PDF Documentele postume ale Clubului Pickwick de Charles Dickens carti literatura universala autori straini

CAPITOLUL I

Pickwickienii

Prima rază de lumină care, străbătând întunericul şi preschimbând într-o strălucire orbitoare bezna ce părea că învăluie începutul carierei publice a nemuritorului Pickwick, s-a desprins din cercetarea amănunţită a următorului proces-verbal găsit printre documentele Clubului Pickwick, şi pe care editorul acestor pagini e foarte bucuros că poate să-l prezinte cititorilor săi, ca pe o dovadă a atenţiei plină de grijă, a stăruinţei neobosite, a puterii de discernământ ce l-au călăuzit în studierea vrafurilor de documente încredinţate lui:

„12 mai 1827. Preşedinte Joseph Smiggers, esquire V.P.P.M.C.[2] Au fost unanim acceptate hotărârile următoare:

Că această Asociaţie a ascultat cu un sentiment de deplină satisfacţie şi cu aprobare totală, citirea hârtiilor comunicate de Samuel Pickwick, esquire P.P.M.P.C.[3] şi intitulate „Cercetări asupra izvoarelor iazurilor din Hampstead, cu câteva observaţii asupra teoriei mormolocilor”; iar prin cele de faţă Asociaţia prezintă, pentru cele de mai sus, mulţumirile ei cele mai călduroase numitului Samuel Pickwick, esquire P.P.M.P.C.

Că, adânc încredinţată fiind de foloasele care vor rezulta, pentru cauza ştiinţei, din lucrările luate chiar acum în consideraţie, şi de asemenea din neobositele cercetări făcute de Samuel Pickwick, esquire P.P.M.P.C., în Hormsey, Highgate, Brixton; şi Camberwell[4], Asociaţia nu poate decât să recunoască în mod viu nepreţuitele beneficii ce vor rezulta neapărat pentru progresul cunoaşterii şi răspândirii învăţăturii, ca urmare a ducerii cercetărilor acestui savant într-un domeniu mai larg, a extinderii călătoriilor sale şi, deci, a lărgirii câmpului său de observaţie.

Că, din punctul de vedere mai sus menţionat, Asociaţia a luat în serioasă considerare o propunere, emanând de la susnumitul Samuel Pickwick, esquire P.P.M.P.C. şi de la alţi trei pickwickieni mai jos numiţi, pentru a forma o nouă ramură de pickwickieni, uniţi sub titlul de Societatea Corespondentă a Clubului Pickwick.

Că amintita propunere a obţinut sancţionarea şi aprobarea acestei Asociaţii.

Că Societatea Corespondentă a Clubului Pickwick este astfel, prin cele de faţă, constituită, şi că Samuel Pickwick, esquire P.P.M.P.C., Tracy Tupman, esquire M.P.C., Augustus Snodgrass, esquire M.P.C., şi Nathaniel Winkle, esquire M.P.C., sunt prin cele de faţă aleşi şi numiţi membri ai Societăţii; şi că ei sunt însărcinaţi să trimită din când în când Clubului Pickwick, stabilit la Londra, rapoarte autorizate asupra călătoriilor şi investigaţiilor lor, asupra observaţiilor privitoare la caractere şi moravuri, precum şi asupra tuturor aventurilor, împreună cu istorisiri şi alte însemnări pe care le-ar putea prilejui scenele locale sau amintirile în legătură cu ele.

Că această Asociaţie recunoaşte din inimă principiul ca fiecare membru al Societăţii Corespondente să-şi suporte singur cheltuielile de călătorie, şi nu vede niciun neajuns în faptul că membrii amintitei Societăţi să-şi urmeze cercetările cât timp vor vrea, în aceleaşi condiţiuni.

Că membrii amintitei Societăţi Corespondente urmează să fie şi sunt, prin cele de faţă, înştiinţaţi că propunerea lor de a plăti timbrele scrisorilor şi transportul coletelor, a fost bine cumpănită de Asociaţie. Că Asociaţia consideră asemenea propunere vrednică de spiritele mari de la care porneşte, şi că, prin cele de faţă, ea îşi declară perfecta ei consimţire în această chestiune.

Un observator întâmplător – adaugă secretarul ale cărui note au servit pentru povestirea care urmează – un observator întâmplător n-ar fi remarcat, poate, nimic extraordinar privind capul chel şi ochelarii circulari care erau stăruitor îndreptaţi spre chipul său (al secretarului) în timpul citirii hotărârilor de mai sus. Pentru cine ştia că uriaşul creier al lui Pickwick lucra sub fruntea aceea, şi că ochii radioşi ai lui Pickwick licăreau dinapoia acelor sticle, spectacolul era cu adevărat interesant. Stătea acolo omul care urmărise până la izvoarele lor întinsele iazuri din Hampstead[5] şi care zguduise lumea ştiinţifică cu teoria sa asupra mormolocilor; stătea calm şi nemişcat, asemenea apelor adânci ale unui iaz într-o zi de îngheţ, sau ca un specimen singuratic al mormolocilor în străfundul unui chiup de pământ. Dar cu cât mai interesant deveni spectacolul când, tresărind plin de viată şi de însufleţire la strigătele rostite într-un singur glas, de „Pickwick”, ce izbucneau din gura adepţilor săi, ilustrul om se urcă domol pe scaunul simplu pe care şezuse mai înainte, şi se adresă Clubului întemeiat de dânsul. Ce subiect pentru un artist prezenta scena aceasta emoţionantă! Elocventul Pickwick, cu o mână ascunsă graţios sub coada fracului său, şi cu cealaltă fluturând în aer, spre a întări arzătoarea sa declaraţie; înălţat astfel, poziţia lui scotea în evidentă pantalonii strâmţi şi ghetrele care, purtate de un om oarecare, ar fi trecut neobservate, dar care, îmbrăcate de Pickwick – dacă ne este îngăduit să folosim expresia aceasta – inspirau fără voie temere şi respect; înconjurat de oamenii care, de bună voie, consimţiseră să împartă primejdiile călătoriilor sale, şi care erau sortiţi să se împărtăşească din gloria descoperirilor sale. În dreapta sa se afla dl. Tracy Tupman; prea susceptibilul Tupman care adăuga înţelepciunii şi experienţei vârstei înaintate, entuziasmul şi înflăcărarea unui adolescent, în cea mai interesantă şi mai de iertat slăbiciune omenească – dragostea! Anii şi mâncarea bună îi dezvoltaseră silueta, altădată aşa de romantică; vesta neagră de mătase se rotunjise tot mai mult; puţin câte puţin, lanţul de aur de la ceas, dispăruse sub traiectoria ochilor lui Tupman; şi, treptat-treptat, bărbia-i grăsună se revărsase peste capătul cravatei albe; dar sufletul lui Tupman nu cunoscuse nicio schimbare – admiraţia pentru sexul frumos era încă pasiunea sa dominantă. În stânga marelui său conducător, stătea poeticul Snodgrass, şi, lângă el, îndată, sportivul Winkle – primul, înfăşurat poetic într-o haină albastră plină de mister, cu un guler de iepure, iar al doilea comunicând o şi mai mare splendoare hainei sale de vânătoare nou-nouţă, fularului scoţian şi pantalonilor de postav cenuşiu lipiţi pe corp.

Cuvântarea d-lui Pickwick, rostită cu această ocazie, precum şi dezbaterile care urmară au intrat în Documentele Clubului. Ambele au o asemănare izbitoare cu discuţiile altor celebre adunări, şi, pentru că e totdeauna interesant să comparăm expunerile oamenilor mari, vom transcrie amintita cuvântare cu titlul de introducere a acestor pagini.

1. „Dl. Pickwick adresându-se Clubului” – Robert Seymour, aprilie 1836

D. Pickwick a observat (spune secretarul) că gloria e dragă inimii tuturor oamenilor. Gloria poetică e dragă inimii prietenului Snodgrass, gloria cuceririlor e de asemenea dragă prietenului său Tupman, şi dorinţa de a dobândi gloria prin jocurile pe câmp, în aer şi în apă, există în gradul cel mai înalt în pieptul prietenului său Winkle. El (d. Pickwick) nu poate tăgădui că nu este influenţat de pasiunile omeneşti şi de sentimentele omeneşti (aclamaţii) – poate chiar de slăbiciunile omeneşti (strigăte violente de: Nu); însă el numai atâta ar vrea să spună: că dacă văpaia orgoliului se va fi aprins vreodată în pieptul său, în schimb dorinţa de a fi folositor speciei omeneşti a stins-o pe deplin. Proslăvirea omenirii îi dădea aripi; dragostea pentru om îl readucea la cele pământeşti (aplauze furtunoase). A simţit oarecare mândrie – o recunoştea deschis; şi duşmanii pot să profite de această slăbiciune cât vor vrea – a simţit oarecare mândrie când a prezentat lumii teoria sa asupra mormolocilor; teoria aceasta poate să fie preţuită sau să nu fie. (Un strigăt: Este, şi aplauze puternice.) El ar lua ca bună afirmaţia onorabilului pickwickian a cărui voce a auzit-o – că este preţuită; şi chiar dacă renumele acelui tratat s-ar fi întins până în cele mai depărtate tărâmuri ale lumii cunoscute, mândria cu care s-ar gândi la calitatea de autor al acestei producţii n-ar putea fi comparată câtuşi de puţin cu mândria cu care privea în jurul său, în momentul de faţă, cel mai măreţ din existenţa sa. (Aclamaţii.) El este o persoană modestă. (Nu! nu!) Cu toate acestea, nu putea să nu-şi dea seama că a fost ales pentru o misiune de mare cinste şi care comportă unele primejdii. Condiţiile în care se călătoreşte astăzi sunt jalnice şi vizitiii sunt nişte descreieraţi. Priviţi oriunde aiurea, şi contemplaţi scenele care se petrec în jurul dumneavoastră. Diligenţele se răstoarnă pretutindeni, caii zboară ca săgeata, vapoarele se răstoarnă, cazanele explodează. (Aclamaţii – o voce: Nu.) Nu? (Aclamaţii.) Onorabilul pickwickian care a rostit un „Nu” aşa de zgomotos, să înainteze şi să tăgăduiască dacă poate. (Aclamaţii.) Cine a fost acela care a strigat „Nu”? (Aclamaţii entuziaste.) Nu e cumva vreun vanitos dezamăgit – n-ar vrea să spună un „pedant” – (vii aclamaţii) – care, gelos de laudele ce au fost, poate fără motiv, acordate cercetărilor sale (ale d-lui Pickwick) şi înciudat de criticile cu care au fost copleşite firavele sale încercări de rivalitate, apucă acum pe această cale josnică şi calomnioasă de…

Dl. Blotton (din Aldgate) se ridică să ceară chemarea la ordine. La el face aluzie onorabilul pickwickian? (Strigăte: La ordine! — Prezidentul![6] Da! Nu! Continuaţi! Destul! etc.)

Dl. Pickwick nu se va lăsa intimidat de strigăte. La onorabilul gentleman a făcut el aluzie! (Senzaţie vie.)

Dl. Blotton are de spus numai că respinge cu profund dispreţ acuzaţia onorabilului gentleman, ca falsă şi calomnioasă. (Aplauze furtunoase.) Onorabilul gentleman e un fanfaron. (Imensă stupoare, strigăte puternice de: Prezidentul! La ordine!)

Dl. Snodgrass se ridică să ceară chemarea la ordine. Apelează la prezident. (S-auzim!) Ar vrea să ştie dacă e îngăduit să continue această controversă dintre doi de vedere pickwickian. (S-auzim! S-auzim!)

Prezidentul este absolut sigur că onorabilul pickwickian va retrage expresia de care s-a servit.

Cu tot respectul posibil pentru prezident, dl. Blotton afirmă că este absolut sigur că nu o va retrage.

Prezidentul socoate ca o datorie imperativă să-l întrebe pe onorabilul gentleman, dacă a întrebuinţat expresia care i-a scăpat din gură, cu sensul ce i se dă în mod obişnuit.

Dl. Blotton nu şovăie să spună că nu – şi că n-a întrebuinţat cuvântul decât în sens pickwickian. (S-auzim! S-auzim.) Este dator a recunoaşte că, personal, nutrea cea mai mare consideraţie şi stimă pentru onorabilul gentleman; l-a considerat fanfaron doar dintr-un punct de vedere pickwickian. (S-auzim! S-auzim!)

Dl. Pickwick se simte pe deplin satisfăcut de explicaţia cuviincioasă, sinceră şi completă a onorabilului său prieten. El doreşte neapărat să rămână stabilit că şi observaţiile proprii pe care le-a făcut năzuiau să păstreze doar înţelesul pickwickian. (Aplauze.)”

Aci se încheie procesul-verbal, şi fără îndoială că şi dezbaterile, după ce se ajunsese la un punct atât de satisfăcător şi de limpede. Nu avem mărturii oficiale asupra faptelor pe care cititorul le va găsi trecute în capitolul următor, însă ele au fost culese cu grijă, după scrisori şi alte manuscrise adevărate a căror autenticitate de nediscutat îndreptăţeşte înlănţuirea lor sub forma unei povestiri