Doamne iartă-măl – exclamă taică-meu, ieşindu-şi din fire, dar străduindu-se în acelaşi timp să-şi tempereze tonul vocii: A mai întrerupt vreodată o femeie, de Ici Eva încoace, < un bărbat cu o întrebare atît de prostească?'""J
După cum vedeţi, tatăl gîrideşte despre mamă exact ce gîndeşte cititorul despre Sterne. A mai frustrat vreodată un autor, fie el cît de pişicher, în aşa hal previziunile cititorilor săi?
Cu siguranţă, după Sterne, narativa avangardelor a încercat adeseori nu numai să pună în criză aşteptările noastre de cititori, dar pînă şi să creeze un cititor ce se aşteaptă, din partea cărţii pe care o citeşte, la o totală libertate de alegere. Insă această libertate este gustată tocmai pentru că - în virtutea unei milenare tradiţii, de la miturile primitive pînă la nuvela poliţistă modernă - în general , cititorul se pregăteşte să-şi facă propriile alegeri în pădurea narativă, bănuind că unele sînt mai juste decît altele.
Am spus juste, ca şi cînd ar fi vorba de opţiuni inspirate din simţul comun. Dar.ar fi banal să presupunem că pentru a citi o carte de ficţiune trebuie procedat potrivit simţului comun. Cu siguranţă nu asta ne cereau Ste(pe sau Poe, şi nici măcar autorul Scufiţei Roşii - dacă la origine o fi existat vreunul. In fapt. simţul comun ne-ar impune să reacţionăm la ideea că în pădure ar exista un lup care vorbeşte. Atunci, ce anume înţeleg, cînd spun că cititorul, în pădurea narativă, trebuie să facă nişte opţiuni plauzibile?
Privitor la asta trebuie să mă refer la două concepte pe care le-am luat deja în discuţie în cărţile mele precedente:
10. La vita e Ic opinioni di Tristram Shandy, gentiluomo, trad. Antonio M'eo. Torino, Einaudi, 1958, p.8.
e vorba de cupluLEîţitor Model şi autor Model.''
CititoruFModel al unei povestiri nu este CititorUt Empiric. Ci/îtorul empiric sîntem noi, aceştia, eu, dumneavoastră, oricine altcineva, atunci cînd citim un text. Cititorul empiric poate citi în multe feluri, şi nu există nici 6 le^e care să-i impună cum anume să citească, pentru că adesea foloseşte textul ca pe un ambalaj pentru propriile-i pasiuni, care pot proveni din exteriorul textului, sau pe care textul i le poate stîrni în mod întîmplător.
Dacă vi s-a întîmplat să vedeţi un film comic într-un moment de profundă tristeţe, veţi fi ştiind cît de greu reuşeşti atunci să te distrezi; mai mult, vi s-ar putea întîmpla să revedeţi acelaşi film după mulţi ani, şi să nu reuşiţi nici atunci să zîmbiţi, pentru că fiece imagine vă va aminti de tristeţea acelei prime experienţe pe care aţi avut-o. Evident, ca spectatori'empirici veţi "citi" filmul într-un mod greşit.-însă greşit faţă de ce anume? Faţă de tipul de spectator la care regizorul se gîndise anume, un spectator dispus să zîmbească şi să urmărească o ţesătură de lapte ce nu îl implică direct. Acest tip de spectator (sau de cititor al unei cărţi) îl numesc eu Cititor Model'- un cititor-tip pe care textul n±i numai că-1 prevede ca pe un colaborator, dar pe care şi caută să.-l creeze. Dacă un text începe cu "A fost odată", el lansează un semnal ce imediat îşi selecţionează propriu-i cititor model, care-ar trebui să fie un copil, sau cineva dispus să accepte o poveste ce trece dincolo de înţelesul obişnuit.
După ce-mi publicasem romanul meu Pendulul lui t, un vechi prieten din copilărie, pe care nu-1 mai văzusem de ani de zile, mi-a scris: "Dragă Umberto, nu-mi aminteam să-ţi fi povestit patetica întîmplare a unchiului şi S a mătuşii mele, dar mi se pare incorect că tu ai folosit-o pentru romanul tău." Or, în romanul meu eu povestesc nişte episoade care privesc un anume unchi Carlo şi o mătuşă Caterina, şi care sînt rudele protagonistului Jacopo Belbo, şi de fapt aceste personaje au existat cu adevărat: fie şi cui cîteva deosebiri, eu povestisem o întîmplare din copilăria! mea, care se referea la un unchi şi la o mătuşă ce se numeau] însă altfel, l-am răspuns acelui prieten al meu că unchiul! Carlo şi mătuşa Caterina erau rudele mele, asupra cărora eui aveam deci drept de copyright, şi nu rudele lui, şi că nul ştiam nici măcar dacă el avea sau nu vreun unchi. Prietenul' s-a scuzat: se identificase atît de mult cu povestirea, încît crezuse că recunoaşte nişte evenimente care li se întîmplaseră rudelor sale - fapt ce nu e imposibil, pentru ca, în timp de război (aceasta era epoca din care datau amintirile' mele) unor unchi diferiţi li se întîmplă lucruri analoage.
Ce anume i se întîmplase prietenului meu? El căutase în pădure un lucru care se afla îrTschimb în memoria lui particulară. E drept ca eu, plimbîndu-mă printr-o pădure să folosesc orice experienţă, orice descoperire, ca să trag învăţăminte despre viaţă, despre trecut şi viitor, h^sî^pentru că pădurea a fost concepută pentru toţi, nu trebuie să caut în ea fapte şi sentimente ce mă privesc numai pe mine. Altfel, aşa cum am scris în cele două cărţi recente ale mele,, Limitele interpretării şi Interpretation and Overinterprctation12 [Interpretare şi suprainterpretarej,
12. I limiti dell'interpretazione. Milano. Bompiani, 1990 (versiunea românească, Ed. Pontica, 1996, trad. Ştefania Mincu si Daniela Bucşă - n.t.): Interpretation and Overinterpretation, Cambridge, Cambridge U.P., 1992 (Bompiani).
nl/interpretez(un text, ci înă folosesqde el. Nu e interzis să foloseşti un text ca să visezi cu ochii deschişi - şi cîteodată toţi facem asta. Dar a visa cu ochii deschişi nu-i o^ctivitate publică. Ne aduce în situaţia să umblăm prin pădurea narativă ca şi cum ar fi grădina noastră privată':*
Exislă prin urmare nişte reguli ale jocului, iar cititorul model e acela care se pricepe să-1 joace. Prietenul meu uitase pentru o clipă regulile jocului şi-şi suprapusese aşteptările lui proprii de cititor empiric peste tipul de aşteptări pe care autorul le pretindea de la cititorul-modcl.
Desigur că autorul, ca să-i dea instrucţiuni propriului său cititor-model, dispune de nişte semnale anume, de gen. Dar de multe ori aceste semnale pot fi foarte ambigui. Pinocchio începe astfel:
"A fost odată... Un împărat!, vor spune repede micii mei cititori. Nu, copii, aţi greşit. A fost odată o bucată de lemn."
Acest început e foarte complex. La prima vedere Collodi pare să anunţe că începe o poveste. Dar nici nu apucă cititorii să se convingă că e vorba de o poveste pentru copii, şi iată că sunt aduşi în scenă copiii, ca interlocutori ai autorului, care, judecind ca nişte frişte-copii obişnuiţi cu poveştile, fac o previziune greşită. Aşadar povestea nu e dedicată copiilor? însă Collîodi se adresează, pentru a corecta previziunea greşită, chiar copiilor, adică micilor săi cititori. De aceea copiii vor putea continua să citească povestea ca şi cum le-ar fi adresată lor, dîndu-şi seama foarte firesc că nu e povestea unui împărat, ci a unei păpuşi de lemn. Iar ajungînd la sfîrşitul ei nu vor fi dezamăgiţi. Şi totuşi, începutul acela e un fel de a le face cu ochiul cititorilor adulţi. E posibil ca povestea să fie şi pentru ei? Deci ei trebuie s-o citească în alt mod, dar pentru a înţelege semnificaţiile alegorice ale basmului trebuie să se prefacă a fi şi ei copii? Un început de acest fel a fost de ajuns ca să dezlănţuie un şir de lecturi psihanalitice, antropologice, satirice ale lui Pinocchio, şi nujpatoate sînt neverosimile. Poate Collodi voia să facă un joc dublu, iar pe presupunerea asta se bazează în mare parte farmecul acestei mici capodopere.
Cine ne impune oare aceste reguli ale jocului şi aceste constrîngeri? Cu alte cuvinte, cine-1 construieşte pe cititorul model? Autorul, vor spune repede micii mei cititori.
Dar după ce ne-am dat atîta osteneală să distingem cititorul empiric de cititorul model, va -trebui oare să ne gîndim la autor ca la un personaj empiric pare scrie povestea şi hotărăşte, poate din motive nehiărturisite şi cunoscute decît de psihanalistul său, ce fel de cititor-model trebuie să construiască? Vă voi spune deîndată că mie de autorul empiric al unui text narativ (în rejalitoţ£^_al_gricărui. _ţ££t posibil) îmi pasă foarte puţirh_Şţiu foarte bine că spun ceva care-i va ofensa pe mulţi dintre ascultătorii mei, care probabil îşi.irosesc mult timp citind biografii ale lui Jane Austen sau Proust, Dostoievski sau Salinger. şi înţeleg foarte bine că e frumos şi pasionant să pătrunzi în viaţa personală a unor oameni vii pe care simţim că-i iubim ca ,pe nişte prieteni intimi. A fost un mare exemplu şi o mare consolare pentru tinereţea mea neliniştită de ceroetător să aflu că Immanuel Kant îşi scrisese capodopera sa filosofică doar la vîrsta venerabilă de cincizeci şi şapte de ani - după cum am fost cuprins de o invidie greu de reprimat aflînd că Radiguet a scris Le diable au corps la douăzeci de ani.
Dar aceste elemente nu ne ajută să discernem ce
18
motive avea Kant să sporească numărul categoriilor de la zece la douăsprezece, nici dacă Le diable au corps este o capodopera (ar putea să fie şi dacă Radiguet ar fi scris-o la cincizeci şi şapte de ani). Caracterul posibil hermafrodit al 'Tjiocflndei/reprezintă un subiect interesant pentru o discuţie estetică, însă habitudinile sexuale ale lui Leonardo da Vinci rămîn, în ceea ce priveşte modul meu de a-i citi tabloul, o bîrfă oarecare.
Şi în următoarele mele conferinţe mă voi refefr adesea la una dintre cărţile cele mai frumoase ce au fost scrise vreodată,'1 Sylvie a lui Gerard de Nerval. Am citit-o la douăzeci de ani, iar de atunci n-am încetat niciodată de a o reciti. I-am dedicat în tinereţe un studiu foarte neizbutit, iar din 1976 încoace o serie de seminarii la Universitatea din Bologna -ea rezultat au apărut trei teze de licenţă, şi în 1982 un număr special al revistei VS'\ în 1984 i-am dedicat un Graduate Course la Columbia University, şi au apărut multe term papers foarte interesante. îi cunosc de-acum fiece virgulă, fiece mecanism secret. Această experienţă de lectură repetată, care m-a însoţit timp de patruzeci de ani, mi-a dovedit cît de nesăraţi sînt cei care spun că anatomizînd un text şi exagerînd cu "close reading-ul" îi ucizi farmecul. De fiecare dată cînd iau în mînă Sylvie, cu toate că-i cunosc profund anatomia, mă îndrăgostesc de ea ca şi cum aş citi-o pentru prima dată. Sylvie'4 începe astfel:
13. Umbeito Eco, II tempo di Sylvie, Poesia e critica 2, 1962; pp. 51 -65. Sur Sylvie, număr monografic din VS 31732, sub îngrijirea Patriziei Violi.
14. Sylvie, Souvenirs du Valois (prima ediţie în La Revue des D Mondes, 15 iulie 1 853; a doua ediţie revăzută în Les filles
