Dacă priviţi o hartă a lumii vechi veţi vedea în colţul de sus din partea stângă a emisferei estice două insule ce se găsesc în larg. Ele sunt Anglia cu Scoţia şi Irlanda. Anglia cu Scoţia formează partea cea mai mare a acestor insule. Irlanda le urmează ca mărime. Insuliţele învecinate, atât de mici încât pc hartă par a fi doar nişte puncte, sunt în genere părticcle din Scoţia, desprinse. cred, în dccursul unei perioade îndelungate de timp, prin forţa apei în continuă mişcare.
în timpuri străvechi, cu multă vreme în urmă, înainte ca Mântuitorul nostru să fi venit pe pământ şi să adoarmă cuibărit într-o iesle, aceste insule erau în acelaşi Ioc, iar marca prevestitoare de furtună vuia în jurul lor. întocmai cum vuieşte şi acum. Dar pc atunci marea nu era brăzdată de corăbii mari cu marinari viteji ce navigau plecând şi sosind din toate colţurile lumii. Era foarte singuratică. Insulele se situau solitare pe suprafaţa nesfârşită a apei. Valurile înspumate se năpusteau asupra ţărmurilor stâncoase ale acestora, iar cum vânturile şi valurile nu aduseseră nici un aventurier care să debarce acolo sălbaticii insulari nu ştiau nimic despre restul lumii, cum nici aceasta nu ştia nimic despre ei.
Se presupune că fenicienii, un popor antic celebru pentru comerţul lor. au venit pe aceste insule în corăbii şi au aflat că produceau cositor şi plumb, ambele materii foarte utile, extrase, cum se ştie, de pe ţănnul mării până azi. Cele mai vestite mine de cositor din Cornwall sunt şi acum aproape de ţărm. Una dintre ele e atât de aproape încât, de nu mă înşeală ochii, pare a fi scobită sub nivelul mării, iar minerii spun că pe vreme de furtună, când sunt la lucru în adâncuri, pot auzi de jos de acolo bubuitura valurilor ce se rostogolesc deasupra, peste ci. Deci. navigând pe lângă ţărm, fenicienii ajunseră la locul cu cositor şi plumb Iară nici o greutate.
Făcură negoţ cu insularii dându-le pc minereuri tot felul de lucruri utile. La început, aceştia erau bieţi sălbatici, ce îşi vopseau trupurile cu sucuri de plante şi argile colorate, cum fac şi alţi barbari. Mai târziu. însă. navigând spre ţărmurile învecinate ale Belgiei şi Franţei şi spunându-le oamenilor de acolo: "Noi am fost pe stâncile albe de peste apă. ce se văd pc vreme bună şi din acea ţară numită Britania aducem cositor şi plumb”, fenicienii îi tentară pe nişte francezi şi belgi să vină şi ci încoace. Aceştia se stabiliră pe coasta de Sud a Engliterci. căreia îi zicc Kent. şi din puţina lor ştiinţă - atât cât aveau şi ei pe atunci, când nu erau prea şlefuiţi - îi învăţară pe sălbatici câtev a meşteşuguri utile, ridicând acea parte a insulelor populată de briloni. Alţii, poate, traversară din Spania în Irlanda, spre a se pripăşi pe aici.
Treptat, străinii se amestecară cu băştinaşii, iar sălbaticii britoni. mai cu seamă cci din interioml ţării, departe de ţărm, unde coloniştii străini se duceau arareori, deveniră un popor v iteaz, de nesubjugat. Erau robuşti. curajoşi şi puternici.
întreaga ţară era înţesată cu păduri şi mlaştini, cea mai mare parte a ei fiind foarte ceţoasă şi rece. Nu exista nici drum. nici pod, nici stradă, ori casă pe care să le poţi socoti demne de aceste nume. Un oraş nu era decât o grămadă de colibe acoperite cu paie. ascunse într-un codru des. împrejmuit cu şanţ şi un zid scund, făcut din noroi sau din trunchiuri de copaci puse unul peste altul. Oamenii nu plantau grânc mai deloc şi se hrăneau cu carne de la propriile lortunne de oi şi cirezi de vile. Nu băteau nici o monedă. însă foloseau inele de metal în loc de bani. Erau îndemânatici la împlctitul nuielelor aşa cum sunt adeseori sălbaticii; ştiau face un fel de stofă aspră şi nişte vase de lut foarte rele. însă Ia construcţia fortăreţelor erau mult mai pricepuţi.
‘ încropeau ambarcaţiuni din împletituri de nuiele acoperite cu pici de animale, dar rareori se aventurau departe de ţănn. Căleau săbii din cupru în aliaj cu zinc: însă aceste săbii aveau o formă stranie şi erau atât de moi încât o lovitură puternică le îndoia. Făceau scuturi uşoare, pumnale scurte şi ascuţite precum şi lănci, pe care, după ce le azvârleau într-un duşman, le smuceau îndărăt ţinând de o lâşie lungă de piele fixată de mâner. Capătul gros era o pârâitoare menită să înspăimânte calul duşmanului. Britonii antici fiind divizaţi în nu mai puţin de treizeci sau patruzeci de triburi, fiecare comandat de propriu-i mic rege. se hărţuiau constant unii pe alţii, cum le stă barbarilor în obicei. recurgând mereu la aceste arme. Erau foarte ataşaţi de cai. Drapelul Kentului înfăţişă imaginea unui cal alb. Puteau să-i dreseze şi să-i stăpânească extrem de bine. într-adevăr. caii (pe care îi aveau din abundenţă, deşi cam mici) erau atât de bine dresaţi în acele vremi, încât cu greu se poate spune că ar fi devenit mai breji de atunci, cu toate că stăpânii lor sunt mult mai înţelepţi. înţelegeau orice comandă şi îi dădeau ascultare, obişnuiau să stea liniştiţi de unii singuri în vacarmul încăierării în timp ce stăpânii lor mergeau să lupte pe jos. Britonii n-ar fi putut reuşi în cel mai remarcabil meşteşug al lor. construcţia şi conducerea unor şarete sau care de război pentru care au fost mereu glorificaţi de-a lungul istoriei, fără ajutoml acestor animale sensibile şi credincioase. Fiecare dintre aceste excelente care. în faţă aproape de înălţimea pieptului, iar în spate deschise, purta un om ce îl mâna şi alţi doi sau trei ce luptau, cu toţii în picioare. Caii care le trăgeau erau aşa de bine dresaţi. încât o luau la goană în plin galop pe drumurile cele mai pietroase şi chiar şi prin păduri, striv ind sub copite pe duşmanii stăpânilor lor şi fâcându-i bucăţi cu tăişul săbiilor sau coaselor fixate la roţi. spre a lărgi carul de ambele părţi, în acest scop de mare cruzime. Din plină v iteză, caii se puteau opri pe dată la comanda vizitiului. Oamenii ţâşneau din car împărţind în jur lovituri de sabie ca o ploaie cu grindină, săreau pe cai. apoi pe rudă. ajungând fără grijă înapoi în car: şi de îndată ce erau în siguranţă, caii o zbugheau din nou în goană.
Britonii aveau o religie stranie şi înfricoşătoare, numită credinţa druizilor. Pare să fi fost adusă în timpuri foarte vechi din ţara de peste mare, Franţa, care pe atunci se numea Galia, şi să se fi îmbinat cu închinarea la şarpe, la soare şi la lună, precum şi cu venerarea unor zeităţi păgâne. Majoritatea ceremoniilor erau ţinute în taină de preoţii dmizi. ce pretindeau că ar fi fost vrăjitori înzestraţi cu baghete de magicieni, purtând fiecare la gât ceea ce ignoranţilor le spuneau că ar fi un ou de şarpe într-o casetă de aur. Cert este însă că ceremoniile druidice includeau sacrificarea unor victime umane, torturarea unor criminali suspecţi şi. în ocazii deosebite, chiar şi arderea de vii a unui număr de oameni laolaltă cu animalele, în imense cuşti de răchită. Preoţii dmizi aveau un fel de veneraţie pentru stejar şi vâsc - acea plantă pe care în zilele noastre o atârnăm în casă de Crăciun - a cărei fructc albe creşteau pe trunchiul copacului. Se adunau împreună în codri întunecaţi, pe care îi numeau crânguri sacre şi acolo instruiau în misterioasele lor meşteşuguri tineri ce veneau ca ucenici, stând uneori la ei câte douăzeci de ani.
Aceşti dmizi construiau mari temple şi altare cu deschidere spre cer, ruinele cărora se păstrează până azi. Stonehenge, de pe Câmpia Salisburv, din Wiltshire este cel mai deosebit dintre acestea. Trei pietre ciudate, numite Kits Cotv House[1], de pe Bluebell Hill[2], de lângă Maidstone[3] din Kent constituie ruinele altui monument. Ştim din examinarea marilor blocuri de piatră din care sunt făcute asemenea construcţii că n-ar fi putut fi înălţate fără ajutorul unor maşinării ingenioase. comune în zilele noastre, dar cu siguranţă neutilizate de vechii britoni la ridicarea propriilor lor colibe lipsite de confort. Nu m-aş mira ca druizii şi ucenicii ce-şi laceau la ei stagiul de două decenii, ajungând astfel să ştie mai mult decât restul britonilor, să-i fi ţinut pe ceilalţi la distanţă în vreme ce faceau aceste construcţii, pretinzând apoi că le-ar fi realizat prin magie. Poate că nu erau străini nici de construcţiile de fortăreţe, căci, în orice caz, erau puternici şi se bucurau de mare încredere; şi cum erau alcătuitorii şi executorii legilor şi nu plăteau nici o laxă, nu m-aş mira să le fi plăcut ocupaţia lor. Iar cum îi convinseră pe oameni că, dacă ar fi fost mai mulţi druizi, le-ar fi mers mai bine tuturora, nu m-aş mira ca numărul lor să fi ajuns destul de mare. în orice caz, este plăcut să ne gândim că druizii de acum nu sunt continuatorii modului de viaţă al străv echilor dmizi ce pretindeau că ar fi avut baghete de magicieni şi ouă de şerpi, lucruri care, desigur, nu există nicăieri.
Cam asta era situaţia vechilor britoni, cu cincizeci şi cinci de ani înainte de naşterea Mântuitorului nostm, când romanii, sub marele lor general Iulius Cezar, erau stăpâni ai restului lumii ce se cunoştea pe atunci. Iulius Cezar tocmai cucerise Galia şi auzind multe lucruri despre insula cu stânci albe de peste mare şi despre vitejia britonilor, locuitorii ei, dintre care unii fuseseră aduşi să-i ajute pe gali în războiul împotriva lui, se hotărî, cum era atât de aproape, să vină şi să cucerească Brilania.
Astfel, Iulius Cezar, navigând cu optezeci de mii de vase şi douăsprezece mii de oameni, se îndreptă spre insula noastră, venind de pe coasta franceză dintre Calais şi Boulogne “întrucât pe acolo era calea cca mai scurtă spre Britaina", motiv pentru care vapoarele urmează şi acum aceeaşi mtă zi de zi. Se aşteptă să cucerească Britania cu uşurinţă, dar nu fu o treabă atât de simplă cum socotise el, căci temerarii britoni luptară cu multă vitejie, iar prin lipsa cavaleriei (împinsă înapoi de furtună) precum şi a unora dintre v asele sale sfărâmate de puternica maree după ce trăseseră la ţărm, riscă o înfrângere totală. Totuşi, pentru fiecare eşec suferit din partea vitejilor britoni, reuşi să-i înfrângă de două ori. dar cum victoriile nu fură prea răsunătoare. se bucură să le accepte propunerile de pace şi să se retragă.
Reveni însă în primăvara anului unnător. de astă dată cu opt sute de vase şi treizeci de mii de oameni. Triburile britanice îşi aleseră drept conducător de oşti un briton. căruia romanii îi ziceau în latineasca lor. CASSIVELLAUNUS, dar al cănii nume britanic se presupunea că ar fi fost CASWALLON. Era un conducător viteaz care, împreună cu soldaţii săi, luptă bine împotriva armatei romane. Atât de bine. în acel război încât inima soldaţilor romani tremura în ei de frică ori de câte ori vedeau vreun nor dens de praf şi auzeau huruitul rapidelor care de luptă britanice. Pe lângă câteva lupte mai mici avu loc o bătălie lângă Canterburv. în Kent: se dădu o luptă lângă Chertsey, în Surrey4, se mai dădu o luptă lângă un orăşel mlăştinos dintr-o pădure, capitala acelei părţi a Britaniei care îi aparţinea lui CASSIVELLAUNUS şi care era probabil în apropiere de ceea ce este acum Saint Albans, din Hertfordshire5. Totuşi, bravului CASSIVELLAUNUS îi merse. în ansamblu, din cale-afară de prost, deşi atât el cât şi oamenii lui au tot luptat ca nişte lei. Cum ceilalţi conducători britanici îl invidiau, certân- du-se mereu cu el, precum şi unii cu alţii, se lăsă păgubaş şi propuse pace. Iulius Cezar fu foarte bucuros să o încheie repede şi să plece din nou cu toate corăbiile şi oamenii ce-i mai rămăseseră. Se aşteptase să găsească perle în Britania şi, după câte ştiu. se poate să fi şi găsit câteva, dar în orice caz află scoici delicioase şi, desigur, britoni încăpăţânaţi, de care cred că s-o fi plâns, cum avea să facă şi Napoleon
^ Kent şi Surrey: comitate în sud-estul Angliei.
•' Comitat din sud-estul Angliei, situat Ia nord de Londra.
Bonaparte, marele general francez, o mie opt sute de ani după aceea, când îi clasă drept nişte tipi atât de puţin rezonabili încât nici nu îşi dau seama când sunt înfrânţi. Am credinţa că într-adevăr nu-şi dădeau şi nici nu-şi vor da vreodată seama.
Se scurseră aproape o mie de ani şi în tot acel timp fu pace în Britania. Britonii îşi refacură oraşele şi modul de viaţă, deyeniră mai civilizaţi, călătoriră şi învăţară multe de la gali şi romani. în cele din urmă, împăratul roman Claudius îl trimise pe AULUS PLAUTIUS. un general abil. cu o puternică armată, iar curând după aceea veni să cucerească insula el însuşi. Nu lacură mare brânză, aşa că veni alt general, unul OSTORIUS SCAPULA. O parte dintre conducătorii triburilor britanice capitulară, alţii se hotărâră să lupte pe viaţă şi pe moarte. Dintre aceştia, cel mai viteaz fu CARACTACUS sau CARADOC. care-i întâmpină pc romani cu oştile sale printre munţii din nordul Ţării Galilor. "Această zi", le spuse el soldaţilor, "hotărăşte soarta Britanici! Libertatea sau sclavia noastră eternă începe din acest moment. Amintiţi-vă de vitejii voştri strămoşi, care îl goniră peste mare pe însuşi vestitul Cezar!"
La auzul acestor cuvintc oamenii săi se năpustiră cu mare larmă asupra romanilor. în lupta corp la corp. solidele săbii şi armuri romane fură prea mult pentru mai slabele arme britanice, în acea zi. britonii pierdură lupta. Soţia şi fiica viteazului CARACTACUS fură luate prizoniere. fraţii săi se predară. El însuşi fu trădat de prefăcuta şi josnica lui mamă vitregă, care-1 dădu pe mâinile romanilor, ce îl duseră în triumf la Roma. împreună cu întreaga lui familie.
Dar un mare om rămâne mare şi când soarta îi este potrivnică, şi la temniţă, şi în lanţuri. înfăţişarea lui nobilă şi suferinţa demnă a mizeriei îi mişcară într-atât pe romanii care se îmbulzeau pe străzi să-l vadă. încât fu repus în libertate împreună cu familia sa. Nu se ştie de va fi murit de inimă rea la Roma sau s-o fi reîntors vreodată în patria ce-i era atât de dragă. Stejari englezi crescură din ghinzi şi după sute de ani muriră, iar alţii răsăriră în locul lor murind şi ei la adânci bătrâneţe, de când sfârşitul istoriei lui CARACTACUS cel viteaz fu dat uitării.
Şi totuşi, britonii nu voiră să cedeze. Se ridicară la luptă iar şi iar. la fiece prilej ce se ivea. murind pe capete cu sabia în mână. SUETO- NIU, un alt general roman, veni şi luă cu asalt insula Anglesey (numită pe atunci MONA) despre care se credea că ar fi sfântă, şi îi arse pe dmizi în cuşli dc răchită, lângă propriile lor case. BRITONII se ridicară chiar în vreme ce acesta mai era în Britania. împreună cu victorioasele lui trupe. Pentru că regina britonă. BOAD1CEA. văduva regelui locuitorilor din Norfolk[4] şi SufTolk[5] se împotriv i să-i fie jefuită proprietatea de către romanii colonizaţi în Anglia, fu biciuită din ordinul lui CATUS, ofiţer roman, cele două fiice ale ei fiind insultate ruşinos în prezenţa sa. iar rudele soţului luate în sclavie. Ca să răzbune această jignire, britonii se ridicară cu toată forţa şi mânia lor. îl izgoniră pe CATUS în Galia. distruseră posesiunile romane. îi obligară pc romani să părăsească Londra, pe atunci un orăşel sărac. în care însă aveau loc schimburi comerciale. Spânzurară, arseră. răstigniră pe cruce şi în câtev a zile tăiară cu sabia şaptezeci de mii dc romani. SUE- TONIU îşi întări oastea şi le ieşi în calc. la luptă. Britonii îşi sporiră oştile şi în disperare de cauză îl atacară pc câmpia unde era bine postat, înainte ca britonii să iasă la primul atac. BOADICEA. într-un car dc război, cu părul blond fluturându-i în vânt şi cu fiicele insultate întinse la picioare, mâna printre trupe cerându-le răzbunare împotriva romanilor, destrăbălaţii lor asupritori. Britonii luptară cu mult curaj până la capăt, dar fură înfrânţi şi măcelăriţi în masă. iar nefericita lor regină recurse la otravă.
Şi totuşi, spiritul britonilor nu fu îngenucheat. Când SUETONIU părăsi ţara. aceştia îi atacară trupele şi puseră din nou stăpânire pe insula Angleseys. La cincisprezece sau douăzeci de ani după aceea veni AGRICOLA şi o cuceri din nou. consacrând şapte ani supunerii ţării, mai cu seamă a acelei părţi care acum se numeşte SCOŢIA. Locuitorii acesteia, caledonienii. luptară pentru fiecare palmă de pământ, împotrivindu-i-se cu îndârjire. Se făcu multă vărsare de sânge în acele lupte. îşi uciseră soţiile şi copiii ca să-l împiedice să-i ia prizonieri. Căzură luptând în număr atât dc mare, încât se crede că anumite dealuri din Scoţia ar fi vaste mormane dc pietre îngrămădite pe mormitele lor. HADR1AN veni la treizeci dc ani după aceea, iar ci i se împotriviră din nou. SEVERUS veni cu aproape o sută de ani mai târziu, iar ei îi hărţuiră marii oşteni ca pe nişte câini şi se bucurară să-i vadă pierind cu miile prin mlaştini şi smârcuri. CARACALLA, fiul şi succesorul lui SEVERUS. facu cel mai mult ca să-i stăpânească o vreme, dar nu prin forţa armelor. Ştia că ar fi fost de prea puţin folos.
Le cedă caledonienilor o parte din pământ şi le dădu britonilor privilegii similare cu cele pe care le aveau romanii. După asta fu pace timp de şaptezeci de ani.
Apoi apărură noi duşmani. Erau SAXONII, un popor sălbatic de nav igatori ce veneau din ţinuturile de la nord de Rin. marele râu al Germaniei, pe malurile căruia cresc ccle mai bune soiuri dc struguri pentru prepararea vinului nemţesc. începură să vină în corăbii de piraţi spre coastele Galiei şi Britanici ca să le jefuiască. Fură respinşi de CARAUSIUS. un autohton din Belgia sau din Britania, adus la putere de romani şi sub care britonii îşi făcură debutul luptând pe mare. îşi reînnoiră apoi rav agiile. După alţi câţiva ani, scoţii, cum se numeau pe atunci locuitorii Irlandei, şi picţii. un popor nordic, începură să facă dese incursiuni de jaf în sudul Britanici. Toate aceste atacuri se repetară la interv ale, pe parcursul a două sute de ani. de-a lungul unui nesfârşit lanţ de împăraţi, şi conducători romani, răstimp în care britonii se ridicară mereu împotriva romanilor. în cele din urmă, în zilele lui HONORIUS. când stăpânirea romană asupra întregii lumi era în declin şi când Roma voia ca toţi oştenii ei să se întoarcă acasă, romanii abandonară orice speranţă de cucerire a Britanici şi o părăsiră. Şi din nou, la urmă ca şi la început, britonii se ridicară împotriva lor cu străv echea dârzenie ce le stătea în fire, căci cu foarte puţină vreme în urmă îi alungaseră pc magistraţii romani şi se declaraseră popor independent.
Trecuseră cinci sute de ani de la prima inv azie a insulei de către Iulius Cezar, când romanii se retraseră de aici pentru totdeauna. în acel răstimp, deşi fuseseră cauza unor înfricoşătoare lupte şi vărsări de sânge, ei făcuseră mult spre a înlesni situaţia britonilor. Duraseră însemnate şosele militare, construiseră forturi şi îi înv ăţaseră cum să se îmbrace şi cum să se înarmeze cu mult mai bine decât ştiuseră s-o facă până atunci. Şlefuiseră întregul mod de v iaţă britonic. AGRICOLA ridicase un mare zid de pământ, lung de peste şaptezeci de mile, ce se întindea de la Newcastle[6] şi până dincolo de Carlisle[7], în scopul de a-i ţine la distanţă pe picţi şi pe scoţi: HADRIAN îl fortificase:
SEVERUS. constatând că avea marc nevoie dc reparaţii. îl durase din nou. în piatră. Mai cu seamă, se întâmplă ca în perioada romană şi cu ajutorul corăbiilor romane, religia crcştină să fie adusă pentru prima dată în Britania. iar locuitorilor acesteia să li se predea penlni întâia oară importanta învăţătură că spre a fi buni în ochii DOMNULUI, trebuie să-şi iubească aproapele aşa cum se iubesc pe sine şi să facă altora ceea ce ar vrea să li se facă lor.
Druizii declarară că e foarte rău să crezi în lucruri de accst fel şi îi blestemară amarnic pc toţi cei ce credeau în ele. Dar când oamenii aflară că nu le mergea cu nimic mai bine graţie binecuvântărilor şi cu nimic mai rău de pe urma blestemelor dniidc. că soarele strălucea, iar ploaia cădea fără să-i consulte defel pc druizi. începură să creadă că aceştia erau muritori de rând, ale căror blesteme sau binecuvântări n-aveau nici o importanţă. Drept urmare, elevii druizilor se împuţinară vizibil ca număr, iar aceştia se apucară dc altfel dc meserii.
Astfel, am ajuns la sfârşitul perioadei romane în Anglia. Se ştiu prea puţine despre acei cinci sute de ani. dar unele v estigii ale acelor timpuri sunt încă scoase la iveală. Adeseori când muncitorii sapă solul ca să facă fundaţii pentru case sau biserici dau de bani ruginiţi ce au aparţinut cândva romanilor. Fragmente dc farfurii din care au mâncat, de cupe din care au băut. şi din pavajul pe care au păşit ies la lumină din pământul întors de plug, sau din bulgării mărunţiţi dc hârleţul grădinarului. Fântâni săpate dc romani dau încă apă, drumuri făcute dc ci fac parte din şoselele noastre, pe unele vechi câmpuri de bătaie, vârfuri de lănci britone şi armuri romane în paragină se alia amestecate de-a valma, aşa cum au căzut în toiul luptei. Urme de tabere romane acoperite de iarbă şi movile ce sunt locuri dc înmormântare pentru grămezi de britoni. pot fi văzute în mai toate părţile ţării Peste landele bătute de vânturi din Noitliumbcrland11, zidul lui SEVERUS acoperit de muşchi şi buniicni se înalţă ca o ruină, în întreaga lui amploare, iar ciobanii şi câinii lor dorm vara tolăniţi pe el. Pe câmpia Salisburv se mai înalţă Stonehengc. un monument dintr-o perioadă anterioară, în care numele de roman era necunoscut în Britania şi în care druizii n-ar fi putut să-l scrie cu minunatele lor baghete magice pe nisipurile ţărmului sălbatic al mării.
Comitat din nord-estul Angliei, învecinat cu Scoţia şi cu Marea Nordului, cunoscut pentru vestigiile sale istorice şi în special pentru zidul roman bine păstrat, ce constituie un obiectiv de marc interes pentru turişti
[1] Tradus din engleză cuvânt de cuvânt, Kit s Cotv Hoţise ar însemna fie casa lui Kit Cotv, sau a Kitei Cotv, fie coliba lui Kit sau a Kitei, dacă interpretăm ultimele cuvinte ca formă arhaică a substantivului compus Cottage House.
- In limba română înseamnă Colina Zambilelor Sălbatice, sau Dealul Clopoţeilor.
■J ~
- In limba română , Piatra Fecioarei.
^ Comitat din Anglia de Est.
n
' Comitat pe coasta de est din sud-estul Angliei.
Q
° Insulă în Marea Irlandei situată în apropierea Ţării Galilor, pe coasta de nord-vest a acesteia.
[6] Oraş port în sudul Ţării Galilor.
^ Oraş în partea de nord-vest a Angliei.
