1.
Daphne
"Şi totuşi sînt mîndru de umilirea mea, iar fiindcă sînt condamnat la un privilegiu ca acesta, aproape că mă bucur de o cale de salvare pe care o urăsc: sînt, cred, pe cît îmi pot aminti ca om, unica fiinţă din speţa noastră care a mai naufragiat vreodată pe o corabie pustie."
Cam aşa scria, într-un stil preţios şi nepocăit, Roberto de la Grive, prin iulie sau august 1643, pe cît se pare.
De cîte zile rătăcea oare pe valuri, legat de o scîndură, cu faţa în jos ziua, ca să nu fie orbit de soare şi cu gîtul întins într-o poziţie nefirească, ca să nu fie nevoit să înghită apă, ars de sărătura mării şi, cu siguranţă, cuprins de febră? Scrisorile nu spun şi lasă să se creadă că de o veşnicie, însă poate că era vorba doar de vreo două zile cel mult, altfel n-ar fi supravieţuit arşiţei lui Phoebus (cum se vaietă cu multă fantezie) el, atît de bolnăvicios, cum se descrie, animal noctambul dintr-un beteşug al naturii.
Nu era în stare să ţină socoteala timpului, dar cred că marea se liniştise îndată după furtuna aceea trecătoare ce-l azvîrlise de la bordul lui Amarilli, iar pluta neobişnuită, pe care marinarul i-o indicase ca fiindu-i pe potrivă, îl dusese împinsă de alizee, prin largul unei mări senine, într-un anotimp cînd la sud de ecuator e o iarnă foarte moderată, la nu prea multe mile depărtare, pînă ce curenţii îl făcuseră să se oprească în golf.
Era noapte, aţipise şi nu-şi dăduse seama că tocmai atunci se apropia de o corabie, pînă ce, cu o zguduitură, scîndura nu se izbise de prora lui Daphne.
Şi pe cînd ― la lumina lunii pline ― observase că plutea pe sub un bompres, drept pe sub un turn de proră de care atîrna o scăriţă de frînghie nu departe de lanţul ancorei (scara lui Iacob, avea s-o numească părintele Caspar!), îi reveniseră într-o clipă toate puterile. Trebuie să fi fost tăria disperării: a cumpănit în sine dacă mai avea forţă să strige (dar gîtlejul îi era ca pîrjolit de foc) sau să se elibereze din funiile ce-i brăzdaseră trupul cu dungi vinete şi să încerce să urce. Cred că în clipe ca astea un muribund devine un Hercule ce sugrumă şerpii în leagăn. Roberto e confuz cînd notează această întîmplare, însă trebuie să acceptăm ideea că, dacă pînă la urmă se afla la turnul de proră, se agăţase el în vreun fel de scara aceea. Poate că a urcat cîte puţin odată, istovit la fiece oprire, s-a rostogolit dincolo de balustradă, s-a tîrît peste parîme, a găsit uşa de la turn deschisă... Iar instinctul trebuie să-l fi ajutat să dea prin întuneric de butoiul acela, pînă la gura căruia s-a ridicat ca să găsească acolo o cană legată de un lănţug. Şi a băut cît a putut ridicîndu-se apoi sătul, poate în înţelesul deplin al cuvîntului, fiindcă apa aceea conţinea pesemne nenumărate gîngănii înecate, încît să-i ţină şi de foame şi de sete.
Trebuie că dormise douăzeci şi patru de ore, e o socoteală potrivită, dacă s-a deşteptat el în toiul nopţii, aproape renăscut. Deci era iarăşi noapte, dar nu de tot.
El a crezut că era tot noaptea aceea, altfel după o zi întreagă cineva tot ar fi trebuit să-l găsească. Luna, pătrunzînd de pe punte, lumina locul acela, care se arăta a fi bucătărioara de bord, cu ceaunul ei atîrnat deasupra cuptorului.
Încăperea avea două uşi, una către bompres, alta către punte. Iar de cea de a doua se apropiase, zărind ca pe lumina zilei şarturile bine strînse, vinciul de ancoră, arborii cu pînzele lăsate, cîteva tunuri la borduri, şi silueta turnului de la pupă. Făcuse zgomot, dar nu-i răspundea nici un suflet de om. Se apropiase de pereţii vasului, şi drept în faţă zărise, cam la vreo milă depărtare, profilul Insulei, cu palmierii de pe ţărm foşnind în bătaia brizei.
Uscatul forma un fel de golf mic, mărginit de nisipul ce albea în întunericul vag, dar, aşa cum se întîmplă cu orice naufragiat, Roberto nu putea spune dacă era insulă sau continent.
Se dusese împleticindu-se pînă la celălalt bord şi întrevăzuse ― dar de data aceasta departe, aproape de linia orizontului ― vîrfurile unui alt profil, mărginit şi acela de două promontorii. În rest numai mare, aşa încît dădea impresia că vasul era acostat într-o radă în care intrase trecînd printr-un canal larg ce despărţea cele două porţiuni de uscat. Roberto hotărîse că, dacă nu era vorba de două insule, cu siguranţă că era o insulă din apropierea unui uscat mult mai vast. Nu cred că mai făcuse şi alte ipoteze, dat fiind că nu auzise niciodată de golfuri atît de largi încît să dea impresia cui s-ar fi aflat în mijlocul lor că se află în faţa a două uscaturi gemene. Aşa că, neştiind pe acolo vreun continent mai mare, ghicise bine.
Frumoasă treabă pentru un naufragiat: să stai cu picioarele pe ceva solid şi cu uscatul aproape, doar să-ntinzi mîna. Însă Roberto nu ştia să înoate, peste puţin avea să descopere că la bord nu era nici o şalupă, iar curentul între timp dusese departe scîndura cu care sosise el. De aceea la uşurarea simţită pentru că scăpase de moarte, se adăugase acum spaima singurătăţii aceleia întreite: a mării, a Insulei apropiate şi a vasului. Heeei, voi de la bord, probabil că a încercat el să strige, în toate limbile pe care le cunoştea, descoperind că-i foarte slăbit. Tăcere. De parcă cei de la bord erau morţi cu toţii. Şi niciodată nu se exprimase ― el care era aşa de generos în asemănări ― atît de literal. Sau pe-aproape şi chiar despre asta aş vrea să vorbesc, dar nu ştiu de unde să-ncep.
De fapt, am şi început. Un om pluteşte istovit pe ocean şi apele miloase îl aruncă pe o corabie ce pare pustie. Pustie de parcă echipajul abia a părăsit-o, fiindcă Roberto se întoarce cu greu în bucătărie şi găseşte acolo o lampă şi un amnar, de parcă le-ar fi lăsat bucătarul înainte să meargă la culcare. Iar lîngă coş sînt două culcuşuri suprapuse, goale. Roberto aprinde lampa, priveşte în juru-i şi găseşte multă mîncare: peşte uscat şi pesmeţi, doar puţin mucegăiţi de umezeală, pe care-i de ajuns să-i razi uşor cu cuţitul. Peştele-i din cale afară de sărat, dar apă e din belşug.
Pesemne că-şi recîştigase repede puterile, sau că era în puteri pe cînd scria despre asta, pentru că se lungeşte la scris ― doct, nevoie mare ― asupra deliciilor festinului lui: nicicînd n-avu Olimpu-n banchetele-i la fel, ambrozie suavă mie sosit din hău-adînc, monstru a cărui moarte-acum mi-e viaţă... Iar cele de mai jos sînt lucrurile pe care Roberto le scrie Doamnei inimii lui:
Soare al umbrei mele, lumina nopţii mele, de ce nu m-a afundat cerul în furtuna aceea pe care a dezlănţuit-o cu atîta furie? De ce i-a răpit mării nesătule trupul ăsta al meu, dacă după aceea sufletu-mi trebuia să naufragieze cumplit în această avară singurătate cu mult mai fără de noroc?
Poate că, dacă cerul milos nu-mi va trimite ajutor, Domnia ta nu vei citi niciodată epistola pe care ţi-o scriu, şi ars ca o făclie de lumina ăstor mări, mă voi întuneca în ochii-ţi, aidoma Selenei, cea care, vai, prea tare bucurîndu-se de lumina Soarelui ei, pe măsură ce-şi împlineşte calea încet dincolo de marginea curbă a planetei noastre, lipsită de ajutorul razelor astrului ei suveran, mai întîi se subţiază în chipul secerei ce-i curmă viaţa, apoi, ca un opaiţ tot mai lînced, se topeşte cu totul pe acel imens scut azuriu pe care neîntrecuta natură plăsmuieşte forme eroice şi embleme misterioase ale tainelor ei. Orbit de privirea-ţi, sînt orb pentru că nu mă vezi, mut pentru că nu-mi vorbeşti, şi fără memorie pentru că nu mă ai în minte.
Şi doar trăiesc, opacitate arzîndă şi flacără de beznă; palidă fantasmă pe care mintea mea plămădind-o mereu aşijderea în această trîntă potrivnică de contrarii ar voi s-o slujească pe a Domniei tale. Salvîndu-mi viaţa în astă fortăreaţă de lemn, pe ăst bastion plutitor, prizonier al mării ce mă apără de mare, pedepsit de clemenţa cerului, ascuns în ăst nedemn sarcofag la voia tuturor sorilor, în această subterană aeriană, în astă carceră inexpugnabilă care-mi îngăduie fuga prin orice parte, rîvnesc cu disperare să te văd într-o zi.
Doamnă, eu scriu ca şi cum ţi-aş oferi, ca pe-un nedemn omagiu, roza veştedă a nefericirii-mi. Şi totuşi sînt mîndru de umilinţa-mi şi, dat fiind că-s condamnat la ăst privilegiu, aproape mă bucur că-i o salvare atît de crudă: sînt, cred, pe cît omeneşte-mi dau seama, singura făptură din speţa noastră ce a mai naufragiat pe o corabie pustie.
Dar oare-i posibil? Judecînd după data de pe această-primă scrisoare, Roberto se apucă de scris imediat după sosirea lui, de îndată ce găseşte hîrtie şi pană în odaia căpitanului, înainte să exploreze restul vasului. Şi totuşi trebuie să fi pierdut ceva timp ca să-şi recapete puterile căci era într-o stare de animal rănit. Sau poate că-i un mic truc de îndrăgostit: mai întîi încearcă să-şi dea seama unde a nimerit, şi scrie pe urmă, însă se preface că a făcut-o înainte. De ce oare, din moment ce ştie, bănuieşte şi se teme că aceste scrisori nu vor ajunge niciodată şi că le scrie doar pentru chinul său (chinuitoare mîngîiere, ar zice el, dar să încercăm să nu-i împrumutăm stilul)? E şi aşa greu să reconstitui gesturi şi sentimente ale unui personaj care cu siguranţă arde de iubire adevărată, dar nu ştim niciodată dacă exprimă ce simte sau ceea ce regulile discursului amoros îi prescriu ― iar pe de altă parte, ce ştim noi despre diferenţa dintre pasiunea simţită şi pasiunea exprimată, şi care din ele se manifestă mai întîi? Atunci sta şi scria pentru sine, şi asta nu era literatură, sta într-adevăr acolo scriind ca un adolescent ce urmăreşte un vis imposibil, brăzdînd foaia cu lacrimi, nu din absenţa celeilalte fiinţe, care tot pură imagine fusese chiar şi pe cînd era prezentă, ci din înduioşare de sine, îndrăgostit de iubire...
Am avea din ce scoate un roman aici, dar, iarăşi, de unde să începem?
Eu cred că scrisoarea asta, prima a scris-o mai pe urmă, şi că mai întîi s-a uitat prin jur ― iar ce anume a văzut va spune abia în scrisorile următoare. Dar şi aşa, cum să tălmăcim jurnalul cuiva care vrea să redea vizual, prin metafore pline de perspicacitate, ceea ce vede cu greu umblînd pe acolo noaptea şi cu ochii bolnavi?
Roberto spune mai încolo că-l dureau ochii din timpul cînd glonţul acela îi ştersese tîmpla la asediul de la Casale. Şi e posibil, dar în alt loc sugerează că îi slăbiseră mult mai mult din cauza ciumei. Roberto era de bună seamă cam firav şi, din cîte intuiesc eu, mai era şi ipohondru ― deşi doar într-o măsură; jumătate din fotofobia lui probabil că se datora secreţiilor bilei negre, iar jumătate vreunei forme de iritare, probabil înteţită de preparatele domnului d'Igby.
Călătoria pe Amarilli pare sigur că a făcut-o stînd tot timpul sub covertă, pentru că, fotofobia aceea, dacă n-o avea din naştere, intra cel puţin în rolul pe care-l avea, de a supraveghea manevrele din cală. Cîteva luni petrecute toate pe întuneric sau la lumina feştilei şi apoi timpul scurs pe epavă, orbit de soarele ecuatorial sau tropical, cum o fi fost. Cînd urcă la bordul lui Daphne, aşadar, bolnav sau nu, nu suferă lumina, îşi petrece prima noapte în bucătărie, se pune pe picioare şi încearcă o mică inspecţie în cea de a doua noapte, iar apoi lucrurile merg aproape de la sine. Lumina zilei îl nelinişteşte, nu numai ochii n-o suportă, dar nici arsurile pe care le avea, probabil, pe spate, deci se pune la adăpost. Frumoasa lună pe care o descrie în nopţile acelea îl despăgubeşte, ziua cerul e ca pretutindeni, noaptea descoperă noi constelaţii (forme eroice şi embleme misterioase, mai precis), e cum ai fi la teatru: se convinge că aceea va fi viaţa lui pentru mult timp şi poate chiar pînă la moarte, îşi recreează Doamna lui pe hîrtie ca să n-o piardă, şi ştie că n-a pierdut nimic mai mult decît ceea ce nici n-avusese.
Aşa stînd lucrurile, se refugiază în veghile-i nocturne ca într-un uter matern, şi cu atît mai mult hotărăşte să fugă de soare. Poate citise despre strigoii aceia de prin Transilvania, din Livonia sau din Valahia, care umblă de colo-colo fără odihnă între asfinţit şi zori, ascunzîndu-se apoi în criptele lor la cîntatul cocoşului: rolul ăsta putea să-l atragă...
Roberto începuse probabil numărătoarea timpului din cea de a doua seară. De acum strigase destul ca să fie sigur că nu era nimeni la bord. Dar ― şi de asta se temea ― ar fi putut da de cadavre sau de vreun semn care să justifice absenţa oamenilor. Umblase cu băgare de seamă, iar din scrisori e greu de spus în ce direcţie: numeşte nu prea precis corabia, părţile ei şi obiectele de la bord. Unele-i sînt familiare şi le-a auzit menţionate de marinari, altele necunoscute, şi le descrie cum îi apar lui. Dar chiar şi pe cele cunoscute, semn că pe Amarilli echipajul era adunătură, de pe toate mările pămîntului, probabil că le auzise numite de unul în franceză, de altul în olandeză, de altul în engleză. Aşa că zice uneori staffe ― cum îl învăţase probabil doctorul Byrd ― pentru instrumentul de măsurat unghiurile; greu de înţeles cum odată se află pe turnul de la pupă sau pe coverta dintre pupă şi catargul mare, iar altă dată pe "gagliardul de dinapoi", care-i un franţuzism ca să spui acelaşi lucru ― pe teugă; zice saborduri, şi i-o îngădui bucuros, pentru că-mi aminteşte de cărţile vechi de marinarit pe care le citeam noi cînd eram copii; vorbeşte de "papagal", care pentru noi, italienii, e o velă de trinchet, dar cum pentru.francezi perruche este vela de artimon care stă pe catargul mare de la pupă, nu se ştie la ce anume se referă el cînd zice că stătea "sub papagală".
Ca să nu mai spun că uneori numeşte catargul mare de la pupă şi artimone, ca francezii, dar atunci ce-o fi înţelegînd el cînd scrie mizzana, care pentru francezi e trinchetul (dar, vai, nu şi pentru englezi, pentru care mizzenmast este mezzana noastră, adică brigantina, cum a vrut Dumnezeu să fie)? Iar cînd vorbeşte de streaşină sau gronda, probabil că se referă la ceea ce noi, italienii, am zice ombrinale, jgheabul acela pentru evacuarea apei de pe o corabie. Aşa încît eu iau o hotărîre: am să caut să-i descifrez intenţiile, şi pe urmă am să folosesc termenii care ne sînt nouă mai familiari. Dacă greşesc, nu-i nimic: povestea nu se schimbă.
Acestea fiind zise, am stabilit că în cea de a doua noapte, după ce a găsit o rezervă de hrană în bucătărie, Roberto a purces cum-necum să străbată puntea la lumina lunii.
Amintindu-şi prora şi flancurile bombate, văzute nedesluşit cu o noapte mai înainte, judecînd după puntea sveltă, după forma teugii şi după pupa strîmtă şi rotunjită, şi făcînd comparaţie cu Amarilli, Roberto ajunge la concluzia că şi Daphne era tot un fluyt olandez, sau flaut, sau flute, sau fluste sau flyboat, sau fliebote, cum în fel şi chip se chemau corăbiile acelea de comerţ de capacitate mijlocie, de obicei echipate cu vreo zece tunuri, ca să-ţi descarci conştiinţa în caz de vreun atac al piraţilor şi care, la dimensiunile acelea, puteau fi conduse cu vreo duzină de marinari, şi puteau îmbarca mult mai mulţi pasageri, dacă renunţai la confort (şi aşa, foarte scăzut), suprapunînd culcuşurile pînă te-ncurcai în ele ― şi să te ţii boleşniţă, de la toate miasmele, dacă nu erau găleţi de ajuns. Era aşadar un flaut, dar mai mare decît Amarilli, avînd peste tot puntea aproape înlocuită cu un grilaj, ca şi cum căpitanul s-ar fi temut să nu ia apă la orice talaz mai iute.
În orice caz, faptul că Daphne era un flaut i se părea un avantaj, Roberto putea să se mişte cunoscînd destul de bine felul cum nava era împărţită. De exemplu, ar fi trebuit ca în centrul covertei să se afle şalupa mare, capabilă să cuprindă tot echipajul: iar faptul că nu era acolo lăsa să se creadă că echipajul era în altă parte. Dar asta nu-l liniştea pe Roberto: un echipaj nu lasă niciodată corabia nepăzită şi în voia mării, chiar dacă-i ancorată cu velele strînse într-un golf liniştit.
În seara aceea o luase drept spre cartierul de la pupă, deschisese uşa turnului cu sfială, ca şi cum ar fi trebuit să ceară permisiunea cuiva... Busola aflată lîngă bara timonei îi spuse că acel canal dintre două uscaturi se întindea de la sud la nord. Apoi se găsise într-un loc pe care astăzi l-am numi careu, o încăpere în formă de L, iar o altă uşă îl introdusese în odaia căpitanului, cu fereastra ei mare de deasupra timonei şi cu intrările laterale dînd pe galerie. Pe Amarilli cabina de comandă nu era totuna cu aceea în care căpitanul dormea, pe cînd cei de aici păreau să fi economisit spaţiul ca să facă loc şi pentru altceva. Şi într-adevăr, în timp ce în stînga careului se deschideau două cămăruţe pentru doi ofiţeri, în dreapta fusese obţinută încă o încăpere, aproape mai mare decît aceea a căpitanului, cu un culcuş modest în fund, însă aranjată ca o odaie de lucru.
Masa era înţesată cu hărţi, ce i se părură lui Roberto mai multe decît se obişnuieşte pe o corabie, pentru navigat. Părea că-i colţul de lucru al unui savant: la un loc cu hărţile se aflau în diferite poziţii aşezate, nişte lunete, un frumos astrolab de aramă ce-şi trimitea lucirile roşcate de parca avea în el o sursă de lumină, o sferă armilară fixată de tăblia mesei, alte foi acoperite de calcule şi un pergament desenat cu cercuri în negru şi roşu, în care recunoscu, pentru că mai văzuse unele Ia fel pe Amarilli (dar mai stîngaci întocmite), un fel de reproducere a eclipselor lunare după Regiomontano.
Revenise apoi în cabina de comandă: ieşind pe galerie puteai vedea Insula, deci puteai ― scria Roberto ― să aţinteşti cu ochi de linx tăcerea-i. În fine, Insula era tot acolo ca şi înainte.
Trebuie că ajunsese la corabie aproape gol: cred că primul lucru pe care l-a făcut, desfigurat cum era de sărătura marină, a fost să se spele în bucătărie fără să se mai întrebe dacă aceea era singura apă de la bord, iar apoi a găsit într-un cufăr o uniformă frumoasă de-a căpitanului, anume cea care se păstrează pentru debarcarea finală. Poate chiar s-o fi împăunat cu ţinuta lui de şef, iar faptul că şi-a tras şi cizmele a fost un motiv ca să se simtă iarăşi în elementul său. Numai în felul acela un om de condiţie bună, îmbrăcat cum se cuvine ― şi nu un naufragiat supt şi scofîlcit ― poate să ia oficial în primire o corabie părăsită, fără să i se mai pară asta o violare, ci un drept, lucru pe care Roberto îl şi făcu: căută pe masă şi descoperi, lîngă pana de gîscă şi călimară, jurnalul de bord deschis ca şi cum fusese lăsat întrerupt. Din prima filă află repede numele vasului, dar în restul filelor se înşiruiau fără nici un înţeles cuvinte ca anker, passer, sterre-kyker, roer, şi nu prea se bucură aflînd despre căpitan că era flamand. Totuşi ultimul rînd menţiona o dată cu cîteva săptămîni mai în urmă şi, după vreo două-trei cuvinte neînţelese, se lăfăia, subliniată, o expresie în limba latină: pestis, quae dicitur bubonica.
Iată o urmă, o însemnare ce explică totul. La bordul vasului izbucnise o epidemie. Această ştire nu-l tulbură pe Roberto: ciumă avusese şi el cu treisprezece ani în urmă, şi se ştie că cine a avut boala asta a dobîndit un fel de graţie cerească, de parcă şarpele acela nu cuteza să intre a doua oară în rărunchii celor ce-l mai găzduiseră o dată.
Pe de altă parte, însemnarea aceea nu explica mare lucru, şi lăsa loc pentru alte îngrijorări. Bine, muriseră cu toţii. Însă atunci ar fi trebuit să se găsească împrăştiate la întîmplare pe punte, cadavrele ultimilor dintre ei, admiţînd că aceştia le-ar fi dat creştinescul mormînt în mare celor care muriseră primii.
Mai era şi lipsa şalupei: fie ultimii, fie toţi, se îndepărtaseră de vas. Ce anume face dintr-o corabie de ciumaţi un loc ameninţător fără de scăpare? Poate şobolanii? Lui Roberto i se păruse că distinge în scrisul ostrogotic al căpitanului un cuvînt asemănător cu rottenest (gherlani, şobolani de canal?) ― şi se întorsese iute înălţînd lampa, pregătit să zărească ceva furişîndu-se pe lîngă pereţi şi să audă chiţcăitul acela ce-i îngheţa sîngele în vine pe Amarilli. Străbătut de un fior, îşi aminti că într-o seară o vietate păroasă i se atinsese de faţă în timp ce tocmai sta s-adoarmă, iar ţipătul lui de groază îl adusese în goană pe doctorul Byrd. Pe urmă rîseseră cu toţii de el: chiar şi fără ciumă, pe o corabie sînt tot atîţia şoareci cîte păsări într-o pădure, iar cu şoarecii trebuie să te înveţi, dacă vrei să străbaţi mările.
Însă, cel puţin în turn nu era nici urmă de şoareci. Poate că se grămădiseră în santină, cu ochii lor roşii pe întuneric, aşteptînd carne proaspătă. Roberto îşi spuse că, dacă erau, trebuia ştiut imediat. Dacă erau şoareci obişnuiţi şi nu prea mulţi, se putea sta. Dar ce altceva puteau fi? se întrebă el, însă nu vru să-şi dea răspuns.
Roberto găsi o puşcă, o sabie mare şi un cuţitaş. Fusese soldat: puşca era un caliver ― cum le ziceau englezii ― cu care se putea ţinti fără furcă; se uită dacă cocoşul e-n ordine, mai mult ca să capete curaj, nu pentru că avea de gînd să doboare o turmă de şoareci cu cartuşe mari, şi de fapt îşi pusese la brîu şi cuţitul, care însă pentru şoareci nu-i de nici un folos.
Hotărîse să exploreze coca vasului de la proră pînă la pupă. Întors în mica bucătărie, pe o scăriţă ce cobora prin spatele bompresului pătrunse într-o magazie (sau cămară, aşa cred), în care erau stivuite provizii pentru o lungă călătorie pe mare. Şi pentru că nu puteau fi păstrate pe toată durata călătoriei, echipajul făcuse de curînd alte provizii pe vreun pămînt ospitalier.
Erau coşuri cu peşte, afumat de curînd, piramide de nuci de cocos, butoaie cu nişte tubercule de o formă necunoscută dar cu aspect comestibil, şi se vedea că-s bune de ţinut la păstrare mult timp. Erau şi fructe, din cele pe care Roberto le văzuse apărînd la bordul lui Amarilli după primele acostări în ţinuturi tropicale, rezistente şi ele la trecerea timpului, pline de ţepi şi solzi, cu arome puternice promiţînd să fie cărnoase şi bine apărate, dulci şi zemoase pe dinlăuntru. Şi tot vreun produs de prin insule păreau să fie şi sacii aceia cu făină cenuşie, cu miros de tuf, din care probabil făcuseră şi pîine, care pusă pe limbă amintea de tuberculii fără de nici un gust cărora indienii din Lumea Nouă le zic cartofi.
Mai în fund văzu şi vreo zece butoiaşe cu cepuri. Îl desfundă pe primul şi văzu că era apă încă nealterată, ba chiar pusă de curînd şi tratată cu pucioasă ca să se păstreze mai mult. Nu era multă, dar, socotind că şi fructele aveau să-i ţină de sete, ar fi putut rămîne îndelung pe vas. Şi totuşi aceste descoperiri, ce-i dădeau de-nţeles că pe corabie n-avea să moară de foame, îl nelinişteau şi mai mult ― cum de altfel se-ntîmplă cu firile melancolice, pentru care orice fel de noroc promite lucruri nefaste.
Să naufragiezi pe o corabie părăsită e şi aşa un semn nefiresc, dar de-ar fi fost măcar părăsită de oameni şi de Dumnezeu ca o epavă nefolositoare, fără obiecte din natură sau de artă care să facă din ea un adăpost primitor, ar fi fost ceva în firea lucrurilor, ştiut din cele povestite de navigatori; dar s-o găseşti aşa, gata pregătită, ca pentru un oaspete drag şi aşteptat, ca pe un dar plin de insinuări, asta cam mirosea a pucioasă, mai abitir decît apa. Lui Roberto îi veniră în minte felurite poveşti pe care i le spunea bunica, iar unele, scrise în cea mai aleasă proză, erau citite prin saloanele pariziene ― unde prinţese rătăcite în pădure intră într-o cetăţuie şi dau peste încăperi bogat împodobite, cu paturi şi cu baldachine, cu dulapuri pline de veşminte scumpe, sau chiar cu mese întinse... Însă era ştiut, ultima încăpere trebuia să-ţi dezvăluie taina diavolească a vreunei minţi ce-ţi întindea capcana aceea.
Atinsese o nucă de cocos de la baza mormanului şi-i stricase tot echilibrul, iar umbrele acelea cu coajă păroasă se prăvăliseră în avalanşă, ca nişte şobolani ce stătuseră nemişcaţi pe jos (sau aşa cum se atîrnă liliecii de-a-ndoaselea de grinzile unui tavan), gata să i se urce acum pe trup şi să-i adulmece faţa sărată de sudoare.
Trebuia să se asigure că nu era vorba de vreo vrajă: Roberto învăţase în călătorie cum se umblă cu fructele de dincolo de mare. Folosind satîrul ca pe o secure, deschise dintr-o lovitură o nucă de cocos, îi bău lichidul proaspăt, apoi sparse coaja în bucăţi şi roase partea albă ascunsă sub coajă. Totul era aşa de bun şi de dulce, că-l duse şi mai mult gîndul la o capcană. Poate că, îşi spuse el, mă aflu deja în prada iluziei, gust nuci dar de fapt îmi înfig dinţii în rozătoare, acuma sorb duhul lor, peste puţin mîinile au să mi se subţieze, au să capete gheare încovoiate, trupul o să mi se acopere cu o blăniţă mirosind a acru, spinarea o să mi se arcuiască şi o să fiu primit cu ţipete sinistre de bucurie de locuitorii respingători de pe lotca asta a Acheronului.
Dar, ca să sfîrşim ce avem de spus despre prima noapte, alt semn de groază avea să-l surprindă pe exploratorul nostru: ca şi cum rostogolirea nucilor de cocos ar fi deşteptat nişte făpturi adormite, ajunseră pînă la el prin peretele de scînduri ce despărţea cămara de restul spaţiului de sub punte, nu un chiţcăit, ci un piuit, un cotcodăcit, nişte rîcîituri cu ghearele. Prin urmare tot capcană era, nişte făpturi ale nopţii ţineau sfat pe acolo, prin vreun ungher.
Roberto se întrebă dacă nu cumva trebuia să înfrunte pe loc, cu puşca în mînă, Armaghedonul acela. Inima-i bătea, se învinui de laşitate, îşi spuse că mai curînd sau mai tîrziu, ori în noaptea aceea, ori în alta, tot avea să-i înfrunte pe Dumnealor. Şovăi s-o facă, urcă la loc pe punte, şi din fericire văzu cum lumina zorilor albea ca ceara pe metalul tunurilor, mîngîiate pînă atunci de razele lunii. Se crapă de ziuă, îşi spuse el uşurat, şi era de datoria lui să fugă de această lumină.
Ca un strigoi de prin Transilvania aceea, străbătu în fugă coverta şi se întoarse în turnul de la pupă, intră în încăperea care era de-acum a lui, trase zăvorul, închise uşile dinspre galerie, îşi puse armele la îndemînă, şi se grăbi să se culce ca să nu vadă Soarele ― călăul care taie cu paloşu-i de raze al umbrelor grumaz.
Tulburat, îşi visă naufragiul şi-l visă ca un om de talent, care, chiar şi în vise, şi mai ales în ele, e nevoit să facă în aşa fel încît orice cuvînt să înfrumuseţeze subiectul, amănuntele să-l învigoreze, legăturile misterioase dintre lucruri să-l facă dens, iar observaţiile profund, exagerările mai elevat, aluziile disimulat, iar metamorfozele subtil.
Mi-nchipui că pe timpurile acelea şi pe mările respective mai multe erau corăbiile naufragiate decît cele ce se-ntorceau în port; însă cui i se întîmpla asta pentru prima oară, experienţa trebuie că-i era izvor de coşmaruri repetate, pe care obiceiul de a le plăsmui cum trebuie le făcea probabil pitoreşti ca pe nişte Judecăţi de Apoi.
Încă din seara de dinainte văzduhul parcă se-mbolnăvise de troahnă, şi parcă ochiul cerului, umflat de lacrimi, nu mai putea suferi acum întinderea aceea vălurită. Penelul naturii prinsese să decoloreze linia orizontului şi schiţa depărtări ale unor ţinuturi nedesluşite.
Roberto, ale cărui măruntaie de mult profeţeau iminenta grozăvie, se-aruncă în aşternut, legănat acum de o doică de ciclopi, aţipeşte printre vise nedesluşite pe care le visează în visul de care vorbeşte, şi-o epopee-ntreagă-n sînu-i larg primeşte. Se deşteaptă în bubuitul tunetelor şi în urletele marinarilor, apoi puhoaie de apă îi inundă aşternutul, doctorul Byrd apare venind în fugă şi-i strigă să se ducă pe punte şi să se agate zdravăn de orice lucru ce stă o clipă locului mai bine decît el.
Pe punte vălmăşag, vaiete şi trupuri, ca ridicate de o mînă dumnezeiască şi azvîrlite în mare. Pentru un răstimp Roberto se ţine strîns de vela de la catargul mic (sau aşa înţeleg eu aici), pînă cînd aceasta se sfîşie ruptă de fulgere, stindardul se ia la întrecere cu arcul fugitiv al stelelor, iar Roberto e aruncat ca din praştie la rădăcina catargului mare. Acolo un marinar cu inimă bună, ce se legase de catarg, neputîndu-i face loc, îi azvîrle o frînghie şi-i strigă să se lege de o uşă de la turn, ce ieşise din balamale şi ajunsese pînă la ei, şi bun lucru a fost pentru Roberto că uşa aceea, cu parazitul de el cu tot, alunecă apoi către balustradă, fiindcă-ntre timp catargul mare se rupe de la jumătate, şi o prăjină cade şi crapă în două capul celui ce-l ajutase. Printr-o spărtură a bordului Roberto vede sau visa-acum că văzuse ― cicladele de umbre ca fulgere-n mănunchiuri ce fug rătăcitoare pe cîmpi unduitori, lucru ce mi se pare o prea mare îngăduinţă pentru citatul preţios. Dar nu-i nimic de făcut, Amarilli se înclină pe partea unde naufragiatul stă gata să naufragieze, iar Roberto cu uşa lui alunecă într-un abis deasupra căruia el zăreşte, în timp ce cade, Oceanul ce liber urcă să-nchipuie prăpăstii, printre genele-i înecate vede ivindu-se piramide căzute, se pomeneşte că-i o cometă apătoasă ce aleargă pe orbita acelui vîrtej de umede ceruri. Pe cînd fiece val fulgeră cu o nestatornicie scînteindă, ici se înconvoaie un abur, dincoa o bulboană se-nvîrte şi cască un izvor. Mănunchiuri de meteoriţi înnebuniţi ţin isonul văzduhului răzvrătit şi spart de tunete, cerul e o alternare de lumini de străfunduri şi de năruiri de bezne, iar Roberto zice că a văzut Alpii înălbind de spumă prin brazdele rînjite, ce bruma lor de-avere şi-o adunau în snopi, apoi pe mîndra Ceres cu flori încununată printre luciri albastre ca piatra de safir, iar în estimp opale se prăvăleau cu huiet, de parcă Proserpina, telurica ei fiică îi ocupase tronul şi-acum o alungase pe roditoarea-i mamă...
Şi printre fiare ce mugesc rătăcind împrejuru-i, pe cînd fierb săratele argintării în clocot vijelios, Roberto dintr-o dată încetează să mai admire spectacolul, devenindu-i un actor insensibil, îşi pierde cunoştinţa şi nu mai ştie nimic de sine. Numai după aceea va presupune visînd că scîndura, prin vreo lege generoasă, sau din instinctul oricărui lucru plutitor, intră-n hora aceea potrivindu-i-se, şi aşa cum coborîse urcă fireşte înapoi mulţumindu-se cu o sarabandă mai lentă ― fiindcă în mînia elementelor se răstoarnă pînă şi regulile unui ritm de danţ civilizat ― iar cu perifraze din ce în ce mai largi, îl depărtează de ombilicul acelei vîrtelniţe, în care se afundă în schimb, prefăcută-n sfîrlează în mîinile fiilor lui Eol, nefericita Amarilli, cu bompresul îndreptat către cer. Şi odată cu ea, orice suflet viu aflat în încărcătura ei, evreul menit să afle în Ierusalimul Ceresc Ierusalimul pamîntesc şi la care n-avea să mai ajungă niciodată, cavalerul maltez despărţit pentru totdeauna de insula Escondida, doctorul Byrd cu acoliţii lui şi ― în sfîrşit, sustras de binefăcătoarea natură îngrijirilor artei medicale ― acel biet cîine ulcerat la nesfîrşit, despre care de altfel n-am avut încă ocazia să vorbesc, pentru că Roberto va scrie despre el abia mai tîrziu.
Dar, în fine, bănuiesc că visul şi furtuna făcuseră ca lui Roberto somnul să-i fie limitat, după toate probabilităţile, la un timp foarte scurt, căruia trebuie să-i urmeze o veghe războinică, într-adevăr, el, acceptînd ideea că afară era ziuă, reconfortat de faptul că prin vitraliile opace ale turnului pătrundea puţină lumină, şi bizuindu-se că putea coborî în spaţiul de sub punte pe vreo scăriţă interioară, îşi făcu curaj, îşi luă din nou armele, şi porni cu temerară teamă să descopere obîrşia acelor sunete nocturne.
Sau, mai bine zis, nu se duse imediat. Cer iertare, dar Roberto e acela care, povestindu-i Doamnei, se contrazice ― semn că nu povesteşte la rînd ce i s-a întîmplat, ci încearcă să construiască scrisoarea ca pe o povestire mai mult, ca pe o ciornă a ceea ce putea deveni scrisoare şi povestire, şi scrie fără să hotărască ce va alege pe urmă; desenează, ca să zicem aşa, piesele pe eşichierul său fără să stabilească pe loc pe care anume le va muta şi cum le va aranja.
Într-o scrisoare spune că a ieşit ca să se aventureze sub covertă. Însă în alta scrie că, abia deşteptat cînd se albea de ziuă, a fost izbit de un concert îndepărtat. Erau sunete ce proveneau cu siguranţă de pe Insulă. Mai întîi Roberto şi-a închipuit o turmă de indigeni ce se urcau claie peste grămadă în nişte canoe lungi ca să ajungă la corabie, şi a pus mîna pe puşcă, apoi concertul acela i s-a părut mai puţin bătăios.
Era dimineaţă, soarele nu bătea încă în geamuri: se duse pe galerie, simţi mireasma mării, crăpă puţin canatul ferestrei şi, cu ochii întredeschişi, încercă să se uite ţintă spre ţărm.
Pe Amarilli, unde ziua nu ieşea pe punte, Roberto îi auzise pe pasageri vorbind despre aurore atît de aprinse de parcă soarele abia aştepta să străpungă lumea cu săgeţi, însă acum vedea fără să lăcrămeze culori pastelate: un cer înspumat cu nori întunecaţi şi abia mărginiţi de o culoare albicioasă de perlă, pe cînd o nuanţă, o amintire de roz, urca acum în spatele Insulei ce părea zugrăvită în verde-albăstrui pe o coală de hîrtie aspră.
Dar tablouaşul acela aproape nordic îi era de ajuns să înţeleagă că silueta aceea, ce i se păruse informă pe timp de noapte, era dată de contururile unei coline împădurite ce se oprea printr-un coborîş abrupt pe o fîşie de coastă acoperită de arbori cu tulpini înalte, pînă la palmierii care încununau plaja albă.
Încet, încet, nisipul ieşea la lumină şi de-a lungul ţărmurilor se zăreau pe margini un fel de păianjeni mari, parcă mumificaţi ce-şi tot mişcau membrele lor scheletice prin apă. Roberto îi luă de departe drept nişte "vegetale umblătoare", dar în momentul acela sclipirea, acum prea puternică, a nisipului, îl făcu să se retragă.
Descoperi că acolo unde ochii îl slujeau mai puţin, auzul nu-l putea trăda, şi se încrezu în el, închizînd aproape de tot canatul şi ciulind urechea la zgomotele care veneau dinspre uscat.
Deşi obişnuit cu zorii de pe colinele de la el de-acasă, înţelese că pentru prima oară în viaţă auzea cu adevărat păsările cîntînd şi că în orice caz, nu mai auzise niciodată atît de multe şi de felurite.
Cu miile salutau apariţia soarelui: i se păru că recunoaşte, printre ţipete de papagali, privighetoarea, mierla, ciocîrlia, un număr infinit de rîndunele, şi pînă şi ţîrîitul ascuţit al greierului şi al lăcustei, întrebîndu-se dacă auzea cu adevărat nişte vieţuitoare din speciile acelea, sau nişte rude de-ale lor de pe la antipozi... Insula era departe, şi totuşi avu impresia că sunetele acelea aduceau cu ele un miros de flori de portocal şi de busuioc, ca şi cum aerul de peste tot golful ar fi fost îmbibat cu parfum ― iar pe de altă parte domnul d'Igby îi povestise că, în cursul uneia dintre călătoriile lui, recunoscuse apropierea uscatului după cum zburau pe deasupra atomi înmiresmaţi aduşi de vînt...
Însă, pe cînd adulmecînd ciulea urechea la mulţimea aceea invizibilă, ca şi cum ar fi privit de pe meterezele unui castel sau prin barbacanele unui bastion o armată cum se aranja vociferînd în formă de semicerc între coborîşul colinei, cîmpia din faţă şi fluviul ce apăra zidurile, avu impresia că mai văzuse o dată ceea ce auzind îşi închipuia şi, în faţa imensităţii ce-l împresura strîns, se simţi asediat, şi aproape îi veni să ducă puşca la ochi. Era la Casale, iar în faţa lui se desfăşura armata spaniolă cu huruitul carelor ei de transport, cu ţăcănitul armelor, cu vocile de tenori ale castilienilor, cu gălăgia napoletanilor, cu larma răguşită a lăncierilor, iar pe fundalul acesta cîte un sunet de goarnă ce ajungea la el înăbuşit, şi pocnetele înfundate ale cîtorva focuri de arhebuză, cioc, puf, taa-bum, ca plesnitorile de la sărbătoarea vreunui sfînt.
Ca şi cum viaţa lui s-ar fi desfăşurat între două asedii, unul fiind întruchiparea celuilalt, cu singura deosebire că aici, unde se încheia cercul celor doi lustri plini de evenimente, fluviul era prea lat, dar tot circular şi el ― încît făcea imposibilă orice ieşire ― Roberto retrăi zilele petrecute la Casale.
