaţa ei amărâta până la capăt; şi dintr-odată s-a văzut lipsită de această posibilitate;

― ea n-a răspuns glumei sau grosolăniei unui frizer; ceea ce a strigat în ea a fost disperarea care o sufoca;

― un om într-o asemenea situaţie este la fel de aproape de moarte şi de nevoia de tandreţe, de înţelegere; e în stare atunci să cerşească un semn de care în condiţii obişnuite se poate lipsi; şi, când nici cerşindu-l nu-l poate obţine, urlă ca un animal; prin acest urlet, omul face o ultimă încercare de a se salva înainte de a se scufunda cu totul;

― dacă unul, unul singur dintre cei de faţă ar fi reacţionat, ea s-ar fi oprit; dar toţi o priveau prin oglindă sau îi întorceau spatele;

― ţipătul nu este un argument, dar este o dovadă că omul acela nu mai are ce face cu logica.

Aşa a început o altă nebunie de a mea... Cum să vă explic mai bine? Tot firea mea m-a împins şi spre asta. Căci, dacă asemănaţi viaţa cu un joc de ruletă, îmi era cu neputinţă să mă învârt printre mese şi să mizez puţin, cu târâita, ca să nu risc. Nu, eu mizam de fiecare dată tot ce aveam în buzunar. Şi ce jalnici mi se păreau cei care îşi drămuiau pasiunile, că nu cumva să se trezească săraci. Nu-mi plăcea să trăiesc din mărunţiş, aveam alte idei şi alt sânge în arterele mele decât ei. Vroiam să risc totul pe un număr câştigător. Şi, ca să fiu pe deplin sincer, la început eram chiar convins că voi câştiga. Riscul meu nu era decât pe jumătate risc. Doream să fiu admirat doar pentru nepăsarea cu care azvârleam totul pe masă şi aşteptam apoi calm să se învârtă discul ruletei. Abia când acesta se oprea şi vedeam că m-am înşelat, rămâneam descumpănit. Cum se întâmplase? Nu-mi explicam. „Trebuie să fie o greşeală”, îmi ziceam atunci. Şi iarăşi o luăm de la capăt, bănuind că unii murmurau, poate, în spatele meu: „ăsta are nervi de oţel” sau „e nebun”... Mai târziu, lucrurile s-au mai schimbat. Nu mai aveam insolenţa jucătorului sigur de el, ci mizam strângând pumnii, în vreme ce, în loc de murmure admirative, bănuiam râsete înăbuşite. Acum îmi trebuia toată înverşunarea de care eram în stare ca s-o iau de la capăt. Fiecare pasiune mă sărăcea cu totul, mă aducea în pragul falimentului şi îmi trebuia un timp să-mi revin. Dar echilibrul nu-mi pria. Curând, ardeam şi speram iarăşi.

Numai că de data aceasta descoperisem şi altceva, dincolo de faptul că-mi doream numerele câştigătoare pentru a mă apăra de o resemnare sălcie. Descoperisem îndoiala şi chiar necesitatea îndoielii. Vechea mea încăpăţânare de a crede fără rezerve mi se părea acum un fel de orbire. M-am gândit că, pentru a nu greşi, trebuia să caut în orice idee şi contrariul ei, să cântăresc. Dreptatea nu stă pe un singur talger, mi-am zis, ci în balanţă, în cumpăna dreaptă a ambelor talgere.

Toate raţionamentele mele au început astfel să devină procese. Orice gândeam, căutam şi reversul. Oricărei lumini, îi căutam umbra. Oricărei vorbe, îi căutam ecoul. Nu mai era nimic „curat”. Totul era „murdărit” de contrariul acelui lucru. Eram un fel de Sisif, dacă vreţi, care-şi arunca singur stânca pe coasta muntelui odată ajuns sus. Într-un fel, mă întorsesem la viciul de a juca şah cu mine însumi. Acum transformam fiecare idee într-o partidă de şah. Într-un proces. Câte idei, atâtea procese, atâtea partide de şah. Făceam exact acelaşi lucru ca atunci când jucam pe rând, tot eu, cu piesele albe şi cu piesele negre.